Pomana... dracului - o poveste plină de învățăminte

    Într-una din zilele Ajunului Bobotezei, un cioban îşi purta oile la câmp, pentru a mai economisi din furajele pentru iarnă. Deodată vede cum un lup fugea mâncând pământul chiar în direcţia sa. Îşi pregăti ghioaga şi asmuţi câinii, că se sperie bietul lup de moarte.     Nici bine nu plecă lupul, că în preajma sa se auzi o voce:

– Mi-ai salvat viaţa, ciobanule.

    Ciobanul privi în jurul său, dar nu văzu nimic.

    Deodată, în faţa sa apăru ceva ce semăna a om, dar de sub căciulă îi ieşea două corniţe.

– Parca-i fi diavol, omule, i se adresă ciobanul.

– Păi ăsta şi sunt, îi răspunse diavolul şi-i mulţumi încă odată că l-a scăpat de lup. Pasămite, numai lupul îl putea vedea pe drac în preajma Bobotezei, înfulecându-l.

– Să ştii că dacă vreodată în viaţă vei fi la necaz, să nu eziţi să mă chemi. Mi-ai salvat viaţa şi îţi sunt dator, îi mai spuse diavolul, după care dispăru.

    Anii au trecut, iar ciobanul ajuns la un mare necaz, că nu avea nici ce să mănânce. Numai aşa îşi aduse aminte de păţania cu dracul:

– Oare unde-o fi Aghiuţă al meu, că tare nevoia aş avea de ajutorul lui, îşi zise în gând ciobanul.

– Aici sunt stăpâne, se auzi vocea diavolului, care se şi arătă.

    Ascultând necazul ciobanului, dracul zise:

– Mi-ai salvat viaţa, te voi salva şi eu de la necaz. Acum, că ne-am întâlnit, te rog să-mi fii oaspete.

    Şi-l duse dracul pe cioban, la locuinţa sa de sub talpa iadului, unde aşternu o masă înfricoşătoare. Numai pitulici grase înăduşite în ou de aluat, sardele muiate în ulei de Tesalia de se topesc în gură, fileu de somon afumat, farfurii cu caviar de Manciuria şi salată de icre, apoi piftie de curcan, cocoş, rât şi picioare de porc, claponi rasol, raţe pe varză, sarmale în cuib de rândunică umplute cu carne de mistreţ în amestec cu căprioară, peşte la cuptor şi ştiucă umplută, purceluşi de lapte la proţap, azimă albă precum zăpada, pâine pufadă de secară de nu mai ştia bietul cioban din care să se înfrupte mai întâi. Pentru toate aceste feluri de mâncare, dracul aduse şi vinul potrivit. Vinuri dulci, acrişoare sau seci, care să taie din grăsimea mâncărurilor.

– Bine, bine văd că ai numai mâncăruri de lux, dar nu văd unde cultivaţi sau creşteţi toate aceste bucate şi animale?

– Nici nu-i nevoie, îi răspunse dracul. Sunt pe pământ atât de mulţi oameni care fac pomeni din fudulie şi de a părea mari în ochii altora, că nu dovedim noi să mâncăm. Pentru că toate aceste pomeni ajung la noi, nu la cei cărora le sunt destinate.

 

 

 

    Dacă această istorioară nu v-a convins citiți și articolul următor, preluat în întregime de pe Ortodoxia tinerilor:

Pomenirea și pomana

    Nu-i nicio surpriză dacă spunem că pomenile pentru cei adormiţi au devenit o povară pentru familiile îndoliate. Şi nu ne referim doar la preţurile destul de pipărate ale celor cu „servicii funerare complete”. Avem în vedere însă, lipsa unui mesaj teologic coerent, care să nu dea loc interpretărilor şi speculaţiilor fabuloase ce se fac în jurul „obiceiurilor” de înmormântare şi pomană. Şi întradevăr, cea mai mare povară a pomenilor aceasta este. Familiile suferinde nu mai ştiu cui să dea crezare şi aruncă cu bani în stânga si-n dreapta, ca nu cumva cel adormit să sufere din cauza vreunei „rânduieli” neîmplinite.
    Nu este momentul să trecem în revistă multitudinea „obiceiurilor şi datinilor”, iscodite după zonă şi credinţe, care s-au multiplicat fraudulos (cu acordul tacit al ştiutorilor), în jurul înmormântărilor şi al soroacelor de pomenire. În orice caz, majoritatea sunt „după ureche”, fără niciun temei teologic, câtă vreme nu fac nimic altceva decât să sporească panica, să întreţină deruta şi să îngreuneze siuaţia financiară a celor îndoliaţi, de parcă n-ar fi deajuns pierderea sufletească.
    Toate aceste „inovaţii băbeşti” nu sunt deloc inofensive. Ele au relativizat, în timp, noţiunea de pomenire a celor adormiţi, punând sub semnul întrebării însăşi raţiunea teologică a pomenilor, care nu este altceva decât cadru firesc şi absolut normal (deloc împovărător), al desfăşurării pomenirii. Practic, mutându-se accentul de pe pomenire pe pomană, s-a eliminat esenţa şi s-a păstrat ritualul, care doar însoţeşte esenţialul.
    Pomenirea nu se referă doar la cei adormiţi, ci este un act de iubire întreţinută la prezent, o rugăciune în comuniune, un gest de împlinire sufletească de excepţie, atunci când izvorăsc dintr-o credinţă fermă în nemurirea sufletului şi viaţa de după moarte. Este încredinţarea noastră, a tuturor celor ce credem, că Mântuitorul Hristos este biruitorul morţii şi Cel întru care avem nemurirea sufletelor şi învierea trupurilor (I Co. 15, 12-56). În numele acestei credinţe de temelie, noi creştinii, facem rugăciuni de pomenire, cereri şi mulţumiri unii pentru alţii, a celor vii pentru cei adormiţi şi a celor adormiţi pentru cei vii, fiind întru totul conştienţi că acestei credinţe şi, mai ales, acestei iubiri, moartea nu-i poate pune capăt. În definitiv, pomenirea este rugăciunea prin care dăm mărtuirie de acest crez, de această nădejde şi de iubirea, care e mai tare decât moartea (Cânt. Cânt 8, 6).
    Bineînţeles că există şi un cadru exterior al pomenirilor. Iar el este cât se poate de firesc şi reprezintă un prilej de antrenare a tuturor celor prezenţi în „hora rugăciunii” pentru cel plecat la cele veşnice. În acest sens, pe lângă persoanele dragi, sunt incluse şi toate lucrurile şi locurile, care au stat în legătură cu cel răposat, bineştiind că tot ceea ce ne înconjoară se imprimă de gândurile, năzuinţele şi energia noastră. Toate sunt realităţi care dau mărturie de o prezenţă subiectivă, care le-a ampretat într-un anume fel, le-a folosit într-o anume manieră, le-a îngrijit cu un anume scop etc. Ele glăsuiesc acum în locul celui adormit, pleacat într-o călătorie ceva mai lungă şi ceva mai esenţială. Altfel spus, toţi cei ce participăm la acest eveniment al pomenirii, ne mişcăm unii prin alţii folosisdu-ne de lucrurile din jurul nostru, ce devin daruri oferite în numele celui răposat, ca pretext al întreţinerii lui în vie amintire şi în veşnică pomenire.
    Aceasta este pomana. Un prilej binecuvântat de a smulge o rugăciune pentru cei adormiţi. Un pretext de a-i face cunoscuţi. Un motiv în plus de a nu-i trece în uitare. De aceea, nu contează ce, şi mai ales, cât dăm de pomană. Importantă este milostenia făcută cu dragoste şi cu toată inima, după cât are cineva, nu după cât nu are (II Co. 8, 12); nicidecum numărul, volumul sau cantitatea celor împărţite.
    Când acest scop şi înţeles s-a pierdut, pomenile au devenit acte împovărătoare, datini nejustificate, obiceiuri fără sens, practici megalomane etc, şi deci, fără finalitate. S-a salvat materia şi s-a stins dragostea. Omul a îndeplinit datoria şi a înmormântat, odată cu ea, iubirea. Un astfel de obicei pur exterior, fără sens şi scop, din care s-a păstrat doar materia, a fost ridiculizat social ajungându-se de la pomana ca eveniment de iubire şi comuniune, la pomenile electorale, adevărate mascarade publice, care pelungesc sensul peiorativ al pomenilor pentru cei răposaţi.
    Biserica însă, prin învăţătura ei revelată, a accentuat pomenirea, iar nu pomana. Mai bine zis, le-a îmbinat într-un acord firesc şi de o normalitate debordantă. Astfel, subliniind importanţa rugăciunii pentru cei adormiţi şi al pomenirii lor continue, Biserica a rânduit un mimim de soroace sau zile de pomenire pentru cei răposaţi. La 3, 9 (20) şi la 40 de zile, aducând ca jertfă minimum de materie: un pumn de grâu fiert (coliva care simbolizează trupul celui răposat ce aşteaptă să învie precum bobul de grâu din pământ(In. 12, 24), o pâine sau un colac (grâu frământat, dospit şi modelat din dragoste, care arată credinţa în înviere şi comuniunea în rugăciune(I Co. 15, 36) şi puţin vin (ce simbolizează valoarea Sângelui lui Hristos, care iartă păcatele, alină suferinţele şi odihneşte ostenelile(I In. 2, 2). Toate acestea sunt mărturii ale realităţii în care cei adormiţi au trăit (căci nu a fost fantomă), dar şi jertfa noastră, adusă în numele dragostei ce le-o purtăm, cu credinţa că astfel săvârşim un act euharistic: le oferim lui Dumnezeu şi prin rugăciune le primim sfinţite de la El şi le împărţim între noi, înmulţindu-ne prin sfinţenia lor iubirea întreolaltă, cu cei vii şi cu cei adormiţi. De altfel, observăm că darurile de trebuinţă pentru rugăciunea de pomenire sunt cam aceleaşi daruri cu care fiecare dintre noi venim la Sfânta Liturghie. Prin aceasta, subliniindu-se încă odată, că pomenirile sunt înadins legate de Sfânta Liturghie, lucru arătat atât de limpede de Părinţii Bisericii.
    La acest minim de soroace şi jertfe pentru cei adormiţi, fiecare adaugă după puteri. Şi dacă numărul jertfelor date la pomenire chiar nu contează, atunci ar fi cu totul de ruşine, pentru oricare dintre creştini, să-şi pomenească pe cei dragi: părinţi, fraţi, rude, cunoscuţi, doar la 3, 9, 40 de zile. Din practică, se vede că acolo unde dragostea a fost reală, pomenirea este neîncetată, iar zilele de pomenire la soroace sunt doar prilejuri binecuvântate de manifestare a iubirii în comuniune, prin care vorbim la prezent despre şi cu cei adormiţi.
Prin urmare, să înmulţim fără teamă pomenirea celor adormiţi ai noştri, oferind milostenii după putere, mai ales că Sfântul Ioan Gură de Aur ne dă mare nădejde atunci când zice: „Mă pun chezaş, că multă plată veţi primi de la Dumnezeu, dacă faceţi milostenii pentru cei adormiţi”.
    Mai presus de orice, să-i pomenim pe cei adormiţi la Sfânta Liturghie. Este rugăciunea totală a Bisericii, care ţine laolaltă realitatea văzută şi nevăzută, creată şi necreată şi la care, Hristos, ca în noaptea de Înviere, pentru rugăciunile noastre, coboară în iad ca să ridice împreună cu El, ca şi atunci, pe toţi care-l aşteaptă, mijlociţi de rugăciunile celor vii care-i pomenesc.
 

    PS. Cine susţine altceva, cleric sau credincios, este în afara Bisericii, având interese care nu ţin de Tradiţia Ortodoxă.

(Gheorghe Butuc)

Predică la Duminica a patra din Postul Mare

Vindecarea fiului lunatic

Iubiți credincioși,

Ieri ne-am bucurat de Praznicul Buneivestiri, în care am aflat taina cea din veac ascunsă și de îngeri neștiută, adică minunea întrupării Fiului lui Dumnezeu în pântecele Preasfintei Fecioare, iar astăzi am ascultat un pasaj din Sfânta Scriptură în care vedem pentru ce a fost necesară Venirea lui Hristos pe pământ, ca om, ca să ne mântuiască și să ridice firea omenească din jugul cel greu al păcatului, al diavolului.

În vremea când Mântuitorul nostru Iisus Hristos umbla pe pãmânt cu ucenicii sãi, prin pãrțile Palestinei, lumea era plinã de multe feluri de duhuri necurate. Demonii iadului erau încuibați în sufletele și trupurile multor oameni chinuidu-i îngrozitor. Așa ne istorisește Sfânta Evanghelie de astãzi despre suferințele unui copil surd și mut, pe care duhul necurat îl arunca în foc și-n apã, îl fãcea sã scrâșneascã din dinți, sã spumege, îl trântea la pãmânt unde rãmânea ca un mort sub povara groaznicelor chinuri.

Era în cel din urmã an al vieții pãmântești a Domnului Hristos și cu aproape opt luni înainte de patima și de suferințele Sale cele de bunãvoie.  Mântuitorul, ca sã arate ucenicilor puterea Sa dumnezeiascã, a luat pe trei dintre ei, Petru, Iacob și Ioan, și s-a suit pe muntele Tabor, unde s-a schimbat la fațã înaintea lor. Dupã aceasta, Domnul a coborât din munte, unde vede o mare mulțime de oameni, zgomotoasã, întãrâtatã împrejurul celor nouã ucenici care rãmãseserã acolo de cu searã. Printre acești oameni erau cãrturari și farisei. Apostolii și cãrturarii se certau între ei cu aprindere. Apostolii erau cam încurcați, rușinați și pãreau biruiți, pe când dușmanii lor se fãleau cu nerușinare și îngâmfare. Iisus trece prin mijlocul lor și întreabă pricina gâlcevii.

Astfel, din mulțime iese un om, se apropie de Iisus, cade la picioarele Lui și cu o voce rugãtoare îi zice: „Învãțãtorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut. și oriunde îl apucã, îl aruncã la pãmânt și face spume la gurã și scrâșnește din dinți și înțepenește. Și am zis ucenicilor Tãi sã-l alunge, dar ei n-au putut.”

Evanghelia nu ne spune, dar nu este exclus ca omul sã fi încercat vindecarea fiului și pe alte cãi. Ne putem imagina starea sufleteascã a pãrintelui care vedea chinurile copilului și cãruia nu i-au putut veni în ajutor nimeni. Tatãl, vãzând chinurile groaznice pe care le suferea copilul, l-a adus mai întâi la Apostoli, crezând cã ei îl vor putea vindeca. Dar Apostolii n-au putut sã-l vindece. De nicãieri, nici o speranțã. Dragostea pãrinteascã îi dã curaj, iubirea fațã de copilul sãu îi scoate noi izvoare de putere și-l determinã sã lupte mai departe. Nu i-a putut ajuta nimeni din cei la care a apelat pânã aici! Nu i-au putut veni în ajutor nici ucenicii! Atunci tatãl s-a îndreptat cu rugãmintea cãtre Iisus, dumnezeiescul Învãțãtor din Nazaret, care tãmãduia toate bolile și toate neputințele.

Vedem că tatăl își numește fiul său lunatic. Cum se poate aduce hulã lunii pentru boala omului? Dacã aceasta aduce nebunie și muțenie într-un om, de ce nu face același lucru cu toți? Diavolul nu se aflã în lunã, ci înșealã omul și se ascunde: el învinuiește luna pentru ca omul sã nu-l învinuiascã pe el. Diavolul cautã în felul acesta sã-l facã pe om sã creadã cã întreaga zidire a lui Dumnezeu este rea și cã diavolul vine la om din naturã și nu din duhurile cele rele, care au cãzut de la Dumnezeu. Iar victimele lor sunt lovite la schimbãrile lunii, pentru ca oamenii sã gândeascã: „Vezi, acest diavol vine din lunã!” – și, pentru cã luna este de la Dumnezeu, urmeazã cã acest diavol este de la Dumnezeu. Așa sunt înșelați oamenii de cãtre aceste fiare prea crude și viclene. De fapt, tot ceea ce a zidit Dumnezeu este bun: și întreaga zidire se aflã în slujba oamenilor, pentru ajutorul lor, iar nu pentru nimicirea lor. În Dumnezeu nu se aflã nici un pic de rãu; atunci, cum poate veni rãul de la El, Izvorul numai a ceea ce este bun? Acești draci, dupã ce și-au pierdut simplitatea ființei și perfecțiunea dintâi a naturii lor, s-au umplut de tot de ticãloșenie. Cãci, dupã ce s-au dat pe sine de tot pierzaniei, diavolii și-au fãcut din pierderea oamenilor și aducerea lor în aceeași stare ca a demonilor, singura lor lucrare. Ei înșiși fiind întruchiparea patimilor, se seamãnã pe sine ca patimi în alții. Atunci când le poruncim în numele singurului Dumnezeu adevãrat, împotriva propriei voințe, se cutremurã și fie fug din trupurile pe care le stãpânesc, fie pleacã încetul cu încetul, dupã credința celui cuprins, fie dupã harul doctorului.

Dar să revenim la Sfânta Evanghelie: „Iar El, rãspunzând lor, a zis: O, neam necredincios, pânã când voi fi cu voi? Pânã când vã voi rãbda pe voi? Aduceți-l la Mine. și l-au adus la El. și vãzându-l pe Iisus, duhul îndatã a zguduit pe copil și, cãzând la pãmânt, se zvârcolea spumegând.”

Deși bãiatul este cel care a cãzut la pãmânt, diavolul dintr-însul este cel care se afla în chinuri. Bãiatul era doar zguduit, în timp ce ticãlosul duh era pedepsit de cãtre Marele Judecãtor. Așadar, prin chinurile pe care le îndura trupul bãiatului, s-a arãtat pedeapsa pe care a suferit-o diavolul.

Care este semnificația cuvintelor lui Hristos: „Pânã când voi fi cu voi? Pânã când vã voi rãbda pe voi?” Închipuiți-vã un împãrat mare, lãsându-și tronul și coborând în așezãmântul vagabonzilor murdari, nu numai ca sã viețuiascã împreunã cu ei și ca sã cerceteze felul lor de viațã, ci și ca sã-i învețe sã gândeascã, sã simtã și sã lucreze ca împãrații, cu noblețe și cu inimã mare. Dupã trei zile n-ar striga fiecare împãrat pãmântesc: „Pânã când voi fi cu voi?” N-ar fi prea multã urgie, prostie, murdãrie și duhoare dupã trei zile? Dar Domnul Iisus, Împãratul împãraților, a rostit cu glas aceste cuvinte, abia dupã treizeci și trei de ani de viețuire printre oameni, care erau mai departe de înãlțimea Lui, decât erau vagabonzii cei mai murdari, fațã de cei mai mari împãrați de pe pãmânt. Dar El nu a mãsurat timpul în zile și în ani, ci în lucrãrile și minunile pe care le fãcuse El înaintea feței miilor de oameni și în învãțãtura rãspânditã și semãnatã în multe mii de suflete omenești. Și dupã toate aceste lucrãri și minuni, El a vãzut cã ucenicii Sãi nu puteau vindeca un singur copil epileptic, și sã izgoneascã un singur duh rãu dintr-un om, cu toate cã El îi învãțase cu cuvântul și cu exemplul, cum sã alunge legiunile.

„Și l-a întrebat pe tatãl lui: Câtã vreme este de când i-a venit aceasta? Iar el a rãspuns: Din pruncie. Și de multe ori l-a aruncat și în foc și-n apã ca sã-l piardã. Dar de poți ceva, ajutã-ne, fiindu-ți milã de noi. Iar Iisus i-a zis: De poți crede, toate sunt cu putințã celui ce crede. Și îndatã strigând tatãl copilului, a zis cu lacrimi: cred, Doamne! Ajutã necredinței mele!”

„Câtã vreme este de când i-a venit aceasta?” El nu a pus aceastã întrebare pentru Sine, ci pentru cei din jurul Lui. El știa cã boala bãiatului era de multã vreme, dar a făcut-o ca să afle toți de purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Sã audã și sã știe toți, ce suferințe îngrozitoare vin de la duhurile cele rele și cât de puternic îl ocrotește Dumnezeu pe om, fãrã de care duhurile rele ar fi pierdut de foarte multã vreme atât trupul, cât și sufletul copilului, în întregime.

Potrivit felului obișnuit de lucru al lui Dumnezeu, aici Domnul Iisus a vrut sã facã cât mai multe lucruri bune într-o singurã faptã. Un lucru bun, era sã restabileascã starea de sãnãtate a copilului. Și de ce sã nu facã și altele? De ce sã nu întãreascã credința tatãlui copilului? Și de ce sã nu facã în același timp un al treilea lucru bun: sã arate tãria Lui cât mai puternic cu putințã, în așa fel încât oamenii sã creadã în El?

Nimic nu topește gheața necredinței cu atâta repejune ca lacrimile. În clipa aceea, când omul acesta plângea înaintea Domnului, el se pocãia de necredința lui de odinioarã și, în lãuntrul sãu, atunci când se afla înaintea lui Dumnezeu, credința lui a crescut, clocotind ca iureșul apelor umflate ale râurilor. Și atunci el a dat glas cuvintelor care au rãmas ca o vestire de tãrie pentru oamenii tuturor vremurilor: „Cred, Doamne! Ajutã necredinței mele!” Aceste cuvinte aratã cã omul nici mãcar nu poate veni la credințã fãrã ajutorul lui Dumnezeu. Omul poate veni numai la o credințã slabã, prin puterile lui: la o credințã în bine și rãu sau, cu alte cuvinte, la o îndoialã în ceea ce privește binele și rãul. Dar calea este cu adevãrat foarte lungã, de la o anumitã mãsurã a credinței, pânã la credința adevãratã, și nici un om nu poate urma aceastã cale, fãrã mâna cãlãuzitoare a lui Dumnezeu. „Ajutã-mã, Doamne, sã cred întru Tine!” „Ajutã-mã sã scap cu totul de diavol și sã mã unesc cu Tine!” Acesta este înțelesul cuvintelor: „Ajutã necredinței mele!”

„Și când au adus ei copilul, apropiindu-se el, demonul l-a aruncat la pãmânt și l-a zguduit.”

Acesta a fost ultimul lucru pe care Dumnezeu l-a îngãduit diavolului, pentru ca toți oamenii sã vadã înfricoșarea și groaza pe care este în stare sã le aducã diavolul asupra omului, și sã se lãmureascã cât de puținã este puterea omului, chiar și puterea celor mai buni doctori din lume, ca sã mântuiascã viața unui singur om dintr-o asemenea înfricoșare și groazã; și așa sã poatã cunoaște puterea mãreațã și sfântã a Domnului Iisus. Evanghelistul Marcu citeazã aici cuvintele pe care le-a rostit Domnul duhului rãu: „Duh mut și surd, Eu  îți poruncesc: Ieși din el și sã nu mai intri în el!” (Marcu 9:25). „Eu îți poruncesc”, spune Domnul. El este izvorul puterii și tãriei și nu are nevoie sã împrumute de la nimeni altul. „Toate câte are tatãl ale Mele sunt” (Ioan 16:15), a spus Domnul Iisus cu un alt prilej. Și acum, dupã cum vedem, El dovedește aceasta prin fapte. Sã fie lãmurit oamenilor cã El nu este unul dintre prooroci, care a fãcut anumite fapte cu ajutorul lui Dumnezeu, ci Fiul Dumnezeului Celui viu, pe care proorocii L-au vestit și oamenii Îl așteptau.

Trebuie sã mai observãm și partea a doua a poruncii lui Hristos cãtre diavol: „Sã nu mai intri în el!” Deci, Domnul îi poruncește nu doar sã iasã din el, ci sã nu se mai întoarcã la copil, care pãtimise îndelung. Aceasta înseamnã cã omul, chiar dupã ce a fost curãțit, poate sã atragã din nou necurãția la el. Diavolul care a fost scos din om poate sã se întoarcã la el. Aceasta se întâmplã atunci când pãcãtosul care s-a pocãit și a fost iertat de Dumnezeu, se întoarce le vechiul sãu pãcat. Atunci diavolul intrã în el din nou. De aceea Domnul poruncește diavolului ca nu numai sã plece de la bãiat, ci sã nu se mai întoarcã în el nicodatã; mai întâi, pentru ca darul Lui cel sfânt sã fie întreg și desãvârșit; și, în al doilea rând, pentru cã putem desprinde din aceastã învãțãturã convingerea cã, dupã ce am primit o datã iertarea lui Dumnezeu, noi trebuie sã nu ne mai întoarcem la vechiul pãcat, și, prin aceasta, sã ne descoperim din nou în fața primejdiei de moarte, prin deschiderea ușii cãtre duhul cel rãu, ca el sã intre în noi și sã se facã stãpânul nostru.

Când ucenicii erau împreunã cu Hristos, numai ei singuri, aceștia L-au întrebat: „De ce noi n-am putut sã-l scoatem?” Iar Iisus le-a rãspuns: „ Acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugãciune și cu post." Iar în alt loc zice: "Pentru puțina voastrã credințã. Cãci adevãrat grãiesc vouã: Dacã veți avea credințã cât un grãunte de muștar, veți zice muntelui acestuia: Mutã-te de aici dincolo, și se va muta; și nimic nu va fi vouã cu neputințã.”

Pricina neputinței este necredința. Cu cât credința este mai mare, cu atât și puterea este mai mare, cu cât credința este mai micã, cu atât și puterea este mai micã. Domnul dãduse odinioarã ucenicilor Sãi putere asupra duhurilor celor necurate, ca sã le scoatã și sã le tãmãduiascã orice boalã și orice neputințã (Matei 10:1). Și pentru o vreme ei s-au folosit bine de puterea aceea. Dar în mãsura în care credința lor s-a împuținat, fie din frica de lume, ori din mândrie, tot așa și puterea care li s-a dat lor a slãbit. Aceastã putere pierdutã se poate câștiga din nou numai prin credințã, tot mai multã credințã. De aceea Domnul folosește acest prilej și întãrește în chip deosebit și cu tãrie puterea credinței.

Postul și rugãciunea sunt cei doi stâlpi ai credinței; douã focuri vii care ard duhurile cele rele. Prin post, toate patimile trupești sunt potolite și nimicite; prin rugãciune, toate celelalte patimi ale sufletului, inimii și minții sunt domolite și strivite: intențiile rele și faptele rele, rãzbunarea, zavistia, ura, rãutatea, mândria și altele. Prin post, se curãțã mãdularele trupului și ale sufletului de murdãria patimilor și a nãravurilor lumești; prin rugãciune, harul Duhului Sfânt se pogoarã în vasul gol, curãțit – și plinãtatea credinței stã în sãlãșluirea Duhului lui Dumnezeu în om.

Toți cei care nesocotesc sau nu primesc postul, de fapt, nesocotesc sau nu primesc o poruncã limpede și hotãrâtoare a Domnului Iisus din rânduiala mântuirii omului. Rugãciunea este întãritã și sporitã prin post; credința se întãrește prin post și prin rugãciune – și credința mutã munții, scoate demonii și face cu putințã, ceea ce este cu neputințã.

Iubiți credincioși,

Fiecare avem de scos mici demoni din noi, pentru că fiecare gând murdar, fiecare cuvânt urât, fiecare faptă rea, fiecare lucru neîngăduit de Dumnezeu constituie mici demoni care se sălășluiesc în noi.

Vin adeseori la preoți, credincioși care solicită dezlegări de vrăji. Dacă îi întrebi de ce cred că li s-au făcut farmece, foarte mulți recunosc: „Întrucât îmi merge rău tot timpul în familie, cred că mi-a facut cineva ceva”. Aceștia însă nu au mers niciodată se spovedească și constatăm că, de fapt, ei nu postesc, nu se roagă, nu merg la biserică și, pe scurt, nu sunt în niciun fel pregătiți să renunțe la adevărații “demoni”, cei din ei. Vin pe la mănăstiri cu “demoni” imaginari, acuzând vrăjitoare și descântătoare închipuite, plasează răul care-i chinuie (păcatul, boala, suferința, insuccesele etc.), în afara lor, undeva pe seama unor persoane care, până la urmă, nici nu există! Ce vreau sa spun? Nu că nu există vrăji și vrăjitori, ci că trebuie să vedem mai întâi dacă răul nu provine din noi și să nu-l plasăm cu iresponsabilitate în afara noastră! Iar acest rău se scoate prin Sfânta Spovedanie, post și rugăciune. Chiar și vrăji de ni s-ar face, dacă am fi uniți cu Dumnezeu, nu s-ar prinde.

Convorbirea credinciosului cu Dumnezeu, prin rugãciune, realizeazã o punte de legãturã și în adâncul sufletului credinciosului se întemeiazã un altar de jertfã a rugãciunii, inima omului fiind locul tainic al ei. Puterea rugãciunii, profunzimea ei, ritmul ei descoperã viața, sãnãtatea spiritualã a credinciosului, cu un cuvânt, ne descoperã pe noi înșine. Rugãciunea iubește liniștea, iubește interiorizarea, concentrarea pentru reculegere. Credinciosul în rugãciune devine foc care lumineazã și încãlzește, care curãțã de pãcat și care ne înaripeazã spre cele sfinte. Omul rugãciunii devine depozitul bunãtãții divine, și intrã într-o familie, familie cu adevãrat creștinã, familia sfinților. Prin rugãciune, trebuie sã ajungem sã simțim, cum spune Sf. Apostol Pavel, cã “Hristos este în noi”.

Postul, prin înfrânãrile ce le impune pentru corp și, mai ales, prin înfrânãrile de ordin moral, pe care credinciosul și le impune și le trãiește în acest timp al renunțãrilor și al reținerilor, îi dã credinciosului o nouã viațã. Postul, zice Sfântul Ioan Gurã de Aur, “potolește trupul, înfrâneazã poftele nenumãrate, curãțește și înaripeazã sufletul, îl înalțã și îl ușureazã”. Prin post nu trebuie sã înțelegem numai lipsirea trupului de anumite mâncãruri și bãuturi. Aceastã abținere nu este decât o hainã exterioarã a adevãratului post. Prin post înțelegem reținerea de la toate relele, înfrângerea tuturor poftelor pãcãtoase, prin care supãrãm bunãtatea lui Dumnezeu. Sfântul Vasile cel Mare recomandã “înfrânarea limbii, lepãdarea mâniei, îndepãrtarea de pofte, clevetiri, minciuni, jurãmânt mincinos; fãrã acestea nu este post adevãrat”. În felul acesta înțelegând și practicând postul, ne vom lumina mintea și vom curãți sufletul și trupul de toatã patima, neputința și boala din noi, și ne vom înãlța duhovnicește.

Citeam zilele trecute o întrebare a unei credincioase ce muncește în străinătate și se plângea că nu poate ține post fiindcă mănâncă împreună cu colegii de muncă și nu vrea să îi supere. Răspunsul unui duhovnic mi-a plăcut foarte mult: Dacă ați fi nevoită să țineți regim din cauza unei boli sau ați ține un regim de slăbit, cu siguranță nu ați mânca, iar colegii v-ar înțelege. De ce să ne fie rușine să îl mărturisim pe Hristos prin tăria de a refuza mâncăruri de frupt în timpul postului? Singurii care pot încălca regula postului sunt cei cu adevărat bolnavi și copii foarte mici, deși aceștia din urmă ca și cei dintâi pot ține măcar post de carne, iar Miercurea și Vinerea și post de lactate. Trebuie numai voință. Iar, cu toții, și sănătoși și bolnavi, putem ține post încetând mânia, bârfa, răutatea, oprindu-ne de la faptele rele. Acest fel de post e mai plăcut Domnului și trebuie ținut tot timpul, nu doar de patru ori pe an!

Tot în această zi, Sfinții Părinți au rânduit pomenirea Sfântului Cuvios Ioan Sinaitul, supranumit „Scărarul”, de la cartea sa Scara raiului, prin care arată calea omului spre desăvârșire în 33 de trepte, ca un urcuș pe scară, pornind de la despătimire, la dobândirea virtuților și unirea cu Dumnezeu. Această carte este modelul pentru nevoință al monahilor și nu numai. Nu întâmplător a fost pus spre prăznuire astăzi, ci, deoarece acesta ne expune în cartea sa manualul din care să învățăm cum trebuie să ne nevoim ca să ajungem la scopul principal al existenței noastre: mântuirea.

Dintre toate mijloacele de tãmãduire ale bolilor sufletești și trupești, de care pãtimim, cele mai folositoare sunt cele pe care le pune la îndemâna creștinului Sfânta noastrã Bisericã, pentru cã, adevãrat este, aceste boli “cu nimic nu pot ieși, fãrã numai cu rugãciune și cu post”. Amin.