Seara, după cină, o profesoară începe să corecteze temele făcute de elevii ei. Soțul ei e în aceeași cameră, are telefonul în față și joacă ,,Candy Crush Saga”. După ce a terminat de citit ultima temă femeia a început să plângă.
Soțul ei a întrebat-o ce s-a întâmplat, ea a explicat: Ieri am dat o temă elevilor mei de clasa I, tema era ca ei să scrie ceva pe acest subiect: Dorința mea. Ultima m-a făcut să plâng. Ascultă ce a scris:
„Dorința mea este să devin un smartphone. Părinții mei își iubesc telefoanele mobile foarte mult. Le pasă atât de mult de ele încât uneori uită să mă mai iubească pe mine.
Când tata vine obosit de la serviciu are timp pentru a sta pe mobil, dar nu mai are timp și pentru mine.
Dacă părinților le sună mobilul, aceștia aud imediat și fug să răspundă. Dacă eu plâng se joacă în continuare pe telefon, pe mine nu mă aude nimeni.
Se joacă tot felul de jocuri pe telefon, dar cu mine nu vor să se joace niciodată, nu mă ascultă niciodată, nici măcar atunci când le spun ceva important. Așa că, da, dorința mea este să devin un smartphone.”
După ce a citit cu voce tare tema, soțul a întrebat: Cine a scris asta?
Profesoara s-a uitat la el și i-a răspuns: Fiul nostru.
Deși avem tehnologia necesară pentru a ne ușura munca și astfel a dobândi mai mult timp pentru alte lucruri, noi folosim acest timp nu pentru noi înșine și ceilalți, ci, din păcate, îl consumăm pe nimicuri ca jocuri video, rețele de socializare, așa-numita informare de pe site-urile de specialitate, etc.
Începând de la apariția televiziunii și a internetului, omul a devenit acaparat de aceste obiecte și a uitat să mai fie om. Am devenit dependenți; lucrurile care se presupune că ar trebui să ne relaxeze, în fapt ne stresează mai mult: lăsăm totul ca să urmărim ultimul episod din serialul nostru preferat (sau serialele), nu putem sta zece minute fără a verifica telefonul pentru apeluri sau mesaje, petrecem mult timp pe rețelele de socializare, dar uităm să vorbim cu cei din jur... Îmi amintesc o anecdotă: Astăzi mi s-a stricat telefonul și de plictiseală am vorbit cu ai mei. Sunt niște oameni de treabă. Suntem cu toții mai mult sau mai puțin dependenți de internet și smartphone.
Cuțitul taie pâinea sau poate ucide, depinde de cum îl folosește omul. Așa și cu aceste înlesniri ale tehnologiei: televiziunea oferă informații, însă nu trebuie primite toate ca atare ci trebuie verificate în viața reală, altfel devenim niște oi care merg după cum sunt mânate; internetul ne oferă informații suplimentare, dar la fel trebuie să filtrăm ceea ce primim; telefonul ne conectează cu rudele aflate foarte departe, însă dacă ne limităm doar la comunicarea la distanță, devenim goi sufletește, devenim singuri; acest lucru este valabil și pentru rețelele de socializare: avem mii de prieteni virtuali, dar în realitate suntem singuri, ne prezentăm viața noastră fericită, dar suferim, căutăm aprobarea celorlalți în tot ceea ce facem și nu e bine...
Folosiți aceste medii de comunicare, dar nu uitați de familie, nu uitați de cei din jur, nu uitați ce este mai important în viață, nu uitați să vă rugați, nu uitați să vorbiți și cu Dumnezeu, căci El nu are Facebook.
Orice lucru am vrea să facem, să ne gândim dacă ne aduce vreun folos trupesc sau duhovnicesc. Să verificăm dacă ne duce la vreun păcat, iar dacă da, mai bine să nu-l facem. Dacă înainte de a face ceva ne putem ruga, și după ce îl facem nu ne mustră conștiința, înseamnă că nu ne afectează în relația noastră cu Dumnezeu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu