Predică la Duminica Samarinencii

Hristos a înviat! 

      «Deci a venit la o cetate a Samariei, numită Sihar, aproape de locul pe care Iacov l-a dat lui Iosif, fiul său» (4, 5). 

    Întreaga regiune dintre Iudeea și Galileea se numește Samaria. Acest nume l-a luat de la muntele Samaria. Drumul de la Ierusalim spre Galileea continuă să treacă prin Sihar (astăzi Ascar). Acolo se află o bucată de pământ pe care o cumpărase Iacov de la fiii lui Emor. 

   «Și era acolo fântâna lui Iacov. Iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, S-a așezat lângă fântână; și era ca la al șaselea ceas» (4, 6). 

    Domnul, obosit de drumul lung și greu, se așează lângă această fântână ca să-Și tragă sufletul, mai ales că sosise acolo în jurul amiezii («ca la al șaselea ceas») și era foarte cald. 

   «Atunci a venit o femeie din Samaria ca să scoată apă. Iisus i-a zis: Dă-mi să beau» (4, 7). 

   Sfântul evanghelist accentuează faptul că femeia cu pricina era din Samaria, întrucât iudeii îi socoteau pe samarineni drept idolatri. «Dă-mi să beau» – îi zice Domnul, semn că, într-adevăr era obosit și însetat și că trupul Său era cu adevărat trup omenesc, iar nu o închipuire, așa cum susțin anumiți eretici. Desigur, dacă ar fi vrut, ar fi putut trece peste această nevoie pur omenească. Cu puterea Sa dumnezeiască, ar fi putut suspenda această nevoie pentru o anumită perioadă de timp sau pentru totdeauna. Însă cum ar mai fi arătat că este om adevărat, El, Care «dator era întru toate să se asemene fraților» (Evr. 2, 17)? Cum ne-ar mai fi învățat pe noi să răbdăm în necazuri și nevoi, dacă El Însuși nu ar fi răbdat necazurile și ispitele la care a fost supus? Desigur că ar fi putut foarte ușor să scoată apă din stâncă, așa cum a făcut Moise în pustiu. Însă Hristos niciodată nu a făcut vreo minune numai pentru binele Său propriu, ci toate minunile le-a săvârșit pentru ceilalți. «Dă-mi să beau» – iată, Creatorul cere apă de la creatura Sa. Aceste cuvinte răsună în urechile oamenilor de două mii de ani încoace, căci nu se adresează numai samarinencii, ci tuturor generațiilor de oameni, până la sfârșitul veacurilor. Nu ne cere acest lucru fiindcă Îi e sete de apă, ci pentru că Îi este sete de voința noastră cea bună, de iubirea noastră. Și încă ceva: în nemăsurata Sa smerenie, nu i se adresează samarinencii ca de la Creator la creatură, ci ca de la om la om. Astfel, ne învață ce înseamnă smerenia, dar și slujirea aproapelui. 

    «Femeia samarineancă I-a zis: cum Tu, care ești iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii» (4, 9). 

    Femeia avea aceleași concepții pe care le aveau mai toți oamenii din vremea aceia, cum că ura pentru un anumit neam trebuie să fie aplicată în cazul fiecărui reprezentant al său. În pilda samarineanului milostiv, Domnul ne informase deja cu privire la dușmănia pe care iudeii o purtau samarinenilor. Astfel se explică de ce și samarinenii nutreau aceleași sentimente față de iudei. Pentru a se sparge zidul de ură dintre neamuri, trebuie spart mai întâi zidul creat de ura dintre oameni. Acesta este singurul mod logic de a se vindeca neamul omenesc de boala grea a urii. 

    «Iisus a răspuns și i-a zis: dacă ai fi știut darul lui Dumnezeu și Cine este cel ce-ți zice: dă-mi să beau, tu ai fi cerut de la El și ți-ar fi dat apă vie» (4, 10). 

    «Darul lui Dumnezeu» trebuie înțeles atât în sens material, cât mai ales spiritual. Din punct de vedere material, darul divin se referă la toate acele lucruri create de Dumnezeu pentru oameni. Întreaga lume reprezintă darul lui Dumnezeu pentru om, iar omul reprezintă darul lui Dumnezeu oferit lumii. Din punct de vedere spiritual, darul lui Dumnezeu este Însuși Domnul Hristos. Oferind omului întreaga lume văzută, ca semn al dragostei Sale nemărginite, Dumnezeu se oferă de fapt de Sine Însuși. 

   Însă samarineanca nu cunoștea nici unul nici cele două sensuri ale darului și de aceea continuă să-L întrebe: 

    «Doamne, nici găleată nu ai și fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie? Nu cumva ești Tu mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat această fântână și el însuși a băut din ea și fiii lui și turmele lui?» (4, 11-12). 

    Cu alte cuvinte, oare poți Tu să creezi un al doilea izvor de apă chiar aici, lângă primul? Așadar cuvintele samarinencii, schițează un gest de ironie la adresa lui Iisus, sau poate chiar de îndoială. Însă Domnul Hristos, Care urmărea să-l scoată pe om din mlaștina păcatului și a slăbăciunii, nu se arată deranjat câtuși de puțin de ironia discretă a femeii, ci Își continuă netulburat șirul învățăturii: 

     «Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăși. Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viață veșnică» (4, 13-14). 

    Femeia, învățată fiind să gândească la nivel strict pământesc, rămâne zăvorâtă în concepția ei, conform căreia nu poate exista altă apă decât cea materială, menită să potolească setea omului, și zice: 

    «Doamne, dă-mi această apă, ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot» (4, 15). 

    Însă Domnul îi vorbește de fapt despre harul cel dătător de viață, care îl renaște pe om și îi potolește setea sufletească, ducându-l spre cărările vieții veșnice încă din timpul acestei vieți pământești. Atunci când harul dumnezeiesc pătrunde în om, face să izvorască din sufletul său un izvor nesecat de viață, bucurie și putere. Iisus, văzând că nu a înțeles, mută discuția la un alt nivel, spunându-i: 

    «Mergi și cheamă pe bărbatul tău și vino aici. Femeia a răspuns și a zis: n-am bărbat. Iisus i-a zis: bine ai zis că nu ai bărbat, căci cinci bărbați ai avut și cel pe care îl ai acum nu-ți este bărbat. Aceasta adevărat ai spus» (4, 16-18). 

    Îi zice deci acest lucru pentru a o învăța să gândească duhovnicește, iar nu trupește. El cunoaște faptul că nu are bărbat, dar vrea să audă acest lucru din gura ei. Îi sugerează că știe totul despre viața ei («cinci bărbați ai avut»), făcându-i cunoscută atotștiința Sa. Desigur, acest lucru îi produce o impresie puternică femeii, care se simte încurcată și vinovată că tocmai i-a fost divulgat un secret pe care încerca să-l tăinuiască, și anume că «cel pe care îl ai acum nu-ți este bărbat». Această descoperire a tunat ca un fulger, luminând cerul înnourat al sufletului său. Să nu ne grăbim s-o condamnăm pe samarineancă, căci cei mai mulți dintre noi, în loc să-L avem pe Hristos drept Mirele sufletului nostru, suntem «căsătoriți» cu păcatele. De fapt întreaga convorbire a lui Iisus cu samarineanca ilustrează dialogul neîncetat dintre Dumnezeu și sufletul necredincios, dialog din care reiese un mesaj deosebit de important pentru fiecare din noi. Cel cu care îți petreci cea mai mare parte a vieții este și soțul tău. Dacă îți petreci viața și te ocupi numai cu cele ale lumii, îți umpli viața cu păcate, atunci vei muri dimpreună cu ele. Dacă te ocupi cu lucrurile celui viclean, atunci vei fi chinuit pe veci împreună cu el. În fiecare din aceste cazuri, vei bea o apă care, în loc să-ți potolească setea, ți-o va crește. Numai dacă Îl vei mărturisi pe Domnul Iisus Hristos ca «soț» legitim și vei trăi împreună cu El în credință și dragoste, vei bea apa cea vie și dătătoare de viață, care îți va potoli pentru totdeauna setea și te va duce către Împărăția cea cerească. 

    «Femeia I-a zis: Doamne, văd că Tu ești prooroc. Părinții noștri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceți că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm. Și Iisus i-a zis: femeie, crede-mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veți închina Tatălui. Voi vă închinați căruia nu știți; noi ne închinăm Căruia știm, pentru că mântuirea din iudei este» (4, 19-22). 

    Prin aceste cuvinte, Mântuitorul urmărește să atingă o coardă sensibilă a inimii sale. Și femeia, care până atunci judeca totul în baza simțurilor și se afla sub influența concepțiilor pur lumești, vedem că, dintr-odată, începe să-și deschidă ochii duhovnicești și să-și schimbe radical modul de gândire. Iar prima dovadă a acestui fapt este recunoașterea lui Iisus ca prooroc. În continuare, începe să-și manifeste interesul pentru chestiunile spirituale, ocazie cu care îi adresează Mântuitorului o întrebare foarte actuală la acea vreme, și anume cea legată de nesfârșitele contre dintre iudei și samarineni pe tema locului în care trebuia venerat Dumnezeu: Ierusalim sau muntele Samariei? Din nou, Domnul Hristos nu-i răspunde printr-un simplu «da» sau «nu», așa cum se aștepta femeia. Ci îi descoperă faptul că închinarea lui Dumnezeu-Tatăl nu va mai depinde de un anumit loc geografic, astfel că întreaga dispută dintre iudei și samarineni este zădărnicită. Însă, cu toate că anulează dimensiunea geografică a locului de închinare, oferă totuși o anumită superioritate iudeilor («voi vă închinați căruia nu știți; noi ne închinăm Căruia știm»). Știe că femeia Îl vede drept iudeu și, de aceea, îi și vorbește în calitate de iudeu, arătându-i că este greșit să te închini Dumnezeului lui Avraam și, în același timp, idolilor asirieni și babilonieni (așa cum făceau samarinenii). Măcar iudeii știu că există un singur Dumnezeu și I se închină numai Lui, deși de multe ori o fac cu inima împietrită și mintea întunecată. În orice caz, «mântuirea din iudei este». Cu alte cuvinte, Mesia, adică Mântuitorul lumii, S-a născut din neamul iudeilor. Așa a făgăduit Dumnezeu-Tatăl și așa s-a și întâmplat. 

    «Dar vine ceasul și acum este când adevărații închinători se vor închina Tatălui în duh și în adevăr, că și Tatăl astfel de închinători Își dorește. Duh este Dumnezeu și cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh și în adevăr» (4, 23-24). 

    Cultul samarinenilor nu este adevărat, pentru că ei nu știu cărui dumnezeu se închină. De cealaltă parte, cultul iudeilor nu este decât umbra adevăratului cult, «umbra bunătăților viitoare» (Evr. 10, 1). Atât cultul fals, cât și umbra adevăratului cult vor dispărea și, în locul lor, va fi instaurat adevăratul cult al adevăratului Dumnezeu. Soarele acestui nou cult deja a răsărit. A sosit vremea ca oamenii să-L cunoască pe Dumnezeu ca Tatăl lor și să I se închine în calitate de fii, iar nu de robi. Nu Îl vor mai venera prin cuvinte și jertfe materiale, ci în duh și adevăr, prin credință, înțelepciune și dragoste. Omul, în plinătatea sa, se va închina lui Dumnezeu în deplinătatea Sa preaminunată. Dumnezeu este duh; nu este nici trup, nici statuie, nici cuvinte deșarte, nici vreun loc părăsit. De aceea, cei care I se închină, trebuie să trăiască în duh și adevăr. Nu va mai fi ca în vechime, când oamenii se închinau lui Iahve în baza unui anumt tipar legitim, aducându-I jertfe materiale, ci va fi inaugurat un nou tip de închinare, cea întărită de fapte. 

    «I-a zis femeia: știm că va veni Mesia, Care se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate. Iisus i-a zis: Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine. Dar atunci au sosit ucenicii Lui. Și se mirau că vorbea cu o femeie. Însă nimeni n-a zis: ce o întrebi, sau: ce vorbești cu ea? Iar femeia și-a lăsat găleata și s-a dus în cetate și a zis oamenilor» (4, 25-28). 

    Domnul îi descoperă că El este Mesia. Femeia rămâne mută de uimire, nu-i vine să creadă că stă de vorbă cu Însuși Mesia. Exact în acel moment își fac apariția ucenicii Domnului, care, la rândul lor, rămân uimiți de faptul că Învățătorul stă de vorbă cu o femeie, și mai ales cu o femeie necredincioasă, samarineancă. Neștiind ce să mai întrebe, femeia își lasă vasul și aleargă în sat cu scopul de a-i anunța pe toți de cele întâmplate. «Nu cumva Acesta este Hristosul?» – îi întreabă pe săteni. Nu îndrăznește să spună că, într-adevăr, Acesta este Hristos, cu toate că trăise experiența întâlnirii și convorbirii personale cu El și se convinsese de acest adevăr. Astfel, datorită îndemânării și modestiei sale, samarineanca a reușit să atragă atenția locuitorilor satului, care au ieșit cu toții în întâmpinarea lui Hristos. Între timp, la fântână a început o discuție între Învățător și ucenicii Săi, care cumpăraseră alimente și acum Îl îndemnau să mănânce. Cu toate că Îi era foame, Hristos Își continuă misiunea dumnezeiască, pentru care a fost trimis în lume: 

    «Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o știți. Ziceau deci ucenicii între ei: nu cumva I-a adus cineva să mănânce?» (4, 32-33). 

    El le vorbește despre hrana duhovnicească, însă ucenicii nu pricep, ci rămân la nivelul pământesc al mâncării materiale. 

    «Iisus le-a zis: mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine și să săvârșesc lucrul Lui» (4, 34). 

    Voia Tatălui este și voia Fiului, întrucât Tatăl și Fiul împărtășesc aceeași existență. Atunci de ce le vorbește despre «voia și lucrarea Tatălui» și nu despre propria Sa voie și lucrare, de vreme ce este una și aceeași? Tocmai pentru a ne învăța pe noi, cei neascultători și mândri, ce înseamnă ascultarea și smerenia. Demn de remarcat este faptul că Hristos nu vede împlinirea voii Tatălui ca pe o sarcină, ci ca pe o hrană – «mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis». Acest lucru nu denotă, însă, superioritatea Tatălui în raport cu Fiul, ci dragostea totală pe care o nutrește Unul față de Celălalt. 

    «Nu ziceți voi că mai sunt patru luni și vine secerișul? Iată, zic vouă: ridicați ochii voștri și priviți holdele, că sunt albe pentru seceriș» (4, 35). 

    După ce le-a vorbit despre hrana duhovnicească, acum le vorbește despre secerișul duhovnicesc, care va fi precedat de anumite semne, asemenea secerișului material. Atunci când mulțimi de oameni se vor întoarce la Hristos, adică când vor începe să dea roade duhovnicești, va fi clar că secerișul este aproape. Este ca și cum le-ar spune ucenicilor: voi sunteți lucrătorii ogorului (secerătorii). De ce vă ocupați, deci, cu hrana materială, perisabilă, când în fața voastră se întinde un ogor atât de bogat în roade duhovnicești care așteaptă să fie culese? Deci nu vă îngrijiți în mod exagerat de hrana voastră sau a Mea, ci mai degrabă grăbiți-vă să lucrați ogorul duhovnicesc, ca să nu vă pierdeți plata. 

    «Și mulți samarineni din cetatea aceea au crezut în El, pentru cuvântul femeii care mărturisea: mi-a spus toate câte am făcut» (4, 39). 

    Priviți, deci, cât de coapte sunt roadele și cât de bogat este secerișul! Mulți samarineni au crezut în Domnul, chiar înainte să-L vadă în carne și oase, numai din cuvântul femeii samarinence. Aceasta, deși nu era proorociță, a reușit totuși să împrăștie sămânța credinței printre idolatrii acelui oraș. Ea a ajuns în rândul Sfintelor Mucenițe împreună cu surorile și fii ei. 

    Această samarineancă este Sfânta Muceniță Fotini, cinstită de biserica ortodoxă pe data de 26 februarie. 

Iubiți credincioși, 

    

    “Duh este Dumnezeu şi cel ce se închină Lui se cade să I se închine cu Duhul şi cu adevărul”.(4, 24). 

    Mântuitorul învaţă prin aceste cuvinte că nu locul contează când se aduce închinare lui Dumnezeu, ci modul în care se aduce. A spune că numai într-un anumit loc se poate aduce închinare lui Dumnezeu, înseamnă a socoti că Dumnezeu este numai în acel loc, deci că Dumnezeu este mărginit şi trupesc. Ori, Mântuitorul Iisus îi spune femeii că Dumnezeu nu este trup, ci Duh, şi de aceea nu Se află numai într-un singur loc, ci pretutindeni; aşadar, oriunde ne poate auzi şi primi rugăciunea. 

    Faptul că noi găsim mai mult îndemn la rugăciune în biserici nu contrazice acest cuvînt al Mântuitorului, pentru că bisericile sunt şi ele răspândite în toate localităţile, la îndemîna tuturor, pe când în vremea Testamentului Vechi nu exista decât templul din Ierusalim, unde trebuiau să meargă, măcar din când în când, toţi iudeii să se închine lui Dumnezeu. Acum e prezent Hristos cu trupul şi cu sângele Lui în toate bisericile de pretutindeni; în toate e adus jertfă la Sfânta Liturghie pentru păcatele noastre şi ale morţilor noştri, ca şi pentru ajutorul nostru în viaţă. Iar bisericile sunt între casele noastre şi puterea jertfei lui Hristos din biserici se întinde peste şi prin casele noastre şi noi Îl simţim, pe El, cu darul şi cu ajutorul Lui pretutindeni, în drumurile şi în ocupaţiile noastre, dacă ne înălţăm pe aripile rugăciunii cu gândul la El. Dar Mântuitorul nu S-a mulţumit să spună numai că Dumnezeu este de faţă, ca Duh, pretutindeni, şi că deci, putem şi trebuie să-I aducem închinare în orice loc şi în orice zi, că El a adăugat şi o învăţătură despre modul cum trebuie să-I aducem închinare lui Dumnezeu. 

    Închinarea noastră trebuie să fie „în Duh şi Adevăr”. Acestea sunt cuvinte mari, cuvinte pline de înţeles dumnezeiesc. Sfântul Chiril din Alexandria, a scris pe la anul 430 d. Hr. două cărţi mari, ca să arate că închinarea cu Duhul şi cu Adevărul este opusă închinării din Vechiul Testament, care consta în aducerea de jertfe de animale în templul din Ierusalim. Hristos ne-a despovărat de aceste jertfe, aducându-Se pe Sine ca jertfă nesfârşit mai preţioasă decât toate acele jertfe, căci nu putea sângele de tauri şi de viţei să cureţe conştiinţele cum poate să cureţe sângele lui Hristos. El ne cere acum numai să ne unim fiinţa noastră cu El, în continuarea jertfei Sale de pe altarele bisericilor. Omul, înainte de Hristos, nu-şi dădea fiinţa sa lui Dumnezeu când se închina, ci dădea o parte din bunurile sale exterioare, dar lui Dumnezeu îi este mai scump sufletul nostru, inima noastră, fiinţa noastră. Mai mult se dă omul lui Dumnezeu prin sufletul său decât prin anumite lucruri exterioare ale sale. Hristos ne-a scăpat de drumuri si de cheltuieli mari, pentru ca să-I aducem închinare. În schimb, ne cere să ne dăruim fiinţa noastră întreagă, iar aceasta este spre cel mai mare folos al nostru, căci Dumnezeu Se sălăşluieşte astfel în toate cutele fiinţei noastre, curăţind-o de toate gândurile şi faptele urâte şi întărindu-ne spre cele bune, adică sfinţindu-ne. Noi am scăpat astfel de jertfele exterioare ale animalelor, dar încă suntem de multe ori robii altei închinări externe. Noi nu ne rugăm în duh atunci când ne rugăm numai cu buzele, căci a ne ruga „cu duhul” înseamnă a ne ruga cu cele dinlăuntru ale noastre, cu simţirea noastră, cu gândul că vorbim cu Dumnezeu, că suntem în faţa Lui. Câtă neplăcere producem celui ce ne ascultă când îi vorbim numai cu gura, când nu suntem atenţi la ceea ce spunem, când din pricina aceasta cuvintele noastre sunt reci şi noi nepăsători, când prin toată poziţia noastră arătăm celui cu care vorbim că suntem cu gândul în altă parte, că nu-i acordăm propriu-zis nici un respect. Dar, dacă lipsa de respect e ceva jignitor chiar faţă de semen, cu cât mai jignitoare este această lipsă de respect când vorbim de Dumnezeu numai cu buzele, iar gândul ne este în altă parte, când duhul nostru nu participă la rugăciune, când atenţia noastră este împrăştiată, când gândul nostru nu stă ţintă la Cel Căruia ne rugăm. Cine se roagă cu gândul concentrat, cu sufletul încredinţat că Dumnezeu e în faţa lui, se arată convins de cuvântul Mântuitorului că Dumnezeu că Duh e pretutindeni şi deci şi în locul unde se roagă în acea clipă. Iată legătura între învăţătura că Dumnezeu e Duh şi deci pretutindeni şi între trebuinţa de a te ruga cu toată simţirea, cu duhul. Dar Mântuitorul ne cere să ne rugăm şi „în adevăr” sau „cu adevărul”. Aceasta înseamnă în primul rând să ştim cum ne rugăm, iar în al doilea rând să ştim ce să cerem în rugăciunea noastră. 

    De câte ori nu întâlnim credincioşi şi mai ales credincioase care nu ştiu cui se roagă şi cer lucruri necuvenite. Dumnezeu, pentru aceştia, e ca o putere oarbă pe care trebuie s-o sileşti prin gesturi şi cuvinte ciudate, lipsite de înţeles ca să ţi se împlinească o poftă oarecare, un interes egoist, să se dea la o parte o piedică din calea îndeplinirii plăcerilor tale, din calea unor succese exterioare, a izbândirii asupra unor semeni, numai ca să te poţi arăta mai tare ca ei. În toate acestea, religia se confundă cu un fel de vrăjitorie şi omul nu iese din aceste fapte cu nici un folos pentru îmbunătăţirea lui sufletească şi pentru mântuirea lui. Crediciosul trebuie să ştie că Dumnezeu este Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Că Tatăl a trimis dintr-o neţărmurită iubire faţă de noi pe însuşi Fiul Său Unul Născut în lume; că acesta a luat trup şi suflet omenesc, că S-a răstignit din aceeaşi iubire faţă de noi, pentru iertarea păcatelor noastre, că a înviat, asigurându-ne şi nouă la sfârşitul timpului învierea pentru vecie; că până suntem pe pământ ne conduce prin Duhul Său cel Sfânt pe un drum de îmbunătăţire şi desăvârşire neîncetată, de iubire de Dumnezeu şi de oameni ca să devenim vrednici de împărăţia veşnică a iubirii, așa cum mărturisim în Simbolul de credință. 

    Să rugăm pe Dumnezeu pentru mântuirea noastră şi pentru creşterea puterilor noastre sufleteşti spre toate cele bune, ca să ne putem mântui. Să ne rugăm şi pentru sănătatea şi cuminţenia noastră şi a copiilor şi a fraţilor noştri. De asemenea şi pentru pacea şi buna înţelegere între toţi oamenii; să nu ne rugăm pentru izbândirea noastră în plăceri uşoare, în lucruri rele şi nefolositoare, în biruinţa pornirilor noastre de ură, de mândrie şi de invidie împotriva semenilor noştri. Să ne rugăm să fie cu noi duhul iubirii de Dumnezeu şi de oameni, ca să putem răspunde cu iubirea noastră la iubirea lui Hristos Domnul şi să sporim în pace şi comuniunea cu toţi credincioşii şi cu toţi oamenii cu care ajungem în legătură. Rugându-ne „în duh şi în adevăr”, vom putea să simţim tot mai mult ce mare lucru se cuprinde în binecuvîntarea aceluiaşi Sfânt apostol: „Darul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi părtăşia Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi” (II Corinteni XIII).  

Amin. 

Ierod. Hrisostom