Predică la Duminica a 3-a după Rusalii
Mt 6,22-33
„22 Luminătorul trupului este ochiul; deci, dacă ochiul tău e curat, tot trupul tău oafi luminat; 23 dar dacă ochiul tău e rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care se afiă-n tine este întuneric, cu cât mai mult întunericul! 24 Nimeni nu poate sluji la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va alipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui Mamona. 25 De aceea vă spun: Nu purtaţi grijă pentru viaţa voastră ce veţi mânca şi ce veţi bea, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; oare nu este viaţa mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea? 26 Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult altceva decât ele? Şi cine dintre voi, purtându-şi grija, poate să-i adauge staturii sale un cot 28 Iar de îmbrăcăminte de ce purtaţi grijă? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc, 29 dar v-o spun Eu vouă că nici Solomon, în toată slava lui, nu s-a îmbrăcat ca unul din ei! 30 Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu aşa o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin-credincioşilor? 31 Aşadar, nu vă îngrijoraţi spunând: Ce vom mânca? sau: Ce vom bea? sau: Cu ce ne vom îmbrăca? 32 - deoarece pe toate acestea păgânii le caută -; că ştie Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de toate acestea; 33 ci căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea vi se vor adăuga“.
1.Evanghelia sentinţelor contradictorii?
Pericopa Duminicii a 3-a după Rusalii este luată dintr-o cuvântare a Mântuitorului Hristos, cunoscută sub denumirea de „Predica de pe Munte“, consemnată într-o variantă mai lungă de către Evanghelistul Matei (5—7) şi în rezumat de către Evanghelistul Luca (6, 20—36). E o cuvântare în care Iisus Hristos a definit, mai îndeaproape, noutatea Evangheliei Lui în comparaţie cu învăţătura şi preceptele doctrinare şi de viaţă ale Vechiului Testament.
Textul Evangheliei acestei Duminici nu este unul scurt şi nici unul uşor de interpretat. E frumos, e un „text-poem, operă a unui autor divin, cum îl intitula fostul Mitropolit al Ardealului, Antonie Plămădeală. Dar, pe cât sună de frumos, pe atât sună şi de provocator, cu multe variante de interpretare la diferite versete, cu sentinţe care dau naştere chiar la controverse sau puncte de vedere contradictorii.
Iată câteva dintre ele:
—„Dacă lumina, care se află-n tine, este întuneric, cu cât mai mult întunericul? “ Cum să înţelegem această sentinţă? Ori e lumină, ori e întuneric!? (Mt 6,23)
—„Nu purtaţi grijă pentru viaţa voastră ce veţi mânca şi ce veţi bea, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca“ (Mt 6,25).
—„Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea vi se vor adăuga“ (Mt 6,33).
Dar cum se vor adăuga nouă? Prin inactivitate? Cine să se îngrijească, de toate acestea, dacă nu noi? Să nu facem această experienţă, pentru că vom rămâne şi flămânzi, şi dezbrăcaţi, şi de oameni dezaprobaţi! Să nu-L ispitim astfel pe Dumnezeu, pentru că nu acest mesaj îl transmite El prin aceste sentinţe. I-a încurajat cineva, vreodată, pe leneşi, pe visători, pe nerealişti? Ce filozofie şi ce învăţătură îşi poate permite, într-o societate, astfel de anomalii?
O societate dinamică nu acceptă inactivitatea şi nerealismul unor precepte, pentru că astfel s-ar autodesfiinţa. Lenea şi inactivitatea nu sunt promovate de nicio societate şi de nicio ideologie. Nu le poate promova nici învăţătura lui Iisus. Iar a mai lua şi ca exemple, pentru justificarea unor astfel de atitudini, păsările cerului, care nu torc, nu seamănă, nu adună în hambare, este, pentru unii, de-a dreptul chiar ridicol. Bisericii şi creştinilor nu trebuie să li se impute astfel de judecăţi!
Sunt convins că, ascultând astfel de sentinţe, din Evanghelie, vă veţi fi pus aceleaşi întrebări şi veţi fi cugetat aceleaşi raţionamente. Veţi fi gândit la fel. Şi să ştiţi că, nici nu aţi greşi, cugetând astfel.
Si totuşi, astfel de sentinţe au fost rostite de Iisus. Au fost si sunt date ca precepte şi principii de viaţă. Iar Iisus nu s-ajucat cu cuvintele Sale. N-a aruncat în viaţă principii derizorii şi nici pe om nu l-a pus în contradicţie cu progresul, cu dinamismul vieţii şi-al gândirii, cu raţiunea logicii. Nu l-a făcut oponentul propriei sale bunăstări. Şi-atunci, cum trebuie, totuşi, să le înţelegem?
Textul Evangheliei acestei Duminici nu este unul scurt şi nici unul uşor de interpretat. E frumos, e un „text-poem, operă a unui autor divin, cum îl intitula fostul Mitropolit al Ardealului, Antonie Plămădeală. Dar, pe cât sună de frumos, pe atât sună şi de provocator, cu multe variante de interpretare la diferite versete, cu sentinţe care dau naştere chiar la controverse sau puncte de vedere contradictorii.
Iată câteva dintre ele:
—„Dacă lumina, care se află-n tine, este întuneric, cu cât mai mult întunericul? “ Cum să înţelegem această sentinţă? Ori e lumină, ori e întuneric!? (Mt 6,23)
—„Nu purtaţi grijă pentru viaţa voastră ce veţi mânca şi ce veţi bea, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca“ (Mt 6,25).
—„Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea vi se vor adăuga“ (Mt 6,33).
Dar cum se vor adăuga nouă? Prin inactivitate? Cine să se îngrijească, de toate acestea, dacă nu noi? Să nu facem această experienţă, pentru că vom rămâne şi flămânzi, şi dezbrăcaţi, şi de oameni dezaprobaţi! Să nu-L ispitim astfel pe Dumnezeu, pentru că nu acest mesaj îl transmite El prin aceste sentinţe. I-a încurajat cineva, vreodată, pe leneşi, pe visători, pe nerealişti? Ce filozofie şi ce învăţătură îşi poate permite, într-o societate, astfel de anomalii?
O societate dinamică nu acceptă inactivitatea şi nerealismul unor precepte, pentru că astfel s-ar autodesfiinţa. Lenea şi inactivitatea nu sunt promovate de nicio societate şi de nicio ideologie. Nu le poate promova nici învăţătura lui Iisus. Iar a mai lua şi ca exemple, pentru justificarea unor astfel de atitudini, păsările cerului, care nu torc, nu seamănă, nu adună în hambare, este, pentru unii, de-a dreptul chiar ridicol. Bisericii şi creştinilor nu trebuie să li se impute astfel de judecăţi!
Sunt convins că, ascultând astfel de sentinţe, din Evanghelie, vă veţi fi pus aceleaşi întrebări şi veţi fi cugetat aceleaşi raţionamente. Veţi fi gândit la fel. Şi să ştiţi că, nici nu aţi greşi, cugetând astfel.
Si totuşi, astfel de sentinţe au fost rostite de Iisus. Au fost si sunt date ca precepte şi principii de viaţă. Iar Iisus nu s-ajucat cu cuvintele Sale. N-a aruncat în viaţă principii derizorii şi nici pe om nu l-a pus în contradicţie cu progresul, cu dinamismul vieţii şi-al gândirii, cu raţiunea logicii. Nu l-a făcut oponentul propriei sale bunăstări. Şi-atunci, cum trebuie, totuşi, să le înţelegem?
2.Încurajarea inactivităţii sau logica unui alt dinamism?
Nu mă voi putea opri la toate sentinţele enunţate mai sus, dar la una aş dori să reflectăm, în mod aparte: „Nu purtaţi grijă pentru viaţa voastră ce veţi mânca şi ce veţi bea, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca“ (Mt 6,25).
Ne îndeamnă Mântuitorul prin această sentinţă să nu muncim? Să nu fim angajaţi social în viaţa de zi cu zi? Nu! Ci accentul trebuie să cadă aici pe expresia „nu vă îngrijoraţi“ şi nu pe înţelesul să nu ne „îngrijim' de acestea.
„Nu vă îngrijoraţi" înseamnă nu vă pierdeţi speranţa, nu vă preocupaţi de cele materiale, ca şi cum totul ar veni numai prin noi şi de la noi. îngrijiţi-vă de ele, prin muncă şi osteneală, dar nu vă îngrijoraţi pentru ele. Lăsaţi loc şi lui Dumnezeu în dobândirea lor. Mântuitorul completează sentinţa de mai sus spunând: „Căci Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi trebuinţă de ele“ (Mt 6,32). Când spune că ştie, înseamnă că ne are în vedere atunci când ne străduim să le dobândim pe toate cele necesare vieţii. „Ştie" înseamnă: nu trăiţi în panică, în deznădejde, atunci când nu le aveţi cum şi când aţi dori.
Concluzia Lui, în acest sens, depăşeşte orice logică sau argument, care s-ar opune acestei purtări de grijă a lui Dumnezeu de creatura Sa. Iată ce spune Iisus: „Şi cine dintre voi, purtându-şi grija, poate să-i adauge staturii sale un cot? (Mt 6,27). Deci, dacă nu putem face acest lucru, şi totuşi s-a întâmplat cu noi aceasta atunci când, din mici am devenit mari, dar nu cum am vrut noi, înseamnă că cel ce a putut să adauge staturii noastre „coţi", poate să adauge, când e nevoie, şi la cele ale traiului. Şi numai El ştie şi cât, şi cum, să adauge. Acest lucru, Iisus îl exemplifică, mai departe, prin comparaţia cu florile şi cu păsările. E una dintre comparaţiile fără contraargument, când e vorba de ilustrarea Proniei divine. E plină de atâta tâlc. E comparaţia înţeleasă ca antidot împotriva „îngrijorării".
Iată ce spune Iisus: „Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Iar de îmbrăcăminte, de ce purtaţi grijă? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc, dar vă spun Eu vouă, că nici Solomon, în toată slava lui, nu s-a îmbrăcat ca unul din ei“ (Mt 6, 26.28-29). Iar concluzia-semnal este: „Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu aşa o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin-credincioşilor?“ (Mt 6,30).
Comentând aceste cuvinte, Sf. Ioan Gură de Aur se întreabă: „Pentru ce a făcut Dumnezeu aşa de frumoase florile?“ Şi răspunde: „Pentru ca să-şi arate înţelepciunea Lui şi bogăţia puterii Lui, ca să aflăm de pretutindeni slava Lui, că nu numai cerurile spun slava lui Dumnezeu (Ps 18,1), ci şi pământul. David o arată pe aceasta zicând: ‘Lăudaţi pe Domnul pomii cei roditori, toţi cedrii’ (Ps 148,9). Toate înalţă Creatorului laude: unele prin fructele lor, altele prin măreţia lor, altele prin frumuseţea lor.“
Aşadar, când Mântuitorul a dat acest exemplu, a vrut să spună că aces¬tora, plante şi animale, Dumnezeu le-a pus o anumită rânduială şi, dacă o respectă, nu pier. Unele să-şi ia hrana din pământ, precum florile, copacii, iarba, cerealele, dar ele să şi-o ia; altele să o găsească uşor, precum păsările, dar trebuie să o caute; nu le-o pune nimeni în ciocul lor; altele să o vâneze etc. Dar nici unele dintre acestea nu adună mai mult decât au nevoie. La fel şi omul. Rânduiala în care a fost aşezat, este să lucreze.
Strămoşii noştri, Adam şi Eva, după cădere, au primit porunca, sau rânduiala, să lucreze pământul: „Domnul Dumnezeu l-a scos din raiul Edenului, ca să lucreze pământul din care fusese luat“ (Fac 3,23). Greşeala este atunci când ieşi din rânduiala lui Dumnezeu, fie nelucrând, dar prin înşelăciune, punându-i pe alţii să lucreze pentru tine, fie lucrând dincolo de rânduială, agonisind mai mult de cât ai nevoie.
Aşadar, a ne preocupa şi de cele materiale nu e interzis, ba chiar poruncit. Numai că există o lege a priorităţilor. Şi ea este dată în cuvântul lui Iisus: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea vi se vor adăuga“ (Mt 6,33). Expresia adverbială „mai întâi‘, referindu-se la împărăţia lui Dumnezeu, nu exclude preocuparea pentru cele de pe pământ. Dar exclude inversarea lor. Să luăm un exemplu pentru a înţelege mai bine sentinţa: dacă tatăl îi spune copilului său „trebuie mai întâi să-ţi faci lecţiile, şi-apoi să mergi lajoacă“, facerea lecţiilor nu exclude joaca, ci doar o situează într-un plan valoric superior şi de interes imediat celei de a doua. Prin urmare, singura preocupare pentru cele materiale, care nu robeşte, este aceea care lasă loc mai întâi preocupării după izvorul şi Creatorul lor — Dumnezeu. Rezultatul oricărei inversări, între aceste preocupări, este robia. Şi, în robie, nu există nici libertate şi nici satisfacţie.
Observăm, de asemenea, că Mântuitorul nu spune „toate acestea se vor da vouă“, ci „se vor adăuga vouă“. Referindu-se la aceste cuvinte, Sf. Ioan Gură de Aur spune: „...a spus că ‘se vor adăuga vouă’, ca să afli că darurile date de Dumnezeu, pe lumea aceasta, sunt nimic în comparaţie cu măreţia celor viitoare. De aceea ne şi porunceşte să nu le cerem pe acestea când ne rugăm, ci pe celelalte, fiind încredinţaţi că ni se vor adăuga şi acestea la cele¬lalte. Caută, dar, pe cele viitoare şi vei primi şi pe cele de acum!“
Ne îndeamnă Mântuitorul prin această sentinţă să nu muncim? Să nu fim angajaţi social în viaţa de zi cu zi? Nu! Ci accentul trebuie să cadă aici pe expresia „nu vă îngrijoraţi“ şi nu pe înţelesul să nu ne „îngrijim' de acestea.
„Nu vă îngrijoraţi" înseamnă nu vă pierdeţi speranţa, nu vă preocupaţi de cele materiale, ca şi cum totul ar veni numai prin noi şi de la noi. îngrijiţi-vă de ele, prin muncă şi osteneală, dar nu vă îngrijoraţi pentru ele. Lăsaţi loc şi lui Dumnezeu în dobândirea lor. Mântuitorul completează sentinţa de mai sus spunând: „Căci Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi trebuinţă de ele“ (Mt 6,32). Când spune că ştie, înseamnă că ne are în vedere atunci când ne străduim să le dobândim pe toate cele necesare vieţii. „Ştie" înseamnă: nu trăiţi în panică, în deznădejde, atunci când nu le aveţi cum şi când aţi dori.
Concluzia Lui, în acest sens, depăşeşte orice logică sau argument, care s-ar opune acestei purtări de grijă a lui Dumnezeu de creatura Sa. Iată ce spune Iisus: „Şi cine dintre voi, purtându-şi grija, poate să-i adauge staturii sale un cot? (Mt 6,27). Deci, dacă nu putem face acest lucru, şi totuşi s-a întâmplat cu noi aceasta atunci când, din mici am devenit mari, dar nu cum am vrut noi, înseamnă că cel ce a putut să adauge staturii noastre „coţi", poate să adauge, când e nevoie, şi la cele ale traiului. Şi numai El ştie şi cât, şi cum, să adauge. Acest lucru, Iisus îl exemplifică, mai departe, prin comparaţia cu florile şi cu păsările. E una dintre comparaţiile fără contraargument, când e vorba de ilustrarea Proniei divine. E plină de atâta tâlc. E comparaţia înţeleasă ca antidot împotriva „îngrijorării".
Iată ce spune Iisus: „Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Iar de îmbrăcăminte, de ce purtaţi grijă? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc, dar vă spun Eu vouă, că nici Solomon, în toată slava lui, nu s-a îmbrăcat ca unul din ei“ (Mt 6, 26.28-29). Iar concluzia-semnal este: „Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu aşa o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin-credincioşilor?“ (Mt 6,30).
Comentând aceste cuvinte, Sf. Ioan Gură de Aur se întreabă: „Pentru ce a făcut Dumnezeu aşa de frumoase florile?“ Şi răspunde: „Pentru ca să-şi arate înţelepciunea Lui şi bogăţia puterii Lui, ca să aflăm de pretutindeni slava Lui, că nu numai cerurile spun slava lui Dumnezeu (Ps 18,1), ci şi pământul. David o arată pe aceasta zicând: ‘Lăudaţi pe Domnul pomii cei roditori, toţi cedrii’ (Ps 148,9). Toate înalţă Creatorului laude: unele prin fructele lor, altele prin măreţia lor, altele prin frumuseţea lor.“
Aşadar, când Mântuitorul a dat acest exemplu, a vrut să spună că aces¬tora, plante şi animale, Dumnezeu le-a pus o anumită rânduială şi, dacă o respectă, nu pier. Unele să-şi ia hrana din pământ, precum florile, copacii, iarba, cerealele, dar ele să şi-o ia; altele să o găsească uşor, precum păsările, dar trebuie să o caute; nu le-o pune nimeni în ciocul lor; altele să o vâneze etc. Dar nici unele dintre acestea nu adună mai mult decât au nevoie. La fel şi omul. Rânduiala în care a fost aşezat, este să lucreze.
Strămoşii noştri, Adam şi Eva, după cădere, au primit porunca, sau rânduiala, să lucreze pământul: „Domnul Dumnezeu l-a scos din raiul Edenului, ca să lucreze pământul din care fusese luat“ (Fac 3,23). Greşeala este atunci când ieşi din rânduiala lui Dumnezeu, fie nelucrând, dar prin înşelăciune, punându-i pe alţii să lucreze pentru tine, fie lucrând dincolo de rânduială, agonisind mai mult de cât ai nevoie.
Aşadar, a ne preocupa şi de cele materiale nu e interzis, ba chiar poruncit. Numai că există o lege a priorităţilor. Şi ea este dată în cuvântul lui Iisus: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea vi se vor adăuga“ (Mt 6,33). Expresia adverbială „mai întâi‘, referindu-se la împărăţia lui Dumnezeu, nu exclude preocuparea pentru cele de pe pământ. Dar exclude inversarea lor. Să luăm un exemplu pentru a înţelege mai bine sentinţa: dacă tatăl îi spune copilului său „trebuie mai întâi să-ţi faci lecţiile, şi-apoi să mergi lajoacă“, facerea lecţiilor nu exclude joaca, ci doar o situează într-un plan valoric superior şi de interes imediat celei de a doua. Prin urmare, singura preocupare pentru cele materiale, care nu robeşte, este aceea care lasă loc mai întâi preocupării după izvorul şi Creatorul lor — Dumnezeu. Rezultatul oricărei inversări, între aceste preocupări, este robia. Şi, în robie, nu există nici libertate şi nici satisfacţie.
Observăm, de asemenea, că Mântuitorul nu spune „toate acestea se vor da vouă“, ci „se vor adăuga vouă“. Referindu-se la aceste cuvinte, Sf. Ioan Gură de Aur spune: „...a spus că ‘se vor adăuga vouă’, ca să afli că darurile date de Dumnezeu, pe lumea aceasta, sunt nimic în comparaţie cu măreţia celor viitoare. De aceea ne şi porunceşte să nu le cerem pe acestea când ne rugăm, ci pe celelalte, fiind încredinţaţi că ni se vor adăuga şi acestea la cele¬lalte. Caută, dar, pe cele viitoare şi vei primi şi pe cele de acum!“
Aş încheia, spunându-vă o întâmplare. Nu ştiu dacă e adevărată sau nu. Am citit-o şi eu undeva, cândva: Se spune că, odată, o furtună năprasnică s-a pornit pe o mare. Un vapor cu mulţi turişti în el era purtat ca o coajă de nucă pe valurile înspumate. Oamenii toţi au intrat în panică, înspăimântaţi de moarte. Numai un copil continua săfie vesel între toţi şi liniştit. In cele din urmă, furtuna se potoleşte. Oamenii de pe vapor îşi vin în fire. Câţiva curioşi îl întreabă pe copil cum de nu s-a temut în vremea primejdiei? „Cum să mă tem?“ răspunse el. „Nu e tatăl meu la cârma vaporului?. Istorioara nu mai necesită nici un comentariu.
Pe marea acestei vieţi, adesea foarte învolburată, de grele încercări, doar atunci nu vom pieri, când vom şti că la cârma corăbiei vieţii noastre este Tatăl, din ceruri!
Pe marea acestei vieţi, adesea foarte învolburată, de grele încercări, doar atunci nu vom pieri, când vom şti că la cârma corăbiei vieţii noastre este Tatăl, din ceruri!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu