Credință si mărturisire. Reflecții ale bucuriei Învierii în vremea pandemiei

    Învăluită în taină și negrăită bucurie, Învierea din morți a Domnului nostru Iisus Hristos, numită și ,,Sărbătoarea sărbătorilor”, este fără tăgadă momentul de maximă vibrație spirituală din întreaga panoplie de Praznice Împărătești cuprinse în calendarul liturgic anual al Bisericii. Întreaga creație se (re)conectează acum la sursa de har și lumină divină, ca o pregustare, chiar și pentru o singură noapte, din slava lui Dumnezeu cel nemărginit, ca preambul al iubirii eterne și al bucuriei mai presus de fire din Împărăția lui Dumnezeu, în care vor locui sfinții după Învierea de Obște: Acum toate s-au umplut de lumină: și cerul și pământul și cele de dedesubt. Deci să prăznuiască toată făptura Învierea lui Hristos, întru Care s-a întărit. (Canonul Învierii, Cântarea 3, Stihira a II-a). 

     Creștinul practicant, după cele șase săptămâni ale Postului Mare în care a avut de parcurs un adevărat urcuș duhovnicesc, în abstinență alimentară, rugăciune și alte gesturi expiatorii pe deplin asumate, în noaptea de Înviere devine părtaș unor momente de desfătare duhovnicească, întreaga sa ființă celebrând biruința lui Hristos asupra morții odată cu primirea luminii și intonarea troparului: ,,Hristos a înviat din morți cu moartea pre moarte călcând și celor din mormânturi viață dăruindu-le”. 

    Lumânările aprinse sunt simbolul credinței și al vieții veșnice, iar salutul pascal ,,Hristos a înviat!” devine peste milenii un ecou liturgic izvorât din bucuria femeilor mironosițe și, totodată, o mărturisire de credință transmisă din generație în generație. La miezul nopții, cu lumânări în mână aprinse din candela de pe sfânta masă, singura sursă de lumină din întreaga biserică, ce devine simbol al mormântului întunecat în care a fost îngropat Iisus Hristos, slujitorii sfintelor altare îndeamnă credincioșii: ,,Veniți de luați lumină!”. Cu chipurile radioase, însuflețiți de această chemare, cei prezenți primesc lumină din lumina lui Hristos, iar harul Învierii le încălzește inima și le luminează mintea spre trăiri nebănuite ale credinței și iubirii dumnezeiești. Pacea sufletului și veselia duhovnicească domină întreaga atmosfera. Moartea a fost din nou biruită, iar Raiul își deschide și mai larg porțile. 

     Rânduiala tipiconală a slujbei din noaptea Sfintelor Paști prevede ca, după primirea luminii dinaintea ușilor Împărătești, bucuria Învierii să fie binevestită din afara locașului de cult. Astfel, pe esplanada bisericii sau într-un spațiu special amenajat în proximitatea acesteia, preotul rostește un fragment din Evanghelia de la Matei (28,1-16), în care rememorează momentul când femeile mironosițe Îl întâlnesc pe Iisus Hristos cel Înviat și primesc de la Acesta îndemnul de a-L propovădui Sfinților Apostoli: "Atunci Iisus le-a zis: Nu vă temeți! Mergeți și spuneți fraților Mei să meargă în Galileea și acolo mă vor vedea.” (Mt. 28,10) Din lectura Sfintelor Evanghelii cunoaștem că Sfinții Apostoli, dezamăgiți de cele întâmplate odată cu patimile și răstignirea Învățătorului lor, au primit cu reticență vestea învierii Sale din morți. Astfel, Petru și Ioan au alergat la mormânt să se convingă singuri de cele spuse lor de femeile mironosițe; Luca și Cleopa arătau nedumerire și îndoială în discuțiile cu Străinul care li se alăturaseră pe drumul Emausului, iar Toma are nevoie de argumente palpabile pentru a se convinge că arătarea lui Iisus Hristos cel Răstignit și Înviat celorlalți apostoli în lipsa sa este reală. Din acest motiv, Mântuitorul Iisus Hristos, după ridicarea Sa din morți, petrece timp de patruzeci de zile în mijlocul ucenicilor, încredințându-i prin gesturi umane și fapte minunate de adevărul Învierii Sale. Astfel, apostolii devin ei înșiși, din martori ai suferinței și ai deznădejdii, martori ai Învierii Domnului. 

     Primul cuvânt adresat de Iisus Hristos femeilor mironosițe a fost „Bucurați-vă!” (Mt. 28,9). Acest îndemn se adresează tuturor urmașilor lui Adam și este de fapt o invitație discretă la moștenirea Împărăției lui Dumnezeu, care, din momentul acesta, devine din nou accesibilă, moartea fiind biruită pentru totdeauna, iar firea umană reintegrată în starea de har, restaurată după chipul și asemănarea Creatorului său. Bucuria Învierii Domnului este, așadar, o stare firească, concretă și permanentă în Biserica lui Hristos până la sfârșitul veacurilor, indiferent de căderile și patimile membrilor ei, de ispitele aduse de cei din afară sau de vicisitudinile istoriei. Ea se actualizează cu fiecare sfântă taină, dar, îndeosebi, cu fiecare nou botezat, cu fiecare spovedanie și se desăvârșește în Sfânta Liturghie la care se împărtășesc credincioșii. 

* * * 

      În primele luni ale acestui an, ca o plagă, s-a întins asupra întregii omeniri un virus ucigaș, necunoscut până acum, numit de specialiști SARS-CoV-2, care a generat boala numită COVID-19. Existența și răspândirea acestuia la nivel planetar au produs pretutindeni haos si dezechilibre economice, sociale și politice. Lumea întreagă a fost cuprinsă de frică, de suferință și de durere, iar mulți dintre semenii noștri, în urma infectării, și-au găsit sfârșitul. Omul contemporan, total nepregătit, a fost luat prin surprinere și trăiește astăzi drama propriei neputințe. Prins în mrejele secularizării, el vede în boala și suferință doar un obstacol în obținerea fericirii efemere și a bunăstării cotidiene. Goana după cele materiale, căutarea obsesivă a plăcerii și ambițiile de mărire si putere, toate acestea l-au depărtat pe omul de azi de Dumnezeu și i-au întunecat rațiunea, nemaifiind astfel capabil să înțeleagă rostul vieții sale pământești și al încercărilor. Din acest motiv, el si-a pus încrederea în progresele științifice din toate domeniile, inclusiv cel medical, și în sistemele politice care-i garantau un echilibru social. 

    Existenta virusului ucigaș, veștile înspăimântătoare care circulă pe toate canalele mass-media, dar mai ales teama de moarte, toate acestea l-au determinat să conștientizeze neputința științei și a societății de a-i proteja sănătatea și siguranța zilei de mâine. Panicat și dezamăgit, el caută acum disperat soluții salvatoare, ajungând în cele din urmă fie la compromisuri care liniștesc amăgitor conștiința, fie la întrebări existențiale profunde și la la căutarea adevăratului sens al vieții în lumea aceasta. 

    La polul opus, omul credincios știe că boala, durerea și moartea sunt consecințele unei libertăți greșit întrebuințate și ale păcatului care alterează firea umană. Totul, inclusiv boala, se întâmplă în viața noastră prin purtarea de grija a lui Dumnezeu, care, pentru vindecarea omului, a pus la îndemâna Bisericii cele șapte Sfinte Taine. Ele tămăduiesc atât sufletul, cât și trupul. Însă boala sufletului, adică păcatul, este mai gravă decât orice boală trupească, deoarece ne apropie de cea mai înfricoșătoare moarte, cea spirituală, care ne poate despărți de Dumnezeu pentru tot restul existenței noastre. 

    Sărbătoarea Învierii de anul acesta, în mod cu totul excepțional, va avea parte de o desfășurare atipică, prin faptul că, dacă restricțiile impuse de autoritățile statului nu vor suferi modificări ulterioare, slujba va avea loc doar în prezența slujitorilor sfintelor altare, credincioșii fiind nevoiți să rămână la casele lor, evitându-se astfel riscul infectării cu acest virus. Această situație, prin amploarea ei, paradoxală și greu de înțeles, a produs în rândul clerului multă suferință, iar în sufletele bunilor creștini nedumerire, deznădejde și, pe alocuri, revoltă. 

    Paradoxală, fiindcă prezența la slujba Învierii și primirea Luminii dătătoare de viață te pot îmbolnăvi cu un virus mortal. Creștinul trăitor vede în toate voia lui Dumnezeu și poate da un înțeles profund duhovnicesc acestei inedite situații. În primul rând, celor care au tendința de a se revolta asupra autorităților, considerându-le vinovate de această situație, le punem la inimă cuvintele Sf. Pavel către Tit: ,,Adu-le aminte să se supună stăpânirilor și dregătorilor, să asculte, să fie gata la orice lucru bun. Să nu defaime pe nimeni, să fie pașnici, îngăduitori, arătând blândețe-ntreagă față de toți oamenii”. (Tit 3,1-2) 

    Chiar dacă bisericile vor fi goale pe dinăuntru, iar nouă preoților ne vor lipsi chipurile pline de bucurie și de evlavie ale fiilor noștri duhovnicești, nimic nu ne va putea împiedica, nici măcar distanța fizică, să ne rugăm unii pentru alții și să ne exprimam cu toții, din locuri diferite, dragostea față de Mântuitorul Iisus Hristos, căci „Cine ne va despărți pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia?” (Rom. 8,35). Avem șansa, poate unică, împlinind astfel porunca Mântuitorului: ”Unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor.” (Mt. 18,20), să transformăm satul sau orașul în care locuim într-o măreață catedrală, biserica să fie altarul, casele noastre să se înmănuncheze într-un imens naos spiritual, iar cimitirele, locurile de odihnă ale moșilor și strămoșilor noștri, să devină pentru o singură noapte pronaosul tainic al amintirilor și durerilor noastre. 

    De ce să nu devină fiecare căsuță a noastră o biserică vie, în care murmurul rugăciunii curate și imnul Învierii să vibreze la unison în toate inimile, așa cum s-a întâmplat în Egiptul începutului de mileniu II, în timpul unui mare persecutor al creștinilor, califul Al-Hakim bi-Amr Allah (985-1021), care a interzis celor asupriți timp de nouă ani să intre în bisericile lor, până într-o seară, când, umblând pe străzile orașului, a auzit în fiecare casă cum se rugau credincioșii egipteni și, plin de uimire, a exclamat: „Deschideți din nou bisericile și lăsați creștinii să se roage cum vor ei, căci azi am descoperit că, închizându-le biserica din orașele lor, aceasta s-a deschis în fiecare casă!” 

    Poate că fiecare dintre noi, cleric sau mirean, ar trebui să facă o introspecție în sufletul propriu și să caute răspunsul sincer la motivul pentru care Dumnezeu a îngăduit situația aceasta. Oare chiar nu avem nimic să ne reproșăm în relația cu Dumnezeu și cu semenii noștri? De câte ori n-am căutat pretexte, false și viclene, să putem lipsi de la sfintele slujbe, să ne rugăm mai puțin sau deloc, să ne oprim de la săvârșirea păcatului și să amânăm pocăința? Câți dintre noi n-au abuzat de bunătatea lui Dumnezeu și de iubirea Lui? Dacă vom avea smerenie și vom conștientiza că totul în lumea aceasta se întâmplă cu voia Celui de Sus, ne vom strădui să-L primim și anul acesta în inima noastră pe Iisus Hristos cel Înviat în condițiile date, pregătindu-ne ca în anul viitor să-L întâlnim mai profund. 

    Totul capătă sens în viața noastră dacă există credință și dragoste. Numai atunci întristarea se schimbă în bucurie, suferința vremelnică se preface în fericire, durerea se vindecă, iar angoasa din fața morții se risipește și apare realitatea vieții veșnice. Este însă nevoie de credință mărturisitoare, de rugăciune stăruitoare, de pocăință smerită și, mai ales, în timpuri de pace, de prezența la Sfânta Liturghie și împărtășirea euharistică, care este doar o prefigurare a bucuriei plenare din Împărăția lui Dumnezeu, așa cum ne sugerează unul dintre troparele cântate la slujba de Înviere: ,,O, Paștile cele mari și preasfinte, Hristoase! O, Înțelepciunea și Cuvântul și Puterea lui Dumnezeu! Dă-ne nouă să ne împărtășim cu Tine, mai adevărat în ziua cea neînserată a împărăției Tale” (Canonul Învierii, Cântarea a XI-a, troparul al II-lea). 

Protos. Zaharia Curteanu

Exarhul mănăstirilor din cadrul Episcopiei Hușilor și

Starețul Mănăstirii Alexandru Vlahuță, jud. Vaslui