Sfântul Hristofor, prăznuit
pe 9 mai, mai este cunoscut ca Sfântul cu cap de câine. Acesta provenea din
tribul chinocefalilor și fiind luat rob a aflat credința creștinilor, dar nu
putea să ceară botezul, fiindcă nu putea vorbi. Dobândind grai omenesc prin
rugăciune a fost botezat și apoi a mărturisit pe Hristos. Viața pe larg am
preluat-o de pe site-ul Doxologia și am pus-o la urmă.
Acum să vă explic ce e
chinocefalia. Există două teorii: prima că așa s-au născut (prezentă mai ales
în mitologia antică egipteană și nu numai), a doua că copiii erau mutilați de
mici pentru a crește fioroși, o formă primitivă de autoapărare (teorie
susținută de istoricii contemporani). Oricare ar fi adevărul, există însă
problema localizării lor, unii istorici îi plasează în India, alții în Libia,
Etiopia și Egipt, ș.a.m.d. Indiferent de situație, aceștia au existat cu adevărat,
iar fiindcă viața sfântului îl prezintă ca fiind născut așa, cel mai probabil
aceasta este teoria adevărată despre acest popor.
Chinocefalia le era familiară
grecilor antici, din reprezentările zeilor egipteni Hapi (fiul lui Horus) şi
Anubis (zeul egiptean al morţilor). Cuvântul grecesc (greceşte: κῠνοκέφᾰλοι)
„cap de câine” identifica de asemenea un babuin egiptean sacru cu faţa unui
câine.
Rapoarte despre rase cu cap
de câine pot fi găsite şi în antichitatea greacă. În secolul 5 d.Hr., medicul
grec Ctesias a scris un raport detaliat despre existenţa chinocefalilor în
India, cunoscut ca „Indica”. Similar, călătorul grec Megasthenes a susţinut că
ştia despre oameni cu cap de câine în India, care locuiau în munţi, comunicau
prin lătrat, purtau piei de animale sălbatice şi trăiau din vânat. Herodot
raportează afirmaţii ale libienilor antici că asemenea creaturi, ca şi oameni
fără cap şi variate alte anomalii, populează estul ţinuturilor lor.
Precum a arătat George
Alexandrou, „în această cea mai nordică regiune a Pakistanului, şi ştim că erau
popoare în această zonă care îşi crestau obrajii de la gură la ureche, ca să se
vadă toţi dinţii. Marco Polo a văzut acest trib, pe care i-a chemat
Cynocefaloi. El a spus că arătau ca buldogii; adică nu aveau capete alungite
precum câinii ciobăneşti germani cu nasul lung, ci ca buldogii. Vă puteţi
imagina – un buldog are o faţă rotundă, plată, conturată mai mult ca cea a unui
om. Ei tăiau obrajii, pileau dinţii, tăiau urechile şi remodelau craniile
copiilor lor, ca să crească având un aspect feroce. Toate acestea pentru a se
proteja de invaziile constante ale regiunii… Aceşti oameni erau feroce la
înfăţişare, dar nu feroce în căile lor. Erau doar un popor primitiv, care avea
nevoie să se protejeze.
Iată
aici descrierea acestei populații făcută de Ctesias în Fragment „Indica” (sumar
din Photius, Myriobiblon 72) (traducere Freese) (istoric grec, secolul 4
î.Hr.):
„În
aceşti munţi [indieni] trăiesc oameni cu cap de câine, a căror îmbrăcăminte
este pielea fiarelor sălbatice. Ei nu vorbesc nicio limbă, ci latră precum
câinii, şi în acest mod se fac înţeleşi unul de către celălalt. Dinţii lor sunt
mai mari decât cei ai câinilor, unghiile lor sunt ca cele ale acestor animale,
dar mai lungi şi mai rotunde. Locuiesc în munţi, până la fluviul Ind. Pielea
lor este oacheşă. Sunt extrem de drepţi, ca restul indienilor, cu care se
asociază. Înţeleg limba indiană, dar sunt incapabili să converseze, lătrând
doar, sau făcând semne cu mâinile şi degetele ca mod de a răspunde, ca surzii.
Sunt numiţi de către indieni Kalystrii, în greacă Kynocephaloi (chinocefali)
(capete de câini). Ei trăiesc cu carne crudă şi sunt în număr cam de 120000…
Chinocefalii
care trăiesc în munţi nu practică niciun comerţ, dar trăiesc din vânat. Când au
omorât un animal, îl prăjesc la soare. De asemenea, ei cresc foarte multe oi,
capre şi măgari, bând laptele oilor şi zerul făcut din el. Mănâncă fructe de
Siptakhora, de unde se procură chihlimbarul, deoarece este dulce. De asemenea
îl usucă şi îl păstrează în coşuri, precum îşi păstrează grecii fructele
uscate. Fac plute pe care încarcă aceste fructe, împreună cu flori purpurii
bine curăţate şi 260 de talere cu chihlimbar, cu aceeaşi cantitate de vopsea de
purpură, şi 1000 de talere suplimentare de chihlimbar, pe care le trimit anual
regelui Indiei. Ei schimbă restul pe pâine, făină şi lucruri din bumbac cu
indienii, de la care cumpără şi săbii pentru vânat fiarelor sălbatice, arcuri
şi săgeţi, fiind foarte îndemânatici în tragerea cu arcul şi aruncarea suliţei.
Nu pot fi învinşi în război, deoarece locuiesc în munţi semeţi şi inaccesibili.
La fiecare cinci ani regele le trimite un cadou de 300000 de arcuri şi multe
suliţe, 120000 de scuturi şi 50000 de săbii.
Nu
locuiesc în case, ci în peşteri. Pornesc la vânătoare cu arcuri şi suliţe, şi
cum sunt foarte iuţi de picior, urmăresc şi curând ajung din urmă animalele pe
care le vânează. Femeile fac baie o dată pe lună, bărbaţii nu fac baie deloc,
ci doar îşi spală mâinile. Se ung de trei ori pe lună cu ulei făcut din lapte
şi se şterg cu piei. Îmbrăcămintea, atât a bărbaţilor cât şi a femeilor, nu
sunt piei cu păr pe ele, ci piei argăsite şi foarte fine. Cei mai bogaţi poartă
îmbrăcăminte de pânză, dar ei sunt puţini la număr. Nu au paturi, ci dorm pe
frunze sau iarbă. Cel care posedă cel mai mare număr de oi este considerat cel
mai bogat, şi la fel este şi cu celelalte posesiuni ale lor. Toţi, atât
bărbaţii cât şi femeile, au cozi deasupra şoldurilor, precum câinii, dar mai
lungi şi mai păroase. Sunt drepţi şi trăiesc mai mult decât alţi oameni, 170,
uneori 200 ani.”
Cine are răbdare și
bunăvoință să citească viața Sfântului pe larg, în cele ce urmează:
Apucând prea răul Dechie cu nedreptate împărăţia Romei, la
anul de la Hristos 250, şi luând ajutător la ocârmuirea împărăţiei pe Valerian,
îndată a ridicat o prigoană mare împotriva creştinilor, pe care istoricii o
numără a opta, pornit fiind la această prigoană, după cum zic unii din
istorici, din pizma ce o avea asupra lui Filip, cel mai înainte de dânsul, care
iubea pe creştini şi îi cinstea, încât zic unii că Filip s-ar fi făcut chiar
creştin. Iar Dechie atât s-a îndrăcit cu luptarea împotriva lui Dumnezeu şi
atât de aspru şi cumplit s-a ridicat asupra creştinilor, încât a scris cărţi şi
porunci nelegiuite şi nedrepte către toţi ighemonii şi stăpânitorii cei de sub
stăpânirea luif care erau păgâni ca şi dânsul, poruncindu-le cu mare groază ca
să silească pe cei drepţi şi binecredincioşi robi ai lui Hristos, să jertfească
idolilor şi să mănânce bucate din cele spurcate cu sângele dobitoacelor jertfite;
iar câţi nu vor să se lepede de Hristos, mai întâi să-i pedepsească şi să-i
bată cu felurite răni şi să le pună asupra lor nenumărate munci; iar după
aceea, să-i omoare cu nemilostivire. Deci toţi stăpânitorii şi ighemonii
ţărilor şi cetăţilor se sârguiau cu toată puterea să se arate bineplecaţi şi
supuşi către împăratul; şi păgânii aveau multă îndrăzneală, iar cei credincioşi
erau prigoniţi şi munciţi păgâneşte.
Într-acea vreme, un voievod al împăratului, făcând război cu
alte neamuri şi biruindu-le, a aflat într-acele neamuri un om din cei cu capul
de câine, care mănâncă oameni şi cărora noi le zicem căpcâini; pe acela
voievodul l-a luat rob. Şi era înţelept la minte din fire şi cu cunoştinţă
bună, cugetând dumnezeieştile cuvinte întru inima sa; şi văzând pe păgâni
pedepsind totdeauna pe creştini cu multe feluri de munci, se mâhnea şi împreună
pătimea durere, ca un milostiv ce era. Dar fiindcă nu putea să vorbească şi să
mustre pe păgâni ca un om, s-a dus de la dânşii la un loc deosebit, afară din
cetate, şi, căzând la pământ, a făcut cu mintea rugăciunea aceasta: „Doamne,
Atotţiitorule, auzi smerenia mea şi arată milostivirea Ta spre mine,
nevrednicul robul Tău. Deschide buzele mele şi dă-mi grai omenesc, ca să pot
mustra pe tiranul".
Astfel rugându-se el, îndată s-a aflat înaintea lui un om
purtător de haine albe şi a zis către dânsul: „Reprovos - că astfel se numea el
mai înainte s-a auzit rugăciunea ta! Scoală-te să iei dar de la Domnul".
Deci, sculându-se, s-a apropiat de buzele lui omul acela purtător de haine albe
şi, suflându-i în gură, îndată a vorbit fără de împiedicare; şi mergând îndată
în cetate şi văzând pe creştini muncindu-se de muncitori, l-a durut inima, ca
şi cum însuşi ar fi pătimit munci, şi a zis către păgâni aceasta: „O,
povăţuitori ai întunericului şi plini de fărădelegi, nu vă ajunge vouă că aţi
vândut sufletele voastre satanei, ci ne siliţi şi pe noi, care ne temem de
Dumnezeul Cel adevărat, să pierim împreună cu voi? Eu sunt creştin şi nu sufăr
să mă închin zeilor celor deşerţi şi urâciunilor celor netrebnice".
Acestea zicându-le sfântul, un slujitor cu numele Vachios,
care se întâmplase aproape de dânsul, l-a lovit peste gură; iar fericitul a zis
cu blândeţe: „Sunt legat de Mântuitorul meu Iisus Hristos şipentru aceasta
nu-ţi fac ţie răsplătirea cea cuviincioasă; iar dacă m-aş mânia, nu poate să mă
biruiască nici toată împărăţia voastră cea stricată şi răzvrătită".
Deci, ducându-se Vachios în cetatea unde era împăratul, i-a
vestit Iui acestea, zicând: „Sunt puţine zile de când, muncind voievodul pe
creştini după dumnezeiasca ta poruncă, s-a arătat în mijlocul poporului un
uriaş înfricoşat, tânăr cu vârsta, iar cu chipul şi căutătura sălbatică, dinţii
lui ies afară din gură ca şi ai porcului, capul lui este ca de câine şi, în scurt
să zic, atât este de grozav, încât nu pot nicidecum să-i povestesc chipul lui.
El huleşte pe zei şi împărăţia ta şi pentru aceea l-am lovit pe el cu palma
peste obraz; dar s-a lăudat, că nu se teme de toată împărăţia ta. Deci, pentru
aceasta am venit să vestesc împărăţiei tale; nu cumva a auzit Dumnezeul
creştinilor rugăciunile lor şi l-a trimis pe dânsul spre ajutorul lor?"
Iar împăratul, mâniindu-se, a zis către dânsul: „Oare ai
diavol şi pentru aceasta ţi s-a arătat ţie într-acest chip?" Aşa a zis şi
îndată a trimis două sute de ostaşi, zicând: „Legaţi-l pe el şi astfel să mi-l
aduceţi; iar dacă se va împotrivi vouă, tăiaţi-l în mii de bucăţi şi numai
capul lui să mi-l aduceţi să-l văd, de este atât de înfricoşător precum spune
ticălosul acesta". Iar Fericitul Reprovos s-a dus la biserica creştinilor
şi, şezând dinafară la poartă, a înfipt toiagul său în pământ şi, plecându-şi
capul, s-a rugat, zicând: „Doamne Dumnezeule, Atotţiitorule şi Atotputernice,
Cela ce Te porţi pe Heruvimi şi eşti slăvit de Serafimi şi lăudat de toţi
sfinţii Tăi, ascultă-mă astăzi pe mine, nevrednicul, şi porunceşte ca să
înfrunzească toiagul meu ca al Sfântului Tău prooroc Aaron, ca să se arate şi
spre mine bunătatea Ta cea multă şi să mă fac întru mărturisirea Ta mai
sârguitor, ca să Te preamăresc pe Tine, Tatăl, şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, în
veci. Amin."
Astfel rugându-se îndată, o, minune, toiagul a odrăslit!
Pentru aceea, văzând un semn minunat ca acesta, s-a întărit mai bine şi iarăşi
s-a rugat, mulţumind Domnului. Iar ostaşii pe care îi trimisese Dechie să
prindă pe sfântul, au ajuns acolo într-acel ceas când el se ruga afară din
biserică; şi, văzându-l de departe, s-au înfricoşat de chipul lui, neîndrăznind
să se apropie de el. Iar unul din ei a îmbărbătat pe ceilalţi, zicând: „Ce ne
înfricoşăm de un om gol, fără de arme?" Şi ducându-se aproape de el, l-a
întrebat, zicând: „De unde eşti şi pentru ce plângi fără de mângâiere?"
Iar el a răspuns cu smerită grăire: „Plâng pentru oamenii cei fără de
pricepere, care au lăsat pe adevăratul Dumnezeu şi se închină idolilor celor
neînsufleţiţi". Deci după ce au auzit ostaşii că vorbeşte cu blândeţe, au
luat îndrăzneală şi au zis către dânsul: „împăratul ne-a trimis să te aducem
legat la el, pentru că nu te închini zeilor celor vechi; ci te închini unui
oarecare Dumnezeu nou".
Reprovos a zis către dânşii: „Dacă mă veţi lăsa dezlegat,
voi merge de voia mea; iar a mă lua legat, nu puteţi, că stăpânul meu, Hristos,
a dezlegat legăturile păcatelor mele şi m-a eliberat de tatăl vostru,
satana". Ei au zis către dânsul: „Dacă nu voieşti să mergi, du-te unde
vrei; iar noi vom zice către împărat, că nu te-am aflat". Sfântul a zis
către dânşii: „Ba nu! Vă rog numai pe voi să mă îngăduiţi câtva timp, până voi
lua Sfântul Botez şi atunci vom merge împreună". Iar ei au răspuns:
„Cheltuiala noastră s-a sfârşit, şi nu mai avem merinde, că te căutăm de multe
zile".
Iar sfântul le-a zis: „Aduceţi acea puţină hrană ce aveţi,
ca să vedeţi puterea Dumnezeului meu". Deci punând ei înaintea lui
bucatele ce le aveau, sfântul a îngenuncheat şi s-a rugat, zicând: „Doamne
Dumnezeule, care ai binecuvântat cele cinci pâini şi ai săturat popor
nenumărat, auzi-mă pe mine, robul Tău, şi înmulţeşte pâinile acestea, ca să
vadă şi aceştia minunile Tale şi să creadă că Tu singur eşti Dumnezeu adevărat,
Care poţi toate!"
Aşa jugându-se el, a venit îngerul Domnului şi a zis către
dânsul: „Îndrăzneşte, pătimitorule al lui Hristos, Hristofore, că, Acela către
care te-ai rugat, m-a trimis spre ajutorul tău, să-ţi îndeplinesc toate
cererile tale". Şi binecuvântând îngerul pâinile, le-a înmulţit. Atunci
sfântul a zis către ostaşi: „Mâncaţi acum, fraţilor, cât voiţi, şi să
cunoaşteţi din aceasta puterea Dumnezeului meu, care nu numai bunătăţile cele
pământeşti le dăruieşte celor ce cred în Dânsul, ci şi pe cele cereşti, fiindcă
este puternic şi preabun".
Deci ostaşii, văzând o minune ca aceasta, s-au înspăimântat
şi au strigat cu toţii: „Mare este Dumnezeul creştinilor, Care mântuieşte pe
robii Săi!" Apoi, închinându-se sfântului, au zis: „Credem şi noi
într-Unui adevăratul Dumnezeu, Căruia I te închini, că Acela este Atotputernic
şi mulţumim ţie că te-ai arătat ca o făclie luminoasă nouă, celor întunecaţi,
şi ne-ai scos pe noi din întunericul înşelăciunii, povăţuindu-ne către lumina
adevărului. Deci noi de acum suntem cu tine şi porunceşte-ne nouă, ca să facem
orice voieşti".
Atunci sfântul, veselindu-se, i-a învăţat din destul
mântuitoarea propovăduire a lui Dumnezeu, câte cuprinde Sfânta Evanghelie. După
aceea a plecat cu dânşii în Antiohia, la Sfântul Vavila, arhiepiscopul, şi i-a
povestit toată pricina. Iar arhiepiscopul, mulţumind lui Dumnezeu, i-a învăţat
şi i-a botezat pe toţi, numind pe Reprovos, Hristofor, care după aceea a
sfătuit pe ostaşi să meargă la împărat. Şi mergând ei pe cale, sfântul îi
întărea, zicând: „Fiilor şi fraţii mei iubiţi, acum cunoaşteţi pe Dumnezeu, în
care am crezut. Deci să răbdăm pentru dânsul aici, puţină vreme, răni şi bătăi
şi să nu ne lepădăm de El, chiar de ne-ar face orice fel de supărări; noi însă
să stăm bărbăteşte, netemându-ne nicidecum de înfricoşările tiranilor, nici de
muncile lor cele înfricoşătoare, pentru că ne va ajuta nouă Stăpânul nostru
Hristos, în Care am crezut. Deci legaţi-mă pe mine şi mă duceţi la Dechie,
precum v-a poruncit vouă; iar dacă vă temeţi de munci, duceţi-vă unde vreţi,
îngrijindu-vă de mântuirea voastră". Auzind ei acestea, au lăcrimat şi
n-au voit să lege pe dascălul şi pe povăţuitorul lor către adevărata credinţă.
Dar de vreme ce el a voit şi a primit, ei l-au legat.
Şi ajungând la palatul împărătesc şi văzând Dechie pe
sfântul, s-a înfricoşat atât de mult, încât puţin a lipsit de n-a căzut de pe
scaun. Atunci a zis sfântul către el: „O, preanenorocită şi stricată împărăţie!
Dacă de mine, robul lui Dumnezeu, te-ai temut, slabule şi fricosule, apoi cum
vei răbda mânia Lui în ceasul judecăţii, când te vor trage diavolii la divanul cel
înfricoşat, ca să răspunzi pentru sufletele care le-ai pierdut?"
Iar tiranul, după ce
cu anevoie şi-a venit în fire, a întrebat pe Hristofor, mărturisitorul lui
Hristos, care-i este credinţa, neamul şi numele. Iar el a răspuns: „Sunt
creştin şi mai înainte mă numeam Reprovos, iar acum, din Sfântul Botez, mă
numesc Hristofor. Neamul meu se arată din faţa mea şi mă nevoiesc pentru
Hristos Domnul meu; şi nu mă plec poruncilor tale celor păgâneşti". Dechie
a zis către dânsul: „Rece şi rău nume ţi-a dat, care nu te foloseşte pe tine,
ticălosule". Iar sfântul a zis către dânsul: „Rece este numirea voastră,
nebunilor, că aţi lăsat pe Dumnezeul Cel adevărat şi vă închinaţi
pietrelor". Dechie iarăşi i-a zis: „Fie-ţi milă de trupul tău şi jertfeşte
zeilor, ca să te învrednicesc de multă cinste şi să te fac popă al lor, ca să
nu pieri cu nedreptate". La acestea sfântul a răspuns: „Să nu fie să mă
lepăd eu de adevăratul Dumnezeul meu, o, prea fără de lege tiran şi să mă
închin idolilor celor deşerţi! Bunătăţile tale să le ai tu şi cei deşerţi de
minte şi cei de o minte cu tine şi nebuni. Mie nu-mi este milă de trupul meu,
precum ai zis, ci de suflet, ca un înţelept. Deci pentru dânsul slujesc şi mă
închin Dumnezeului Celui fără de moarte; iar zeii tăi cei cu nume mincinos sunt
diavoli şi vă amăgesc, ca să vă ia sufletele voastre şi să le ducă în pierzare;
deci, să nu ai pentru mine nici o nădejde, că mă voi pleca voinţei tale celei
fără de Dumnezeu; pentru aceea fă cu mine ce voieşti".
Atunci împăratul, mâniindu-se, a poruncit să-l spânzure pe
el de părul capului, legându-i o piatră de picioare, şi să-l împungă cu
suliţele peste tot trupul. Iar sfântul, pătimind acestea, răbda vitejeşte şi
zicea către tiran: „Nu mă plec ţie, păgânule, nu mă închin zeilor tăi, nici nu bag
în seamă muncile şi rănile tale trecătoare, pentru dragostea Hristosului meu,
Care îmi va răsplăti cu bunătăţile cele veşnice pentru aceste munci, pe care le
rabd pentru Dânsul; iar pe tine, o, ticălosule, te aşteaptă focul cel veşnic,
pe care îl vei moşteni împreună cu diavolii, cărora le slujeşti". Atunci
împăratul, mâniin- du-se şi mai mult, a poruncit să-i ardă subţioarele cu
făclii aprinse. Şi făcându-se acestea, l-a sfătuit pe Dechie oarecare din
boieri, să-i vorbească cu cuvinte bune, doar îl va asculta şi-l vor avea în
războaie ajutător. Deci, dezlegându-l, împăratul l-a rugat, zicându-i:
„Mărturiseşte pe zei, bunule om, că voiesc să te am drumeţ la carul meu".
Zis-a sfântul către dânsul: „Fă-te creştin şi mă vei avea drumeţ la carul tău şi
vei împărăţi cu Hristos în veci".
Deci văzând împăratul că se osteneşte în deşert, a poruncit
să aducă două femei desfrânate foarte frumoase, împodobite cu haine de mult
preţ lucrate cu aur şi cu mărgăritare şi stropite cu miruri şi cu arome
binemirositoare. Pe acelea le-a închis împreună cu sfântul într-o cameră
împărătească şi vicleanul Dechie le-a făgăduit mulţi bani, dacă îl vor
îndupleca pe el să se închine idolilor.
Deci îndată ce le-a închis, sfântul a îngenuncheat şi s-a
rugat, zicând: „Vezi, Doamne, cum au întins cursă şi sminteli picioarelor mele;
izbăveşte-mă de cei nedrepţi şi păzeşte-mă de aceste ispite. Aşa, Doamne, să nu
mă părăseşti pe mine, robul Tău, căci a Ta este slava în veci. Amin".
Şi, sculându-se, a întrebat pe acele femei ce voiesc, iar
ele, văzându-l, s-au înfricoşat şi şi-au întors faţa lor la perete. Iar el
iarăşi le-a întrebat cu blândeţe acelaşi lucru. Ele i-au răspuns: „împăratul
ne-a trimis pe noi să te sfătuim ca să-l asculţi şi să te închini idolilor, ca
să nu te omoare cu moarte cumplită". Sfântul le-a zis: „Eu nu mă tem de
această moarte vremelnică, ca să împărăţesc cu Hristosul meu în veci, în Care
şi voi, dacă veţi crede, va fi ferice de voi, că veţi moşteni toată desfătarea
bunătăţilor celor veşnice şi vă veţi bucura totdeauna în Rai împreună cu
sfinţii".
Iar femeile, auzind acestea, mai mult s-au înfricoşat şi
s-au sfătuit între ele, zicând: „Dacă vom crede în Dumnezeul acestuia, ne va
omorî Dechie, iar dacă nu vom crede, ne va ucide acest om numaidecât. Deci mai
bine este să credem în Hristos, Care ne va da nouă - dacă vom muri acum pentru
El, vremelnic - viaţă veşnică şi nemuritoare". Deci au zis către el:
„Credem în Hristos şi roagă-te Lui, ca să ne ierte păcatele noastre cele
multe".
Deci sfântul le-a întrebat dacă au ucis pe cineva sau dacă
au făcut farmece sau au vrăjit; iar ele au zis: „Nu! Ci mai ales pe mulţi
osândiţi la moarte şi pe mulţi robi i-am răscumpărat cu plata desfrânării, iar
alt rău n-am făcut". Deci sfântul punându-şi mâinile cruciş pe capetele
lor, s-a rugat astfel: „Doamne Iisuse Hristoase, ajută roabelor Tale, Achilina
şi Calinica, şi fă-le pe ele oi ale turmei Tale, ca să se numere împreună cu
sfinţii Tăi; iertându-le lor câte au păcătuit în neştiinţă, căci a Ta este
slava în veci. Amin".
După rugăciune, sfântul le-a învăţat articolele credinţei;
iar ele se bucurau, slăvind pe adevăratul Dumnezeu în Care au crezut şi pe Care
L-au cunoscut. Iar a doua zi, le-au dus la Dechie şi le-a întrebat de au
înduplecat pe sfântul să se închine idolilor. Iar ele au răspuns: „Noi mai ales
am crezut în Hristos, Care este adevăratul Dumnezeu şi Mântuitor al
lumii". Iar Dechie a zis: „Precum văd şi voi v-aţi fermecat".
Achilina i-a zis: „Unul este Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pământul şi mântuieşte
pe toţi câţi cred în El; iar zeii tăi sunt nişte pietre nesimţitoare şi nu pot
să vă ajute vouă, decât numai vă povăţuiesc la pierzare".
Atunci Dechie, mâniindu-se, a poruncit s-o spânzure de părul
capului şi să lege de picioarele ei două pietre mari de moară. Făcându-se
aceasta, se rupeau măruntaiele ei de greutatea pietrelor şi pielea capului s-a
dezlipit şi simţea o durere foarte mare şi cumplită, pentru care s-a întors
către sfântul şi i-a zis: „Te rog pe tine, robule al lui Dumnezeu, fă rugăciune
pentru mine, căci simt multe dureri". Sfântul a înălţat mâinile la cer,
zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte pe roaba Ta, să nu o laşi a se
munci mai mult, ci ia în pace sufletul ei". Acestea zicând muceniţa, şi-a
dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, în ziua întâi a lunii aprilie. După
aceea, a zis tiranul către Calinica: „Vezi ce a pătimit aceasta, ca o nesupusă
şi potrivnică? Deci, măcar tu, înţelepţeşte-te şi jertfeşte zeilor, ca să nu
pătimeşti mai mult unele ca acestea". Deci, înţeleapta şi buna Calinica,
voind să batjocorească şi să amăgească pe tiran, i-a zis: „De vreme ce îmi
porunceşti să mă închin zeilor, sunt nevoită să mă supun împărăţiei tale; deci,
duceţi-mă la capişte, ca să-i cinstesc precum se cuvine, după cuvântul tău
împărătesc".
Iar împăratul, socotind că aceasta le zicea cu dinadinsul,
s-a bucurat deşertul la minte şi necunoscătorul şi a poruncit să întindă haine
albe de la palat până la capiştea idolilor şi, luând purtătorii de suliţe pe
sfânta, au dus-o, bucurându-se, stropind tot drumul cu miruri bine mirositoare
şi de mare preţ. Iar când a ajuns sfânta la capişte, a întrebat pe nelegiuiţii
popi: „Care zeu este mai mare?" Şi i-au arătat ei pe idolul Dia, pe care,
apucându-l de mână, a zis: „Dacă eşti zeu, grăieşte şi spune-mi ce voieşti să-ţi
fac, căci eu am venit ca să-ţi slujesc". Văzând că nu-i răspunde, a
strigat mai tare către idol: „Zeu al păgânilor, vorbeşte cu mine!" însă el
nu avea nici glas, nici auz.
Atunci ea a râs şi a zis: „Vai mie, păcătoasa, zeii s-au
mâniat asupra mea, căci i-am defăimat şi nu voiesc să vorbească cu mine, sau
poate dorm şi nu aud". Iar popii au zis: „Pocăieşte-te din tot sufletul şi
te vor ierta". Deci, mărturisitoarea şi-a scos brâul şi năframa sa şi cu
acelea a legat pe idol; apoi, căutând la cer, s-a rugat, zicând: „Doamne
Dumnezeule, Mântuitorul sufletelor noastre, ajută-mi mie în ceasul
acesta". Şi a tras brâul cât a putut, surpând pe idol; asemenea a tras şi
pe idolul Ieracliei şi pe al lui Apolon şi au pierit aceşti trei idoli,
zdrobindu-se. Apoi a surpat şi din ceilalţi, câţi a putut, zicând: „Fugiţi,
zeii păgânilor, şi vă prăpădiţi". Iar popii, văzând acestea, au prins-o ca
să nu zdrobească şi pe ceilalţi. Iar ea îi batjocorea, zicând: „Adunaţi oasele
zeilor voştri şi puneţi sare şi untdelemn, ca să-i vindecaţi". Deci
ducându-se la Dechie toţi popii împreună cu poporul, au pârât pe
mărturisitoarea credinţei creştine, zicând: „Această îndrăcită a surpat zeii
noştri şi a zdrobit pe cei mari şi mai trebuincioşi zei şi, de n-am fi apucat
să o legăm, ca o neruşinată, i-ar fi surpat pe toţi".
Iar împăratul a zis către ea cu mânie: „O, femeie rea, au nu
mi-ai făgăduit mie ca să jertfeşti idolilor şi cum ai îndrăznit de i-ai
zdrobit, necinstito?" Iar ea a răspuns: „Eu n-am surpat pe zei, ci am
sfărâmat numai nişte pietre, ca să zidiţi case, dacă aveţi trebuinţă; dar de
vreme ce îi numiţi zei, vai vouă, nebunilor, căci zeii voştri au fost biruiţi
de o femeie şi n-au putut să se păzească. Deci cum nădăjduiţi să luaţi vreun
ajutor de la unii ca aceştia?"
Atunci tiranul, mâniindu-se foarte, a poruncit unui meşter
în lemn, de a făcut îndată un lemn cu patru muchii, de care a spânzurat-o pe
sfânta şi, înfigându-i ţepi lungi de la călcâie până la umeri, au legat de
picioarele şi de mâinile ei două pietre grele. Şi făcându-i-se toate acestea,
simţea dureri foarte tari şi cumplite şi suferea multe chinuri pătimitoare.
Pentru aceea, căutând către sfânt, a zis: „Robule al lui Dumnezeu, roagă-te Lui
pentru mine, că foarte m-am îngreuiat". Iar el, căutând la cer, s-a rugat,
zicând: „Doamne Dumnezeul sfinţilor Tăi, primeşte şi pe roaba Ta aceasta, că Tu
singur eşti milostiv şi iubitor de oameni în veci. Amin".
Atunci roaba lui Dumnezeu şi cu adevărat buna biruitoare
Calinica, a zis: „Doamne, în mâinile Tale îmi dau sufletul meu". Zicând
acestea, şi-a dat sufletul, în două zile ale lunii lui aprilie.
Iar Dechie mâniindu-se, a ocărât pe sfântul, zicând: „Tu,
mai ales, se cădea să pieri, rău-numitule, faţă de câine, chip străin şi
ciudat, iar nu aceste femei preafrumoase, pe care tu, cu vrăjile tale, le-ai
amăgit. Deci ce zici acum? Vei jertfi zeilor, ori petreci tot în necurăţia ta
de mai înainte?" Iar mărturisitorul lui Hristos a râs, zicând: „După
cuviinţă şi cu dreptate te-a numit Dechie, ca cel ce eşti primitor şi legătură
a lucrării tatălui tău, satana, care te are pe tine vas şi unealtă la toate
voile lui. Ce voieşti? Şi ce mă mai ispiteşti în zadar, de-ţi pierzi vremea
degeaba? Eu ţi-am zis de multe ori că nu mă închin dracilor celor necinstiţi.
Şi aş fi vrut, de aş fi putut, să te aduc pe tine la cunoştinţa adevărului, dar
nu eşti vrednic, ca un orb ce eşti, să vezi soarele dreptăţii cel strălucit.
Deci îmbărbătează-te, slujitorule al diavolului, şi munceşte cu nedreptate pe
cei drepţi!"
Zicând acestea, a văzut că cei două sute de ostaşi care
crezuseră erau adunaţi la un loc, luând aminte la cele ce se făceau, şi a zis
către ei:Veniţi, fiilor, ascultaţi-mă pe mine, frica Domnului vă voi învăţa pe
voi. Deci ostaşii au lepădat armele şi hainele înaintea împăratului şi, căzând,
au sărutat pe sfânt, zicându-i: „Bucură-te, luminătorule, care ne-ai luminat şi
ne-ai povăţuit pe noi la lumina cunoştinţei lui Hristos, adevăratul
Dumnezeu".
Văzând împăratul că toţi s-au închinat sfântului, s-a
înfricoşat, ca nu cumva să fi cugetat sfântul să-i ia împărăţia şi a zis către
dânsul: „Tiran şi potrivnic te-ai făcut mie". Iar sfântul a zis către el:
„Nu te teme, că tu singur vei moşteni focul cel veşnic şi cei rătăciţi împreună
cu tine". Atunci ostaşii au zis către Dechie: „O, împărate, noi am crezut
în Hristos şi am mâncat pâine cerească, când ne-ai trimis să-ţi aducem pe robul
Lui; deci nu ne vom lepăda de credinţa aceasta, de am pătimi de la tine oricât
de multe munci". Atunci Dechie a zis către ei: „Ce am greşit vouă, fiilor,
de m-aţi lăsat pe mine? Vă lipsesc cai, haine sau bani? Veniţi, vă rog, luaţi
îndoit cele ce aveţi de trebuinţă şi nu mă lăsaţi pe mine".
Iar ei au răspuns: „Ţineţi ţie bogăţiile tale, ca să te
bucuri de ele, când diavolii cărora te închini te vor arunca în tartar; iar noi
nici nu avem nevoie de bunătăţile tale, nici nu ne temem de muncile tale".
Apoi mâniindu-se Dechie şi temându-se mai mult, ca să nu urmeze şi alţii
acelora şi să creadă în Hristos, i-a hotărât la moarte. Şi după ce le-a tăiat
capetele afară din cetate, sfintele lor trupuri le-a aruncat într-un cuptor
ars, ca să ardă după porunca lui, însă focul nu s-a apropiat nicidecum de ele.
Iar cei binecredincioşi au luat noaptea sfintele moaşte şi le-au îngropat în 7
zile ale lunii lui aprilie.
După aceasta, păgânul Dechie a închis iarăşi în temniţă pe
mucenic şi după câteva zile l-a adus la divan şi i-a zis: „Nebunule, dacă nu mă
vei asculta pe mine ca să te închini zeilor, nu te voi suferi nici un ceas; ci
te voi chinui cu nenumărate munci". Iar sfântul i-a zis: „Nu mă
înfricoşează pe mine cuvintele tale, fiu al diavolului şi moştenitor al muncii
celei veşnice, pentru că eu am în ajutor pe Dumnezeul meu şi nu mă tem de
muncile tale".
Atunci a poruncit tiranul să facă o cămaşă de fier, s-o
găurească în patru părţi şi, băgând pe mucenic în ea, să-l ţintuiască. Şi
aducând lemne multe, le-a grămădit, şi, turnând peste ele douăzeci de vedre de
untdelemn şi dându-le foc, a aruncat pe sfântul deasupra lor. Iar văpaia s-a
înălţat atât de sus, încât s-au cutremurat toţi cei ce stăteau împrejur; iar el
stătea nevătămat, rugându-se cu cucernicie către Dumnezeu, şi, ca şi cum ar fi
fost într-un loc răcoros, aşa se afla în văpaia focului. Deci trecând mult timp
şi stingându-se focul, a ieşit sfântul cu totul sănătos şi nevătămat, încât nu
i-a ars nici măcar un fir de păr sau vreun petic din haină. Şi văzând cei ce
stăteau împrejur o minune înfricoşată ca aceasta, au crezut în Hristos ca la o
mie de oameni, zicând: „Mare este Dumnezeul creştinilor! Ajută-ne nouă, împărate
ceresc, că şi noi credem în Tine!" Şi căzând la picioarele mucenicului,
ziceau: „Cu dreptate te-au numit pe tine Hristofor, că tot pe Hristos îl porţi
în inima ta, şi nu bagi în seamă nicidecum muncile tiranului". Apoi
strigau către împărat, zicând: „O, Dechie, ruşinează-te şi înfruntează-te, că a
biruit Hristos!"
Iar tiranul, auzind glasurile lor, s-a înfricoşat şi,
fugind, s-a dus la palat. Şi rămânând sfântul în târg fără de frică, învăţa pe
cei ce crezuseră, ca să se îngrijească mai bine de credinţă. Iar păgânii au
îndemnat pe împărat să omoare pe sfânt, ca să nu-şi piardă împărăţia sa. Deci a
doua zi, când elinii aveau praznic mare, şezând tiranul la judecată, a trimis o
mulţime numeroasă de ostaşi ca să lege pe toţi câţi au crezut, prin sfânt, în
Hristos, şi să le taie capetele. Iar Sfântul Hristofor îi îmbărbăta întru
mărturisirea sfintei credinţe şi îi învăţa să nu se teamă de moartea
vremelnică, ca să vieţuiască veşnic în Rai. Şi ascultând ei cuvintele lui, au
stat cu bărbăţie şi s-au săvârşit ca nişte miei fără de răutate, în nouă zile
ale lunii lui aprilie. Iar răul şi păgânul Dechie născocea multe feluri de
măiestrii, ca să omoare cu moarte cumplită pe mucenic. Deci a poruncit să aducă
o piatră mare, pe care o ridicau treizeci de bărbaţi şi a găurit-o printr-o
parte şi a legat un capăt de lanţ, iar cu celălalt capăt a legat grumazul
sfântului şi, legându-i mâinile şi picioarele, l-a aruncat într-un puţ adânc,
socotind că este cu neputinţă să mai iasă din acel loc prea întunecat. Dar în
zadar a cugetat, că îngerul Domnului s-a pogorât şi l-a scos viu şi nevătămat
din acel puţ.
Deci văzând Dechie această minune, s-a îndrăcit de mânie, că
n-a putut să omoare pe un om gol şi fără arme. Deci l-a întrebat: „Până când
vrăjile tale te păzesc neprins şi nevătămat de munci şi nu pot să te piardă
atâtea chinuri câte ţi-am dat până acum?" Iar sfântul a răspuns: „Până la
sfârşitul vieţii vremelnice defaim scornirile tale, având pe Hristos al meu
ajutător". Atunci a poruncit, să facă o îmbrăcăminte de fier şi, arzând-o
în foc, să îmbrace pe sfântul cu ea. Dar nici cât de puţin nu s-a apropiat de
dânsul arderea îmbrăcămintei celei din fier, ci a rămas nevătămat. Iar tiranul
cel vătămat la minte şi preanelegiuit zicea către sfânt cuvinte vătămătoare de
suflet şi deşarte, îndemnându-l pe el să se închine necuraţilor idoli. Iar
mucenicul a răspuns cu pricepere şi a zis lui: „Ai auzit de multe ori că nu-mi
voi schimba socoteala mea, ca să mă închin idolilor celor muţi, chiar de mi-ai
aduce nenumărate munci. Deci de ce te osteneşti, te munceşti şi te păgubeşti în
zadar de atât timp? Eu mă închin lui Hristos şi îi slujesc Lui de-a pururea şi
totdeauna, ca unui Dumnezeu preavrednic şi preabun; iată, fă-mi mie câte
voieşti".
Deci cunoscând Dechie socoteala cea neschimbată a
mucenicului, a dat asupra lui nedreapta hotărâre cea mai de pe urmă, zicând
astfel: „De vreme ce neînduplecatul cu muncile şi netrebnicul Hristofor a
defăimat nebuneşte poruncile mele, poruncesc să i se taie capul lui cel urâcios
şi grozav". Deci luându-l pe el muncitorii, l-au dus la locul cel de
pierzare şi îi urma lui mulţime nenumărată de popor păgânesc şi creştinesc.
Şi ajungând acolo, a cerut de la muncitori puţină vreme; şi,
stând, a făcut o rugăciune în auzul tuturor, zicând astfel: „Doamne Dumnezeule,
Atotţiitorule, mulţumesc Ţie, că întru toate mi-ai ajutat şi ai ruşinat pe
vrăjmaşul meu, împreună cu slujitorii lui. Te rog şi acum să stai lângă mine,
preabunule Doamne, şi primeşte în pace sufletul meu, numărându-mă pe mine
împreună cu cei mai de pe urmă robi ai Tăi şi dă şi prearăului Dechie vrednică
plată a păgânătăţii lui, ca să se muncească, după dreptate, de diavoli, cărora
le slujeşte. încă mă rog bunătăţii Tale, împărate Atotputernice, ajută
creştinilor acestora şi tuturor celorlalţi, care se află în tot locul
stăpânirii Tale şi îi izbăveşte pe dânşii de toate smintelile diavolului. Dă,
Doamne, trupului meu darul ca să izgonească pe diavoli şi unde s-ar afla vreo
părticică din moaştele mele, să nu vatăme locul acela nici foametea şi nici
vreo grindină sau vreun lucru de scârbă să nu se întâmple acelui ce va avea la
sine vreo parte cât de mică din moaştele mele. Iar pe câţi săvârşesc praznicul
pătimirii mele şi citesc viaţa mea, păzeşte-i întregi şi nevătămaţi, ca să Te
slăvească pe Tine, Doamne, Cel preabun, căci bine eşti cuvântat în veci.
Amin".
Astfel rugându-se, s-a auzit glas din cer, zicându-i: „Toate
câte ai cerut de la Mine, le voi săvârşi pe deplin, ca să nu te mâhnesc
nicidecum. încă şi aceasta îţi zic: Dacă cineva se va afla într-o nevoie
oarecare şi Mă va chema pe Mine, pomenind numele tău, degrabă îi voi da ajutor.
Deci vino, bucurându-te, să dobândeşti bunătăţile şi bucuria, care ţi-am gătit
ţie!"
Acestea auzindu-le sfântul, s-a bucurat şi a zis gealatului:
„împlineşte-ţi porunca". Iar el, cu multă frică şi evlavie apropiin-
du-se, a tăiat cinstitul cap al mucenicului. După aceea însuşi gealatul s-a
înjunghiat singur pe sine şi a murit, căzând peste trupul mucenicului; şi s-a
întâmplat aceasta în nouă zile al lunii mai.
Şi venind episcopul Ataliei, cu numele Petru, şi dând
ostaşilor mult argint, a cumpărat trupul mărturisitorului lui Hristos, şi l-a
înfăşurat cu giulgiuri curate şi cu arome şi, luându-l, l-a dus în cetatea lui,
care era aproape de un râu care o îneca de multe ori când erau multe ploi,
făcând multă pagubă. Deci episcopul a pus moaştele Sfântului Hristofor în
ţărmurile râului şi din ceasul acela râul n-a mai îndrăznit să vatăme cetatea,
până în ziua de astăzi. Astfel preamăreşte Domnul, pe cei ce îl preamăresc pe
El.
Iar după săvârşirea sfântului mucenic, s-a trimis urgie din
cer de la Dumnezeu, cu dreaptă judecată asupra lui Dechie, ca să se împlinească
cererea sfântului, şi l-a lovit o boală cumplită. Şi văzând ticălosul că i se
topea trupul lui de boală, striga, zicând: „Vai, mie ticălosul, pentru că am
omorât fără dreptate pe robul lui Hristos, Hristofor, iar acum iau cumplită
răsplătire". Iar împărăteasa a răspuns lui: „Dar nu ţi-am zis eu atunci,
ca să încetezi de a munci pe robii lui Hristos şi nu m-ai ascultat? Acum ce să
mă fac? Iată, rămân văduvă, ticăloasa de mine!" Atunci Dechie a trimis pe
nişte ostaşi, zicându-le: „Rogu-vă pe voi, alergaţi unde am omorât pe
Hristofor, robul lui Hristos, şi căutaţi poate veţi afla vreo părticică din
moaştele lui sau vreun petic din haina lui să-mi aduceţi; că doar atunci voi
muri, dacă se va atinge de mine". Iar ei mergând, au căutat cu de-a-
mănuntul şi, neaflând altceva nimic, au luat din ţărâna locului unde s-a vărsat
sângele lui şi, muind-o în apă, au adăpat pe Dechie. Astfel şi-a dat la
judecată pângăritul şi preanecuratul său suflet, care pedeapsă i-a dat-o
Dumnezeu ca arvună a muncii celei fără de sfârşit Astfel povesteşte sfârşitul
lui Dechie unul din scriitorii vieţii sfântului. Iar Meletie Atineul,
scriitorul istoriei bisericeşti, Ioan Zonara şi alţii, zic astfel despre moartea
lui Dechie: „Iar Dechie, fiind pornit asupra celor ce cinsteau pe Hristos,
neîmplinind nici doi ani deplini întru împărăţia romanilor, a pierit cu ruşine.
Căci, prădând Bosforul barbarii, adică sciţii, Dechie s-a luptat cu dânşii şi
pe mulţi i-a ucis. Şi fiind ei strâmtoraţi şi făgăduindu-se că vor lăsa toată
prada, dacă îi va lăsa liberi să se ducă, Dechie nu s-a înduplecat, ci a trimis
pe Gal, unul din senatorii lui, împotriva barbarilor, poruncindu-i ca să nu-i
lase să treacă. Iar Gal, fiind vrăjmaşul lui Dechie, a sfătuit pe barbari să
stea la război acolo unde este o baltă adâncă. Şi astfel, barbarii, stând la
război şi spatele întorcându-şi apucându-se de fugă, Dechie s-a luat după ei;
dar, el însuşi împreună cu fiul său şi cu mulţime de romani, au căzut în balta
aceea mocirloasă şi acolo toţi au pierit, încât nici trupurile lor nu s-au
aflat scufundate cu totul în noroiul bălţii; astfel răsplătindu-i Dumnezeu
pentru socoteala lui cea de fiară şi pentru mânia şi urâciunea ce avea asupra
creştinilor".
Deci s-au pus amândouă istoriile pentru sfârşitul lui
Dechie, ca să poată înţelege oricine, care este cea mai adevărată; şi, deşi se
deosebesc povestirile, amândouă adeveresc cum că tot pentru prigoana şi
uciderea creştinilor i s-a întâmplat un astfel de sfârşit. De care, cu
rugăciunile Sfântului Marelui Mucenic Hristofor şi cu darul şi milostivirea
Domnului nostru Iisus Hristos să ne izbăvim. Căruia I se cuvine toată slava,
împreună şi Celui fără de început al Său Părinte şi Preasfântului şi de viaţă făcătorului
Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Sfântul Hristofor ocrotitorul călătorilor
Potrivit tradiţiei ortodoxe, Sf. Hristofor îşi câştiga pâinea ajutând oamenii
să treacă un râu învolburat purtându-i în spinare. Într-o bună zi, a întâlnit
un copil care i-a cerut să îl treacă râul. Pe măsură ce înainta în râu, copilul
devenea tot mai greu, astfel încât Hristofor, uluit de faptul că un copil putea
să doboare un bărbat atât de puternic cum era el, a început să se teamă că
aveau să se înece amândoi.
Copilul i-a descoperit atunci că era Hristos însuşi, iar
greutatea lui era dată de povara lumii pe care o luase asupra Sa. Deşi se
cunosc atât de puţine lucruri despre viaţa Sfântului Hristofor, sunt multe
lucruri de învăţat din această întâlnire a lui cu Hristos pe Care L-a purtat în
spate. Povestea lui ne aminteşte că toţi creştinii sunt chemaţi să se „îmbrace”
în Hristos, purtându-şi fiecare crucea dată lui.
Cuvântul grecesc “Hristophoros” se traduce ca “purtător al
lui Hristos” şi de aceea Hristofor este zugrăvit în iconografie purtând pe
umeri un copil care, la rândul său, poartă în mână un glob ce simbolizează
lumea.
Moaştele sfântului, inclusiv capul acestuia se găsesc în
insula Rab din Croaţia.
În şedinţa din 18 august 2014, Sfântul Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române a stabilit ca Sfântul Hristofor să fie declarat ocrotitorul
spiritual al transportatorilor români, la cererea Uniunii Naţionale a
Transportatorilor Rutieri din România.
Rugăciune înainte de călătorie
Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce eşti
Calea, Adevărul şi Viaţa, şi ai călătorit împreună cu robul Tău Iosif şi cu cei
doi ucenici care au mers la Emaus, Însuţi, Stăpâne, călătoreşte şi cu mine
robul tău (roaba ta), binecuvântându-mi drumul. Trimite-mi şi mie înger păzitor
ca lui Tobie, ca să-mi fie povăţuitor şi apărător şi să mă ferească nevătămat
de toată întâmplarea cea rea. Şi, astfel, cu pace, sănătate şi bună sporire să
mă întorc şi toată viaţa să proslăvesc preacinstitul şi de mare cuviinţă numele
Tău: al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin!
Rugăciunea şoferului
Dumnezeule, Preabunule şi Multmilostive, Care pe toate le
ocroteşti cu mila şi cu iubirea Ta de oameni, mă rog Ţie cu smerenie, ca prin
mijlocirea Născătoarei de Dumnezeu şi a tuturor sfinţilor Tăi, să mă păzeşti de
moarte năprasnică şi de toată năpasta pe mine, păcătosul, şi pe cei
încredinţaţi mie şi să mă ajuţi să-l aduc pe fiecare nevătămat după a lui
trebuinţă.
Multmilostive Doamne, izbăveşte-mă de duhul cel rău al
iuţelii nesăbuite, de puterile întunericului, de patima beţiei cea aducătoare
de nenorociri şi de moarte năprasnică fără de pocăinţă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu