PREDICĂ LA DUMINICA A III – A DUPĂ RUSALII,
Despre grijile vieţii – Mt. 6, 22-33
„Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi
dreptatea Lui
şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Mt. 6, 33)
şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Mt. 6, 33)
Preacuvioși părinți și iubiți frați și surori întru
Hristos,
Pericopa evanghelică de astăzi este parte din
Predica de pe munte a Domnului nostru Iisus Hristos, unde a rostit și
binecunoscutele fericiri. Probabil, unii cu greu înţeleg ceva din aceste porunci dificil de
acceptat de iubitorii de sine, iar alţii, mai puţin cunoscători ai învăţăturii
noastre creştine, s-ar putea chiar scandaliza. Iată conţinutul acestei
pericope:
„Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul
tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat.
Deci, dacă lumina care este întru tine este întuneric, dar întunericul cu cât
mai mult? Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî
şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va
dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona. De aceea zic vouă:
nu vă îngrijiţi pentru viaţa voastră ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru
cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât
îmbrăcămintea? Priviţi la păsările cerurilor, că nu seamănă, nici nu seceră,
nici nu adună în hambare, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu
sunteţi voi cu mult mai presus decât ele? Şi cine dintre voi, îngrijindu-se,
poate să adauge staturii sale un cot? Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi?
Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Şi vă
spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre
aceştia. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în
cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţini
credincioşilor? Deci, nu duceţi grijă, spunând: ce vom mânca, ori ce vom bea,
ori cu ce ne vom îmbrăca? Căci după toate acestea se străduiesc păgânii; ştie
doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. Căutaţi mai întâi
împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea se vor adăuga vouă“.
Dreptslăvitori
creştini,
„Grijile
vieţii” nu se referă numai la cele de trebuinţă vieţii de aici, sub aspect
material, ci şi la cele viitoare, fiind invitaţi, astfel, să ne îngrijim cu
deosebire de cele sufleteşti. Mai adânc, trebuie să ne preocupe acele griji spirituale care ne călăuzesc pe drumul mântuitor al cerului.
Dacă ne îngrijim doar de cele materiale, suntem
materialişti. Ne îngrijim de cele duhovniceşti, suntem oameni duhovniceşti. Iar
felul grijilor noastre ne izvorăşte, astfel, fericire sau nefericire.
Preocupaţi doar de cele trecătoare, suntem veşnic frământaţi, panicaţi,
nemulţumiţi, cu un cuvânt, nefericiţi. Ne îngrijim de cele ale sufletului, fără
a neglija, desigur, cele strict necesare trupului, suntem liniştiţi, împăcaţi,
mulţumiţi, cu alt cuvânt, fericiţi, încă din lumea aceasta, nu doar în cea
făgăduită.
Iar acum, întorcând privirea spre textul
evangheliei, minunându-ne de frumuseţea învăţăturilor, să încercăm o înţelegere
mai apropiată a câtorva dintre cuvintele rostite de Mântuitorul nostru Iisus
Hristos: „Luminătorul trupului va fi ochiul...”.
Prin „ochi” înţelegem aici nu numai simţul vederii,
ci şi mintea, priceperea. Căci spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Ceea ce este
ochiul pentru trup, aceea este mintea pentru suflet. După cum atunci când ochii
sunt orbiţi, cea mai mare parte a lucrării celorlalte mădulare este pierdută,
pentru că li s-a stins lumina, tot aşa şi când mintea este stricată, sufletul
se umple de nenumărate rele. După cum cel ce stârpeşte izvorul a secat şi râul,
tot astfel cel care strică mintea a tulburat toată osteneala sufletului în
lumea aceasta...” (Omilii la Matei, XX, 3).
Pe de altă parte, cunoaştem importanţa ochilor
trupeşti pentru o percepţie corectă. Ochii sunt ca nişte ferestre: prin ele noi
privim lumea, dar suntem şi priviţi. Starea sufletească a omului se dezvăluie,
astfel, în mare măsură prin privire... Bunătatea sau răutatea, lumina sau
întunericul, înţelepciunea sau prostia se pot vedea, aşadar, prin intermediul
ochiului; se citesc pe fața omului.
„Nimeni nu poate sluji la doi domni...”. Nu puteţi
să slujiţi lui Dumnezeu şi lui Mamona. „Mamona” este un cuvânt care în
traducere înseamnă „avuţie, tezaur”, iar în contextul acestui verset este
înţeles ca „demon al banului, al avariţiei, al egoismului, al posesiunilor
materiale”.
Prin cuvintele de mai sus, Mântuitorul ne îndeamnă
să nu fim duplicitari, cu două feţe, să zicem una şi să facem două. Să ne
declarăm, adică, fii ai lui Dumnezeu, să părem a fi interesaţi de cele
sufleteşti, iar în ascuns să ne preocupe banii, funcţiile, mâncarea, hainele
luxoase şi altele asemenea. Ori eşti cu Dumnezeu, ori cu Mamona. Hotărăşte de
care parte a vrei să rămâi!
„Nu purtaţi grijă pentru viaţa voastră ce veţi
mânca şi ce veţi bea... . Căci pe toate acestea le caută şi păgânii...”. Din
capul locului trebuie să înţelegem că Mântuitorul nu îndeamnă la pasivitate,
lene, nemuncă. Ne atrage atenţia să nu ne preocupăm, însă, peste măsura
cuvenită de cele ale trupului, aşadar spre observarea unui echilibru firesc
între grija pentru suflet şi cea pentru materie.
Cei care aud dar nu înțeleg, se scandalizează:
Iată, Hristos învaţă pe oameni să nu muncească! Iată un Dumnezeu care-i
îndeamnă pe oameni să nu se îngrijească ce vor mânca şi cu ce se vor îmbrăca.
Adică, să lenevească, aşteptând să le pice de undeva proverbiala pară mălăiaţă
în gura lui Nătăfleață; să plouă, adică, cu mâncare, îmbrăcăminte şi cu toate celelalte
lucruri de care avem nevoie aici pe pământ, fără a ne îngriji nicio clipă de
ele. Ei bine, nu este aşa!
Aici Hristos și întreaga învățătură a Bisericii ne
învață cum să ne raportăm la lucrurile de care avem nevoie, cum să trăim după
placul lui Dumnezeu și în folosul nostru și al întregii lumi. Vedem adeseori în
jurul nostru oameni care nu ştiu să trăiască. Oameni nefericiţi, care-şi petrec
viaţa în abuzuri şi exagerări de tot felul, departe de voia lui Dumnezeu.
Există oameni care cred că sinceritatea este slăbiciune, punând în schimb la mare cinste, viclenia şi falsitatea. Oameni care nici măcar în faţa
lor înşişi nu-şi mai recunosc slăbiciunile. Există oameni, aşadar, care nu ştiu
să trăiască, iar evanghelia aceasta ne învaţă nici mai mult nici mai puţin
decât cum să trăim, mergând până la cele mai elementare lucruri din viața
noastră, lucruri de care nu ne putem dispensa — hrana şi îmbrăcămintea.
Ce vrea să spună însă evanghelia, să nu ne
intereseze deloc nevoile materiale? Îşi propune ea, oare, să încurajeze lenea? Vrea ea să
incite la cerşetorie pe cel care, de fapt, ar putea munci şi ar putea să-şi
câştige hrana şi traiul său, dar preferă să primească degeaba? Nici pe
departe!... Nu se poate ca ea să contrazică pe Sfântul Apostol Pavel care spune
clar: „dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce” (II Tes.
3,10). Cum trebuie dar să înţelegem cuvintele din evanghelia de astăzi?
Înţelesul comprimat al evangheliei de astăzi este
acesta: nu vă îngrijoraţi peste măsură de lucrurile trupești, dealtfel
necesare; să nu pună acestea stăpânire pe voi şi pe sufletele voastre, în aşa
fel încât să nu mai puteţi nici măcar zări, din vâltoarea lor, împărăţia lui
Dumnezeu! Să nu vă lăsaţi robiţi adică mâncării, băuturii, îmbrăcăminţii,
grijilor de tot felul, mai mult decât de Dumnezeu. Să ne îngrijim, adică, în
primul rând să-I plăcem lui Dumnezeu, şi abia după aceea de acestea. Să nu-L
situăm, aşadar, pe El sub aceste lucruri, căci Dumnezeu este şi Creatorul lor,
şi pe toate, ca un Atotputernic, le-a făcut pentru nevoile noastre.
Dumnezeu este gata să fie călăuzitor vieţii
noastre, gata să ne ajute în fiecare problemă a noastră, dacă vom şti să I-o
cerem. Din păcate însă, sunt atâţia oameni care-L „izolează” mai degrabă, îl
limitează pe Dumnezeu la o cruce fugară, formală şi aproape inconştientă. Sunt
între noi persoane care uită sau nu iau în seamă faptul că, dincolo de trupul
acesta material, care sigur, îşi cere drepturile sale, au şi suflet, de care
cel puţin în duminici și sărbători trebuie să se îngrijească în mod deosebit.
Sunt oameni care nu înţeleg că nu se poate să slujească şi lui Dumnezeu şi
păcatelor. Sunt persoane care şi duminica şi în sărbători şi tot timpul petrec
la fel: în fuga aceasta după hrană, după bunuri materiale, după îmbrăcăminte,
oameni „al căror dumnezeu este pântecele lor”, potrivit Apostolului Pavel (Flp.
3, 19).
Nu vrea, Doamne fereşte, să ne spună că necesitățile
materiale nu au nicio importanţă pentru noi! Dimpotrivă! Haideţi să ne aducem
aminte că Mântuitorului Hristos i-a fost milă de mulţimea care şedea şi-L
asculta şi, pentru că se făcuse seară şi era înfometată, a binecuvântat pâinea
şi peştele şi, înmulţindu-le, a purtat grijă de această nevoie a firii
(Mt., cap. 14 şi 15). Nu vrea Dumnezeu să ne spună că nu trebuie să ne îngrijim
deloc de mâncare, de bunurile materiale necesare şi de îmbrăcăminte, de
sănătatea noastă și a familiei noastre, ci ne interzice să ne facem din acestea
mici „dumnezei”, care să se substituie adevăratului Dumnezeu în sufletele
noastre. Nu cumva preocuparea noastră numărul unu — grijă, obsesie, stres — să
fie de ordin material, iar El să ajungă să ocupe în inima noastră un loc
secundar, ultimul loc sau nici măcar acela. Dumnezeu se vrea prezent permanent
în sufletul şi în preocupările noastre.
Aşa trebuie să-L receptăm, iar nu în felul în care
a ajuns să fie receptat astăzi de tot mai mulţi: ca Unul „îndepărtat” şi izolat
undeva în cer, ce asistă pasiv cum se nasc oamenii şi mor, pentru ca după aceea
să îi ia la Dânsul sau nu, fără însă a participa la viaţa lor şi ei la a Lui.
Eu cred că pe Dumnezeu trebuie să-L receptăm ca pe „un prieten pe care-L ţinem
totdeauna de mână” şi pe Care îl simţim totdeauna aproape. El este singurul în
măsură să ne ajute în problemele, slăbiciunile şi nevoile noastre. El poate
şi-Şi doreşte să fie prezent în fiecare act de-al nostru, numai să-I cerem
ajutorul şi „să-L ţinem de mână” permanent.
Bunurile materiale în sine nu trebuiesc condamnate,
dacă sunt agonisite cinstit şi administrate creştineşte. „Nu-i condamn pe
bogaţi - spune Sfântul Ioan Gură de Aur - ci pe cei robiţi de bogăţie”. Iov a
fost bogat, dar nu a fost rob lui Mamona; nu era stăpânit de Mamona, ci-l
stăpânea; era stăpân, nu rob. Stăpânea toate averile lui, ca şi cum ar fi fost
administratorul unor averi străine. Nu numai că nu răpea averile altora, ci
chiar pe ale sale le dădea celor nevoiaşi”. Înţelegem, aşadar, că „a nu purta
de grijă ce vom mânca şi ce vom bea”, înseamnă a nu ne preocupa excesiv, peste
măsură, egoist, de cele de pe pământ, ignorând aspiraţiile cereşti ale
sufletului. Nu a ne lăsa în „voia soartei”, cum se spune, adică a nu munci, aşa
cum din păcate înţeleg unii semeni de-ai noştri.
Iubiți credincioși,
În contextul zilelor noastre și a evenimentelor
contemporane, există o mulțime de motive de îngrijorare. Astăzi ne confruntăm
cu o pandemie și posibil o criză economică, întâmplată sau regizată de puterile
oculte, doar Dumnezeu, Cel care a îngăduit aceasta spre folosul duhovnicesc al
nostru, știe.
Pe măsură ce coronavirusul s-a răspândit în lumea
întreagă, s-au interzis deplasările, s-au anulat evenimentele, s-au introdus
acele reguli stricte de carantină și s-au limitat și încă se limitează
contactele personale ale oamenilor. S-au închis până și bisericile, spitalele duhovnicești și de multe ori și trupești ale celor ce cred. Vedeți ce face grija de trup peste măsură, grija care Îl exclude pe Dumnezeu din viața omului? Frontierele
s-au închis, rafturile din magazine s-au golit, oamenii tremurau și încă
mai tremură de frică...
Situațiile de acest fel – fie pandemia COVID-19,
fie criza economică sau orice altceva – pot deveni un motiv de frică și
îngrijorare pentru cei necredincioși. Această frică și îngrijorare îi face să cadă în una din cele
două extreme.
Prima extremă – fatalismul. Dăm mâinile în jos și
spunem: „Fie ce-o fi. Când se va întâmpla, atunci și mă voi gândi, dar acum îmi
voi continua viața și nu-mi voi face griji cu privire la modul în care aceste
evenimente ar putea să afecteze viața mea și a celor din jur.”
Cealaltă extremă – controlul absolut. Suntem
paralizați de îngrijorare și ne consumăm toate eforturile, intelectuale și
fizice, pentru analiza celui mai rău scenariu posibil. Respectiv, întrucât nu
ne putem controla destinul, noi încercăm să controlăm tot ce putem, și chiar și
ceea ce nu putem.
Viziunea asupra vieții și morții determină reacția
la ceea ce se întâmplă acum. Modul în care puteți să vă descurcați cu frica și
îngrijorarea depinde mult de ceea ce credeți despre viață și moarte. Dacă viața
aceasta e tot ce avem, atunci există motive de frică. La fiecare colț, de
fiecare dată când trecem strada sau când dăm mâna cu cineva, ne poate aștepta
sfârșitul. Dacă viața aceasta e tot ce avem, atunci fiecare secundă o
considerăm importantă și ocolim orice pericol.
Hristos însă ne învață altceva. Din Sfintele
Scripturi aflăm că viața noastră nu este doar o frântură scurtă, care azi este,
iar mâine nu va fi. Omul a fost creat pentru veșnicie. Aici suntem doar în
treacăt. Chiar dacă trupurile noastre au fost create pentru o perioadă scurtă
de timp, sufletele noastre vor continua să trăiască pentru veșnicie, însă
trebuie să trăim veșnicia de acum.Un Sfânt Părinte chiar îndrăznea să afirme că cel care nu trăiește raiul încă de pe pământ, adică o viață curată, cu Dumnezeu, în fapte bune și rugăciune, nu va vedea raiul nici după moarte.
În contextul pandemiei trebuie să avem
discernământ. Nu trebuie să fim nepăsători crezând că nouă nu ni se poate
întâmpla nimic, că sunt credincios, dar nici nu trebuie să ne lăsăm pradă
fricii.
Nu trebuie să fim fataliști, că avem așa-zisa
nădejde în Dumnezeu, și ne păzește de orice, fără să ne păzim noi înșine în prealabil.
Am nădejde și credință în Dumnezeu că mă ocrotește și ferește de rele, dar nu trec strada fără să mă asigur, ci doar pe trecerea de pietoni; am nădejde, dar nu conduc peste limita legală; am nădejde, dar mă spăl pe mâini, iau tratament când sunt bolnav, muncesc ca să îmi câștig traiul zilnic. Este un proverb românesc: „Dumnezeu dă, dar nu îți pune în traistă!” Eu trebuie să mă îngrijesc de mine și de aproapele cât îmi este cu putință, iar ce este peste puterile mele, le las în grija lui Dumnezeu.
Am nădejde și credință în Dumnezeu că mă ocrotește și ferește de rele, dar nu trec strada fără să mă asigur, ci doar pe trecerea de pietoni; am nădejde, dar nu conduc peste limita legală; am nădejde, dar mă spăl pe mâini, iau tratament când sunt bolnav, muncesc ca să îmi câștig traiul zilnic. Este un proverb românesc: „Dumnezeu dă, dar nu îți pune în traistă!” Eu trebuie să mă îngrijesc de mine și de aproapele cât îmi este cu putință, iar ce este peste puterile mele, le las în grija lui Dumnezeu.
Nu trebuie să ne fie frică de boală, foamete și tot
felul de necazuri și supărări. Sfânta Scriptură ne învață că există două tipuri
de frică: există frica de Dumnezeu și începutul înțelepciunii, iar al doilea
tip de frică este cea inspirată de demoni, adică o teamă patologică. Însă, pe
lângă acestea două, mai există și un al treilea tip, o așa numită teamă
psihologică, ce se referă la nesiguranța și instabilitatea emoțională a unei
persoane.
Sfântul Paisie Aghioritul, meditând și făcând o
radiografie a lumii contemporane și a sufletului „omului recent”, spunea că în
alte vremuri, omul avea o singură teamă – teama sfântă de Dumnezeu. Dar nu o
teamă paralizantă, ca de un stăpân dur, neînțelegător și grabnic pedepsitor, ci
teama fiului de a nu-și supăra părintele bun și iubitor, care nu l-a întristat
niciodată pe copilul său, ci, dimpotrivă, și-a sacrificat întreaga Sa viață
pentru binele lui. Teama aceasta sfântă îl făcea pe om să trăiască frumos și
virtuos, în dragoste de Dumnezeu și în înțelegere și respect față de semenii
săi.
Astăzi, în lumea științei și a tehnologiei, a
progresului material și a emancipării nefirești, când inima omului a devenit
„de gheață”, insensibilă la durerile celorlalți, ba chiar și ignorantă față de
ale sale, frica de Dumnezeu a fost alungată din sufletul omului.
Și fiind alungată din sufletul omului această frică
sfântă, observa Sfântul Paisie, în sufletul omului au intrat sumedenie de alte
temeri, una mai sfâșietoare decât alta: teama de boală, teama de șomaj, teama
de hoți sau pagubă, teama de moarte, „teama de teamă” etc.
Ca să fac o paranteză există peste o sută de fobii,
temeri, frici de diferite lucruri sau situații, unele înregistrate ca boli ce
necesită terapie sau tratament medicamentos.
Una dintre cele mai viclene temeri este „teama de
celălalt”, teama de semeni, teama de „aproapele”. Iar aceasta este confirmată
de tratatele sau manualele de psihologie și psihiatrie. De la „teama de a vorbi
în public” din perioada comunismului violent și criminal, am trecut, iată, la
„teama de aproapele”. Ultimele statistici confirmă faptul că teama cea mai mare
a omului contemporan este așa-numita „fobie socială” sau „anxietatea socială”,
adică teama de ceilalți. Teama de străini, teama de colegi, teama de prieteni,
teama de membrii familiei, ba chiar teama de tine însuți și „teama de teamă”.
Spaima că ești urmărit și monitorizat cu scopul de a fi judecat și criticat,
clevetit și condamnat.
Proliferarea bolii Covid-19 ar trebui să fie un
prilej de verificare și întărire în credință, nu prilej de deznădejde și temeri.
Atitudinea de discernământ a creștinului trebuie să aibă o dublă direcție.
În primul rând, după cum am mai spus, suntem datori
să întreprindem tot ceea ce ține de noi în prevenirea bolii, iar dacă aceasta
s-a instalat deja, să luptăm cu toate puterile pentru vindecarea trupească. În
această lucrare, trebuie să țină cont sau să respecte recomandările medicale
autorizate, având convingerea că medicii și lucrarea lor sunt „mâna lui
Dumnezeu” întinsă asupra lumii, spre tămăduirea ei fizică și spirituală.
Însă, mai presus de toate, creștinul trebuie să își
îndrepte gândul curat și rugăciunea stăruitoare spre Milostivul Dumnezeu,
Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre, de la Care vine „toată darea cea
bună și tot darul desăvârșit”, spre mântuirea noastră și a lumii. Cu alte
cuvinte, să nu ne temem a înfrunta, împreună cu Hristos, boala – oricare ar fi
aceasta. Mai degrabă să ne temem a trăi, aparent sănătoși fizic, dar bolnavi și
infirmi sufletește. Să alegem frica de Dumnezeu cea mântuitoare, care ne
vindecă de fricile nefirești cele tulburătoare!
Frați creștini,
În loc de concluzie, vă istorisesc o minunată pildă
despre Pronia dumnezeiască:
Se spune că un om cu viaţă îmbunătăţită a primit la
bătrîneţe de la Dumnezeu darul de a-şi vedea trecutul. Şi-a revăzut viaţa pe
care a parcurs-o, paşii pe care i-a făcut în viaţă ca pe nişte urme moi pe
nisip. Şi, întorcându-se şi reluându-şi firul vieţii sale de la început, a
văzut că, de cele mai multe ori nu era numai o pereche de paşi, ci două.
Alături de urmele sale pe nisip era încă o pereche de paşi, şi i-a zis
Dumnezeu: Acestea sunt urmele Mele, care au fost alături de tine şi ţi-au
călăuzit paşii, sprijinindu-te totdeauna. Uitându-se mai bine însă, omul nostru
a observat că, în clipele cele mai grele ale vieţii nu mai erau două perechi de
urme, ci doar una, şi atunci a strigat la Dumnezeu şi I-a zis: Bine, Doamne,
tocmai în clipele cele mai dureroase şi mai grele şi când aveam nevoie mai
multă de Tine, m-ai lăsat singur? Și i-a zis Dumnezeu: În clipele cele mai
grele din viaţa ta, pentru că M-ai slujit şi M-ai iubit, pentru că M-ai chemat
totdeauna şi M-ai dorit, atunci Eu te purtam pe umerii Mei!…”
Fie ca Dumnezeu să ne poarte pe calea cea îngustă,
dar mântuitoare, ca să Îl slăvim, în veacul cel viitor, împreună cu îngerii, cu
Preacurata Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, și cu toți sfinții: Slavă
Ție, Treime Sfântă: Tatăl Care ne-ai creat, Fiule Care ne-ai mântuit prin
Răstignirea și Învierea Ta și Duhule Sfinte, Care ne-ai îndumnezeit! Amin.
M.H.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu