Vindecarea fiului lunatic
Iubiți credincioși,
Ieri ne-am bucurat de Praznicul Buneivestiri, în care am aflat
taina cea din veac ascunsă și de îngeri neștiută, adică minunea întrupării
Fiului lui Dumnezeu în pântecele Preasfintei Fecioare, iar astăzi am ascultat un pasaj
din Sfânta Scriptură în care vedem pentru ce a fost necesară Venirea lui Hristos pe pământ, ca om, ca să ne
mântuiască și să ridice firea omenească din jugul cel greu al păcatului, al diavolului.
În vremea când Mântuitorul nostru Iisus Hristos umbla pe pãmânt
cu ucenicii sãi, prin pãrțile Palestinei, lumea era plinã de multe feluri de
duhuri necurate. Demonii iadului erau încuibați în sufletele și trupurile
multor oameni chinuidu-i îngrozitor. Așa ne istorisește Sfânta Evanghelie de
astãzi despre suferințele unui copil surd și mut, pe care duhul necurat îl
arunca în foc și-n apã, îl fãcea sã scrâșneascã din dinți, sã spumege, îl
trântea la pãmânt unde rãmânea ca un mort sub povara groaznicelor chinuri.
Era în cel din urmã an al vieții pãmântești a Domnului Hristos și
cu aproape opt luni înainte de patima și de suferințele Sale cele de bunãvoie. Mântuitorul, ca sã arate ucenicilor puterea
Sa dumnezeiascã, a luat pe trei dintre ei, Petru, Iacob și Ioan, și s-a suit pe
muntele Tabor, unde s-a schimbat la fațã înaintea lor. Dupã aceasta, Domnul a
coborât din munte, unde vede o mare mulțime de oameni, zgomotoasã, întãrâtatã
împrejurul celor nouã ucenici care rãmãseserã acolo de cu searã. Printre acești
oameni erau cãrturari și farisei. Apostolii și cãrturarii se certau între ei cu
aprindere. Apostolii erau cam încurcați, rușinați și pãreau biruiți, pe când dușmanii
lor se fãleau cu nerușinare și îngâmfare. Iisus trece prin mijlocul lor și
întreabă pricina gâlcevii.
Astfel, din mulțime iese un om, se apropie de Iisus, cade la
picioarele Lui și cu o voce rugãtoare îi zice: „Învãțãtorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut. și
oriunde îl apucã, îl aruncã la pãmânt și face spume la gurã și scrâșnește din
dinți și înțepenește. Și am zis ucenicilor Tãi sã-l alunge, dar ei n-au putut.”
Evanghelia nu ne spune, dar nu este exclus ca omul sã fi
încercat vindecarea fiului și pe alte cãi. Ne putem imagina starea sufleteascã
a pãrintelui care vedea chinurile copilului și cãruia nu i-au putut veni în
ajutor nimeni. Tatãl, vãzând chinurile groaznice pe care le suferea copilul,
l-a adus mai întâi la Apostoli, crezând cã ei îl vor putea vindeca. Dar
Apostolii n-au putut sã-l vindece. De nicãieri, nici o speranțã. Dragostea
pãrinteascã îi dã curaj, iubirea fațã de copilul sãu îi scoate noi izvoare de
putere și-l determinã sã lupte mai departe. Nu i-a putut ajuta nimeni din cei
la care a apelat pânã aici! Nu i-au putut veni în ajutor nici ucenicii! Atunci
tatãl s-a îndreptat cu rugãmintea cãtre Iisus, dumnezeiescul Învãțãtor din
Nazaret, care tãmãduia toate bolile și toate neputințele.
Vedem că tatăl își numește fiul său lunatic. Cum se poate aduce
hulã lunii pentru boala omului? Dacã aceasta aduce nebunie și muțenie într-un
om, de ce nu face același lucru cu toți? Diavolul nu se aflã în lunã, ci
înșealã omul și se ascunde: el învinuiește luna pentru ca omul sã nu-l
învinuiascã pe el. Diavolul cautã în felul acesta sã-l facã pe om sã creadã cã
întreaga zidire a lui Dumnezeu este rea și cã diavolul vine la om din naturã și
nu din duhurile cele rele, care au cãzut de la Dumnezeu. Iar victimele lor sunt
lovite la schimbãrile lunii, pentru ca oamenii sã gândeascã: „Vezi, acest
diavol vine din lunã!” – și, pentru cã luna este de la Dumnezeu, urmeazã cã
acest diavol este de la Dumnezeu. Așa sunt înșelați oamenii de cãtre aceste
fiare prea crude și viclene. De fapt, tot ceea ce a zidit Dumnezeu este bun: și
întreaga zidire se aflã în slujba oamenilor, pentru ajutorul lor, iar nu pentru
nimicirea lor. În Dumnezeu nu se aflã nici un pic de rãu; atunci, cum poate
veni rãul de la El, Izvorul numai a ceea ce este bun? Acești draci, dupã ce
și-au pierdut simplitatea ființei și perfecțiunea dintâi a naturii lor, s-au
umplut de tot de ticãloșenie. Cãci, dupã ce s-au dat pe sine de tot pierzaniei,
diavolii și-au fãcut din pierderea oamenilor și aducerea lor în aceeași stare
ca a demonilor, singura lor lucrare. Ei înșiși fiind întruchiparea patimilor,
se seamãnã pe sine ca patimi în alții. Atunci când le poruncim în numele
singurului Dumnezeu adevãrat, împotriva propriei voințe, se cutremurã și fie
fug din trupurile pe care le stãpânesc, fie pleacã încetul cu încetul, dupã
credința celui cuprins, fie dupã harul doctorului.
Dar să revenim la Sfânta Evanghelie: „Iar El, rãspunzând lor, a zis: O, neam necredincios, pânã când voi fi
cu voi? Pânã când vã voi rãbda pe voi? Aduceți-l la Mine. și l-au adus la El. și
vãzându-l pe Iisus, duhul îndatã a zguduit pe copil și, cãzând la pãmânt, se
zvârcolea spumegând.”
Deși bãiatul este cel care a cãzut la pãmânt, diavolul
dintr-însul este cel care se afla în chinuri. Bãiatul era doar zguduit, în timp
ce ticãlosul duh era pedepsit de cãtre Marele Judecãtor. Așadar, prin chinurile
pe care le îndura trupul bãiatului, s-a arãtat pedeapsa pe care a suferit-o
diavolul.
Care este semnificația cuvintelor lui Hristos: „Pânã când voi
fi cu voi? Pânã când vã voi rãbda pe voi?” Închipuiți-vã un împãrat mare,
lãsându-și tronul și coborând în așezãmântul vagabonzilor murdari, nu numai ca
sã viețuiascã împreunã cu ei și ca sã cerceteze felul lor de viațã, ci și ca
sã-i învețe sã gândeascã, sã simtã și sã lucreze ca împãrații, cu noblețe și cu
inimã mare. Dupã trei zile n-ar striga fiecare împãrat pãmântesc: „Pânã când
voi fi cu voi?” N-ar fi prea multã urgie, prostie, murdãrie și duhoare dupã
trei zile? Dar Domnul Iisus, Împãratul împãraților, a rostit cu glas aceste
cuvinte, abia dupã treizeci și trei de ani de viețuire printre oameni, care
erau mai departe de înãlțimea Lui, decât erau vagabonzii cei mai murdari, fațã
de cei mai mari împãrați de pe pãmânt. Dar El nu a mãsurat timpul în zile și în
ani, ci în lucrãrile și minunile pe care le fãcuse El înaintea feței miilor de
oameni și în învãțãtura rãspânditã și semãnatã în multe mii de suflete omenești.
Și dupã toate aceste lucrãri și minuni, El a vãzut cã ucenicii Sãi nu puteau
vindeca un singur copil epileptic, și sã izgoneascã un singur duh rãu dintr-un
om, cu toate cã El îi învãțase cu cuvântul și cu exemplul, cum sã alunge
legiunile.
„Și l-a întrebat pe tatãl
lui: Câtã vreme este de când i-a venit aceasta? Iar el a rãspuns: Din pruncie. Și
de multe ori l-a aruncat și în foc și-n apã ca sã-l piardã. Dar de poți ceva,
ajutã-ne, fiindu-ți milã de noi. Iar Iisus i-a zis: De poți crede, toate sunt
cu putințã celui ce crede. Și îndatã strigând tatãl copilului, a zis cu
lacrimi: cred, Doamne! Ajutã necredinței mele!”
„Câtã vreme este de când
i-a venit aceasta?”
El nu a pus aceastã întrebare pentru Sine, ci pentru cei din jurul Lui. El știa
cã boala bãiatului era de multã vreme, dar a făcut-o ca să afle toți de
purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Sã audã și sã știe toți, ce suferințe
îngrozitoare vin de la duhurile cele rele și cât de puternic îl ocrotește
Dumnezeu pe om, fãrã de care duhurile rele ar fi pierdut de foarte multã vreme
atât trupul, cât și sufletul copilului, în întregime.
Potrivit felului obișnuit de lucru al lui Dumnezeu, aici Domnul
Iisus a vrut sã facã cât mai multe lucruri bune într-o singurã faptã. Un lucru
bun, era sã restabileascã starea de sãnãtate a copilului. Și de ce sã nu facã și
altele? De ce sã nu întãreascã credința tatãlui copilului? Și de ce sã nu facã
în același timp un al treilea lucru bun: sã arate tãria Lui cât mai puternic cu
putințã, în așa fel încât oamenii sã creadã în El?
Nimic nu topește gheața necredinței cu atâta repejune ca
lacrimile. În clipa aceea, când omul acesta plângea înaintea Domnului, el se
pocãia de necredința lui de odinioarã și, în lãuntrul sãu, atunci când se afla
înaintea lui Dumnezeu, credința lui a crescut, clocotind ca iureșul apelor
umflate ale râurilor. Și atunci el a dat glas cuvintelor care au rãmas ca o
vestire de tãrie pentru oamenii tuturor vremurilor: „Cred, Doamne! Ajutã
necredinței mele!” Aceste cuvinte aratã cã omul nici mãcar nu poate veni la
credințã fãrã ajutorul lui Dumnezeu. Omul poate veni numai la o credințã slabã,
prin puterile lui: la o credințã în bine și rãu sau, cu alte cuvinte, la o
îndoialã în ceea ce privește binele și rãul. Dar calea este cu adevãrat foarte
lungã, de la o anumitã mãsurã a credinței, pânã la credința adevãratã, și nici
un om nu poate urma aceastã cale, fãrã mâna cãlãuzitoare a lui Dumnezeu.
„Ajutã-mã, Doamne, sã cred întru Tine!” „Ajutã-mã sã scap cu totul de diavol și
sã mã unesc cu Tine!” Acesta este înțelesul cuvintelor: „Ajutã necredinței
mele!”
„Și când au adus ei
copilul, apropiindu-se el, demonul l-a aruncat la pãmânt și l-a zguduit.”
Acesta a fost ultimul lucru pe care Dumnezeu l-a îngãduit
diavolului, pentru ca toți oamenii sã vadã înfricoșarea și groaza pe care este
în stare sã le aducã diavolul asupra omului, și sã se lãmureascã cât de puținã
este puterea omului, chiar și puterea celor mai buni doctori din lume, ca sã
mântuiascã viața unui singur om dintr-o asemenea înfricoșare și groazã; și așa
sã poatã cunoaște puterea mãreațã și sfântã a Domnului Iisus. Evanghelistul
Marcu citeazã aici cuvintele pe care le-a rostit Domnul duhului rãu: „Duh mut și surd, Eu îți poruncesc: Ieși din el și sã nu mai intri
în el!” (Marcu 9:25). „Eu îți poruncesc”, spune Domnul. El este izvorul
puterii și tãriei și nu are nevoie sã împrumute de la nimeni altul. „Toate câte are tatãl ale Mele sunt” (Ioan
16:15), a spus Domnul Iisus cu un alt prilej. Și acum, dupã cum vedem, El
dovedește aceasta prin fapte. Sã fie lãmurit oamenilor cã El nu este unul
dintre prooroci, care a fãcut anumite fapte cu ajutorul lui Dumnezeu, ci Fiul
Dumnezeului Celui viu, pe care proorocii L-au vestit și oamenii Îl așteptau.
Trebuie sã mai observãm și partea a doua a poruncii lui Hristos
cãtre diavol: „Sã nu mai intri în el!” Deci, Domnul îi poruncește nu doar sã
iasã din el, ci sã nu se mai întoarcã la copil, care pãtimise îndelung. Aceasta
înseamnã cã omul, chiar dupã ce a fost curãțit, poate sã atragã din nou necurãția
la el. Diavolul care a fost scos din om poate sã se întoarcã la el. Aceasta se
întâmplã atunci când pãcãtosul care s-a pocãit și a fost iertat de Dumnezeu, se
întoarce le vechiul sãu pãcat. Atunci diavolul intrã în el din nou. De aceea
Domnul poruncește diavolului ca nu numai sã plece de la bãiat, ci sã nu se mai
întoarcã în el nicodatã; mai întâi, pentru ca darul Lui cel sfânt sã fie întreg
și desãvârșit; și, în al doilea rând, pentru cã putem desprinde din aceastã
învãțãturã convingerea cã, dupã ce am primit o datã iertarea lui Dumnezeu, noi
trebuie sã nu ne mai întoarcem la vechiul pãcat, și, prin aceasta, sã ne descoperim
din nou în fața primejdiei de moarte, prin deschiderea ușii cãtre duhul cel
rãu, ca el sã intre în noi și sã se facã stãpânul nostru.
Când ucenicii erau împreunã cu Hristos, numai ei singuri, aceștia
L-au întrebat: „De ce noi n-am putut sã-l scoatem?” Iar Iisus le-a rãspuns: „ Acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugãciune și cu post." Iar în alt loc zice: "Pentru puțina voastrã credințã. Cãci
adevãrat grãiesc vouã: Dacã veți avea credințã cât un grãunte de muștar, veți
zice muntelui acestuia: Mutã-te de aici dincolo, și se va muta; și nimic nu va
fi vouã cu neputințã.”
Pricina neputinței este necredința. Cu cât credința este mai
mare, cu atât și puterea este mai mare, cu cât credința este mai micã, cu atât și
puterea este mai micã. Domnul dãduse odinioarã ucenicilor Sãi putere asupra
duhurilor celor necurate, ca sã le scoatã și sã le tãmãduiascã orice boalã și
orice neputințã (Matei 10:1). Și pentru o vreme ei s-au folosit bine de puterea
aceea. Dar în mãsura în care credința lor s-a împuținat, fie din frica de lume,
ori din mândrie, tot așa și puterea care li s-a dat lor a slãbit. Aceastã
putere pierdutã se poate câștiga din nou numai prin credințã, tot mai multã
credințã. De aceea Domnul folosește acest prilej și întãrește în chip deosebit și
cu tãrie puterea credinței.
Postul și rugãciunea sunt cei doi stâlpi ai credinței; douã
focuri vii care ard duhurile cele rele. Prin post, toate patimile trupești sunt
potolite și nimicite; prin rugãciune, toate celelalte patimi ale sufletului,
inimii și minții sunt domolite și strivite: intențiile rele și faptele rele,
rãzbunarea, zavistia, ura, rãutatea, mândria și altele. Prin post, se curãțã
mãdularele trupului și ale sufletului de murdãria patimilor și a nãravurilor lumești;
prin rugãciune, harul Duhului Sfânt se pogoarã în vasul gol, curãțit – și
plinãtatea credinței stã în sãlãșluirea Duhului lui Dumnezeu în om.
Toți cei care nesocotesc sau nu primesc postul, de fapt,
nesocotesc sau nu primesc o poruncã limpede și hotãrâtoare a Domnului Iisus din
rânduiala mântuirii omului. Rugãciunea este întãritã și sporitã prin post;
credința se întãrește prin post și prin rugãciune – și credința mutã munții,
scoate demonii și face cu putințã, ceea ce este cu neputințã.
Iubiți credincioși,
Fiecare avem de scos mici demoni din noi, pentru că fiecare gând
murdar, fiecare cuvânt urât, fiecare faptă rea, fiecare lucru neîngăduit de
Dumnezeu constituie mici demoni care se sălășluiesc în noi.
Vin adeseori la preoți, credincioși care solicită dezlegări de
vrăji. Dacă îi întrebi de ce cred că li s-au făcut farmece, foarte mulți
recunosc: „Întrucât îmi merge rău tot timpul în familie, cred că mi-a facut
cineva ceva”. Aceștia însă nu au mers niciodată se spovedească și constatăm că,
de fapt, ei nu postesc, nu se roagă, nu merg la biserică și, pe scurt, nu sunt în
niciun fel pregătiți să renunțe la adevărații “demoni”, cei din ei. Vin pe la mănăstiri
cu “demoni” imaginari, acuzând vrăjitoare și descântătoare închipuite, plasează
răul care-i chinuie (păcatul, boala, suferința, insuccesele etc.), în afara
lor, undeva pe seama unor persoane care, până la urmă, nici nu există! Ce vreau
sa spun? Nu că nu există vrăji și vrăjitori, ci că trebuie să vedem mai întâi
dacă răul nu provine din noi și să nu-l plasăm cu iresponsabilitate în afara
noastră! Iar acest rău se scoate prin Sfânta Spovedanie, post și rugăciune. Chiar
și vrăji de ni s-ar face, dacă am fi uniți cu Dumnezeu, nu s-ar prinde.
Convorbirea credinciosului cu Dumnezeu, prin rugãciune,
realizeazã o punte de legãturã și în adâncul sufletului credinciosului se
întemeiazã un altar de jertfã a rugãciunii, inima omului fiind locul tainic al
ei. Puterea rugãciunii, profunzimea ei, ritmul ei descoperã viața, sãnãtatea
spiritualã a credinciosului, cu un cuvânt, ne descoperã pe noi înșine.
Rugãciunea iubește liniștea, iubește interiorizarea, concentrarea pentru reculegere.
Credinciosul în rugãciune devine foc care lumineazã și încãlzește, care curãțã
de pãcat și care ne înaripeazã spre cele sfinte. Omul rugãciunii devine
depozitul bunãtãții divine, și intrã într-o familie, familie cu adevãrat creștinã,
familia sfinților. Prin rugãciune, trebuie sã ajungem sã simțim, cum spune Sf.
Apostol Pavel, cã “Hristos este în noi”.
Postul, prin înfrânãrile ce le impune pentru corp și, mai ales,
prin înfrânãrile de ordin moral, pe care credinciosul și le impune și le trãiește
în acest timp al renunțãrilor și al reținerilor, îi dã credinciosului o nouã
viațã. Postul, zice Sfântul Ioan Gurã de Aur, “potolește trupul, înfrâneazã poftele nenumãrate, curãțește și
înaripeazã sufletul, îl înalțã și îl ușureazã”. Prin post nu trebuie sã înțelegem
numai lipsirea trupului de anumite mâncãruri și bãuturi. Aceastã abținere nu
este decât o hainã exterioarã a adevãratului post. Prin post înțelegem reținerea
de la toate relele, înfrângerea tuturor poftelor pãcãtoase, prin care supãrãm
bunãtatea lui Dumnezeu. Sfântul Vasile cel Mare recomandã “înfrânarea limbii, lepãdarea mâniei, îndepãrtarea de pofte, clevetiri,
minciuni, jurãmânt mincinos; fãrã acestea nu este post adevãrat”. În felul
acesta înțelegând și practicând postul, ne vom lumina mintea și vom curãți
sufletul și trupul de toatã patima, neputința și boala din noi, și ne vom înãlța
duhovnicește.
Citeam zilele trecute o întrebare a unei credincioase ce
muncește în străinătate și se plângea că nu poate ține post fiindcă mănâncă
împreună cu colegii de muncă și nu vrea să îi supere. Răspunsul unui duhovnic
mi-a plăcut foarte mult: Dacă ați fi nevoită să țineți regim din cauza unei
boli sau ați ține un regim de slăbit, cu siguranță nu ați mânca, iar colegii
v-ar înțelege. De ce să ne fie rușine să îl mărturisim pe Hristos prin tăria de
a refuza mâncăruri de frupt în timpul postului? Singurii care pot încălca
regula postului sunt cei cu adevărat bolnavi și copii foarte mici, deși aceștia
din urmă ca și cei dintâi pot ține măcar post de carne, iar Miercurea și
Vinerea și post de lactate. Trebuie numai voință. Iar, cu toții, și sănătoși și
bolnavi, putem ține post încetând mânia, bârfa, răutatea, oprindu-ne de la
faptele rele. Acest fel de post e mai plăcut Domnului și trebuie ținut tot
timpul, nu doar de patru ori pe an!
Tot în această zi, Sfinții Părinți au rânduit pomenirea
Sfântului Cuvios Ioan Sinaitul, supranumit „Scărarul”, de la cartea sa Scara
raiului, prin care arată calea omului spre desăvârșire în 33 de trepte, ca un
urcuș pe scară, pornind de la despătimire, la dobândirea virtuților și unirea
cu Dumnezeu. Această carte este modelul pentru nevoință al monahilor și nu
numai. Nu întâmplător a fost pus spre prăznuire astăzi, ci, deoarece acesta ne
expune în cartea sa manualul din care să învățăm cum trebuie să ne nevoim ca să
ajungem la scopul principal al existenței noastre: mântuirea.
Dintre toate mijloacele de tãmãduire ale bolilor sufletești și
trupești, de care pãtimim, cele mai folositoare sunt cele pe care le pune la
îndemâna creștinului Sfânta noastrã Bisericã, pentru cã, adevãrat este, aceste
boli “cu nimic nu pot ieși, fãrã numai cu
rugãciune și cu post”. Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu