Predică la prăznuirea Sfinților Apostoli Petru și Pavel

„În tot pământul a ieșit vestirea lor și la marginile lumii cuvintele lor”

Iubiți credincioși,

Sfânta noastră Biserică prăznuiește astăzi pomenirea Sfinților și întru tot lăudaților Apostoli Petru și Pavel, cei dintâi pe scaun șezători și propovăduitori ai Evangheliei lui Hristos. Cine dintre fiii Bisericii noastre nu a auzit de numele lor? Cine nu a citit câtuși de puțin despre viața lor? Cine nu s-a îndulcit de învățăturile lor cele folositoare de suflet care se citesc și se cântă în toate zilele prin sfintele biserici?
Însă, a vorbi după vrednicie despre acești mari stâlpi ai Bisericii lui Hristos este cu neputință pentru noi păcătoșii, deoarece numai Dumnezeu știe ostenelile, chinurile și nevoințele pe care le-au depus ei la propovăduirea Sfintei Evanghelii, după Înălțarea Domnului la cer. Dar, având nădejde în rugăciunile Sfinților Apostoli, îndrăznim să vorbim pe scurt despre viața lor, spre lauda lui Hristos și spre folosul nostru sufletesc.

Pe Sfântul Apostol Petru l-a odrăslit Betsaida Galileii, fiind fratele mai mic al Sfântului Apostol Andrei şi fiu al lui Iona pescarul. Era pescar ca și tatăl său, neavând posibilitatea de a studia. Auzind că Sfântul Ioan Botezătorul propovăduieşte despre Mesia, a primit botezul pocăinţei în apele Iordanului, ca și fratele său Andrei, care a și rămas ca ucenic la marele prooroc. Hristos cel mult aşteptat, iese la propovăduire, trece prin Betsaida, coboară la malul Tiberiadei, află pe Simon, îl cheamă la Sine, îi schimbă numele în „Chifa”, care se tâlcuieşte „Piatră” sau Petru şi astfel îl face pescar de suflete omeneşti. Din ceasul acela, Petru îşi lasă casa şi soţia, îşi lasă patria şi corabia în voia Tatălui, se alătură lui Hristos şi devine cel mai râvnitor apostol. La picioarele Domnului a învăţat adâncul teologiei. Aici a auzit cuvinte nemaigrăite vreodată de om, a văzut minuni nemaiauzite pe pământ, a simţit bucurii nemaicunoscute până atunci de muritori. Din aceste pricini, Sfântul Petru a crezut din inimă că Iisus este Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu (Matei 16, 16), pe Care mărturisindu-L a primit de la El cheile împărăţiei cerurilor, adică puterea de a lega şi dezlega păcatele oamenilor (Matei 16, 19). Cu rânduiala lui Dumnezeu a fost lăsat să se lepede de Hristos de trei ori, în vremea patimii Sale, din trei pricini: pentru a se smeri mai mult, pentru a plânge mai cu amar în toată viaţa sa (Matei 26, 75) şi pentru a avea mai multă milă de cei păcătoşi. Dar, după Înviere, arătându-i-se Domnul, i-a încredinţat păstoria oilor şi a mieluşeilor Săi, ca semn că i s-a iertat păcatul său. După Pogorârea Sfântului Duh, Sfântul Petru începe primul a vorbi despre Hristos în adunări, pe străzile Ierusalimului, în templul lui Solomon. Peste tot învaţă, face minuni, vindecă bolnavi, mustră, suferă închisoare. Faptele Apostolilor scrise de Sfântul Evanghelist Luca, arată chiar că bolnavii așteptau ca măcar umbra apostolului Petru să treacă peste ei și să se vindece. Şi aşa, acest mare Apostol, predică Evanghelia fără odihnă în Ierusalim, în Samaria, în Iope, în Lidia şi după cum menționează în viața lui, ajunge și până la Roma unde, apoi, este răstignit cu capul în jos, în timpul împăratului Nero, după dorinţa sa, zicând că nu este vrednic să fie răstignit asemenea lui Hristos.

Sfântul Apostol Pavel era tot evreu de neam, născut în Tarsul Ciliciei (Turcia de astăzi), care, mai înainte de a crede în Hristos se chema Saul. A crescut de mic la picioarele unui mare învăţat evreu, anume Gamaliil. De la el a învăţat puterea Legii lui Moise, psalmii lui David şi sfinţenia templului, pentru care era plin de râvnă, dusă la fanatism. Nefiind încă luminat cu puterea Duhului Sfânt, el nu credea că Hristos este Mesia cel aşteptat. De aceea, crezând că ucenicii lui Hristos sunt nişte începători de eresuri, cu nespusă mânie s-a pornit asupra lor ca să-i prindă şi să-i dea în mâinile arhiereilor spre judecată. Pe calea Damascului, unde se ducea să găsească pe creștinii de acolo, i se arătă în vedenie Domnul nostru Iisus Hristos, îi spune greşala, îi ridică sufletul pînă la al treilea cer (II Corinteni 12, 2), îi descoperă taina creştinătăţii şi îl trimite să vestească Evanghelia mântuirii la neamuri. În Damasc a primit botezul de la Apostolul Anania (Fapte 9, 17-18). Apoi a stat trei ani în pustiul Arabiei, pregătindu-se cu multe rugăciuni, cu post şi cu lacrimi pentru noua sa misiune. De aici, Sfântul Pavel s-a suit la Ierusalim să vadă pe Sfinţii Apostoli, de unde a luat apoi poruncă să vestească Evanghelia, începând din Antiohia. Sfântul Pavel a făcut astfel trei călătorii misionare împreună cu apostolii Varnava, Sila, Marcu, Luca şi Timotei, propovăduind ziua şi noaptea, cu timp şi fără timp, vestea cea bună, mai întâi în Antiohia, apoi în Cipru; apoi în Asia Mică, în Pamfilia, Frigia, Galatia, unde a pătimit multe de la păgâni şi evrei. Apoi, îndemnat de Duhul Sfânt (Fapte 16, 9) a trecut în Macedonia şi în Ahaia (Grecia), propovăduind în cetăţile Tesalonic, Corint şi chiar Atena, unde a grăit de pe înălţimile Areopagului şi a uimit pe înţelepţii ei. Întărind cu multe minuni cele propovăduite de el, a rânduit în toate cetăţile preoţi şi episcopi. Apoi marele Apostol Pavel s-a suit pentru ultima dată la Ierusalim, unde a fost prins de evrei şi ţinut în lanţuri şi în temniţă peste doi ani. În cele din urmă, invocând cetățenia sa romană a cerut să fie judecat de împărat și a fost dus cu mari primejdii la Roma, predicînd şi aici Evanghelia mântuirii încă doi ani. Iar în anul 66, a fost prins şi i s-a tăiat capul, în Roma, în același timp cu Sfântul Petru.
Evenimentele importante din viața acestor mari apostoli, au fost scrise de Sfântul Apostol Luca în Faptele Apostolilor, iar sfârșitul vieții lor e păstrat în scrierile apusene, cum că ar fi murit împreună la Roma.

Romano-catolicii prin dogma primatului papal, susțin că episcopul Romei, papa, este mai mare peste toți ierarhii, așa cum Sfântul Petru, mai-marele apostolilor a fost primul Episcop al Romei. Vrând să combată erezia catolică Sfântul Nectarie de Eghina, în cartea sa Istoria Schismei, aduce argumente convingătoare din Sfânta Scriptură, prin care dovedește că Sfântul Apostol Petru nu a fost primul episcop al Romei și că nu se găsesc alte scrieri în care să fie menționat că ar fi fost martirizat în capitala Imperiului roman, afară de scrierile istoricului Gaius (sec. III-IV), din care autorii vieților Sfinților Apostoli Petru și Pavel s-au folosit în alcătuirea lor.
Astfel, teologii romano-catolici așează deplasarea Apostolului Petru la Roma pe la anul 41 după Hristos, susținând că a fost episcop în Roma 25 de ani, adică până la anul 66, când a suferit moartea muceniceasca sub Nero.
Dacă urmărim firul cronologic al Noului Testament, aflăm că Apostolul Pavel s-a întors la Hristos pe la anul 37, iar după trei ani (Gal 1,18), în anul 39, s-a urcat la Ierusalim pentru a-l cunoaște pe Apostolul Petru. O a doua călătorie la Ierusalim o face Sfântul Pavel plecând din Antiohia împreună cu Varnava pentru a aduce milosteniile creștinilor dăruite săracilor din Iudeea. Așadar Apostolul Petru se găsea în Iudeea și după 14 ani de la prima întâlnire, adică în anul 53. În anul 58 este scrisă Epistola către Romani, în care Apostolul Petru nu este amintit deloc, lucru inacceptabil dacă presupunem că acesta se afla la Roma. În anul 60 Sfântul Pavel a urcat la Ierusalim pentru ultima oară, unde a rămas de la Cincizecimea anului 60 până în primăvara celui de-al treilea an: 62-63. Nu se relatează aici dacă, în afară de Sfântul Iacov, vreun altul dintre Apostoli se găsea la Ierusalim. Pe la anii 61 – 63, pe când se afla în închisoare, Apstolul Pavel scrie Epistola către Efeseni. Prima epistolă sobornicească a Sfântului Apostol Petru a fost scrisă în urma celei către Efeseni a Sfântului Pavel, unde se indică drept loc al scrierii ei Babilonul, fapt care arată că Sfântul Petru se afla in Babilon pe durata ținerii în închisoare a Apostolului Pavel. Teologii Apusului au înțeles Babilonul ca fiind Roma, însă Babilonul este orășelul din Egipt și nu Roma, căci spune la sfârșit: „Biserica cea aleasă din Babilon și Marcu, fiul său”. Iar Sfântul Marcu era episcopul Bisericii din Egipt. Astfel în anul 63 Apostolul Petru se afla în Babilon. Iar faptul că Babilonul era Babilon și nu Roma, este atestat și în epistola a doua către Timotei, trimisă din Roma, în care Apostolul Pavel scrie: „Ia pe Marcu și adu-l cu tine, căci îmi este de folos în slujire” (4, 11). Dacă acceptăm că Babilonul este Roma și Sfântul Petru era la Roma, atunci Apostolul Marcu ar fi fost împreună cu el, iar Sfântul Pavel nu ar mai fi solicitat prezența la Roma a lui Marcu. Așadar Apostolul Petru nu era la Roma nici pe la anul 66. S-au împlinit astfel cei 25 de ani fără ca Sfântul Petru să se fi deplasat la Roma. Dacă sfintele moaște ale Apostolului Petru au fost mutate la Roma sau dacă Sfântul Petru a fost totuși adus și a mucenicit la Roma nu cunoaștem, deoarece istoria tace, dar în nici un caz nu a fost primul episcop al Romei.
Din mărturiile din Epistola a doua către Timotei (4, 9-22), reiese faptul că, deși a fost chemat înaintea lui Nero, Sfântul Apostol Pavel a fost salvat din primejdia abătută asupra lui, fiind dezlegat și lăsat liber, fiind declarat nevinovat și disculpat de acuzațiile aduse împotriva lui. Chiar dacă creștinii au fost persecutați pentru falsa învinuire de incendiatori ai capitalei, Apostolul Pavel, pe la anii 65 – 66 petrecea liber la Roma. Deci, de vreme ce Sfântul Pavel nu a murit în anul 66, putem deduce că e posibil să fi mucenicit mai târziu tot la Roma, sau în Spania, unde dorea să ajungă ca să vestească Evanghelia lui Hristos.
Toate aceste argumente și multe altele le găsiți, mai pe larg și bine dovedite, în cartea Sfântului Ierarh Nectarie de Eghina, din care v-am rezumat ideea principală.

Iubiți credincioși,

Iată, aşadar, că prăznuim astăzi două persoane sfinte foarte deosebite: unul pescar, celălalt cărturar; unul - fire entuziastă, celălalt - fire analitică de scriitor; unul - verhovnic sau căpetenie a Apostolilor, celălalt - fară să-L fi văzut pe Hristos vreodată -Apostol al tuturor neamurilor.
Deşi firi deosebite, totuşi Biserica a hotărât ca Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel să fie prăznuiţi astăzi împreună. Şi aceasta nu doar pentru faptul că amândoi sunt căpetenii, vârfurile apostolilor, ci, cu siguranţă, şi pentru asemănările care îi leagă atât de mult. Oricât de deosebiţi ar fi ca firi, iată şi două asemănări şi calităţi comune:
1. Şi unul, şi altul au fost răpiţi în lumina dumnezeiască: Sfântul Apostol Petru pe Muntele Taborului, unde a pregustat şi a văzut încă de pe pământ ce va să fie fericirea cea veşnică, iar Sfântul Apostol Pavel până la al treilea cer, cunoscând astfel, încă de aici, taina celor viitoare.
2. O altă asemănare între Apostolii Petru şi Pavel: amândoi au cunoscut căderea. Amândoi au încercat depărtarea de Dumnezeu: Sfântul Petru ca apostat, Sfântul Pavel ca prigonitor sau persecutor al creştinilor. Sfântul Petru ca apostat, pentru că s-a lepădat de Mântuitorul Hristos, când Acesta era judecat de arhiereii evreilor, în pofida faptului că s-a arătat gata să moară oricând alături de Învăţătorul său. Iar Sfântul Apostol Pavel a gustat din plin depărtarea de Dumnezeu, mai înainte de convertirea lui pe drumul Damascului, unde s-a întâlnit, după cum am mai spus, chiar cu Domnul Iisus. Nu cu un mort furat şi ascuns de ucenicii Săi, ci cu Iisus cel viu, în Care mai apoi a crezut cu toată inima.

Dar lăsând deoparte neclaritatea din cronologia vieții lor, trebuie să tragem foloase duhovnicești, spre mântuirea sufletelor noastre. Nu este așa de important dacă acești mari Sfinți au suferit mucenicia în Roma sau nu, împreună sau separat, ci foarte important este să le cunoaștem virtuțile, să le urmăm credința și să le respectăm învățăturile.
Ce, aşadar, vom învăţa de la Sfântul Apostol Petru? Ce altceva dacă nu râvna, entuziasmul său, faptul că totdeauna era gata să se ofere, să-şi dea viaţa pentru Hristos. Şi veţi zice: „Da. Dar a căzut". Şi noi cădem. Dar să învăţăm de la Apostolul Petru să ne ridicăm, aşa cum el, ieşind după acea tăgăduire „a plâns cu amar” până când Hristos l-a repus în dregătorie.
Ce să învăţăm de la Sfântul Apostol Pavel? Să învăţăm dragostea lui pentru un Hristos pe care nu L-a văzut niciodată. Sau L-a văzut doar în starea aceea duhovnicească de rugăciune şi meditaţie. Așa și noi: deși nu-L vedem cu ochii aceştia trupeşti, însă îl simţim în rugăciunea noastră. Îl simţim în inimile noastre, Îl simţim în fiinţa noastră. Şi să învăţăm de la Sfântul Pavel spiritul acela misionar cu care el L-a slujit pe un Hristos pe Care, mai înainte îl prigonise. Să învăţăm de la Apostolul Pavel să-l propovăduim pe Hristos nu atât cu gura noastră, că poate nu vom şti să fim la fel de convingători. Lumea de astăzi nu mai are atâta nevoie de cuvintele noastre măiestrite. Să învăţăm să-L predicăm pe Hristos cu viaţa noastră. Aceasta aşteaptă lumea mai mult de la noi, pentru că ochii sunt mai credincioşi decât urechile. Lumea aşteaptă să vadă exemple vii, creştini vii, care nu doar vorbesc frumos, dar care şi trăiesc la fel de frumos. Care conving nu cu măiestritele lor cuvinte, împodobite şi alcătuite să sune cât mai frumos, ci care conving cu faptele lor, cu viata lor.

Iată ce trebuie să învăţăm de la Sfinţii Apostoli de astăzi, Petru şi Pavel! Să-i rugăm, astăzi, la ziua lor, când ei se bucură în ceruri că Biserica le-a dăruit această zi comună de prăznuire, să mijlocească pentru noi la Dumnezeu, ca şi noi, la locurile noastre de muncă, din locurile unde trăim, să devenim, mici apostoli. Dar nu numai cu limba şi cu gura, ci şi cu faptele şi viaţa noastră. Ca văzând cei din jurul nostru bucuria creştină pe care o trăim noi şi suntem în stare să o împărtăşim şi altora, văzând exemplul nostru, să-şi pună şi ei întrebarea: „Nu cumva Sfinţii aceştia, Petru şi Pavel, la care ortodocșii se închină, pot fi exemple bune şi pentru fiecare dintre noi şi suntem datori cu toţii să le urmăm credinţa?”

Să-i rugăm, aşadar, pe Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel să mijlocească la Dumnezeu pentru noi astăzi, la ziua lor şi în toate zilele vieţii noastre, iertare păcatelor noastre, sănătate trupurilor şi mai cu seamă mântuire sufletelor noastre. Amin.

Monah Hrisostom