Pr. Ioachim Parr - Misiunea creștină începe cu trăirea autentică proprie a Evangheliei lui Hristos

“Oare voi si eu apartinem unor Biserici diferite? Oare noi citim Sfinte Scripturi diferite? De fiecare data, cand deschid Noul Tes­tament, ma simt ca intr-un foc: nu imi ofera nicio posibilitate de a ma simti confortabil, in schimb, zdruncina chiar temeliile vietii mele. Ce Ii voi spu­ne eu lui Hristos, daca El ma va chema astazi la Sine? Ce Ii veti spune voi? […] Voi sunteti Biserica si, prin faptul ca voi cautati confortul si siguranta personala, voi o ucideti. Voi vreti o Biserica confortabila, dar ea nu exista […] Eu nu cred ca poti trai dupa Evanghelie izo­lat, in afara comunitatii. De aceea, cred ca Rusia, ca si America, si Grecia si oricare alta tara sufera din pricina ca viata bisericeasca se desfasoara in afara limitelor comunitatii crestine…”.

***

SCHIARHIMANDRITUL IOACHIM (PARR):

Convorbire in biserica Sfintilor Apostoli Petru si Pavel

[…]

(9 Octombrie 2011) [1]

Dupa calatoria mea la Valaam am fost invitat la voi sa vorbesc despre ce trebuie sa facem ca sa devenim misionari.

Eu cred ca una dintre greselile cu care lumea contemporana incearca sa cocheteze, consta in faptul ca exista, chipurile, o multime de credinte, valabile deopotriva, o intelegere diferita, dar acceptabila deopotriva a crestinismului. Aceasta este o idee falsa. Exista doar o singura Biserica. Exista doar un singur crestinism. Exista doar o singura intelegere a ceea ce este crestinismul – si o multime de „neintelegeri” ale lui. Exista o multime de pseudobiserici si doar o singura Biserica. Fiind crestini ortodocsi, noi trebuie sa intelegem ce este Biserica noastra. Eu cred ca, daca am efectua un interoga­toriu printre cei adunati astazi aici, am obtine, pro­babil, atatea interpretari cu privire la ce este Bise­rica in functie de cati oameni sunt. Dar noi trebuie sa intelegem Biserica asa cum Biserica se intelege pe sine. Si aici este inceputul drumului vostru ca misionari.

In Evanghelia de la Matei, Domnul Iisus Hristos le da Ucenicilor si Apostolilor Sai o porunca pe care unii teologi o numesc „Marea misiune“:

„Mergand, invatati toate neamurile, botezandu-le in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh” (Matei 28,19).

Noi nu gandim asa. Noi ne gandim cum putem intra in dialog cu oamenii. Dar, inainte de a intra in dialog, trebuie sa stim ce le putem noi oferi lor. Cum putem aspira sa devenim misionari, daca noi insine nu credem in ceea ce incercam sa-i invatam pe ceilalti? Daca aveti de gand sa fiti misionari si nu va rugati in fiecare zi, renuntati la acest lucru. Daca aveti de gand sa fiti misionari, dar nu cititi in fiecare zi Sfanta Scriptura, renuntati la acest lucru. Daca aveti de gand sa fiti misionari, dar nu stiti nimic despre Traditia bisericeasca, nu ii cititi pe Sfintii Parinti, renuntati la acest lucru. Daca nu va spovediti, nu va impartasiti, nu va rugati la dumnezeiasca Liturghie in fiecare duminica si in acelasi timp aveti de gand sa fiti misionari, renuntati la acest lucru. Ce ii puteti invata pe oameni? Noi nu putem da ceea ce noi insine nu avem. Si acesta este numai inceputul care trebuie sa va dea de inteles cat de monumentala este sarcina care va sta inainte.

Eu cred cu tarie ca voi nu veti putea trai in credinta in afara comunitatii bisericesti. In majoritatea bisericilor noastre, asemenea comunitati lipsesc. De aceea, trebuie sa vedem cum putem forma o comunitate activa, vie, de credinciosi. Chiar daca veti intra in dialog cu oamenii, unde ii veti duce? Le veti preda literatura catehizatoare si le veti spune: „Delectati-va“? Le veti arata icoane minunate si si le veti spune: „Trebuie sa va acoperiti peretii cu icoane“? Ce putem oferi noi? Vorbind despre credinta, ii veti insufleti pe oameni sa faca o alegere in viata, dar unde ii veti trimite apoi? Intr-o parohie, in care li se va spune: „Nu trebuie sa postiti”, „Daca nu sunteti casatoriti, ci pur si simplu convietuiti, nu este nimic” si multe alte lucruri pe care le auzim astazi?

Noi avem nevoie de comunitati bazate pe cre­dinta. Acestea sunt niste lucruri foarte puternice. Majoritatea oamenilor cred ca lumea – eu vorbesc acum nu de lumea materiala, ci de lumea duhov­niceasca – aceasta lume este decazuta. Dar noi spunem noii generatii: „Mergeti si va desfatati cu bunatatile acestei lumi“. Pentru ce? Cand Sfanta Scriptura, pe care noi ii rugam pe oameni s-o primeasca, spune:

„Cine deci va voi sa fie prieten cu lumea se face vrajmas lui Dumnezeu“ (Iacov 4, 4).

Cum se imbina aceasta cu ceea ce noi le ingaduim tinerilor? Domnul ne cheama pe noi la sfintenie; El ne spune ca telul vietii este unirea cu Dumnezeu, care este cu neputinta fara sfintenie. Daca noi le spunem oamenilor sa traiasca asa, traim noi insine in sfintenie? Nu cred. Avem o multime de motive si explicatii pentru faptul ca a trai asa este neprac­tic si cu neputinta si ca nu putem cere de la oameni sfintenia. Dar stiti de ce nu cerem noi asta? Deoa­rece noi nu iesim la lupta duhovniceasca pentru a castiga noi insine sfintenia, si de aceea ne este ru­sine sa propovaduim oamenilor ceea ce noi insine nu avem. Noi spunem cam asa: haideti sa nu dezbatem aceste probleme. Credem noi in cuvantul lui Dumnezeu?

Eu cred ca de aici si trebuie sa incepem, cum sa ne schimbam pe noi insine. Daca nu vreti sa va schimbati pe voi insiva, pentru ce atunci sa va ti­neti scai de ceilalti cu aceasta chemare? Acesta este primul moment important: tulburarea apare atunci cand refuzi sa intelegi ca nu poti da celor­lalti ceea ce tu insuti nu ai.

Haideti acum sa luam situatia din Rusia contemporana. Cred ca ati ghicit ca eu nu sunt rus… Dar, uneori, unui strain ii este mai usor sa intelea­ga despre oamenii si cultura unei tari straine ceea ce oamenilor insisi le este greu sa inteleaga, intrucat ei se ciocnesc de aceste lucruri extrem de des. Asadar, cand ma uit la viata Bisericii din Rusia, pe de o parte uimeste prin frumusetea ei, dar, pe de alta parte, vad tineretul vostru care nici macar nu stie ca Biserica exista si, ceea ce este mai rau, ii este indiferent daca Biserica exista sau nu. De ce? Cauza este aceeasi care este si in tara noastra, in America. Noi nu sprijinim credinta si sistemul de valori al Bisericii apostolice. Noi ne-am insusit valorile culturale, sociale si spirituale ale lumii decazute in care traim. Ingaduiti-mi sa va dau un mic exemplu.

Am avut o intalnire cu un preot. Cand intalnirea s-a terminat, preotul a inceput sa-si scoata rasa, dulama si crucea. Eu m-am mirat si am intrebat:

– Ce faci?

– Cum ce? a raspuns el. Plec.

Eu zic:

– Da, stiu, dar ce faci?

– O, a zambit el! Acum nu este sigur sa merg in acest chip pe strada. Exista oameni care urasc Bise­rica. Exista oameni care la prima vedere pot ataca chiar si un preot.

Zic eu:

– Slava lui Dumnezeu! Imbraca-imbraca totul inapoi! Biserica se cladeste pe sangele mucenicilor!

El raspunde:

– Ce, esti nebun?

– Nu stiu, raspund eu, care dintre noi este nebun. Daca tu ai ales lumea, nebun esti tu.

Ce vad oamenii cand ne intalnesc pe noi? Ce vedem noi insine?

As vrea sa va dau un mic exemplu de activi­tate misionara. Noi avem un mic metoc in New York. El este asezat intr-o parte foarte saraca a ora­sului, unde traiesc in general vorbitori de spaniola si afroamericani; de jur imprejur droguri, alcool, oameni fara adapost. Cred ca jumatate din popu­latia zonei traieste din alocatiile statului. Pentru adolescenti, in aceasta zona, sa nasti un copil la 14-15 ani este un motiv de deosebita mandrie. Nu, nu sa ai grija de acest copil, ci pur si simplu sa il nasti. De aceea, in cadrul acestei populatii, foarte putini vad pentru ei anumite perspective in viata. La fiecare al doilea colt de strada se afla o biserica romano-catolica sau protestanta, o sinagoga si asa mai departe, toate goale.

In fata casei noastre este o mica adancitura, pe care noi o numim fantana. Aceasta exista pentru a se putea ajunge prin ea la subsol. Odata, pe la mijlocul lui februarie, ningea cu ploaie si era frig. Deodata, printre tomberoanele de gunoi pe care, de asemenea, le tinem in acest put, am auzit un zgomot. Eu m-am gandit ca, asa cum se intampla deseori, vreun cersetor scormoneste in gunoiul nostru si cauta sticle goale. Eu nu sunt impotriva ca cersetorii sa stranga sticle goale, dar ei, de obicei, arunca peste tot gunoiul care le cade in mana, si aceasta nu am vrut s-o permit.

Asadar, deschid usa si vad in fata mea un om cu infatisare asiatica. Il intreb:

– Ce faci?

– Iertati-ma, va rog, raspunde el, caut si eu ceva de mancare.

– Pai, de ce scormonesti in gunoi? Haidem in casa!

– Nu-nu, nu pot, zice el, sunt murdar tot si mi­ros urat.

– Haide-haide, ii zic eu.

In timpul scurtei conversatii, i-am povestit ca noi avem o incapere in care poate face dus, isi poa­te schimba hainele si poate manca.

Omul s-a speriat:

– Ce vrei de la mine? Pentru ce faci toate astea?

Eu zic:

– Nu vreau sa imi arunci gunoiul in prag. Atat si nimic mai mult.

Dupa ce a mancat, m-am asezat langa el si a inceput discutia. Parea un om destul de destept. L-am intrebat:

– Unde locuiesti?

– Niciunde.

– Adica nu ai unde?

– Ei, zice el, in fiecare noapte faceam curat intr-un restaurant japonez, si ei imi dadeau voie sa locuiesc la ei la subsol.

– Dar cum ai ajuns fara adapost?

Si el mi-a povestit ca era inginer si ca a venit din Japonia. La inceput, lucrurile i-au mers foarte bine, dar apoi a inceput sa fie atras de droguri, co­caina, heroina, si in scurt timp a pierdut tot.

Eu i-am propus sa ramana la noi.

– O, nu, nu pot, a raspuns el.

– Dar de ce?

– Pentru ca eu caut adevarul! a spus omul.

Eu zic:

– Nu trebuie sa mergi nicaieri, adevarul este aici!

– Toti zic asa, a raspuns el. Am fost la catolici, la mormoni, la martorii lui Iehova, la iudei, la budisti. Toti promit unul si acelasi lucru, dar nu dau nimic.

– Bine, zic eu, totusi, mai ramai putin!…

Si a ramas sa stea la noi cateva zile. Am ince­put sa discutam. Apoi el s-a botezat si l-am numit in cinstea Sfantului Nicolae al Japoniei. Acum s-a intors deja in Japonia si a primit acolo calugaria intr-o manastire ortodoxa. Dar totul a inceput pen­tru el cu faptul ca noi i-am dat posibilitatea sa devina o parte din obste, ca i-am ingaduit sa vietuias­ca impreuna cu noi. El a vazut Evanghelia inainte de a o auzi sau de a o citi.

Trebuie sa tineti minte acest lucru. Domnul Iisus Hristos S-a intrupat ca noi sa Il putem vedea pe Dumnezeu. Noi uitam acest lucru. Deseori, singurul chip al lui Hristos pe care oamenii il vor vedea in viata lor, va fi imaginea Lui reflectata in persoana noastra. Ce vor vedea ei, dar, uitandu-se la noi?

Misionarii trebuie sa creada in ceea ce propovaduiesc. Misionarii trebuie sa traiasca potrivit cu ceea ce propovaduiesc.

„Intrucat ati facut unuia dintr-acesti frati ai Mei, prea mici, Mie Mi-ati fa­cut“ (Matei 25, 40).

Cati betivani ati adus la voi aca­sa? Cati oameni fara adapost, bolnavi, prapaditi? Sau, vazandu-i, ati zis:

„Nu, asta nu este pentru mine, caci eu am copii de care trebuie sa ma ingri­jesc si pe care trebuie sa ii ocrotesc. Ii pot lasa sa se uite la video, la televizor, sa mearga la scoli ateiste, sa se imbrace ca prostituatele – asta este in firea lucrurilor, asta nu-i nimic. Dar ma tem sa primesc la mine acasa un betivan“.

Pesemne, e ceva in neregula cu facultatile noastre mintale… Sfanta Scrip­tura spune:

„Nu va temeti de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pdt sa-l ucida; temeti-va mai curand de acela care poate si sufletul si trupul sa le piarda in gheena“ (Matei 10, 28).

Asadar, catre cine avem de gand sa facem misionarism? Catre noi insine?

Acestea sunt lucruri greu de insusit. Si moti­vul pentru care este atat de greu, consta in faptul ca Domnul nu are nevoie de farisei, nu are nevoie de morminte frumoase (parafraza la Matei 23, 27). Va amintiti cum, in Saptamana Patimilor, in toata Biserica citim infricosatoarele cuvinte ale Mantuitorului despre fatarnici? Aceste cuvinte ne sunt adresate noua!

Noi trebuie sa fim misionari. Botezul nostru obliga pe fiecare dintre noi sa fie misionar. Trebuie sa propovaduim peste tot, intotdeauna si fiecaruia, dar nu cu cuvantul, ci cu viata… Si cat de nevred­nici suntem de chemarea noastra…

Dovada cuvenita a faptului ca suntem devo­tati bunei vestiri a Evangheliei este sfintenia vietii noastre. Dragostea este temelia credintei noastre. De ce scapa adeseori acest lucru din atentia noas­tra? Pentru a trai asa si a face misionarism nu tre­buie sa mai organizam vreun comitet. Vorbind me­reu despre ce este Evanghelia, am mosmonit atat de mult vestea cea buna care este cuprinsa in ea, incat Evanghelia si-a pierdut viata. Nu trebuie sa vorbim despre ea, ci sa traim dupa ea. Daca vorbiti mai mult decat sa va rugati, cand propovaduiti, nu faceti decat sa scoateti aburi pe nas.

Ceea ce spun eu acum nu este deloc practic. Evanghelia lui Iisus Hristos nu este deloc prac­tica, absolut deloc. El spune:

daca va iubiti tatal, mama, sotul, sotia, fratele, sora, copiii, pe sine sau, in general, ceva mai mult decat pe Mine, nu sun­teti vrednici de Mine (parafraza la Matei 10, 37).

Ia incercati sa raspanditi aceste cuvinte in societate! Ia incercati sa le raspanditi macar in parohia voastra! Vi se va spune: „Ce, esti fanatic? Ce, ti-ai iesit din minti?” Si parerea unanima despre cuvintele voastre va fi: in viata reala ele nu pot fi utilizate, nu sunt practice. Atunci sa le raspundeti acestor oameni: aveti completa dreptate! Sa intorci si celalalt obraz cand te-au lovit peste unul nu este practic. Si cei ce cauta confortul in Biserica, vor spune: El n-a avut in vedere acest lucru la propriu! Ati auzit ase­menea obiectii? Cred ca da. El spune:

vindeti tot ce aveti, dati la saraci, lepadati-va de sine, luati-va crucea si urmati-Ma!

Iar noi, drept raspuns, doar ridicam din umeri.

Ţin minte ca un om mi-a spus odata:

– Stati putin, batiuska, Domnul a spus asta pentru cei care vor sa fie desavarsiti!

– Si ce, zic eu, tu vrei sa fii nedesavarsit?

Scopul cu care am fost creati consta in a fi una cu Dumnezeu. Calea catre Dumnezeu este dragos­tea:

„Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toa­ta inima ta si din tot sufletul tau si din toata pute­rea ta si din tot cugetul tau, iar pe aproapele tau ca pe tine insuti” (Luca 10,27).

In aceasta consta toata legea lui Dumnezeu. Singurul motiv pentru care Domnul v-a creat este dragostea. Acesta este sin­gurul motiv.

Daca aveti atata credinta incat puteti si muntii sa-i mutati din loc, dar nu aveti dragoste, nu aveti nimic (parafraza la 1 Corinteni 13,1-3).

Iar motivul pentru care sunteti liberi sa iubiti consta in faptul ca Dumnezeu v-a iubit El Cel dintai.

Acum, este dragostea ceva ce putem invata? Fara indoiala. Dar, de invatat, trebuie sa invatam nu de la lume, caci lumea nu stie despre dragoste nimic. Adevarata dragoste o puteti gasi numai in Hristos si numai in El puteti iubi cu adevarat. Hristos nu a spus: la Dumnezeu duc multe cai. El a spus:

„Eu sunt Calea, Adevarul si Viata“ (Ioan 14,6).

Fara El, noi nu avem nimic. Si multi dintre noi, din pacate, nu au nimic.

Eu as putea continua si mai departe, dar acum as vrea sa aud parerea voastra pe tema despre care vorbim.

***

– Cand, ocupandu-ne cu activitatea misionara, discutam cu oamenii pe strada, cu ce trebuie sa incepem? Trebuie sa facem referire la Evanghelie sau trebuie sa vorbim in acel lim­baj care este mai clar, adica in limbajul laic? Insa, cu ajutorul lui nu poti exprima idei duhovnicesti inalte.

Limbajul in care trebuie sa vorbiti este limba­jul dragostei. Slujiti aproapelui. Sunteti capabili de asa ceva? Inchiputi-va, daca in Sankt Petersburg… cate biserici sunt in Petersburg?

– Sapte sute.

– 700??? Si, avand 700 de biserici, orasul arata asa? Iar eu, vazand cum se imbraca oamenii seara, eram aproape gata sa cred ca orasul vostru ia parte la vreun concurs in a capata cea mai necrestineasca ca reputatie… Daca fiecare biserica din acest oras va gasi cinci voluntari, veti obtine 3500 de oameni, care ar putea, o data pe saptamana, sa mearga cate doi in diferite parti ale orasului si sa intrebe de-a dreptul pe fiecare om pe care il vor vedea: „Va pu­tem ajuta cu ceva?” – si asta ar fi de ajuns.

– Vorbiti despre asistenta sociala?

– Eu nu vorbesc despre asistenta sociala, eu vor­besc despre dragoste: „Pot face ceva pentru dumneavoastra?” Dragostea de aproapele exprimata in fapte concrete, practice, in primul rand ii va schim­ba radical pe insisi acesti 3500 de oameni si, de ase­menea, pe oricine cu care ei vor intra in contact. Ganditi-va la aceasta.

Eu nu stiu cum functioneaza in Rusia sistemul de ingrijire a batranilor. In SUA seamana intrucat­va cu un gulag: ii instalam in cladiri speciale ca sa nu ii vedem. Unii batrani locuiesc in asa-zisele „colivii de aur”, dar nu au posibilitatea de a comu­nica cu cineva. Cati oameni v-ati adunat astazi aici, 40? In acest oras cu multe milioane de oameni cred ca se pot gasi usor 40 de batrani singuri, care ar fi fericiti daca cineva ar veni la ei si ar petrece cu ei macar o jumatate de ceas. Cand i-ati vizitat ultima data? Intelegeti despre ce vorbesc? Vedeti, daca noi am trai dupa credinta noastra, ne-am schimba si pe noi insine si lumea din jurul nostru. Puteti fi contrazis, poate, nu cu voce tare, dar unii cu siguranta gandesc:

„acest monah propovaduieste Crestinismul radical...”

Slava Domnului!

„…Dar asta se intelege, caci el este monah. Noi, insa, traim in lume, avem familii, mergem la servici. Daca singura cale de a practica crestinismul radical este sa fii monah, atunci trebuie sa va lasati sotia si sa deveniti monah, caci crestinismul prin natura sa este radical. Si, daca el nu este radical, atunci nu este crestinism. Crestinismul este radical prin definitie. Hristos a spus:

daca nu veti muri, nu veti trai.

Iar noi raspundem:

nu, aceasta nu poate fi inteleasa literal.

Oare voi si eu apartinem unor Biserici diferite? Oare noi citim Sfinte Scripturi diferite? De fiecare data, cand deschid Noul Tes­tament, ma simt ca intr-un foc: nu imi ofera nicio posibilitate de a ma simti confortabil, in schimb, zdruncina chiar temeliile vietii mele. Ce Ii voi spu­ne eu lui Hristos, daca El ma va chema astazi la Sine? Ce Ii veti spune voi?

„Ceea ce Tu, Doamne, ne-ai propus, este extrem de radical… Doar noi nu suntem fanatici, nu suntem protestanti. Un ceas, doua, duminica este intru totul de ajuns“.

Iar El va spune:

„Plecati de la Mine, nu va cunosc pe voi”.

Aceasta lume moare, iar voi va purtati ca si cum navigati intr-o croaziera captivanta. Vreti sa fiti misionari, dar nu vreti sa traiti dupa Evanghelie. Vreti, oare, sa fiti o povara in plus lumii care, si asa si-a iesit din minti? Sau vreti sa ii sloboziti pe oameni de lanturile acestei lumi? Cum ii veti slobozi daca voi sunteti inlantuiti de aceeasi lume ca si ei? Cum s-a facut ca noi am devenit atat de plini de sine? Voi traiti in aceeasi lume neroada in care traiesc si eu! Nu vedeti, oare, cat este de pustie? Nu vedeti cat de tare se rataceste? Credeti ca astea sunt nimicuri? Nu va simtiti legati de aceasta lume? Cheia care deschide lacatul de la aceste lanturi este viata traita dupa Evanghelie. Devenind misionari, sub nicio forma nu ii veti invata pe oameni crestinismul „confortabil”! Crestinismul „confortabil” nu exista! Cand veniti la biserica si auziti cuvantul lui Dumnezeu, ar trebui sa va aruncati in foc, ti­nand cont de cat de departe va aflati de el. Ar tre­bui sa va cutremurati cand va apropiati de Sfanta Impartasanie. Nu intalnesti asta prea des. E greu sa traiesti dupa Evanghelie, daca te iu­besti mereu pe tine insuti. Pentru ca, atunci cand te iubesti mereu pe tine insuti, mereu cauti mijloace sa-ti faci viata placuta si sa te inconjori de confort. Evanghelia spune contrariul.

Eu sunt convins ca, mai devreme sau mai tarziu, vreunul dintre voi imi va spune:

„Ceea ce spuneti sfintia voastra este din cale-afara de extremist. Cum sa ne purtam cu aceia dintre noi care trebuie totusi sa traiasca in realitatile lumii contempora­ne? Noua ne trebuie niste sfaturi practice“.

Bine, va voi da un sfat practic:

„Iesiti din mijlocul lor“ (2 Corinteni 6, 17)

si mantuiti-va sufletul vostru, caci, daca veti ramane in lume, veti pieri. Acesta este cel mai simplu sfat pe care vi-l pot da.

– In Petersburg exista un post de radio cato­lic care ii fascineaza pe misionarii ortodocsi. Nu ati putea da un sfat practic cu privire la cum si despre ce trebuie sa vorbeasca reporte­rii ca oamenii sa nu fie dusi in ratacire si sa nu creada ca Romano-Catolicismul si Ortodoxia sunt unul si acelasi lucru?

– Din nefericire, prin viata noastra noi nu ne dis­tingem foarte mult de catolici. Uneori nu traim nici macar cu acea evlavie cu care traiesc unii dintre ei. Problema consta in faptul ca oamenii nu pot vedea deosebirea in ceea ce invatam noi, pentru ca noi traim la fel ca si catolicii. Nu este nevoie sa va im­bracati calugareste, desi aceasta n-ar fi rau, daca pe cineva intereseaza asta, n-aveti decat… Dar, daca vorbim serios, atunci, daca prin modul vostru de viata nu va distingeti absolut deloc de cei necredinciosi, de sectanti, de musulmani, de pagani, ce va spune acest lucru despre voi?

– Acum ia amploare Miscarea Harismatica, inclusiv si in cadrul Bisericii Ortodoxe – darurile Duhului Sfant, vorbirea in limbi si altele. Cum va raportati la aceasta miscare, si cum sa intelegem unde lucreaza intr-adevar Sfantul Duh si unde are loc inselarea?

– In primul rand, trebuie sa tinem minte ca darurile harismatice ale Bisericii Primare apartin intre­gii Biserici. Sfantul Duh, care dadea aceste daruri, este Acelasi si astazi ca si in ziua Cincizecimii. In caz contrar, Biserica ar fi moarta. Dar Biserica nu este moarta. Problema nu este cum lucreaza astazi Sfantul Duh, problema suntem noi. Noi nu traim in Biserica, noi nu raspundem la lucrarea Sfantului Duh, noi nu ne curatim inima pentru a-L vedea pe Dumnezeu, noi nu traim pentru Hristos. De aceea, Sfantul Duh nu produce inauntrul nostru acelasi efect pe care il producea in interiorul Bisericii Primare, pentru ca noi suntem inchisi pentru El.

Daca sunteti pictor, va trebuie o pensula buna pentru a picta un tablou. Daca sunteti un adevarat maestru al artei dumneavoastra, dar vi se da doar un singur fir de par pentru lucru, poate ca veti putea picta ca inainte ceva cu ajutorul lui, dar rezultatul final nu va fi tot atat de bun pe cat ar putea fi daca ati avea un set de pensule bune. Asa si cu noi: Sfantul Duh poate lucra ca si inainte prin noi, dar lucrarea Lui va fi simtita mai bine, daca noi vom lucra impreuna cu El. Daca episcopii, preotii, mirenii spun: „Nu, toate aceste daruri au existat in trecut. Astazi nu poate exista asa ceva. Astazi nu exista duhovnici buni. Astazi nimeni nu are judecata duhovniceasca” – atunci unde este Biserica? „Nimeni nu poate trai astazi o asemenea viata duhovniceasca” – atunci unde este Biserica? Voi sunteti Biserica si, prin faptul ca voi cautati confortul si siguranta personala, voi o ucideti. Voi vreti o Biserica confortabila, dar ea nu exista. Domnul spune: sunteti fie cu Mine, fie impotriva Mea (parafraza la Matei 12, 30). In voi consta fie problema, fie rezolvarea ei. Vreti sa fiti misionari? Aprindeti flacara vietii voastre duhovnicesti. Incepeti sa postiti, incepeti sa va rugati, faceti milostenie, slujiti fratilor si surorilor voastre.

– Multumim, dar cum sa intelegem, totusi, unde lucreaza cu adevarat Sfantul Duh si unde nu? Miscarea harismatica se dezvolta si uneori e greu de inteles in ce masura este ea parte integranta a Traditiei Ortodoxe si in ce masura este influenta protestantismului?

– In Biserica Ortodoxa avem episcopatul, a carui existenta determina existenta Bisericii…

– Da, episcopatul…

– O! Nu imi place cand imi aruncati o astfel de privire la aceste cuvinte… (Rade). Noi avem Traditia bisericeasca. Avem duhovnici priceputi. Avem oameni care traiesc in rugaciune. Veti intreba: Cum sa-i gasim? Unde sunt ei? Un om neduhovnicesc nu poate gasi ceea ce este duhovnicesc. Acest lucru este imposibil. Ca sa incepeti sa deveniti duhovnicesc, trebuie sa va ocupati cu ravna de viata dum­neavoastra duhovniceasca: sa va rugati, sa postiti, sa mergeti la dumnezeiestile slujbe, sa cititi Sfanta Scriptura si Sfintii Parinti. Sa va gasiti un duhovnic. Fireste, puteti spune ca nu exista nimeni prin preaj­ma pe care ati dori sa il vedeti duhovnicul dumnea­voastra. Ce sa spun… Asta o spune mandria noas­tra. Daca duhovnicul dumneavoastra sunteti dumneavoastra insiva, atunci aveti un duhovnic prost. Mai bine sa gasiti pe cineva acolo decat sa va con­duceti singur viata dumneavoastra duhovniceasca. Si acesta va fi inceputul. Sfantul Irineu a spus: noi avem duhovnicii pe care ii meritam, pentru ca nu ne rugam ca duhovnicii nostri sa fie sfinti. Cand v-ati petrecut ultima oara noaptea rugandu-va pentru preotii pe care ii cunoasteti? Iata, de aceea nici nu puteti gasi duhovnicul necesar.

– Nu, eu nu am spus ca nu exista episcopi buni, eu am spus…

– Dar eu nu fac decat sa glumesc putin cu dum­neavoastra, zambiti! Rusii sunt atat de seriosi!

– …eu am spus ca unii episcopi incuviinteaza aceasta Miscare Harismatica, iar altii – nu.

– V-am inteles. Darurile Bisericii apartin Biseri­cii. Faptul ca fiecare om in parte nu poate uneori sa le arate, nu inseamna ca ele nu exista. Eu cred ca, pentru viata voastra duhovniceasca este ne­cesara o parohie buna, un preot care se ocupa cu ceva mai mult decat cu simpla savarsire a slujbelor bisericesti, care se roaga cu adevarat… Dar cum sa intelegeti ca omul traieste in rugaciune? Veti intelege asta dupa faptul ca omul vorbeste despre Evanghelie, cugeta la ea si traieste dupa ea. Veti vedea ca dupa nimic altceva nu tanjeste, in afara de Dumnezeu. Si, iata, la un astfel de preot sa mergeti. Atunci veti avea o parohie sub a carei protec­tie va veti afla, Taine la care veti participa, un preot care se va lupta – si, iata, acolo veti putea incepe o viata duhovniceasca. Acolo veti vedea lucrarea Sfantului Duh iar viata voastra duhovniceasca va incepe sa sporeasca. Iata unde este izvorul credin­tei. Nimeni nu poate fi credincios de unul singur.

– Bine. Eu vreau sa fiu sfant. Vreau ca prie­tenii mei sa fie sfinti. Vreau ca toti cei care ne inconjoara pe mine si pe ei sa fie, de asemenea, sfinti. Ce sa fac? Dupa exemplul Parintelui Da­niil Sasoev, noi am organizat o asociatie misionara, deoarece credem ca activitatea misionara ne va stimula pe calea catre sfintenie. Ce credeti despre asta?

– Sunt de acord cu tot, dar cu o singura rezerva. Daca va veti ocupa numai cu faptul ca ii veti atrage pe oameni in Biserica, dar in egala masura nu va veti lupta pentru propria voastra sfintenie, va va astepta infrangerea. Foarte important este sa inte­legeti ca activitatea misionara are o natura dubla, care este alcatuita din propovaduirea Evangheliei, pe de o parte si, pe de alta parte, din viata trai­ta dupa Evanghelie. Acestea sunt totodata unul si acelasi lucru, si nu sunt unul si acelasi lucru, pen­tru ca, daca propovaduiti Evanghelia, dar nu traiti dupa ea, in realitate nu propovaduiti Evanghelia. Iar, daca traiti dupa Evanghelie, dar nu o propova­duiti, nu traiti dupa Evanghelie.

– Cand spuneti ca toti trebuie sa se lepede de lume, inseamna ca toti trebuie sa devina monahi?

– Nu.

– Atunci cine poate deveni monah?

– Exista un criteriu simplu. Daca vreti sa Il iubiti pe Dumnezeu, daca stiti ca sunteti un mare pacatos, daca intelegeti ca, traind in lume, singur nu va puteti sfinti si daca sunteti constient ca nu sunteti indeajuns de puternic ca sa atingeti acest tel in casatorie, deveniti monah.

– Dar, daca nu devin monah, atunci ce sa fac?

– Dumneavoastra nu puteti hotari dinainte ceea ce veti face. Dumneavoastra trebuie sa va inga­duiti sa fiti deschis, sa fiti sensibil pentru Sfantul Duh. Domnul spune: da-Mi Mie viata ta, vino si urmeaza-Mi Mie. Aici nu incape discutie. El nu spune unde va va duce. Daca sunteti gata sa muriti, atunci veti intelege ce trebuie sa faceti. Iar, daca nu sunteti gata sa muriti, nu veti gasi raspuns la intrebarea dumneavoastra.

Haideti sa cercetam fragmentul din Evanghelie care s-a citit astazi in biserica. Evanghelia care s-a citit astazi, povesteste despre Apostolul Petru care a pescuit toata noap­tea. El era un om care, ca multi dintre noi, era si­gur de acele deprinderi pe care le avea in meseria lui. Vine Domnul si, dupa propovaduire, ii spune lui Petru sa mane la adanc, sa lase jos mrejele si sa pescuiasca. Si Petru Ii spune Domnului:

„Toa­ta noaptea m-am trudit… Dar, daca Tu zici, dupa cuvantul Tau voi arunca mrejele“.

El arunca mre­jele si, dupa catva timp, prinde atata multime de peste, incat nu este in stare sa o mute in barca. Si cum reactioneaza el la aceasta situatie?

„Iesi de la mine, Doamne, ca sunt om pacatos“ (Luca 5, 8).

El a inteles ca nu isi pusese nadejdea in Dumnezeu. A inteles ca nadajduise in sine, fusese arogant si plin de mandrie. Dar, intelegand asta, a spus:

Doamne, iesi de la mine, ca sunt om pacatos.

Noi nu intelegem cat suntem de pacatosi. Nu suntem gata sa recunoastem cat de putin ne pu­nem nadejdea in Dumnezeu si cat de putina este credinta noastra. Cand Domnul ne porunceste ceva ce nu ne place, noi exclamam: „De ce? Pentru ce imi faci asta?” Si mai departe Ii spunem ceea ce vrem de la El.

Dupa acele cuvinte, Domnul i-a spus lui Petru:

Vino dupa Mine!

Si Petru a lasat tot si a mers dupa El.

Intelegeti cat sunteti de pacatosi. Intelegeti cat de putina credinta aveti. Intelegeti ca nadajduiti in sine si nu in Dumnezeu. Lasati tot ce aveti si mer­geti dupa El, fara sa puneti intrebari. Iata raspun­sul. Stiu ca aceasta nu este ceea ce doreati sa auziti, dar acesta este raspunsul.

[…]

– Ati pomenit despre planurile Dumneavoas­tra. Ne putem interesa care sunt aceste planuri?

20140127-5O3A5249-600x418– Eu nu cred ca poti trai dupa Evanghelie izo­lat, in afara comunitatii. De aceea, cred ca Rusia, ca si America, si Grecia si oricare alta tara sufera din pricina ca viata bisericeasca se desfasoara in afara limitelor comunitatii crestine. Iata ce propun eu. Cred ca fiecare oras trebuie sa intemeieze o fra­tie a credinciosilor ortodocsi. Fiecare fratie trebuie sa fie alcatuita din cateva cercuri. Nucleul fratiei trebuie sa-l constituie oamenii, barbatii si femeile, care sunt gata sa traiasca dupa Evanghelie in sen­sul cel mai radical. Ei ar incepe prin faptul ca ar fagadui sa traiasca in acest fel un an de zile. Ar fagadui sa traiasca in ascultare, sa traiasca in saracie, neavand nimic. Si ar fagadui sa traiasca in cura­tie. Sa se roage impreuna, sa traiasca impreuna si impreuna sa slujeasca aproapelui. Acesta este nu­cleul. Mai departe, un cerc mai larg de membri ar continua sa traiasca in casele lor, dar ar veni sa se roage impreuna cu primul grup mai mic. Ei ar fagadui sa traiasca in ascultare, saracie si curatie, dar in cadrul acelor comunitati in care traieste fiecare dintre ei. De vineri pana duminica s-ar aduna toti impreuna si ar petrece timpul cu ceilalti membri ai fratiei, fiindca, pentru tineretul nostru, perioada de vineri seara pana luni dimineata este perioada celor mai mari ispite. Astfel, ei ar dobandi dragos­tea si sprijinul oamenilor care si-au luat asupra lor angajamente mai mari. Si a treia faza a vietii unor asemenea fratii ar fi propovaduirea Evangheliei pe strazi.

Acest lucru este realizabil. Trebuie ca in fratie sa existe cineva de baza care sa conduca activitatea ei. Trebuie sa savarseasca impreuna dumnezeiestile slujbe. Trebuie sa inceapa sa traiasca asa ca niste crestini care cred in Evanghelie, ca niste oameni care nu sunt din lumea aceasta. Daca fiecare oras ar avea o asemenea fratie, dupa catva timp ati avea din nou o tara ortodoxa. Eu cred acest lucru. Cine este gata?

– O manastire?

– Nu, nu o manastire. Cititi Faptele Apostolilor. Acei oameni despre care povesteste aceasta carte, nu erau monahi. Ei traiau si aveau totul in comun. Traiau in ascultare de mai-marii lor. Traiau in cu­ratie si sfintenie, slujind fratilor lor si propovadu­ind Evanghelia. Iata despre ce vorbesc eu. Intr-o asemenea fratie este loc pentru oamenii cu familie. Dar, chiar si in casatorie trebuie sa fiti neprihaniti. Perechile casatorite care nu traiesc o viata curata traiesc in pacat.

– Un an?

– Pentru inceput. Apoi toata viata. Exista dori­tori? (Numara mainile ridicate). Unu, doi, trei, cinci, sapte… inainte de a pleca vreau sa iau numele si coordonatele voastre. Daca promovati Evanghelia, oamenii o vor dori. Oamenii nu traiesc dupa Evan­ghelie, pentru ca nu aud despre ea, nu o vad, nu o pot atinge. Fiti gata!

[1] Seminar pentru misionari, organizat de centrul apologetic „Stavros” împreună cu centrul pentru tineret al eparhiei Sankt Petersburg şi Fondul părintelui Daniil Sasoev.

Schiarhimandrit Ioachim Parr, Convorbiri pe pământ rusesc, Editura Egumenita

Sfânta Lumină din mormântul lui Hristos e adevărată

     Am găsit un articol pe internet care se vroia mare știre (articolul e vechi însă abia acum am dat de el). În acest articol autorul susține că Sfânta Lumină  ce se coboară din cer în fiecare an la praznicul Învierii Domnului nostru Iisus Hristos ar fi o înșelătorie.

     

     Autorul, pe lângă citate de la diferiți martori ai înșelăciunii (despre care nu vreau să discut cât de autentice sunt, căci au fost necredincioși tot timpul care să pună la îndoială minunile), aduce ca dovadă un experiment (ilustrat într-un video documentar) al unor oameni de știință ce dovedesc că lumina de la Ierusalim ar fi posibilă prin folosirea fitilului îmbibat în fosfor alb.
     Iată explicarea procedeului din acel articol, procedeu științific pe care nu îl contest :
"...cercetătorul grec înmoaie vârful lumânărilor în fosfor, iar acestea se aprind apoi de la sine. Pentru a amâna aprinderea flăcărilor, lumânările pot fi apoi înmuiate într-un solvent organic, fosforul urmând să ia contact cu aerul abia după ce acesta se evaporă."
    Până aici pare că s-a "deconspirat" minunea din noaptea de Paște. Dar cu o cercetare mai aprofundată a proprietăților fosforului și în special a auto aprinderii fosforului alb, se vede că autorul și acel cercetător grec omit că prin ardere fosforul alb emite un fum toxic, iar auto aprinderea nu poate fi programată, elementul chimic fiind foarte inflamabil, și păstrat în apă.
   Citez mai jos despre toxicitatea fosforului: "vaporii de fosfor alb sunt iritanti si toxici. Concentratia maxima admisa in 8 ore de munca este de 0,00003 mg/l. O cantitate de numai 0,1 g inghitita produce moarte unei perosane adulte.  In stare solida, la contact cu pielea provoaca arsuri."
    După cum am mai spus, nu neg că fosforul are această proprietate chimică, dar vreau să demonstrez că această teorie nu se  aplică în auto aprinderea lumânărilor în noaptea Învierii Domnului.

 

 

1. Lumina sfântă nu vine la o oră anume.
    Dacă s-a folosit fosfor, cum se explică că  Sfânta Lumină vine anual la ore diferite, uneori după multe ore de rugăciune. Ba mai mult ea nu se coboară dacă nu sunt lăsați arabii creștini din Betleem să aplaude, să  chiuie și să bată din tobă, manifestări de bucurie ale lor.

2. Sfânta Lumină vine doar la ortodocși
    Dacă se folosește fosfor, de ce celelalte confesiuni creștine nu folosesc aceeași metodă? Oare papa nu poate să procedeze la fel? Ba chiar, atunci când armenii i-au alungat din Sfântul mormânt, ortodocşii au slujit în biserica din apropiere. Sfânta Lumină nu a venit la armeni, ci a despicat un stâlp de marmură. Istoria pe larg o găsiți aici.

3. Se aprind nu doar  lumânările patriarhului, ci și candele și lumânări ale credincioșilor
    Dacă se folosește fosfor, cum se explică aprinderea simultană nu doar a buchetului de lumânări ale patriarhului, dar și a unor candele și lumânări ale credincioșilor? 
    Nu pot fi și acestea îmbibate cu fosfor, căci unii vin cu ele de acasă, sunt cumpărate din diferite locații și dacă toate ar fi îmbibate în fosfor, atunci s-ar produce incendii, căci unele dintre acestea nici nu sunt folosite la sfântul mormânt și totuși nu se aprind pe drumul spre casă.

4. Fosforul scoate fum toxic mirositor.
    Dacă se folosește fosfor, oare nu s-ar simți mirosul? Aprinderea atâtor lumânări nu ar intoxica lumea prezentă la eveniment?

5. Flacăra nu arde în primele minute
    În respectivul documentar se spune că fosforul nu degajă căldură, însă în câteva secunde el se consumă de pe fitil, rămânând drept combustibil ceara sau parafina, materialele folosite în fabricarea lumânărilor. Ori Sfânta Lumină, indiferent de ce fel de lumânare folosesc credincioșii, nu arde în primele minute deși se dă cu flacăra (uneori uriașă) chiar prin barbă și prin păr. Fosforul deși nu degajă căldură e un pericol mare de incendiere (deci arde părul).

6. Sfânta Lumină a apărut și în mod vizibil, sub formă de fulgere, fascicul de lumină din tavan până în Sfântul mormânt, etc.

7. Fosforul a fost descoperit în secolul XVII.
   Sfânta Lumină se coboară anual încă din primele secole, pe când fosforul a fost descoperit abia în secolul XVII, de alchimistul german Hennig Brand, care căuta să  extragă aur din substanțe galbene.
    El a fiert urina umană până când a rămas un reziduu care lucea (fosforos = purtător de lumină). Dar până la a realiza știința că fosforul e un nou element chimic, până la a se observa prezența lui și în alte substanțe decât în urină, au mai trecut peste 100 de ani.
Putem vorbi despre producție de fosfor abia din secolul 19. În plus, Ierusalimul era sub ocupație turcească, și nu cred că se grăbeau turcii să importe fosfor și să-l distribuie în imperiu pentru nevoile supușilor. Ba mai mult, astăzi de ce ar complota jandarmii sfântului mormânt (evrei, dușmani declarați ai lui Hristos) să lase patriarhul cu sursă de foc (în acest caz, fosforul alb) știind că îl controlează până la piele pentru a nu avea nimic asupra lui.

 

Concluzii

Sfânta Lumină nu e o înșelătorie, mai ales în ziua de azi când se pot verifica și combate fără drept de apel orice fel de teorii.

Despre întreaga ceremonie din noaptea Învierii Domnului nostru Iisus Hristos vă rog să citiți de aici.

Hristos a Înviat!

 

 

 

                                             Ierodiacon Hrisostom

10 mituri despre homosexualitate, demontate

   În cazul homosexualității s-au impus cu ajutorul mass-mediei în opinia publică o seamă de mituri postmoderne. Vă prezentăm în acest articol concluzia lucrării „Fața nevăzută a homosexualității” bazată pe o bibliografie ce numără peste 400 studii științifice și semnată de Virgiliu Gheorghe și Andrei Dîrlău.

Mitul nr. 1: Oamenii se nasc homosexuali

   Studiile demonstrează că nu există nicio dovadă că homosexualii s-au născut așa (Byne și Parson, 1993; Bailey și colaboratorii, 2000; Stanton și Yarhouse, 2007). Dimpotrivă, s-a constatat că homosexualitatea este cauzată de un complex de factori de mediu și educaționali (Peter și Bruckner, 2002).

Mitul nr. 2: Orientarea sexuală nu se poate schimba

   Sute de studii certifică faptul că mii de oameni care manifestau un comportament sau o atracție de factură homosexuală s-au schimbat in timp. Unii au întreținut relații homosexuale numai inainte de vârsta de 15 ani (Robert și colaboratorii, 1989; Gagnon și Simon, 1993).

O metaanaliză care a luat în considerare 30 de studii realizate între 1954 și 1994 a ajuns la concluzia că 33% din homosexualii tratați au devenit heterosexuali (Jones, 2000). Cel mai riguros studiu din punct de vedere al metodologiei folosite a investigat rezultatele terapiei de conversie prin credință – cu implicarea preoților și practică sacramentală. Rata de succes a fost de 38% (Jones și Zarhouse, 2007).

Cea mai semnificativă dovadă privind întoarcerea la heterosexualitate a homosexualilor o avem de la psihiatrul pro-gay Robert Spitzer, care, prin chestionarea a 200 de persoane care trecuseră prin terapie, a constatat că există un succes clar al terapiei în tot ceea ce înseamnă comportament, identitate, atracție, excitație, fantasmare și alte aspecte ale vieții și psihologiei unui homosexual (Spitzer, 2003).

Mitul nr. 3: Eforturile de schimbare a orientării sexuale le pot face rău homosexualilor și sunt imorale

   Studiile confirmă contrariul. Din 800 de persoane care trecuseră prin terapia întoarcerii la heterosexualitate, numai 7,1% au afirmat că au suferit anumite probleme (J. Nicolosi și colaboratorii, 2002).

   Analizând stresul psihologic, starea de bine spiritual și alți factori psihoemoționali, Jones și Zarhouse (2007) au constatat că nu există nicio consecință negativă a schimbării de orientare sexuală.

   La fel, Robert Spitzer, psihiatru pro-gay, a constat și el că schimbarea este reală și nu există nicio consecință negativă (Spitzer, 2003).

   Dimpotrivă, persistarea în modul de viață homosexual aduce cea mai mare suferință. În acest context, nu există nedreptate mai mare produsă unui om cu înclinație homosexuală decât aceea de a nu-l ajuta să se schimbe.

Mitul nr. 4: Homosexualii reprezintă zece procente din populație

   În realitate, mai puțin de 3% din americanii adulți s-au autoidentificat ca homosexuali și bisexuali (Lauman, 1994) – aceasta după peste cinci decenii de propagandă a homosexualității!

Mitul nr. 5: Homosexualii nu suferă de tulburări psihice într-o măsură mai mare decât heterosexualii

   În realitate, în rândul homosexualilor se înregistrează cele mai mari procente de boli mentale și abuz de droguri- incomparabil mai mult decât în oricare alt grup din societatea umană.

   Un studiu din 2003 constată că, în rândul homosexualilor, se înregistrează cele mai mari rate de consum de diferite droguri, depresie, violență domestică și abuz sexual în copilărie (Stall și colaboratorii, 2003).

   Cea mai mare metaanaliză, realizată în anul 2008, care a avut în vedere peste 13.000 de articole pe acest subiect, compilând datele de la primele 28 cele mai riguroase studii, a ajuns la aceeași concluzie: lesbienele, gay-ii și bisexualii au cel mai mare risc de tulburări mentale, ideație suicidală, consum de substanțe halucinogene și autorănire deliberată (King șicolaboratorii, 2008).

   La aceleași rezultate ajunge, de altfel, și GMLA – Asociația Medicală a Gay-lor și Lesbienelor (Silenzio, 2010; O’Hanlan, 2010).

   Motivul invocat de homosexuali, că problemele lor psihologice s-ar datora stigmatizării la care sunt supuși de populație, nu rezistă nici la cea mai simplă analiză, căci în țări ca Olanda sau Noua Zeelandă, unde simpatia populației atinge cele mai înalte cote, homosexualii se confruntă în cel mai mare grad cu consumul de droguri, probleme de anxietate etc. (Sandfort, 2001, Fergusson, 1999).

Mitul nr. 6: Comportamentul homosexual nu este periculos pentru sănătatea fizică

   Promiscuitatea sexuală, precum și natura actelor homosexuale presupun un grad uriaș de boli cu transmitere sexuală și alte boli grave (Bagdy, 2009; Kazal, și colaboratorii 1976; Evans și colaboratorii, 2007; Silenzio, 2010, O’Hanah, 2010).

Mitul nr. 7: Copiii crescuți de homosexuali nu sunt diferiți de ceilalți copii, crescuți de heterosexuali

   Studiile arată clar că cel mai bine dezvoltați sub aspect psihosomatic sunt copiii născuți și crescuți de părinții naturali (Moore și colaboratorii, 2002; Pruett, 2000; Hunter, 1997).

   Copiii educați în casele homosexualilor se confruntă cu o mulțime de probleme, în primul rând psihologice, dar și sociale (Sarantakos, 1996; Regnerus, 2012).

   Există și studii făcute de homosexuali care încearcă să mascheze aceste probleme, însă acestea sunt marcate, după cum se arată în mai multe metaanalize, de o mulțime de erori metodologice (Lerner și Nagai, 2001).

Mitul nr. 8: Homosexualii nu molestează copiii într-o măsură mai mare ca heterosexualii

   Pedofilii sunt, în majoritatea cazurilor, bărbați (Fisher, 1994).

   O treime din toți copiii abuzați sexual de bărbați sunt băieți. Ceea ce arată că un mare număr dintre homosexuali sunt pedofili (Freund, 1984; Freund și colaboratorii, 1989).

   Mulți dintre pedofili recunosc că sunt homosexuali (Erickson, 1988; Lauman și colaboratorii, 1994).

Mitul nr. 9: Homosexualii sunt puternic dezavantajați și discriminați în societate

   Cercetările arată că, de obicei, homosexualii au un nivel mai ridicat de școlarizare decât populația generală (Robert și colaboratorii, 1994; Barret și colaboratorii, 2002).

Cât despre venituri, studiile demonstrează că nu se poate nicidecum vorbi de un dezavantaj din acest punct de vedere (DeNavas-Walt și colaboratorii, 2008; Badgett, 1998; Antecol, 2008).

Mitul nr. 10: Relația homosexuală este identică cu cea heterosexuală, diferă doar sexul partenerilor

   Studiile făcute chiar de homosexuali demonstrează că este mult mai puțin probabil ca un homosexual să-și asume o relație pe termen lung decât un heterosexual (Sthrom și colaboratorii, 2006). Iar dacă întrețin o relație stabilă pe termen mai lung, fidelitatea este foarte puțin probabilă (Xiridou și colaboratorii, 2003; Lee, 2003).

   Relațiile monogame aproape că nu există la homosexuali, în condițiile în care, în jumătate dintre cuplurile afiate în relație de parteneriat civil, cei doi consimt să întrețină relații sexuale în afara cuplului (Solomon și colaboratorii, 2005).

   Probabilitatea de despărțire este de trei ori mai mare în cazul homosexualilor și de patru ori mai mare în cazul lesbienelor decât în cazul persoanelor heterosexuale (Kurdek, 2004).

   În cuplurile de homosexuali și lesbiene, violența domestică este de aproape de două ori mai mare decât în cuplurile heterosexuale (Brand și Kidd, 2009). Prin comparație cu heterosexualii, este mult mai probabil ca un homosexual sau o lesbiană să fie abuzați de către partener (Cochran și Cauce, 2006).

Articolul a fost preluat de aici.

Predică la pomenirea Sfinților Trei Ierarhi

„Vă îndemn, fraților, pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos, ca toți să vorbiți la fel și să nu fie dezbinări între voi [...] că fiecare dintre voi zice: Eu sunt al lui Pavel, iar eu sunt al lui Apollo, iar eu sunt al lui Chefa, iar eu sunt al lui Hristos! Oare S-a-mpărțit Hristos? Nu cumva s-a răstignit Pavel pentru voi? Sau fost-ați botezați în numele lui Pavel?” (I Cor. 1, 10-13)

Preacuvioși părinți și iubiți credincioși,

Sfântul Apostol Pavel astfel îi mustra pe corintenii care dezbinau Biserica lui Hristos prin aparenta apartenență la unul din apostoli, creând pricină de dezbinare între ei prin preferarea unui ucenic al lui Hristos, în pofida altuia. Sfântul Pavel îi mustră, arătându-le că indiferent de cine i-a adus la credință, toți L-au propovăduit pe Același Hristos, toți au primit aceeași credință, același botez și nici un apostol nu are însemnătate mai mică sau mai mare în Biserică, căci Hristos nu se împarte, nu se dă unuia mai mult și altuia mai puțin, ci Hristos e întreg în orice Biserică. Din această pricină și biserica catolică are pretenții de conducător al creștinismului, prin papă, nu un ierarh între ierarhi, ci înlocuitorul lui Hristos pe pământ. În Bisericile Ortodoxe, capul este Hristos, nu un om; patriarhul e doar un reprezentant al Sfântului Sinod, un ierarh ca și ceilalți, fiind mai mare într-o Biserică, doar din punct de vedere administrativ.
Să revenim însă la mustrarea Sfântului Apostol Pavel. Nu întâmplător am citit acest fragment al scrisorii către corinteni, căci în secolul al XI-lea, au existat în Biserica Greciei opinii diferite în ceea ce privește valoarea sfinților pomeniți astăzi. Au fost teologi care considerau că Sfântul Ierarh Vasile cel Mare e cel mai important în Biserica Ortodoxă, pentru viața sa aspră și pentru lupta aprigă împotriva ereziilor. Alții înălțau pe Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur, pentru măreția predicilor sale, prin care mulți s-au întors din patimi la pocăință. Iar alții îl iubeau mai mult pe Sfântul Grigorie de Nazianz pentru blândețea sa și pentru adânca teologie din scrierile lui.
Ca și pe vremea Sfântului Apostol Pavel, creștinii aveau pricină de dezbinare. Pentru a arăta tuturor crștinilor că ei au propovăduit pe Același Hristos și sunt egali în importanță și învățătură, acești Sfinți ierarhi s-au arătat împreună unui episcop din acea vreme, anume Ioan Evhaitul, căruia i-au spus: „La Dumnezeu una suntem și nici o împotrivire sau vrajbă nu este între noi, ci, fiecare la timpul și locul său, îndemnați de Duhul Sfânt, am scris învățături pentru mântuirea oamenilor. Nu este între noi, unul întâi și altul al doilea, drept aceea sărbătorește pomenirea noastră într-o singură zi!” Acea zi de prăznuire comună a Sfinților s-a rânduit astăzi.
Astăzi, deși avem și zile separate în care sunt cinstiți fiecare în parte, îi pomenim pe toți trei la un loc, arătând că învățătura lui Hristos din Biserica Ortodoxă este una și aceeași, indiferent de loc, limbă și timpul în care ea este propovăduită.
Sfinții Trei Ierarhi sunt cei trei stâlpi ai ierarhiei Bisericii Ortodoxe pe care se sprijină întreaga teologie răsăriteană. Ei au întrecut pe mulți dintre ierarhii din istoria creștină, prin înălțimea vieții și învățăturii lor, strălucind în lume întocmai cu Sfinții apostoli. Toți trei, luminați de Duhul Sfânt, au avut aceeași înțelegere a Sfintei Scripturi, au întărit canoanele și crezurile Ortodoxiei, într-un secol de mari tulburări din partea ereticilor arieni, condamnați în primul Sinod a toată lumea. Aceste trei vase ale Preasfintei Treimi, pline de sfințenie și binecuvântate cu darul facerii de minuni, au mărturisit în lume credința, au explicat dogmele Bisericii, au vindecat și ajutat pe mulți din păstoriții lor. Fiind umbriți de Înțelepciunea divină, au uimit întreaga lume cu mintea lor și cu măiestria vorbirii lor. Au mustrat pe împărații răucredincioși, nu au adunat comori pământești, ci înseși averile lor le-au împărțit la săraci, au mustrat cu îndrăzneală păcatul, dar mai ales necredința, eresul, mândria, iubirea de bani și desfrânarea și, pe lângă viața lor exemplară, au lăsat Bisericii un tezaur inestimabil: Zeci de volume ce cuprind învățăturile lor.
Pentru scurtimea timpului, vă voi vorbi doar câteva cuvinte din viața fiecăruia în parte, iar cine are bunăvoință să le citească viețile pe larg.
Sfântul Vasile cel Mare s-a născut în jurul anului 330 în Cezareea Capadociei (unde mai târziu va sluji ca arhiepiscop) dintr-o veche familie creştină. Se spune că era un bărbat înalt şi uscăţiv, slăbit de ajunare şi priveghere, cu o expresie meditativă. A întrecut în înţelepciune pe cei din timpul său şi pe cei din vechime, căci învăţase toată filozofia şi toate ştiinţele din vremea aceea la universitatea din Atena, unde se întâlneşte la studii cu Sfântul Grigorie de Nazianz cu care leagă o strânsă prietenie care va dura toată viaţa. Sfântul Vasile este autorul Sfintei Liturghii care îi poartă numele, al „Regulilor monahale mari şi mici” normative şi astăzi, dar şi al cunoscutelor rugăciuni de alungare a demonilor – Molitfele Sfântului Vasile cel Mare. În singurătatea mănăstirii, el şi prietenul său Grigorie alcătuiesc o culegere de texte despre frumuseţea vieţii spirituale cu titltul „Filocalia” (iubirea de frumos). Tot el a scris și explicarea zilelor Creației, sau Hexaimeronul, despre care vorbea părintele Cleopa, precum și alte scrieri dogmatice în care condamna ereziile vremii. Numele Sfântului Vasile cel Mare este legat și de activitatea socială a Bisericii. A înfiinţat, pe lângă biserici şi mănăstiri, primele aşezăminte sociale în care erau îngrijiţi trupeşte şi sufleteşte cei care aveau nevoie de ajutor. Spitalele, şcolile şi cantinele funcţionau sub numele generic de Vasiliada. Așadar, ateilor de astăzi, ce denigrează Biserica, să le spuneți că pe lângă bisericii au apărut primele spitale.
Sfântul Ioan Gură de Aur  s-a născut în Antiohia Siriei. Era un bărbat mic de statură, cu fruntea înaltă, barbă mică şi rară, ochi largi şi strălucitori. A studiat ştiinţele vremii, întrecându-şi dascălii, apoi s-a lepădat de toate şi s-a botezat în Biserica lui Hristos. Un mare filosof al vremii şi-ar fi exprimat regretul că l-a pierdut spunând „Ioan mi-ar fi putut fi urmaş, dacă nu mi-l răpeau creştinii”. Era un suflet fin, blând cu alţii, aspru cu sine, îndemna la pocăinţă. Desăvârşit orator, îi lămurea pe mulţi să lepede credinţele păgâneşti şi să urmeze lui Hristos. În timpul unei predici, o femeie din mulţime i-ar fi spus „Învăţătorule cu gură de aur, ai adâncit fântâna sfintelor tale învăţături, iar funia minţii noastre e scurtă”. De atunci, creştinii au început să-i spună Hrisostom ( gură de aur). Iar sfântul a cugetat că predica trebuie să fie împodibită cu învăţături simple, nu cu podoabele oratoriei, pentru ca şi cei simpli să înţeleagă şi să aibă folos. Faima lui de predicator a contribuit la alegerea sa ca Patriarh al Constantinopolului, în 397. Ca patriarh, Sfântul Ioan condamna păcatul fără menajamente şi concesiuni, astfel că nu este pe placul înaltei societăţi ce se complăcea în păcate. Aceste mustrări repetate o fac pe împărăteasa Eudoxia să ceară exilul sfântului, care a şi murit pe drumul spre Cucuz rostind ultimile cuvinte : “Slavă lui Dumnezeu pentru toate”. Sfântul Ioan Gură de Aur este autorul Sfintei Liturghii care îi poartă numele, care se slujeşte de 1600 de ani în bisericile ortodoxe de pretutindeni. El este și unul dintre cei mai mari tâlcuitori a Sfintei Scripturi, cuprinzând în omiile sale aproape întreg Noul Testament și multe din cărțile Vechiului Testament.
Sfântul Grigorie de Nazianz, numit Teologul, s-a născut dintr-o veche familie de creştini din Capadocia. Era un bărbat de statură mijlocie şi avea o privire blândă şi veselă. A primit o educaţie aleasă, desăvârşită în Atena, unde l-a cunoscut pe bunul său prieten, Sfântul Vasile. Despre ei se spune că erau nedespărţiţi şi cunoşteau numai două căi „spre şcoală şi spre biserică”. A fost, nu pentru multă vreme însă, patriarh al Constantinopolului. S-a retras din scaun din cauza uneltirilor împotriva sa şi şi-a petrecut ultimii ani de viaţă în studiu şi meditaţie. Rodul este bogat: pe lângă renumitele “Cinci cuvântări teologice”, a scris şi strălucite poeme. Sfântul Grigorie Teologul este considerat între primii autori de poezie creştină.
Iubiți credincioși,
Atât în viață cât și după moarte, acești sfinți se îngrijesc de unitatea Bisericii, de păstrarea cu sfințenie a dreptei credințe și de mântuirea lumii. Dumnezeu a rânduit ca astfel de oameni să se nască atunci, tocmai în secolul IV, secolul cel mai lovit de eresuri și dezbinări, pentru a apăra unitatea credinței în Biserică, pentru a salva creștinătatea de eresuri și de idolatrie, pentru a smeri filosofia păgână și a întări dogmele dreptei credințe în lume.
Însă la această unitate creștină, în familie, în Biserică și în lume, trebuie să contribuie fiecare dintre noi. Gândiți-vă cât de mare păcat face un creștin - bărbat sau femeie - care strică pacea și unitatea familiei. Majoritatea divorțurilor de astăzi sunt tocmai din aceasta cauză, a adulterului. Cei care pentru plăceri pătimașe își năruie familia și își fac copii să sufere, sunt blestemați de Dumnezeu și nu vor primi mântuirea așa ușor, ci trebuie multă pocăinţă.
Gândiți-vă la acești creștini care sar gardurile Bisericii lui Hristos, care leapădă Sfânta Cruce, Sfintele icoane, Sfintele Taine, zic că au credința lor, nu au nevoie de preoți, nu sunt pupători de ciolane, ba mai mult susțin cu convingere că perversiunile, homosexualitatea nu sunt păcate, căci s-a dovedit științific. Dar oare nu multe din afirmațiile științei antice au fost anulate de știința de astăzi? Dumnezeu, Creatorul tuturor, El are știința cea adevărată. Aceștia, nu numai că ei cred eronat, dar vor ca o țară de ortodocși să  creadă ca ei, semănând tulburare, îndoială și vrând să  atragă pe cât mai mulți la înșelarea  lor, cu scopul de a-i dezbina pe cei care încă au convingeri sănătoase. Toți aceștia nu se pot mântui până nu se reîntorc în Biserică, de unde au plecat. Ei sunt îndemnați la dezbinare de diavolul, care nu poate birui decât în tulburare, ură și îndoială. De aceea se și numește vrăjmașul nostru, "diavol", care înseamnă "împotrivitor". Toți cei ce se împotrivesc adevărului, luminii, Bisericii, păstorilor, sfinților și explică Evanghelia după capul lor, sunt fii ai celui rău care a dezbinat pe îngeri în cer și dezbină mereu lumea pe pământ.
Dar nu numai necredincioșii aduc dezbinare în biserică, ci chiar în mijlocul nostru sunt dezbinări. Unii creștini de astăzi, ucenici ai marilor duhovnici, se cred superiori celorlalți și crează mici grupuri, care deși nu luptă împotriva ortodoxiei, se consideră pe ei mult mai evoluați duhovnicește decât ceilalți ce nu le împărtășesc ideile și nu au aceeași dragoste spre mentorul lor duhovnicesc. Ca și în timpul Sfântului apostol Pavel, sunt unii ai părintelui Arsenie Boca, alții ai părintelui Visarion Iugulescu, ai părintelui Iustin Pârvu, ai părintelui Ilarion Argatu ș.a.m.d. Iar cea mai gravă formațiune este Oastea Domnului, prezentă mai ales în Transilvania, care fac adunări duhovnicești, de multe ori fără binecuvântarea preotului din parohie. Toate aceste turme de ucenici, nu fac altceva decât să aducă necinste celor care, prin sfaturile și îndrumările lor, nu au făcut altceva decât i-a adus în staulul lui Hristos. Iubiților, după cum am mai spus Hristos este Unul, Biserica Ortodoxă este una, iar toți păstorii și îndrumătorii duhovnicești nu au urmărit faima proprie, nu au concurat între ei cât de mulți ucenici au adunat, ci s-au ostenit ca pe toți să îi învețe adevărul. De aceea indiferent de talentul fiecăruia de a mântui sufletele noastre, marii duhovnici au aceeași importanță duhovnicească. Ei nu s-au propovăduit pe ei înșiși ci pe Dumnezeu cel lăudat în Treime! Nu e păcat dacă ai evlavie mai multă spre un sfânt anume, sau spre un duhovnic anume, dar nu trebuie ignorați ceilalți sau considerați inferiori pe ceilalți creștini care cinstesc alt sfânt mai mult, sau ascultă de alt duhovnic, căci toți avem același crez, credința ortodoxă.
Să ne ferim, fraților, de cei ce dezbină și tulbură casele, sufletele, obștea și Biserica Domnului și să ne rugăm permanent pentru unitatea ei. Numai diavolul, vrăjmașul cel de obște se bucură de neunirea noastră!
Sa nu ne dezbinăm unii împotriva altora, fraților. Toți suntem ai lui Hristos, toți suntem fiii Bisericii, dacă ascultăm de ea și de păstorii ei. Toți suntem ostașii lui Hristos, dacă ducem lupta cea bună cu răbdare până la capăt. Feriți-vă să dați crezare la ce se spune la televizor și în presă. Cei care vor ca împărăția satanei, lui antihrist, să vină în lume, caută prin orice mijloc să vă clatine credința prin dezinformare, prezentarea denigrantă a Bisericii și preoților și încurajarea păcatelor ca pe lucruri firești, normale. Acești vrăjmași luptă pe de o parte cu denigrarea credinței noastre ortodoxe și pe de altă parte cu desființarea celulei unei societăți – familia tradițională, formată din căsătoria unui bărbat și a unei femei, în vederea nașterii de copii și educarea lor pentru viitorii cetățeni ai țării.
Să rugăm pe Sfinții Trei Ierarhi Vasile, Grigorie și Ioan, care sunt foarte cinstiți în țara noastră, să se roage înaintea Preasfintei Treimi pentru întărirea dreptei credințe, pentru pacea și unitatea Sfintei Biserici, pentru alungarea vrăjmașilor țării și credinței noastre străbune și pentru mântuirea sufletelor noastre. Amin

                                                                   MH

Denigrarea Bisericii Ortodoxe Române în mass-media

Mecanismul dezinformării puse pe picioare împotriva Bisericii Ortodoxe Române este cel clasic: minciuni şi jumătăţi de adevăr îmbrăcate în forme credibile (multe cifre „exacte” băieţi, multe cifre!) plasate unor gornişti de presă cu acoperire naţională. Apoi toată lumea citează acele cifre mincinoase, toţi ştiu că preoţii primesc salarii de 540 milioane euro, că Biserica a primit 600 milioane euro pentru Catedrala Mântuirii Neamului etc. Momentul şi metoda au fost alese bine: este criză, toată lumea este atentă la bani – efect maxim.

Apoi vin gorniştii de presă, printre care s-au strecurat destui bezbojnici gata să ia parte la această mizerie. Nu pot să uit mesajul Ramonei Ursu pe când era redactor şef adjunct la Adevărul de seară, mesaj făcut public de Victor Ciutacu:

Va propun sa facem toti, acolo unde avem cazuri similare, materiale cu scandaluri in care au fost implicati preoti. Ideal este sa fie scandaluri sexuale, dar putem baga si altfel de lucrui: batai intre popi, injuraturi, talharii, etc.

Punem materialele pe site, cu fotogalerii, video, inregistrari audio…ce aveti voi… si va linkuiti toti la materialele facute de ADS Bucuresti despre scandalul homosexual cu minori de la Patriarhie – popa Irineu.

Laser, frate! Hai să-i băgăm în hazna pe burtoşii şi bărboşii de popi! Dar să facem un scurt inventar al dezinformărilor propagate împotriva Bisericii Ortodoxe Române în ultimii ani.

În 20 de ani s-au construit mai multe biserici decât şcoli şi spitale

Aici îmi permit un mic comentariu. Într-adevăr, s-au construit foarte multe biserici după anul 1990. Dar să ne uităm puţin la istorie: în 1948, la instalarea regimului comunist în România trăiau 15 milioane de români, în 1990 erau 23 milioane de români. În perioada regimului comunist nu au fost construite biserici, dimpotrivă, au fost demolate foarte multe. Eu am crescut întro localitate fără biserică şi mai cunoscu multe alte localităţi în care nu au existat biserici înainte de 1990. Cei aproape 8 milioane de români apăruţi în perioada comunistă aveau şi ei nevoie de biserici, de aici a apărut şi frenezia edilitară. Ca să nu mai vorbesc de giganticele cartiere muncitoreşti din toate oraşele care au fost ridicate fără biserici şi care au fost creştinate în ultimii 20 de ani.

Aceasta ar fi explicaţia, dar să vedem dezinformările bezbojnice. Oricare dintre Martorii lui Remus Cernea poate să bolborosească indignat, printre dinţi şi cu ochii daţi peste cap: în România sunt 18.300 de biserici, 4.700 şcoli generale şi 425 spitale! (cu corolarul subînţeles „dacă ortodocşii sunt majoritari, atunci bisericile sunt ortodoxe”)

Stai aşa, că nu-i aşa! Conform unei numărători din 2009 (aici) ortodocşii au 14.574 locaşuri de cult, restul până la 18.300 aparţin altor culte. Dă mai bine „18.300 de biserici”, nu ne încurcăm cu detalii de genul sunt doar 10.580 biserici parohiale ortodoxe (restul până la 14.574 sunt capele, mănăstiri, biserici filiale etc.)

Dar să ne uităm puţin şi la numărul de localităţi din România: 13.285 de sate, 320 oraşe, 103 municipii plus Bucureşti (2,19 milioane locuitori, peste 10% din populaţia României). Şi acum să numărăm din nou: 13.709 localităţi şi 10.580 biserici parohiale ortodoxe. Deci nu există o biserică în fiecare localitate, mai avem de construit.

În 2011 Remus Cernea striga tare şi cu forţă că în 20 de ani în România s-au construit 4.000 de biserici, una la două zile. Am demontat aici această dezinformare: afirmaţiile lui Cernea se bazau pe un studiu făcut după ureche, în anul 2005, remestecat în 2010 şi pus pe tapet drept marfă de calitate de toţi rătăciţii de pe internetul românesc. Nu vă mai spun că cercetarea lui Cernea vorbeşte de toată suprafaţa României, dar de fapt a fost făcută în 5 municipii, şi în acelea incomplet. Deci avem un studiu mincinos, vechi – dar scos permanent de la naftalină.

Adevăratele probleme ale şcolilor şi spitalelor, fără legătură cu Biserica

Şcolile şi spitalele sunt instituţii foarte legate de soarta oamenilor, care sunt extrem de sensibili la aceste chestiuni. Mie unuia mi se pare o mârşăvie să legi aceste probleme de Biserică, însă în acest război total împotriva creştinilor ortodocşi mijloacele nu mai contează.

Bugetele pentru Ministerul Sănătăţii au fost în jurul a un miliard de euro în ultimii ani (pentru 2013 au primit 2 miliarde euro aici), bugetele Casei Naţionale de Asigurări de sănătate au crescut continuu din 1999 încoace, ajungând la 4 miliarde de euro anual în ultima perioadă (aici). Părerea mea este că borcanul de miere este prea mare şi paznicii sunt mânjiţi din cap până-n picioare – dar Biserica Ortodoxă Română chiar nu are nici o vină pentru jaful din domeniul sănătăţii!

La fel şi cu educaţia: Ministerul Educaţiei a primit în ultimii ani între 3 şi 4 miliarde de euro anual, cum i-au administrat nu ţine de Biserica Ortodoxă Română. Iar despre închiderea şcolilor nu pot să spun decât atât: înainte de 1989 se năşteau în România în medie 360.000 de copii pe an, după 1989 media a scăzut la 200.000 de copii pe an. Este un fenomen absolut normal închiderea şcolilor, fenomen de care sunt responsabili toţi miniştrii Educaţiei (aici), mai ales după ce masiva „generaţie a decreţeilor” a început să părăsească şcolile şi au fost înlocuiţi de copii scăpaţi de valul avorturilor de după 1990.

Catedrala Mântuirii Neamului va costa 600 milioane euro de la buget

Sursa minciunii este tot Remus Cernea. A zăpăcit cifrele astea de mi-a venit şi mie ameţeală. La un moment dat zicea de un miliard de euro, apoi 400 de milioane de euro, până la urmă s-a fixat la 600 milioane euro. Calculele şi cifrele nu au nici o legătură cu realitatea (am demonstrat asta aici şi aici). În plus s-a pus în mişcare şi o morişcă internaţională a dezinformării, cifrele au fost fluturate prin presa internaţională în 2011 de nu a mai înţeles nimeni de unde a pornit informaţia. De la buget au plecat pentru Catedrala Mântuirii Neamului câteva milioane de euro, nici vorbă de sutele de milioane şi miliardele vehiculate prin presă (detalii aici, chiar dacă articolul este tendenţios).

Biserica Ortodoxă Română pune monopol pe cimitire

Asta este cea mai frumoasă. Chestiunea stă aşa: mai mulţi investitori au început să îşi facă cimitire private, Biserica Ortodoxă Română i-a oprit pe preoţii săi să slujească la înmormântările din aceste cimitire. Şi aşa au apărut zbieretele: Biserica Ortodoxă Română vrea monopol pe cimitire! Biserica n-are nici o treabă cu cimitirele private, dacă legea le permite investitorii n-au decât să le facă şi să se bucure de ele. Problema este alta: dacă preoţii ortodocşi nu vor sluji la înmormântările din cimitirele private, atunci acestea cam rămân fără clienţi. Aici e buba şi zbieretele vin de la investitori. Băieţii se şi vedeau cu conturile umflate, doar că s-au văzut daţi peste cap şi au început să strige. Până la urmă este dreptul Bisericii să le spună preoţilor unde şi cum să slujească, însă gorniştii de presă din campania bezbojnicilor au prins urma şi au umflat gogoaşa. Nu mai contează că Biserica nu are nici o treabă cu monopolul pe cimitire, important este să fie scandal.

Apoi a mai picat şi pleaşca incinerării lui Sergiu Nicolaescu. La fel, Biserica are dreptul să le spună preoţilor unde şi cum să slujească – doar că şi acest caz a fost instrumentat împotriva Bisericii Ortodoxe Române, la mijloc fiind şi o confuzie.

Cea mai recentă (nu ultima!) dezinformare: 540 milioane euro pentru BOR, de la buget carevasăzică

Cea mai recentă lovitură a încasat-o Biserica Ortodoxă Română de la Moise Guran, care a plasat pe circuit naţional o altă minciună cu sursa Remus Cernea. Bezbojnicii au emis un comunicat prin care spuneau că Biserica va primi 540 milioane euro de la buget în 2013, o cifră fără nici o legătură cu realitatea. Am demontat aici acest caz, care trebuie băgat în manualul dezinformatorului de presă.

Bani de la buget pentru Biserică?

Până la urmă este vorba de o dezbatere care ar trebui purtată, doar că nu pe baza unor minciuni. Criticii mei de la comentarii, după ce le demonstrez că dezbaterea se poartă cu cifre mincinoase, îmi spun cu furie „nu contează dacă e vorba de 500 de milioane sau 10 milioane, eu nu vreau să se dea nici un ban de la buget pentru Biserică”. Acesta este unul din efectele campaniei de dezinformare, care întunecă orice urmă de raţiune. Bani de la buget se dau pentru toate bisericile din Europa (vezi aici unul din puţinele articole oneste asupra acestui subiect ).

Campania de presă aflată în plină desfăşurare nu este în realitate îndreptată spre declanşarea unei dezbateri – modul în care este purtată discuţia seamănă mai mult cu o execuţie a Bisericii Ortodoxe Române. Nu poţi avea pretenţia să construieşti o dezbatere raţională peste un morman de minciuni.

Discriminare?

Şi aici mai apare o problemă: corolarul utilizat de Mirel Palada şi Remus Cernea „ortodocşii sunt majoritari, deci noi ne luăm de ortodocşi”. Remus Cernea scria în 2005: „În clipa de faţă, doar Biserica Ortodoxă Română pune în pericol libertatea de conştiinţă şi graniţa firească dintre religios şi secular. Din motivele enumerate anterior, Raportul de faţă se va referi cu precumpănire la BOR.” I-auzi Franţ! Ceva nu este în regulă în amestecul acesta nediferenţiat: când ne convine amestecăm toate cultele la grămadă (vezi mai sus cazul cu numărul bisericilor), dar de fapt noi avem ce-avem cu ortodocşii. Asta nu e bine deloc! Ori eşti bezbojnic adevărat şi te iei de toate cultele (au! aici cam frige…) ori încetezi să mai vorbeşti de principii generale şi generoase, gen libertatea de conştiinţă şi libertatea de exprimare. Plus că mie îmi miroase a discriminare gravă să duci o campanie de presă atât de dură şi pe termen lung împotriva unei singure confesiuni. Poate ar fi cazul de o petiţie către Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (sau mai bine nu, dacă îmi amintesc cine sunt şi ce au făcut oamenii de acolo în ultima perioadă, există riscul să se folosească şi ei de corolarul Cernea&Palada “ortodocşii sunt mulţi, deci sunt vinovaţi”).

Şi totuşi, cine plăteşte?

Am împlinit 11 ani de presă în România. Nu am nici un fel de dovezi, însă din experienţă vă spun că o campanie de anvergura celei desfăşurate împotriva Bisericii Ortodoxe Române nu reprezintă un fenomen spontan. Modul de compunere a mesajelor, direcţionarea lor, alegerea releelor de transmitere, coordonările temporale, sursele mesajelor – toate acestea mă fac să cred că este vorba de o campanie coordonată, cel puţin parţial. Insistenţa apariţiilor în presă, cercetările sociologice pseudo-ştiinţifice paralele sunt chestiuni care mă fac să mă gândesc că există o sursă de finanţare, cineva plăteşte pentru tot circul ăsta. Sigur, există şi mulţi „idioţi utili” cum le spunea Lenin, însă nodul de origine al campaniei pare să fie unul coordonat.

Am preluat doar o parte din articol, însă va recomand sa îl citiți în întregime aici.

Sfântul Apostol Petru nu a fost niciodată în Roma

Dovezi despre nedeplasarea lui Petru la Roma de la anul 41 pana la anul 66, perioada de timp in care teologii apuseni sustin ca Petru a slujit ca episcop la Roma, adica 25 de ani

Teologii romano-catolici aseaza deplasarea Apostolului Petru la Roma pe la anul 41 dupa Hristos, adica in al doilea an al domniei imparatului Claudiu, sustinand ca a ramas la Roma 25 de ani, adica pana la anul 66, cand a suferit moartea muceniceasca sub Nero. Sa vedem mai intai daca asa stau lucrurile si daca cele afirmate sunt in acord cu cele istorisite de Sfanta Scriptura. Pentru a dovedi adevarul vom recurge la naratiunea istorica a Evanghelistului Luca despre calatoriile misionare ale Apostolului Pavel, in care facem cunos­tinta cu cei doi Apostoli, precum si cu epistolele lor. Din acestea va iesi la iveala timpul cand s-au intalnit cei doi Apostoli unul cu celalalt, unde au avut loc intalnirile, in ce an, si cine s-a deplasat cel dintai la Roma si daca Petru insusi s-a deplasat sau nu la Roma in aceasta perioada de timp.

Apostolul Pavel s-a intors la Hristos pe la anul 37, dupa trei ani(Gal 1,18) s-a urcat la Ierusalim pentru a-l cunoaste pe Petru si a ramas la el cincisprezece zile; asadar prima intalnire dintre cei doi Apostoli s-a petrecut la Ierusalim in anul 39. O a doua calatorie la Ierusalim o face Apostolul Pavel plecand din Antiohia impreuna cu Varnava pentru a aduce milosteniile crestinilor daruite saracilor din Iudeea „ceea ce au si facut, trimitand preotilor prin mana lui Varnava si a lui Saul” (Fapte 11, 30-12, 25).

Aceasta perioada coincide cu foametea care a avut loc sub cezarul Claudiu, pe vremea guvernatorilor Iudeii Cusios Fados si Tiberiu Alexandru, adica pe la 44 – 45. In conti­nuare in Faptelor Apostolilor se istorisesc urmatoarele(12,1-3):

Si in vremea aceea, regele Irod (Agripa) a pus mana pe unii din Biserica, ca sa-i piarda. Si a ucis cu sabia pe Iacov, fratele lui Ioan. Si vazand ca este pe placul iudeilor, a mai luat si pe Petru.

Deci pe la anul 45 Petru se afla tot in Iudeea. Spune Pavel in Epistola catre Galateni (2,1):

Apoi, dupa paisprezece ani (de la prima cercetare impreuna cu Apostolii a celor privitoare la credinta) m-am suit iarasi la Ierusalim cu Varnava, luand cu mine si pe Tit. M-am suit, potrivit unei descoperiri, si le-am aratat (Apostolilor) Evanghelia pe care o propo­vaduiesc la neamuri.

Si in Faptele Apostolilor se istoriseste despre aceasta urcare a lui Pavel la Ierusalim, istorisire in care se face referire si la al doilea motiv al urcarii lui Pavel: chestiunea primirii la credinta prin prealabila taiere imprejur. „Si facandu-se multa vorbire, s-a sculat Petru si le-a zis: Barbati frati…” (15, 7-21). Asadar Petru se gasea in Iudeea si dupa 14 ani de la prima intalnire dintre Pavel si Petru, cand rama­sese la el 15 zile, adica din anul 39 + 14 = anul 53. Si dupa aceasta a venit in Antiohia unde a fost mustrat de Pavel.

Potrivit celor relatate in Faptele Apostolilor (cap. 18-21), Pavel s-a urcat iarasi la Ierusalim si a imbratisat Biserica, insa versetul nu nominalizeaza vreun Apostol pe care l-a intalnit, ci la modul general: a intalnit intreaga Biserica. Si fiindca cercetatori cu credibilitate considera calatoria rela­tata la Galateni cap. 2, 1 identica cu aceea de la Fapte 18, 21, iar la Galateni 2, 9 se spune: „Si cunoscand harul ce mi-a fost dat mie, Iacov si Chefa si Ioan, cei socotiti a fi stalpi, mi-au dat mie si lui Varnava dreapta spre partasie cu ei”, rezulta faptul ca Petru era la Ierusalim si dupa 14 ani de la prima intalnire cu Pavel. Asadar, potrivit atat celei dintai, cat si celei de-a doua relatari, pe la anul 53 Petru se afla la Ierusalim. In plus, prin ce-a de-a doua varianta, a intalnirii anterioare de la Fapte 11,30 – 12, 25, se da marturie despre faptul ca Petru a ramas permanent la Ierusalim si in tinuturile dimprejurul Iudeii.

In anul 58 este scrisa Epistola catre Romani, in care Petru nu este amintit deloc, lucru inacceptabil daca presu­punem ca Petru se afla la Roma. Dar s-a dovedit deja ca nu a fost.

In anul 60 Pavel a urcat la Ierusalim pentru ultima oara, unde a ramas de la Cincizecimea anului 60 pana in primavara celui de-al treilea an: 62-63. Iata ce scrie Luca despre aceasta in Faptele Apostolilor:

Si sosind la Ierusalim, fratii ne-au primit cu bucurie, Iar a doua zi Pavel a mers cu noi la Iacov si au venit acolo toti preotii(21, 17-18).

Nu se relateaza aici daca, in afara de Iacov, vreun altul dintre Apostoli se gasea la Ierusalim. De aici se pot face doua supozitii: fie ca Apostolii erau in diaspora, fie ca nu au fost mentionati din lipsa unui motiv important. O a treia ipoteza, a probabilitatii de a se fi deplasat Petru la Roma, nu se sprijina pe nimic, deplasarea la Roma fiind respinsa de Faptele Apostolilor (28,20-31), astfel incat Petru nu era la Roma nici pe la anul 60. ,

Pe la anii 61 – 63, pe cand se afla in inchisoare, Pavel scrie Epistola catre Efeseni[1]. Prima epistola soborniceasca a lui Petru adresata iudeilor din diaspora Pontului, Galatiei, Capadociei, Asiei si Bitiniei a fost scrisa in urma celei catre Efeseni a lui Pavel, dupa cum indica numeroasele asemanari si identitati lexicale dintre ele, ceea ce indica faptul ca Petru a avut cunostinta de ea si ca era primita de toti. Epistola lui Petru indica drept loc al scrierii ei Babilonul, fapt care arata ca Petru se afla in Babilon pe durata tinerii in inchisoare a lui Pavel.

Teologii Apusului, dorind sa uneasca cele separate si sa anuleze distantele dintre Roma si Babilon, au inteles Babilonul ca fiind Roma si, printr-o modificare inovatoare, au vorbit de Roma in loc de Babilon. Este, intr-adevar, o mare reusita si o nascocire inteleapta, insa totodata o za­darnica risipa de inteligenta, fiindca nepotrivirile care reies din textul epistolei concureaza cu dificultatile pe care le presupune anularea distantelor dintre cele doua tinuturi. Este adevarat ca Eusebiu face referire la o anume varianta amendata a denumirii Babilonului, si aceasta din cauza ca a urmat de buna credinta referintele anumitor teologi rasariteni. Insa, asa cum vrem sa dovedim, Eusebiu, in calitate de cronicar, iar nu de interpret al Scripturilor, istoriseste traditiile. Babilonul este Babilonul si nu Roma; iar faptul ca este vorba despre Babilon se vede din continutul insusi al epistolei. Apostolul, scriind iudeilor din diaspora, spune la sfarsit ca imbratiseaza Bisericile „Biserica cea aleasa din Babilon si Marcu, fiul sau”. Iar Marcu era episcopul Bisericii din Egipt. Dar si daca nu era pe atunci episcopul Egiptului, acest fapt nu justifica deloc schimbarea Babilonului in Roma; asadar, in anul 63 Petru se afla in Babilon. Iar faptul ca Babilonul era Babilon si nu Roma, asa cum spun unii, este atestat si in epistola a doua catre Timotei a lui Pavel, in care Pavel ii scrie lui Timotei, zicand: „Ia pe Marcu si adu-l cu tine, caci imi este de folos in slujire” (4, 11). Epistola aceasta a fost scrisa de la Roma – daca acceptam ca Babilonul este Roma si daca acceptam ca Petru era la Roma, atunci Marcu ar fi fost impreuna cu el. Dar atunci cum de-i scrie Pavel lui Timotei sa-l aduca cu sine pe Marcu? Asadar, de vreme ce acolo unde era Marcu era si Petru, rezulta ca Petru nu era la Roma, ci in Babilon. Nu este de mirare faptul ca Marcu este invitat de Pavel de vreme ce Apostolii nu erau episcopii unei cetati anume, iar aceasta epistola a fost scrisa aproximativ pe la anul 66, perioada de timp in care lui Marcu ii era imposibil sa porneasca din Babilon si sa vina catre Timotei, chiar daca socotim ca era vorba despre Babilonul cel mare. Asadar Petru nu era la Roma nici pe la anul 66. S-au implinit astfel cei 25 de ani fara ca Petru sa se fi deplasat la Roma.

Daca sfintele moaste ale Apostolului Petru au fost mutate la Roma sau daca Petru a fost adus si a mucenicit la Roma nu cunoastem, deoarece istoria tace, iar din fragmentul lui Clement nu reiese ca a mucenicit la Roma. Dar chiar daca a mucenicit acolo, a fost adus pentru a mucenici si nu s-a deplasat ca propovaduitor al cuvantului dumnezeiesc, nici nu a fost intemeietor al Bisericii Romei.

Marturii culese din istorie si din Scripturi

In Cronica pascala a Alexandriei (vo1I, pag. 432) este infa­tisata urmatoarea traditie: in anul acesta (indict. 11, 3) Marcu Evanghelistul a plecat pentru a vesti cuvantul lui Hristos egiptenilor si alexandrinilor, intemeind mai intai Bisericile Alexandriei in fruntea carora a stat timp de 22 de ani. Desi nu este intru totul exacta, aceasta traditie indica totusi faptul ca Marcu a petrecut destui ani in Egipt.

Potrivit lui Eusebiu, Marcu a murit in Egipt in anul al 8-lea al domniei lui Nero, care a imparatit de la anul 54 pana la anul 68. Deci anul al 8-lea coincide cu anul 62. Iata cuvintele lui Eusebiu:

Iar in anul al optulea al imparatiei lui Nero, Anianos ii urmeaza primul la slujirea comunitatii din Alexandria lui Marcu Apostolul si Evanghelistul; si era acesta barbat iubitor de Dumnezeu si minunat intru toate[2].

Asadar, moartea Apostolului Marcu s-a petrecut in anul 62. Si fiindca epistola lui Petru il mentioneaza pe Marcu rezulta ca ea este ulterioara primei epistole scrise de Pavel din inchisoare, cea catre Efeseni, scrisa pe la anii 60 -61. Rezulta faptul ca epistola lui Petru a fost scrisa putin dupa cea a lui Pavel catre Efeseni, pe care Petru a vazut-o, si, prin urmare, cu putin inainte de moartea lui Marcu. Asadar Petru se afla in anul acela alaturi de Marcu in Egipt, iar Babilonul este Babilonul Egiptului, cel aflat la sud de Helipoli. De aici si tacerea lui Petru asupra Babilonului acelui din Siria, care este ascuns sub numele de Asia. Deci in zadar se zbat inventatorii Babilonului imagi­nar, in locul caruia aseaza Roma pentru ca Petru sa se deplaseze acolo. Petru a ramas nemiscat in Babilon. Martu­riile aduse de teologii apuseni pentru a dovedi vechimea Babilonului imaginar la care ne-am referit (si caruia ii substituie Roma) nu au nici o valoare, fiindca il inter­preteaza gresit pe Eusebiu si fiindca Eusebiu si-a extras informatiile din izvoare tulburi. Acesta prezinta ca adevar istoric si povestea despre Simon Magul pe baza careia e sprijinita opinia scrierii la Roma a Sfintei Evanghelii dupa Marcu, lucru pe care-l relateaza si Clement Alexandrinul[3]. Asadar Babilonul este Babilonul, iar nu Roma, iar in primii ani ai prizonieratului lui Pavel, Petru se afla alaturi de Marcu in Babilon.

Perioada de timp a sederii lui Petru in Egipt este sta­bilita din doua informatii istorice care certifica datele deja prezentate. Informatiile acestea, desi nu intru totul exacte, sustin totusi faptul ca Petru se afla in Egipt de la anul 62, an in care a scris cea dintai epistola soborniceasca din Babilonul Egiptului.

Insa, informatia istorica a lui Eusebiu despre data mortii lui Marcu pare inexacta, deoarece, potrivit epistolei lui Pavel catre Coloseni (4, 10) si a celei catre Filimon (v. 24), ambele scrise de la Roma, Marcu se afla alaturi de Pavel, iar in epistola a doua catre Timotei il cheama pe acesta la Roma. Cea dintai dintre aceste epistole a fost scrisa in anul 63 sau 64, iar cea de-a doua pe la anul 65 – 66. Asadar informatia istorica a lui Eusebiu despre timpul mortii lui Marcu nu poate fi exacta. Ceea ce este indicat cu precizie atat de istorie, cat si de epistole este faptul nedeplasarii lui Petru la Roma si slujirea lui Marcu alaturi de Pavel de la anul 62 – 63 pana la anul 66, poate si mai mult.

Nu poate fi corecta nici ipoteza deplasarii lui Petru la Roma pe durata sederii vreme de doi ani a lui Pavel acolo, deoarece Faptele Apostolilor si Epistola a doua catre Timotei si cea catre Evrei neaga acest lucru. Faptele Apostolilor spun (28, 30-31):

Iar Pavel a ramas doi ani intregi in casa luata de el cu chirie, si primea pe toti care veneau la el, pro­povaduind imparatia lui Dumnezeu si invatand cele despre Domnul. Iisus Hristos, cu toata indrazneala si fara nici o piedica.

Cu aceste cuvinte se incheie Faptele Apostolilor. Ce rezulta deci din cuvintele lui Luca? Rezulta oare ca Petru s-a deplasat la Roma? Rezulta oare ca Pavel a marturisit la Roma? Desigur nu. Ce rezulta asadar? Rezulta faptul ca pe la anii 65 – 66 Petru nu era la Roma si faptul ca Pavel nu mucenicise inca si ca el singur, timp de doi ani, a propovaduit la Roma imparatia lui Dumnezeu. Aceasta marturie o sprijina si Epistola a doua catre Timotei (4, 9-22), in care Pavel scrie catre Timotei:

Sileste-te sa vii curand la mine. Ca Dimas, iubind veacul de acum; m-a lasat. Numai Luca este cu mine… La intaia mea aparare, nimeni nu mi-a venit in ajutor, ci toti m-au parasit. Sa nu li se tina lor in socoteala! Dar Domnul mi-a stat intr-ajutor si m-a intarit, pentru ca, prin mine, Evanghelia sa fie pe deplin vestita si s-o auda toate neamurile; iar eu am fost izbavit din gura leului.

Ce reiese din cuvintele lui Pavel?

Faptul ca era sin­gur;
1. ca cei din jurul lui l-au parasit, cu exceptia lui Luca;
2. ca s-a aparat;
3. ca Domnul S-a aratat si l-a intarit, pen­tru ca prin el propovaduirea sa ajunga la urechile si la cunostinta tuturor neamurilor 4. si ca a fost izbavit din gura leului.
Din primul punct reiese faptul ca Petru nu era la Roma; din al doilea, faptul ca Luca este martorul credin­cios; din al treilea, faptul ca s-a aparat de doua ori inaintea cezarului Nero (lucru indicat de subinsemnarea de la sfarsitul epistolei) in legatura cu acuzatia pentru care a fost adus legat la Roma, iar nu pentru acuzatia de incendiere a Romei; din al patrulea, faptul ca l-a intarit pe el Domnul, pentru ca prin el vestea cea buna sa ajunga la cunostinta si auzul tuturor neamurilor, ceea ce arata ca misiunea lui apostolica nu s-a terminat, ci ca se deschide inaintea lui un nou stadiu al luptei; iar din al cincilea, faptul ca a fost salvat din primejdia abatuta asupra lui, fiind dezlegat si lasat liber; faptul ca a fost declarat nevinovat si disculpat de acuzatiile aduse impotriva lui. Felonul si pergamentele pe care cere sa i le aduca Timotei indica o dorinta a unui om liber si nu a unuia aflat in legaturi. Asadar Pavel, pe la anii 65 – 66 petrece liber la Roma, lucru acceptat de multi dintre cercetatorii care vorbesc si despre o a doua depla­sare a lui Pavel la Roma, cand se spune ca a suferit moartea muceniceasca. Lucrul acesta, insa, nu este marturisit de Sfintele Scripturi.

Deci, de vreme ce Pavel nu a murit in anul 66, ci a realizat si o noua calatorie misionara, cum se face ca a mucenicit impreuna cu Petru in anul 66 pe cand s-ar fi aflat la Roma?

[1] Am scris anterior ca epistola catre Efeseni a fost scrisa de la Roma, fiindca marturia spune ca a fost scrisa din inchisoare, dar Pavel a fost in legaturi si in Iudeea. Daca insa consideram Roma drept loc al scrierii, atunci datarea se avanseaza.
[2] Eusebiu, Istoria bisericeasca, cartea a II-a, cap. 24.
[3] Ibidem, cap. 14-15.

extras din cartea De ce papa si supusii lui s-au despartit de Biserica lui Hristos?,
de Sfantul Nectarie de Egina