Tatăl şi mama au un rol unic şi de neînlocuit în viaţa şi în formarea copilului. Familia creştină, în care tatăl şi mama trăiesc potrivit voii lui Dumnezeu, oferă copiilor acea atmosferă de dragoste jertfelnică, de bucurie, de pace, de bunătate, susţine părintele profesor Vasile Mihoc, care ne-a acordat un interviu despre familia creştină, naşterea de prunci şi despre bucuriile unei familii ortodoxe.
Părinte profesor, aveţi o familie frumoasă şi numeroasă. Câţi copii aveţi?
Într-adevăr, prin darul lui Dumnezeu, ne bucurăm să avem o familie frumoasă şi numeroasă. Avem 13 copii şi, până acum, de la cei 9 copii căsătoriţi, 27 nepoţi, socotindu-i şi pe cei patru încă nenăscuţi. Mulţumim Bunului Dumnezeu pentru toate darurile şi binecuvântarile Sale!
Astăzi, familiile cu mulţi copii sunt foarte rare. De ce aţi ales să aveţi mulţi copii?
Şi soţia mea Octavia, şi eu am dorit din suflet să avem copii, chiar mulţi copii. Noi am fost zece fraţi şi surori, iar soţia mea, deşi a fost singură la părinţi, şi-a dorit şi ea, de la bun început, mulţi copii. Dar nu noi am ales ceva în această privinţă. Cu deplină încredere în Dumnezeu şi în purtarea Sa de grijă, alegerea noastră a fost pur şi simplu de a-L lăsa pe El să decidă şi în această privinţă. Căci naşterea unui copil este un lucru prea mare ca noi să ne fi permis să decidem într-un fel sau altul.
De ce credeţi că numărul familiilor cu mulţi copii este în scădere?
Pentru că a scăzut şi scade credinţa în Dumnezeu. Oamenii credincioşi, familiile credincioase ascultă de Dumnezeu. Astfel, punând ca temei al vieţii lor ascultarea de Dumnezeu şi de poruncile Sale, ei nu vor cădea în păcatul îngrozitor al uciderii pruncilor nenăscuţi, prin mijloace chirurgicale, chimice sau de alt fel, nici nu vor încerca a limita în vreun fel oarecare numărul copiilor lor, ci vor primi cu bucurie pe pruncii pe care Dumnezeu voieşte să li-i dăruiască. Iar primindu-i, vor descoperi tot mai mult, prin propria lor experienţă, adevărul învăţăturii biblice că pruncii sunt un dar dumnezeiesc şi o binecuvântare, iar nu o povară şi un blestem, cum îi socotesc cei mai mulţi.
Ce îi îndemna înainte pe strămoşii noştri să întemeieze familii numeroase?
Odinioară, existau mult mai multe familii numeroase pentru că oamenii erau mult mai aproape de Biserică, iar frica de Dumnezeu şi ascultarea de El erau temeiul vieţii lor. Mulţi dintre ei nu erau deloc bogaţi, ba chiar unii erau foarte săraci, dar, cu toate acestea, ei nu se temeau a primi pe toţi copiii dăruiţi lor de Dumnezeu.
Care ar fi sfaturile şi îndemnurile care ar mai avea efect astăzi ca tinerii să facă mulţi copii?
Celor care întemeiază astăzi familii trebuie să li se pună stăruitor la inimă, pe de o parte, frica de Domnul, care este „începutul înţelepciunii“ – şi nu este vorba atât de o înţelepciune teoretică, ci de înţelepciunea practică a vieţii, prin care viaţa oamenilor devine frumoasă şi împlinită –, iar pe de altă parte, să fie ajutaţi să înţeleagă valoarea infinită a fiecărei fiinţe umane, precum şi faptul că jertfa pe care o implică din partea părinţilor naşterea şi buna creştere a copiilor este infinit răsplătită, atât în viaţa de aici, cât şi în veşnicie.
Care este rolul mamei şi al tatălui în educaţia copiilor?
Educaţia nu se rezumă la un set de învăţături şi atitudini sau acţiuni din partea părinţilor sau a altcuiva. Părinţii sunt chemaţi să facă educaţia copiilor lor prin tot ceea ce sunt şi prin tot ceea ce fac ei, adică prin însăşi existenţa lor, în ansamblul ei. Dorind copii şi acceptând efortul şi jertfele fără număr de a purta în pântece, de a naşte şi de a creşte mulţi copii, soţia mea a avut, desigur, şi are un set de valori care se exprimă în întreg felul ei de a fi. Copiii, mai întâi instinctiv, iar mai apoi prin participarea minţii şi a voinţei lor, percep foarte viu şi foarte precis ceea ce felul de a fi şi de a trăi al părinţilor le transmite ca moştenire de mare preţ.
Este, cu adevărat, unic rolul tatălui şi al mamei în educaţia copiilor. Nimeni nu va putea îndeplini la fel de bine şi cu acelaşi succes un astfel de rol. De aceea e atât de important ca, în primul rând, fiecare copil să aibă şi tată, şi mamă. Din nefericire, explozia actuală a numărului de divorţuri face ca atâţia copii să fie lipsiţi de acest drept fundamental. Aici însă trebuie să mai adaug ceva: pentru educaţia copiilor este, de asemenea, de neînlocuit rolul fraţilor şi al surorilor. Iar limitarea numărului copiilor face ca atâţia copii să fie lipsiţi de fraţii şi de surorile pe care ar fi trebuit să-i aibă. Ce să mai spun de grozăvia faptului că înşişi părinţii lor sunt vinovaţi de neprimirea în familie, ba, mai mult, de suprimarea acestor fraţi şi surori.
Astăzi se încearcă îndepărtarea de conceptul familiei formate din tată, mamă şi copii. Ţările din Occident, una câte una, aprobă căsătoria persoanelor de acelaşi sex. De ce credeţi că s-a ajuns la această situaţie?
Răspunsul la această întrebare îl dă Sfântul Apostol Pavel, care zice lămurit că păcatele împotriva firii sunt consecinţa idolatriei, a părăsirii adevăratului Dumnezeu (Rom. 1, 22-28). Există în acest text paulin un „de aceea“ (în versetul 24) şi un „pentru aceea“ (în versetul 26) care arată, clar şi repetat, legătura de la cauză la efect între părăsirea credinţei şi grava decădere în patimile de ocară şi împotriva firii. Consecinţele acestei grave decăderi pentru întreaga comunitate umană sunt, cu adevărat, incalculabile.
Cel mai mult vor avea de pierdut copiii. Cum credeţi că vor fi copiii care nu vor mai trăi într-o familie tradiţională?
Nu numai copiii, ci toţi suportă consecinţele unei astfel de grave abateri de la legea firii, de Dumnezeu rânduită. O lume creată după poftele necurate şi după mintea stricată a unor oameni bolnavi nu mai poate fi o lume în care cineva - oricine - să se mai simtă acasă. Dar, desigur, primele şi cele mai evidente victime vor fi copiii aruncaţi în această cursă demonică.
Sper din toată inima să nu ajungem să vedem şi pe la noi copii care să aibă doi „părinţi“ de acelaşi sex. Căci fiecare copil are nevoie de un tată şi de o mamă. Amândoi, şi tatăl, şi mama, cu specificitatea genului lor, au un rol unic şi de neînlocuit în viaţa şi în formarea copilului. Cu atât mai mult este adevărat acest lucru pentru familia creştină, în care tatăl şi mama, trăind potrivit voii lui Dumnezeu, oferă copiilor lor acea atmosferă de dragoste jertfelnică, de bucurie, de pace, de bunătate, într-un cuvânt, de adevărată şi sfântă comuniune, care, prezentă şi cultivată în familie, se va răsfrânge din plin şi în afara ei.
În urma curentului occidental de prăbuşire a familiei tradiţionale, mai mult ca oricând, familia trebuie să devină şi mărturisitoare. Cum trebuie să venim în apărarea familiei?
Ortodoxia este chemată acum, mai mult ca oricând, să-şi afirme adevărul şi misiunea mântuitoare pentru oameni şi pentru lume. Şi aceasta nu numai – şi nu atât – la nivel teoretic, cât mai ales într-un mod practic, prin pilda autenticei trăiri a Evangheliei lui Hristos.
Occidentul este victima gravelor trădări ale unui creştinism care, iată, de atâtea secole, s-a abătut de la calea credinţei adevărate. Dacă lumea apuseană este o lume secularizată, aceasta se datorează, în primul rând şi mai presus de toate, secularizării de secole a creştinismului apusean. Acolo unde, de atâta vreme, Biserica a îmbrăţişat idealuri mai degrabă lumeşti (secularizare vine de la saeculum, care înseamnă lume), părăsindu-le, în aceeaşi măsură, pe cele duhovniceşti, să nu ne mirăm că lumea s-a afirmat tot mai mult ca o lume a păcatului, în vrăjmăşie cu Dumnezeu (cf. Iac. 4, 4).
Îmi aduc aminte de o discuţie particulară cu părintele profesor Dumitru Stăniloae, care-mi spunea că pericolul cel mai mare care ne paşte este secularizarea Bisericii, adică, în special, a preoţilor. Căci dacă preoţii se lasă cuprinşi de duhul lumii, atunci ce ideal mai oferă Biserica?
Biserica nu are voie să se potrivească lumii şi nici să accepte în vreun fel sau altul duhul lumii. Dimpotrivă, în lumina şi prin puterea şi lucrarea Duhului Sfânt, Biserica este chemată să vădească lumea „de păcat şi de dreptate şi de judecată“ (In. 16, 8-10), mărturisind credinţa cea adevărată şi în ceea ce priveşte instituţia divină a familiei. Iar această mărturisire, din partea tuturor credincioşilor şi, desigur, în primul rând, din partea preoţilor, se cuvine să fie o mărturisire practică, o mărturisire prin însăşi viaţa lor.
Tot mai multe familii mari şi binecuvântate ale preoţilor şi ale credincioşilor Bisericii noastre, iată cel mai bun răspuns la provocarea ucigaşă a lumii robite de păcat!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu