E cea mai blamată categorie socială din România. I s-a repartizat rolul burghezimii din scenariul comunist al luptei de clasă. Sunt consideraţi avari, evazionişti, oportunişti, înguşti la minte. Mereu abonaţi la bugetul ţării, ei sunt cei ce „sug sângele poporului“. Mai nou, sunt homofobi, deci antieuropeni, deci putinişti.
Când vor dispărea ei, ţara se va cocoşa de atâtea şcoli şi spitale, iar autostrăzile se vor construi instant. Dacă instituţia pe care o reprezintă ei nu ar mai fi o piedică în calea progresului, copiii ar putea, în sfârşit, învăţa încă de la grădiniţă anatomia fluidă a „omului nou“. Sărăcia ar fi eradicată, toţi copiii orfani ar fi înfiaţi de oameni de treabă şi unii chiar ar putea gânguri de mici „părinte 2“ în loc de retrogradul şi discriminatoriul cuvânt „mama“. Sună familiară descrierea? Da, despre ei este vorba. Sunt trataţi drept întruchiparea răului în această ţară. Li se spune scurt, cu un cuvânt şuierat printre dinţi: popii!
Nu am de gând să pun aici în scenă caraghioasa şi inutila piesă a autovictimizării. Doar am evocat, mai sus, ecouri ale linşajului mediatic sistematic la care sunt supuşi preoţii din România începutului de secol XXI. Oameni fiind, cu siguranţă au şi slujitorii altarelor păcatele lor. Poate mai mari decât ale celorlalţi, pentru că „oricui i s-a dat mult (har, cunoştinţă, talant – n.m.), mult i se va cere“ (Luca 12, 48). Eu însumi mă ruşinez de multe dintre faptele, cuvintele sau gândurile mele. Şi caut să pun început bun. Şi tot cad. Şi iar o iau de la început. Dar una e să fim preveniţi despre slăbiciunea unor oameni, alta este să-i judecăm şi cu totul altceva să-i demonizăm. Deloc întâmplător, s-a tot fluturat în timpul dezbaterilor pe tema referendumului ideea că ar fi în joc discriminarea, blamarea sau chiar condamnarea celor ce se ascund în spatele unui şir de litere ce se tot umflă: LGBTQIAPK – şi celelalte litere care se vor mai adăuga până la Apocalipsă. În fapt, aici se reflectă mentalitatea celor ce ei înşişi au practica demonizării unor categorii de persoane, mai ales a creştinilor şi, în mod special, a clericilor. Creştinul autentic numeşte întotdeauna păcatul, răutatea, erezia şi consecinţele lor – dar niciodată nu acuză persoana sedusă, împovărată şi robită de „puterile întunericului“. Asta pentru că, mai înainte de toate, condamnă la el însuşi orice păcat, vede pe propria-i piele ce efecte dezastruoase produce. Cel ce nu-şi recunoaşte propriile neajunsuri, acela atacă pe celălalt ca persoană. E cazul oricăror activişti motivaţi ideologic, fie ei bolşevici, nazişti, comunişti, neomarxişti etc. Iniţiatorii referendumului au cerut securizarea în Constituţie a definiţiei căsătoriei, cu alte cuvinte au vizat relaţia dintre persoane, raportarea lor la un act cu infinite reverberaţii în întreaga societate. Opozanţii sau adepţii #boicot au tot mutat discuţia la persoane. În realitate, nimeni nu era atacat, nu erau afectate drepturile nici unei categorii sociale. Dar câţi au avut luciditatea de a constata această evidenţă?
Ca preot, mă simt mai mult decât confortabil – în sens evanghelic, nu modern al cuvântului – să fiu inclus la categoria „popi“. Pentru că mă ajută să-mi văd mereu lipsurile şi să caut scăpare doar la Hristos. Sunt motivat să mă comport precum mă îndeamnă Sfântul Apostol Pavel: „Ocărâţi fiind, binecuvântăm. Prigoniţi fiind, răbdăm. Huliţi fiind, ne rugăm. Am ajuns ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor, până astăzi“ (I Corinteni 4, 12-13). De bunăvoie, probabil, nu m-aş fi smerit până la măsura aceasta duhovnicească. Dar, cu ajutorul celor ce n-au odihnă în lupta cu „popii“, iată că am şi eu şanse măcar să încerc. Şi mă bucur că sunt nevoit să o fac!
Pr. Constantin Sturzu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu