Într-una din zilele Ajunului Bobotezei, un cioban îşi purta oile la câmp, pentru a mai economisi din furajele pentru iarnă. Deodată vede cum un lup fugea mâncând pământul chiar în direcţia sa. Îşi pregăti ghioaga şi asmuţi câinii, că se sperie bietul lup de moarte. Nici bine nu plecă lupul, că în preajma sa se auzi o voce:
– Mi-ai salvat viaţa, ciobanule.
Ciobanul privi în jurul său, dar nu văzu nimic.
Deodată, în faţa sa apăru ceva ce semăna a om, dar de sub căciulă îi ieşea două corniţe.
– Parca-i fi diavol, omule, i se adresă ciobanul.
– Păi ăsta şi sunt, îi răspunse diavolul şi-i mulţumi încă odată că l-a scăpat de lup. Pasămite, numai lupul îl putea vedea pe drac în preajma Bobotezei, înfulecându-l.
– Să ştii că dacă vreodată în viaţă vei fi la necaz, să nu eziţi să mă chemi. Mi-ai salvat viaţa şi îţi sunt dator, îi mai spuse diavolul, după care dispăru.
Anii au trecut, iar ciobanul ajuns la un mare necaz, că nu avea nici ce să mănânce. Numai aşa îşi aduse aminte de păţania cu dracul:
– Oare unde-o fi Aghiuţă al meu, că tare nevoia aş avea de ajutorul lui, îşi zise în gând ciobanul.
– Aici sunt stăpâne, se auzi vocea diavolului, care se şi arătă.
Ascultând necazul ciobanului, dracul zise:
– Mi-ai salvat viaţa, te voi salva şi eu de la necaz. Acum, că ne-am întâlnit, te rog să-mi fii oaspete.
Şi-l duse dracul pe cioban, la locuinţa sa de sub talpa iadului, unde aşternu o masă înfricoşătoare. Numai pitulici grase înăduşite în ou de aluat, sardele muiate în ulei de Tesalia de se topesc în gură, fileu de somon afumat, farfurii cu caviar de Manciuria şi salată de icre, apoi piftie de curcan, cocoş, rât şi picioare de porc, claponi rasol, raţe pe varză, sarmale în cuib de rândunică umplute cu carne de mistreţ în amestec cu căprioară, peşte la cuptor şi ştiucă umplută, purceluşi de lapte la proţap, azimă albă precum zăpada, pâine pufadă de secară de nu mai ştia bietul cioban din care să se înfrupte mai întâi. Pentru toate aceste feluri de mâncare, dracul aduse şi vinul potrivit. Vinuri dulci, acrişoare sau seci, care să taie din grăsimea mâncărurilor.
– Bine, bine văd că ai numai mâncăruri de lux, dar nu văd unde cultivaţi sau creşteţi toate aceste bucate şi animale?
– Nici nu-i nevoie, îi răspunse dracul. Sunt pe pământ atât de mulţi oameni care fac pomeni din fudulie şi de a părea mari în ochii altora, că nu dovedim noi să mâncăm. Pentru că toate aceste pomeni ajung la noi, nu la cei cărora le sunt destinate.
Dacă această istorioară nu v-a convins citiți și articolul următor, preluat în întregime de pe Ortodoxia tinerilor:
Pomenirea și pomana
Nu-i nicio surpriză dacă spunem că pomenile pentru cei adormiţi au devenit o povară pentru familiile îndoliate. Şi nu ne referim doar la preţurile destul de pipărate ale celor cu „servicii funerare complete”. Avem în vedere însă, lipsa unui mesaj teologic coerent, care să nu dea loc interpretărilor şi speculaţiilor fabuloase ce se fac în jurul „obiceiurilor” de înmormântare şi pomană. Şi întradevăr, cea mai mare povară a pomenilor aceasta este. Familiile suferinde nu mai ştiu cui să dea crezare şi aruncă cu bani în stânga si-n dreapta, ca nu cumva cel adormit să sufere din cauza vreunei „rânduieli” neîmplinite.
Nu este momentul să trecem în revistă multitudinea „obiceiurilor şi datinilor”, iscodite după zonă şi credinţe, care s-au multiplicat fraudulos (cu acordul tacit al ştiutorilor), în jurul înmormântărilor şi al soroacelor de pomenire. În orice caz, majoritatea sunt „după ureche”, fără niciun temei teologic, câtă vreme nu fac nimic altceva decât să sporească panica, să întreţină deruta şi să îngreuneze siuaţia financiară a celor îndoliaţi, de parcă n-ar fi deajuns pierderea sufletească.
Toate aceste „inovaţii băbeşti” nu sunt deloc inofensive. Ele au relativizat, în timp, noţiunea de pomenire a celor adormiţi, punând sub semnul întrebării însăşi raţiunea teologică a pomenilor, care nu este altceva decât cadru firesc şi absolut normal (deloc împovărător), al desfăşurării pomenirii. Practic, mutându-se accentul de pe pomenire pe pomană, s-a eliminat esenţa şi s-a păstrat ritualul, care doar însoţeşte esenţialul.
Pomenirea nu se referă doar la cei adormiţi, ci este un act de iubire întreţinută la prezent, o rugăciune în comuniune, un gest de împlinire sufletească de excepţie, atunci când izvorăsc dintr-o credinţă fermă în nemurirea sufletului şi viaţa de după moarte. Este încredinţarea noastră, a tuturor celor ce credem, că Mântuitorul Hristos este biruitorul morţii şi Cel întru care avem nemurirea sufletelor şi învierea trupurilor (I Co. 15, 12-56). În numele acestei credinţe de temelie, noi creştinii, facem rugăciuni de pomenire, cereri şi mulţumiri unii pentru alţii, a celor vii pentru cei adormiţi şi a celor adormiţi pentru cei vii, fiind întru totul conştienţi că acestei credinţe şi, mai ales, acestei iubiri, moartea nu-i poate pune capăt. În definitiv, pomenirea este rugăciunea prin care dăm mărtuirie de acest crez, de această nădejde şi de iubirea, care e mai tare decât moartea (Cânt. Cânt 8, 6).
Bineînţeles că există şi un cadru exterior al pomenirilor. Iar el este cât se poate de firesc şi reprezintă un prilej de antrenare a tuturor celor prezenţi în „hora rugăciunii” pentru cel plecat la cele veşnice. În acest sens, pe lângă persoanele dragi, sunt incluse şi toate lucrurile şi locurile, care au stat în legătură cu cel răposat, bineştiind că tot ceea ce ne înconjoară se imprimă de gândurile, năzuinţele şi energia noastră. Toate sunt realităţi care dau mărturie de o prezenţă subiectivă, care le-a ampretat într-un anume fel, le-a folosit într-o anume manieră, le-a îngrijit cu un anume scop etc. Ele glăsuiesc acum în locul celui adormit, pleacat într-o călătorie ceva mai lungă şi ceva mai esenţială. Altfel spus, toţi cei ce participăm la acest eveniment al pomenirii, ne mişcăm unii prin alţii folosisdu-ne de lucrurile din jurul nostru, ce devin daruri oferite în numele celui răposat, ca pretext al întreţinerii lui în vie amintire şi în veşnică pomenire.
Aceasta este pomana. Un prilej binecuvântat de a smulge o rugăciune pentru cei adormiţi. Un pretext de a-i face cunoscuţi. Un motiv în plus de a nu-i trece în uitare. De aceea, nu contează ce, şi mai ales, cât dăm de pomană. Importantă este milostenia făcută cu dragoste şi cu toată inima, după cât are cineva, nu după cât nu are (II Co. 8, 12); nicidecum numărul, volumul sau cantitatea celor împărţite.
Când acest scop şi înţeles s-a pierdut, pomenile au devenit acte împovărătoare, datini nejustificate, obiceiuri fără sens, practici megalomane etc, şi deci, fără finalitate. S-a salvat materia şi s-a stins dragostea. Omul a îndeplinit datoria şi a înmormântat, odată cu ea, iubirea. Un astfel de obicei pur exterior, fără sens şi scop, din care s-a păstrat doar materia, a fost ridiculizat social ajungându-se de la pomana ca eveniment de iubire şi comuniune, la pomenile electorale, adevărate mascarade publice, care pelungesc sensul peiorativ al pomenilor pentru cei răposaţi.
Biserica însă, prin învăţătura ei revelată, a accentuat pomenirea, iar nu pomana. Mai bine zis, le-a îmbinat într-un acord firesc şi de o normalitate debordantă. Astfel, subliniind importanţa rugăciunii pentru cei adormiţi şi al pomenirii lor continue, Biserica a rânduit un mimim de soroace sau zile de pomenire pentru cei răposaţi. La 3, 9 (20) şi la 40 de zile, aducând ca jertfă minimum de materie: un pumn de grâu fiert (coliva care simbolizează trupul celui răposat ce aşteaptă să învie precum bobul de grâu din pământ(In. 12, 24), o pâine sau un colac (grâu frământat, dospit şi modelat din dragoste, care arată credinţa în înviere şi comuniunea în rugăciune(I Co. 15, 36) şi puţin vin (ce simbolizează valoarea Sângelui lui Hristos, care iartă păcatele, alină suferinţele şi odihneşte ostenelile(I In. 2, 2). Toate acestea sunt mărturii ale realităţii în care cei adormiţi au trăit (căci nu a fost fantomă), dar şi jertfa noastră, adusă în numele dragostei ce le-o purtăm, cu credinţa că astfel săvârşim un act euharistic: le oferim lui Dumnezeu şi prin rugăciune le primim sfinţite de la El şi le împărţim între noi, înmulţindu-ne prin sfinţenia lor iubirea întreolaltă, cu cei vii şi cu cei adormiţi. De altfel, observăm că darurile de trebuinţă pentru rugăciunea de pomenire sunt cam aceleaşi daruri cu care fiecare dintre noi venim la Sfânta Liturghie. Prin aceasta, subliniindu-se încă odată, că pomenirile sunt înadins legate de Sfânta Liturghie, lucru arătat atât de limpede de Părinţii Bisericii.
La acest minim de soroace şi jertfe pentru cei adormiţi, fiecare adaugă după puteri. Şi dacă numărul jertfelor date la pomenire chiar nu contează, atunci ar fi cu totul de ruşine, pentru oricare dintre creştini, să-şi pomenească pe cei dragi: părinţi, fraţi, rude, cunoscuţi, doar la 3, 9, 40 de zile. Din practică, se vede că acolo unde dragostea a fost reală, pomenirea este neîncetată, iar zilele de pomenire la soroace sunt doar prilejuri binecuvântate de manifestare a iubirii în comuniune, prin care vorbim la prezent despre şi cu cei adormiţi.
Prin urmare, să înmulţim fără teamă pomenirea celor adormiţi ai noştri, oferind milostenii după putere, mai ales că Sfântul Ioan Gură de Aur ne dă mare nădejde atunci când zice: „Mă pun chezaş, că multă plată veţi primi de la Dumnezeu, dacă faceţi milostenii pentru cei adormiţi”.
Mai presus de orice, să-i pomenim pe cei adormiţi la Sfânta Liturghie. Este rugăciunea totală a Bisericii, care ţine laolaltă realitatea văzută şi nevăzută, creată şi necreată şi la care, Hristos, ca în noaptea de Înviere, pentru rugăciunile noastre, coboară în iad ca să ridice împreună cu El, ca şi atunci, pe toţi care-l aşteaptă, mijlociţi de rugăciunile celor vii care-i pomenesc.
Nu este momentul să trecem în revistă multitudinea „obiceiurilor şi datinilor”, iscodite după zonă şi credinţe, care s-au multiplicat fraudulos (cu acordul tacit al ştiutorilor), în jurul înmormântărilor şi al soroacelor de pomenire. În orice caz, majoritatea sunt „după ureche”, fără niciun temei teologic, câtă vreme nu fac nimic altceva decât să sporească panica, să întreţină deruta şi să îngreuneze siuaţia financiară a celor îndoliaţi, de parcă n-ar fi deajuns pierderea sufletească.
Toate aceste „inovaţii băbeşti” nu sunt deloc inofensive. Ele au relativizat, în timp, noţiunea de pomenire a celor adormiţi, punând sub semnul întrebării însăşi raţiunea teologică a pomenilor, care nu este altceva decât cadru firesc şi absolut normal (deloc împovărător), al desfăşurării pomenirii. Practic, mutându-se accentul de pe pomenire pe pomană, s-a eliminat esenţa şi s-a păstrat ritualul, care doar însoţeşte esenţialul.
Pomenirea nu se referă doar la cei adormiţi, ci este un act de iubire întreţinută la prezent, o rugăciune în comuniune, un gest de împlinire sufletească de excepţie, atunci când izvorăsc dintr-o credinţă fermă în nemurirea sufletului şi viaţa de după moarte. Este încredinţarea noastră, a tuturor celor ce credem, că Mântuitorul Hristos este biruitorul morţii şi Cel întru care avem nemurirea sufletelor şi învierea trupurilor (I Co. 15, 12-56). În numele acestei credinţe de temelie, noi creştinii, facem rugăciuni de pomenire, cereri şi mulţumiri unii pentru alţii, a celor vii pentru cei adormiţi şi a celor adormiţi pentru cei vii, fiind întru totul conştienţi că acestei credinţe şi, mai ales, acestei iubiri, moartea nu-i poate pune capăt. În definitiv, pomenirea este rugăciunea prin care dăm mărtuirie de acest crez, de această nădejde şi de iubirea, care e mai tare decât moartea (Cânt. Cânt 8, 6).
Bineînţeles că există şi un cadru exterior al pomenirilor. Iar el este cât se poate de firesc şi reprezintă un prilej de antrenare a tuturor celor prezenţi în „hora rugăciunii” pentru cel plecat la cele veşnice. În acest sens, pe lângă persoanele dragi, sunt incluse şi toate lucrurile şi locurile, care au stat în legătură cu cel răposat, bineştiind că tot ceea ce ne înconjoară se imprimă de gândurile, năzuinţele şi energia noastră. Toate sunt realităţi care dau mărturie de o prezenţă subiectivă, care le-a ampretat într-un anume fel, le-a folosit într-o anume manieră, le-a îngrijit cu un anume scop etc. Ele glăsuiesc acum în locul celui adormit, pleacat într-o călătorie ceva mai lungă şi ceva mai esenţială. Altfel spus, toţi cei ce participăm la acest eveniment al pomenirii, ne mişcăm unii prin alţii folosisdu-ne de lucrurile din jurul nostru, ce devin daruri oferite în numele celui răposat, ca pretext al întreţinerii lui în vie amintire şi în veşnică pomenire.
Aceasta este pomana. Un prilej binecuvântat de a smulge o rugăciune pentru cei adormiţi. Un pretext de a-i face cunoscuţi. Un motiv în plus de a nu-i trece în uitare. De aceea, nu contează ce, şi mai ales, cât dăm de pomană. Importantă este milostenia făcută cu dragoste şi cu toată inima, după cât are cineva, nu după cât nu are (II Co. 8, 12); nicidecum numărul, volumul sau cantitatea celor împărţite.
Când acest scop şi înţeles s-a pierdut, pomenile au devenit acte împovărătoare, datini nejustificate, obiceiuri fără sens, practici megalomane etc, şi deci, fără finalitate. S-a salvat materia şi s-a stins dragostea. Omul a îndeplinit datoria şi a înmormântat, odată cu ea, iubirea. Un astfel de obicei pur exterior, fără sens şi scop, din care s-a păstrat doar materia, a fost ridiculizat social ajungându-se de la pomana ca eveniment de iubire şi comuniune, la pomenile electorale, adevărate mascarade publice, care pelungesc sensul peiorativ al pomenilor pentru cei răposaţi.
Biserica însă, prin învăţătura ei revelată, a accentuat pomenirea, iar nu pomana. Mai bine zis, le-a îmbinat într-un acord firesc şi de o normalitate debordantă. Astfel, subliniind importanţa rugăciunii pentru cei adormiţi şi al pomenirii lor continue, Biserica a rânduit un mimim de soroace sau zile de pomenire pentru cei răposaţi. La 3, 9 (20) şi la 40 de zile, aducând ca jertfă minimum de materie: un pumn de grâu fiert (coliva care simbolizează trupul celui răposat ce aşteaptă să învie precum bobul de grâu din pământ(In. 12, 24), o pâine sau un colac (grâu frământat, dospit şi modelat din dragoste, care arată credinţa în înviere şi comuniunea în rugăciune(I Co. 15, 36) şi puţin vin (ce simbolizează valoarea Sângelui lui Hristos, care iartă păcatele, alină suferinţele şi odihneşte ostenelile(I In. 2, 2). Toate acestea sunt mărturii ale realităţii în care cei adormiţi au trăit (căci nu a fost fantomă), dar şi jertfa noastră, adusă în numele dragostei ce le-o purtăm, cu credinţa că astfel săvârşim un act euharistic: le oferim lui Dumnezeu şi prin rugăciune le primim sfinţite de la El şi le împărţim între noi, înmulţindu-ne prin sfinţenia lor iubirea întreolaltă, cu cei vii şi cu cei adormiţi. De altfel, observăm că darurile de trebuinţă pentru rugăciunea de pomenire sunt cam aceleaşi daruri cu care fiecare dintre noi venim la Sfânta Liturghie. Prin aceasta, subliniindu-se încă odată, că pomenirile sunt înadins legate de Sfânta Liturghie, lucru arătat atât de limpede de Părinţii Bisericii.
La acest minim de soroace şi jertfe pentru cei adormiţi, fiecare adaugă după puteri. Şi dacă numărul jertfelor date la pomenire chiar nu contează, atunci ar fi cu totul de ruşine, pentru oricare dintre creştini, să-şi pomenească pe cei dragi: părinţi, fraţi, rude, cunoscuţi, doar la 3, 9, 40 de zile. Din practică, se vede că acolo unde dragostea a fost reală, pomenirea este neîncetată, iar zilele de pomenire la soroace sunt doar prilejuri binecuvântate de manifestare a iubirii în comuniune, prin care vorbim la prezent despre şi cu cei adormiţi.
Prin urmare, să înmulţim fără teamă pomenirea celor adormiţi ai noştri, oferind milostenii după putere, mai ales că Sfântul Ioan Gură de Aur ne dă mare nădejde atunci când zice: „Mă pun chezaş, că multă plată veţi primi de la Dumnezeu, dacă faceţi milostenii pentru cei adormiţi”.
Mai presus de orice, să-i pomenim pe cei adormiţi la Sfânta Liturghie. Este rugăciunea totală a Bisericii, care ţine laolaltă realitatea văzută şi nevăzută, creată şi necreată şi la care, Hristos, ca în noaptea de Înviere, pentru rugăciunile noastre, coboară în iad ca să ridice împreună cu El, ca şi atunci, pe toţi care-l aşteaptă, mijlociţi de rugăciunile celor vii care-i pomenesc.
PS. Cine susţine altceva, cleric sau credincios, este în afara Bisericii, având interese care nu ţin de Tradiţia Ortodoxă.
(Gheorghe Butuc)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu