Mai murim pentru Hristos precum Brâncoveanu?

Ce le spune tinerilor de azi numele Constantin Brâncoveanu? În ce măsură se mai regăsesc preocupările lor în idealurile domnitorului creştin? Dar, cel mai important, câţi tineri ar merge până la martiraj împreună cu tatăl lor?

De ce a trebuit să moară?

Brâncoveanu a ajuns la tron după ce Şerban Cantacuzino (cel de al cărui nume se leagă Biblia apărută la noi) a murit în circumstanţe misterioase (otrăvit de către boierii care nu înţelegeau importanţa proiectelor de dezvoltare). A intrat în competiţie cu protectorul său, Constantin Cantacuzino (care dorea sa îşi impună pe tron pe fiul Şerban Cantacuzino). Miza era sprijinul Lordului (sultanului) otoman. Numai că Brâncoveanu era creştin, nu putea să renunţe la credinţa lui pentru interese politice. Nu s-a turcizat, nu L-a trădat pe Dumnezeu, chiar dacă a plătit cu viaţa (a lui şi a băieţilor lui) pentru asta. A preferat să se alieze cu creştini (habsburgii şi ruşii), împotriva păgânilor ameninţători. Am învăţat cu toţii despre Războiul Ruso-Turc (1710-1711) şi despre ajutorul divin primit adeseori de către oastea creştină.

Telenovela balcanică de început de secol XVIII îl are protagonist pe Dimitrie Cantemir, domnitorul Moldovei, contemporan cu Brâncoveanu în Sud, în Valahia. Cantemir era principalul aliat al ruşilor. Brâncoveanu a primit darurile (de curtoazie) din partea Ţarului Petru cel Mare. Acum, spuneţi şi voi, le putea refuza? Erau pecetluirea unei alianţe. Brâncoveanu îi întimpină pe ruşi la Urlaţi (Prahova County, pe atunci, graniţa valaho-moldovenească), hotărât să meargă împreună contra otomanilor. Doar că este trădat de către proprii boieri, care îşi vedeau doar propriul interes. Rămas singur, fără sprijinul boierilor, Brâncoveanu este nevoit să returneze darurile ţarului şi să încerce să negocieze o pace cu otomanii. Ruşii protejau Moldova lui Cantemir, atât. Fără alianţa cu ruşii, Brâncoveanu era vulnerabil, mai ales că rivalii săi de acasă deja bătuseră palma cu turcii. Sultanul se simte dezonorat şi vrea să dea un exemplu tuturor celor care ar îndrăzni să mai gândească campanii împotriva Porţii. Brâncoveanu este torturat, pentru că nu vrea să devină musulman. La fel cum, peste veacuri, Valeriu Gafencu suferă atrocităţi pentru că nu doreşte să îmbrăţişeze ateismul. La fel cum primii creştini mureau în arenele romane, sfâşiaţi de lei, pentru că nu jertfeau idolilor. Până şi turcii din Istanbul au fost în pragul unei rebeliuni, din cauza injustiţiei ce i s-a făcut lui Brâncoveanu.

De la baladă la acatist

Cantemir îl prefera pe Constantin Cantacuzino, în dauna lui Brâncoveanu, din cauza legăturilor de rudenie ce existau între aceştia. Interesul comun, lupta împotriva otomanilor, nu a fost de ajuns. Baladele ni-l redau pe Brâncoveanu erou de legendă, iar acatistele îl cinstesc ca sfânt autentic. Înainte de moarte, era sigur de crezul său: „Mor creştin, părăsit de toţi, dar merg să mă odihnesc în Dumnezeu”. Acesta este testamentul de credinţă, cel mai important tezaur lăsat nouă, dincolo de contribuţiile culturale sau economice. Balada concluzionează: „Să ştiţi c-a murit creştin Brâncoveanu Constantin!„. Iar Acatistul proclamă: „Bucură-te, Nou Mucenic Gheorghe! Bucură-te, strigă Sâmbăta de Sus, Gura Motrului, Strehaia şi Sadova!”. Prin botezul sângelui, Sfântul Constantin Brâncoveanu a înţeles că Hristos nu S-a făcut om ca să explice suferinţa, ci ca să o umple de prezenţa Sa. A priceput că Hristos ne cere să urâm ticăloşia, dar să îi iertăm pe ticăloşi. A înţeles că Evanghelia este recompensa (prima) pentru o victorie militară sau sportivă de anvergură (biruinţa asupra morţii). A priceput că nu se poate debranşa de la linia iubirii lui Dumnezeu. A înţeles că nu poate trăda puterea infinită a darului curat, a prezenţei în iubire, a disponibilităţii interioare, a smereniei. Priceput-aţi?

***

Există Parohia Patru Fraţi. Glumind puţin, e mai bine acolo decât în Cinci Neveste, cred… Zic asta tocmai pentru că NU E DE ŞAGĂ. Prea luăm în zeflemea credinţa serioasă a înaintaşilor, fără să aprofundăm deloc mesajul transmis peste zeci de generaţii. Brâncoveanu Constantin a decriptat codul iubirii evanghelice: până la capăt, în veşnicie, doar cu Hristos!

Chiar în faţa necazurilor, Iisus Înviat ne va întări până la capăt. Vodă Brâncoveanu a înţeles gândirea paulină: toate sunt ale noastre, iar noi suntem ai lui Iisus Înviat. De aceea, mărturisim Evanghelia, fără să căutăm profit. Biserica NU este corporatistă, ci tocmai ALTERNATIVA. Toate le facem pentru Iisus Înviat, ca să avem parte cu El. Iubirea sinceră nu se umflă în pene, ci se desfată de adevăr. Iisus Înviat ne-a dat biruinţa (certitudinea unui sfânt), să rămânem statornici (chiar în faţa călăilor). În lumea sfinţilor, mângâierea harului este deplină.

Vodă putea alege ultra all-inclusive, renunţând la Crez. A preferat să fie cu Prietenul Bun. Nu s-au trădat niciodată. Cam în aceeaşi perioadă Shabbatai Zevi (Şabtai Izvi) preferă varianta soft, renunţând la pretenţiile mesianice, scăpând de ştreang şi bucurându-se vreme de încă 17 ani de pensie, ca un bun otoman. Acte de apostazie au fost multe şi sunt încă cu duiumul, doar că ele nu sunt reperul nostru. Noi copiem modelul brâncovenesc, plin de dârzenie, curaj şi pace interioară. În faţa unui martir, mii se mântuiesc în jurul lui.

Pelerinajul lui Vodă nu s-a sfârşit nicidecum tragic, deoarece nu s-a sinucis. S-a terminat creştineşte, plin de înflăcărare, după modelul iniţiat de către primul martir, arhidiaconul sfânt Ştefan. Iar martirajul continuă printre creştinii din Orient.

Vodă a găsit fericirea la capătul pelerinajului, pentru că Prietenul Bun i-a descoperit-o. Botezul sângelui este jertfa totală de sine, purificarea pentru salvarea altora. Duhovnicul domnitorului, părintele Ioan de la Hurezi, avea să lase testament despre efemeritatea tuturor: „Şi fu şi trecu şi parcă nici nu fu„. Liniştea sfinţeniei este profundă, te inundă pe de-a-ntregul şi te luminează, te trezeşte din prosteală. Dar această isihie trebuie dorită, căutată şi păstrată, indiferent de trend-ul efemer al politicii de conjunctură.

Crucea sfinţilor este pod către Înviere, certitudine a veşniciei, o regăsire a fericirii. Şi câtă nevoie avem AZI de un Brâncoveanu sau de un Neagoe….

***

Cu trădarea nu trebuie să ne acomodăm. Nu trebuie să ne fie ruşine să ne mărturisim trădările, trebuie să ne fie ruşine să le facem. Paşnici cu cei din jur, declanşăm războiul cu trădările din noi. Trădarea este o nelegiuire, duce la autodistrugere şi nu poţi construi nimic bun pe ea. Dar atenţie: Nimic nu îmbată atât de tare cât vinul trădării…

Marius MATEI, via Facebook

BALADA SFÂNTULUI
CONSTANTIN BRÂNCOVEANU

Într-o joi de dimineaţă,
Zi scurtării lui din viaţă,
Brâncoveanu se scula,
Faţa blândă el spăla,
Barba albă-şi pieptăna,
La icoane se-nchina;
Pe fereastră el căta
Şi amar se spăimânta!

-Dragii mei, coconi iubiţi!
Lăsaţi somnul, vă treziţi,
Armele vi le gătiţi,
Că pe noi ne-a-nconjurat
Paşa cel neîmpăcat,
Ieniceri cu tunuri mari
Ce sparg ziduri cât de tari!

Bine vorba nu sfârşea,
Turcii-n casă năvălea,
Pe toţi şase mi-i prindea
Şi-i ducea de-i închidea
La Stambul, în turnul mare
Ce se-nalţă lângă mare,
Unde zac feţe domneşti
Şi soli mari împărăteşti.
Mult acolo nu zăceau
Că sultanu-i aducea
Lângă foişorul lui
Pe malul Bosforului.

-Brâncovene Constantin,
Boier vechi şi domn creştin,
Adevăr e c-ai gândit,
Pân-a nu fi mazilit,
Să desparţi a ta domnie
De a noastră-mpărăţie?
Bani de aur ai bătut,
Făr-a-ţi fi de mine teamă,
Făr-a vrea ca să dai seamă!

-De-am fost bun, rău la domnie
Dumnezeu singur o ştie;
De-am fost mare pre pământ,
Cată-acum de vezi ce sunt!

-Constantine Brâncovene!
Nu-mi grăi vorbe viclene!
De ţi-e milă de copii
Şi de vrei ca să mai fii,
Lasă legea creştinească
Şi te dă-n legea turcească!

-Facă Dumnezeu ce-o vrea!
Chiar pe toţi de ne-aţi tăia
Nu mă las de legea mea!

Sultanul din foişor
Dete semn lui imbrohor,
Doi gealaţi veneau curând
Săbiile fluturând,
Şi spre robi dacă mergeau
Din coconi îşi alegeau
Pe cel mare şi frumos
Şi-l puneau pe scaun jos.
Şi când spada repezea
Capul iute-i reteza!
Brâncoveanu greu ofta:
„Doamne, fie voia Ta!”

Cei gealaţi iarăşi mergeau
Şi din doi îşi alegeau
Pe cel gingaş mijlociu,
Cu păr neted şi gălbiu,
Şi pe scaun îl punea
Şi capul îi reteza!
Brâncoveanu greu ofta:
„Doamne, fie voia Ta!”

Sultanul se minuna
Şi cu milă îi grăia:
-Brâncovene Constantin,
Boier vechi şi domn creştin!
Patru fii tu ai avut,
Din ei, trei ţi i-ai pierdut,
Numai unul ţi-a rămas!
Cu zile de vrei să-l las,
Lasă legea creştinească
Şi te dă-n legea turcească!

-Mare-i Domnul Dumnezeu!
Creştin bun m-am născut eu,
Creştin bun a muri vreu…
Taci drăguţă nu mai plânge
Că-n piept inima-mi se frânge,
Taci şi mori în legea ta,
Că tu ceru-i căpăta!

Imbrohorul se-ncrunta,
Gealaţii înainta,
Şi pe blândul copilaş,
Dragul tatii fecioraş,
La pământ îl arunca
Şi zilele-i ridica
Brâncoveanu greu ofta
Şi din suflet cuvânta:
„Doamne, fie voia Ta!”

Apoi el se-ntuneca,
Inima-i se despica,
Pe copii se arunca,
Îi bocea, îi săruta,
Şi turbând apoi striga:
-Alelei! Tâlhari păgâni!
Alei! Voi feciori de câini!
Patru fii eu am avut,
Pe toţi patru i-aţi pierdut!
Dar-ar Domnul Dumnezeu
Să fie pe gândul meu:
Să vă ştergeţi pre pământ
Cum se şterg norii de vânt,
Să n-aveţi loc de îngropat,
Nici copii de sărutat!

Turcii crunt se oţărau
Şi pe dânsul tăbărau
Şi zilele-i ridicau…
-Câini turbaţi, turci, liftă rea!
De-aţi mânca şi carnea mea,
Să ştiţi c-a murit creştin
Brâncoveanu Constantin!

~~~+~~~