Grijile vieții și fobiile contemporane - Predică la Duminica a treia după Rusalii

PREDICĂ LA DUMINICA A III – A DUPĂ RUSALII,

Despre grijile vieţii – Mt. 6, 22-33

„Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui 
şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Mt. 6, 33)

Preacuvioși părinți și iubiți frați și surori întru Hristos,

Pericopa evanghelică de astăzi este parte din Predica de pe munte a Domnului nostru Iisus Hristos, unde a rostit și binecunoscutele fericiri. Probabil, unii cu greu înţeleg ceva din aceste porunci dificil de acceptat de iubitorii de sine, iar alţii, mai puţin cunoscători ai învăţăturii noastre creştine, s-ar putea chiar scandaliza. Iată conţinutul acestei pericope:

    „Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care este întru tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult? Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona. De aceea zic vouă: nu vă îngrijiţi pentru viaţa voastră ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea? Priviţi la păsările cerurilor, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele? Şi cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot? Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţini credincioşilor? Deci, nu duceţi grijă, spunând: ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Căci după toate acestea se străduiesc păgânii; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea se vor adăuga vouă“.

 Dreptslăvitori creştini,

 „Grijile vieţii” nu se referă numai la cele de trebuinţă vieţii de aici, sub aspect material, ci şi la cele viitoare, fiind invitaţi, astfel, să ne îngrijim cu deosebire de cele sufleteşti. Mai adânc, trebuie să ne preocupe acele griji spirituale care ne călăuzesc pe drumul mântuitor al cerului.

Dacă ne îngrijim doar de cele materiale, suntem materialişti. Ne îngrijim de cele duhovniceşti, suntem oameni duhovniceşti. Iar felul grijilor noastre ne izvorăşte, astfel, fericire sau nefericire. Preocupaţi doar de cele trecătoare, suntem veşnic frământaţi, panicaţi, nemulţumiţi, cu un cuvânt, nefericiţi. Ne îngrijim de cele ale sufletului, fără a neglija, desigur, cele strict necesare trupului, suntem liniştiţi, împăcaţi, mulţumiţi, cu alt cuvânt, fericiţi, încă din lumea aceasta, nu doar în cea făgăduită.

Iar acum, întorcând privirea spre textul evangheliei, minunându-ne de frumuseţea învăţăturilor, să încercăm o înţelegere mai apropiată a câtorva dintre cuvintele rostite de Mântuitorul nostru Iisus Hristos: „Luminătorul trupului va fi ochiul...”.

Prin „ochi” înţelegem aici nu numai simţul vederii, ci şi mintea, priceperea. Căci spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Ceea ce este ochiul pentru trup, aceea este mintea pentru suflet. După cum atunci când ochii sunt orbiţi, cea mai mare parte a lucrării celorlalte mădulare este pierdută, pentru că li s-a stins lumina, tot aşa şi când mintea este stricată, sufletul se umple de nenumărate rele. După cum cel ce stârpeşte izvorul a secat şi râul, tot astfel cel care strică mintea a tulburat toată osteneala sufletului în lumea aceasta...” (Omilii la Matei, XX, 3).

Pe de altă parte, cunoaştem importanţa ochilor trupeşti pentru o percepţie corectă. Ochii sunt ca nişte ferestre: prin ele noi privim lumea, dar suntem şi priviţi. Starea sufletească a omului se dezvăluie, astfel, în mare măsură prin privire... Bunătatea sau răutatea, lumina sau întunericul, înţelepciunea sau prostia se pot vedea, aşadar, prin intermediul ochiului; se citesc pe fața omului.

„Nimeni nu poate sluji la doi domni...”. Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui Mamona. „Mamona” este un cuvânt care în traducere înseamnă „avuţie, tezaur”, iar în contextul acestui verset este înţeles ca „demon al banului, al avariţiei, al egoismului, al posesiunilor materiale”.

Prin cuvintele de mai sus, Mântuitorul ne îndeamnă să nu fim duplicitari, cu două feţe, să zicem una şi să facem două. Să ne declarăm, adică, fii ai lui Dumnezeu, să părem a fi interesaţi de cele sufleteşti, iar în ascuns să ne preocupe banii, funcţiile, mâncarea, hainele luxoase şi altele asemenea. Ori eşti cu Dumnezeu, ori cu Mamona. Hotărăşte de care parte a vrei să rămâi!

„Nu purtaţi grijă pentru viaţa voastră ce veţi mânca şi ce veţi bea... . Căci pe toate acestea le caută şi păgânii...”. Din capul locului trebuie să înţelegem că Mântuitorul nu îndeamnă la pasivitate, lene, nemuncă. Ne atrage atenţia să nu ne preocupăm, însă, peste măsura cuvenită de cele ale trupului, aşadar spre observarea unui echilibru firesc între grija pentru suflet şi cea pentru materie.

Cei care aud dar nu înțeleg, se scandalizează: Iată, Hristos învaţă pe oameni să nu muncească! Iată un Dumnezeu care-i îndeamnă pe oameni să nu se îngrijească ce vor mânca şi cu ce se vor îmbrăca. Adică, să lenevească, aşteptând să le pice de undeva proverbiala pară mălăiaţă în gura lui Nătăfleață; să plouă, adică, cu mâncare, îmbrăcăminte şi cu toate celelalte lucruri de care avem nevoie aici pe pământ, fără a ne îngriji nicio clipă de ele. Ei bine, nu este aşa!

Aici Hristos și întreaga învățătură a Bisericii ne învață cum să ne raportăm la lucrurile de care avem nevoie, cum să trăim după placul lui Dumnezeu și în folosul nostru și al întregii lumi. Vedem adeseori în jurul nostru oameni care nu ştiu să trăiască. Oameni nefericiţi, care-şi petrec viaţa în abuzuri şi exagerări de tot felul, departe de voia lui Dumnezeu. Există oameni care cred că sinceritatea este slăbiciune, punând în schimb la mare cinste, viclenia şi falsitatea. Oameni care nici măcar în faţa lor înşişi nu-şi mai recunosc slăbiciunile. Există oameni, aşadar, care nu ştiu să trăiască, iar evanghelia aceasta ne învaţă nici mai mult nici mai puţin decât cum să trăim, mergând până la cele mai elementare lucruri din viața noastră, lucruri de care nu ne putem dispensa — hrana şi îmbrăcămintea.

Ce vrea să spună însă evanghelia, să nu ne intereseze deloc nevoile materiale? Îşi propune ea, oare, să încurajeze lenea? Vrea ea să incite la cerşetorie pe cel care, de fapt, ar putea munci şi ar putea să-şi câştige hrana şi traiul său, dar preferă să primească degeaba? Nici pe departe!... Nu se poate ca ea să contrazică pe Sfântul Apostol Pavel care spune clar: „dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce” (II Tes. 3,10). Cum trebuie dar să înţelegem cuvintele din evanghelia de astăzi?

Înţelesul comprimat al evangheliei de astăzi este acesta: nu vă îngrijoraţi peste măsură de lucrurile trupești, dealtfel necesare; să nu pună acestea stăpânire pe voi şi pe sufletele voastre, în aşa fel încât să nu mai puteţi nici măcar zări, din vâltoarea lor, împărăţia lui Dumnezeu! Să nu vă lăsaţi robiţi adică mâncării, băuturii, îmbrăcăminţii, grijilor de tot felul, mai mult decât de Dumnezeu. Să ne îngrijim, adică, în primul rând să-I plăcem lui Dumnezeu, şi abia după aceea de acestea. Să nu-L situăm, aşadar, pe El sub aceste lucruri, căci Dumnezeu este şi Creatorul lor, şi pe toate, ca un Atotputernic, le-a făcut pentru nevoile noastre.

Dumnezeu este gata să fie călăuzitor vieţii noastre, gata să ne ajute în fiecare problemă a noastră, dacă vom şti să I-o cerem. Din păcate însă, sunt atâţia oameni care-L „izolează” mai degrabă, îl limitează pe Dumnezeu la o cruce fugară, formală şi aproape inconştientă. Sunt între noi persoane care uită sau nu iau în seamă faptul că, dincolo de trupul acesta material, care sigur, îşi cere drepturile sale, au şi suflet, de care cel puţin în duminici și sărbători trebuie să se îngrijească în mod deosebit. Sunt oameni care nu înţeleg că nu se poate să slujească şi lui Dumnezeu şi păcatelor. Sunt persoane care şi duminica şi în sărbători şi tot timpul petrec la fel: în fuga aceasta după hrană, după bunuri materiale, după îmbrăcăminte, oameni „al căror dumnezeu este pântecele lor”, potrivit Apostolului Pavel (Flp. 3, 19).

Nu vrea, Doamne fereşte, să ne spună că necesitățile materiale nu au nicio importanţă pentru noi! Dimpotrivă! Haideţi să ne aducem aminte că Mântuitorului Hristos i-a fost milă de mulţimea care şedea şi-L asculta şi, pentru că se făcuse seară şi era înfometată, a binecuvântat pâinea şi peştele şi, înmulţindu-le, a purtat grijă de această nevoie a firii (Mt., cap. 14 şi 15). Nu vrea Dumnezeu să ne spună că nu trebuie să ne îngrijim deloc de mâncare, de bunurile materiale necesare şi de îmbrăcăminte, de sănătatea noastă și a familiei noastre, ci ne interzice să ne facem din acestea mici „dumnezei”, care să se substituie adevăratului Dumnezeu în sufletele noastre. Nu cumva preocuparea noastră numărul unu — grijă, obsesie, stres — să fie de ordin material, iar El să ajungă să ocupe în inima noastră un loc secundar, ultimul loc sau nici măcar acela. Dumnezeu se vrea prezent permanent în sufletul şi în preocupările noastre.

Aşa trebuie să-L receptăm, iar nu în felul în care a ajuns să fie receptat astăzi de tot mai mulţi: ca Unul „îndepărtat” şi izolat undeva în cer, ce asistă pasiv cum se nasc oamenii şi mor, pentru ca după aceea să îi ia la Dânsul sau nu, fără însă a participa la viaţa lor şi ei la a Lui. Eu cred că pe Dumnezeu trebuie să-L receptăm ca pe „un prieten pe care-L ţinem totdeauna de mână” şi pe Care îl simţim totdeauna aproape. El este singurul în măsură să ne ajute în problemele, slăbiciunile şi nevoile noastre. El poate şi-Şi doreşte să fie prezent în fiecare act de-al nostru, numai să-I cerem ajutorul şi „să-L ţinem de mână” permanent.

Bunurile materiale în sine nu trebuiesc condamnate, dacă sunt agonisite cinstit şi administrate creştineşte. „Nu-i condamn pe bogaţi - spune Sfântul Ioan Gură de Aur - ci pe cei robiţi de bogăţie”. Iov a fost bogat, dar nu a fost rob lui Mamona; nu era stăpânit de Mamona, ci-l stăpânea; era stăpân, nu rob. Stăpânea toate averile lui, ca şi cum ar fi fost administratorul unor averi străine. Nu numai că nu răpea averile altora, ci chiar pe ale sale le dădea celor nevoiaşi”. Înţelegem, aşadar, că „a nu purta de grijă ce vom mânca şi ce vom bea”, înseamnă a nu ne preocupa excesiv, peste măsură, egoist, de cele de pe pământ, ignorând aspiraţiile cereşti ale sufletului. Nu a ne lăsa în „voia soartei”, cum se spune, adică a nu munci, aşa cum din păcate înţeleg unii semeni de-ai noştri.

Iubiți credincioși,

În contextul zilelor noastre și a evenimentelor contemporane, există o mulțime de motive de îngrijorare. Astăzi ne confruntăm cu o pandemie și posibil o criză economică, întâmplată sau regizată de puterile oculte, doar Dumnezeu, Cel care a îngăduit aceasta spre folosul duhovnicesc al nostru, știe.

Pe măsură ce coronavirusul s-a răspândit în lumea întreagă, s-au interzis deplasările, s-au anulat evenimentele, s-au introdus acele reguli stricte de carantină și s-au limitat și încă se limitează contactele personale ale oamenilor. S-au închis până și bisericile, spitalele duhovnicești și de multe ori și trupești ale celor ce cred. Vedeți ce face grija de trup peste măsură, grija care Îl exclude pe Dumnezeu din viața omului? Frontierele s-au închis, rafturile din magazine s-au golit, oamenii tremurau și încă mai tremură de frică...

Situațiile de acest fel – fie pandemia COVID-19, fie criza economică sau orice altceva – pot deveni un motiv de frică și îngrijorare pentru cei necredincioși. Această frică și îngrijorare îi face să cadă în una din cele două extreme.

Prima extremă – fatalismul. Dăm mâinile în jos și spunem: „Fie ce-o fi. Când se va întâmpla, atunci și mă voi gândi, dar acum îmi voi continua viața și nu-mi voi face griji cu privire la modul în care aceste evenimente ar putea să afecteze viața mea și a celor din jur.”

Cealaltă extremă – controlul absolut. Suntem paralizați de îngrijorare și ne consumăm toate eforturile, intelectuale și fizice, pentru analiza celui mai rău scenariu posibil. Respectiv, întrucât nu ne putem controla destinul, noi încercăm să controlăm tot ce putem, și chiar și ceea ce nu putem.

Viziunea asupra vieții și morții determină reacția la ceea ce se întâmplă acum. Modul în care puteți să vă descurcați cu frica și îngrijorarea depinde mult de ceea ce credeți despre viață și moarte. Dacă viața aceasta e tot ce avem, atunci există motive de frică. La fiecare colț, de fiecare dată când trecem strada sau când dăm mâna cu cineva, ne poate aștepta sfârșitul. Dacă viața aceasta e tot ce avem, atunci fiecare secundă o considerăm importantă și ocolim orice pericol.

Hristos însă ne învață altceva. Din Sfintele Scripturi aflăm că viața noastră nu este doar o frântură scurtă, care azi este, iar mâine nu va fi. Omul a fost creat pentru veșnicie. Aici suntem doar în treacăt. Chiar dacă trupurile noastre au fost create pentru o perioadă scurtă de timp, sufletele noastre vor continua să trăiască pentru veșnicie, însă trebuie să trăim veșnicia de acum.Un Sfânt Părinte chiar îndrăznea să afirme că cel care nu trăiește raiul încă de pe pământ, adică o viață curată, cu Dumnezeu, în fapte bune și rugăciune, nu va vedea raiul nici după moarte.

În contextul pandemiei trebuie să avem discernământ. Nu trebuie să fim nepăsători crezând că nouă nu ni se poate întâmpla nimic, că sunt credincios, dar nici nu trebuie să ne lăsăm pradă fricii.

Nu trebuie să fim fataliști, că avem așa-zisa nădejde în Dumnezeu, și ne păzește de orice, fără să ne păzim noi înșine în prealabil. 
Am nădejde și credință în Dumnezeu că mă ocrotește și ferește de rele, dar nu trec strada fără să mă asigur, ci doar pe trecerea de pietoni; am nădejde, dar nu conduc peste limita legală; am nădejde, dar mă spăl pe mâini, iau tratament când sunt bolnav, muncesc ca să îmi câștig traiul zilnic. Este un proverb românesc: „Dumnezeu dă, dar nu îți pune în traistă!”  Eu trebuie să mă îngrijesc de mine și de aproapele cât îmi este cu putință, iar ce este peste puterile mele, le las în grija lui Dumnezeu.

Nu trebuie să ne fie frică de boală, foamete și tot felul de necazuri și supărări. Sfânta Scriptură ne învață că există două tipuri de frică: există frica de Dumnezeu și începutul înțelepciunii, iar al doilea tip de frică este cea inspirată de demoni, adică o teamă patologică. Însă, pe lângă acestea două, mai există și un al treilea tip, o așa numită teamă psihologică, ce se referă la nesiguranța și instabilitatea emoțională a unei persoane.

Sfântul Paisie Aghioritul, meditând și făcând o radiografie a lumii contemporane și a sufletului „omului recent”, spunea că în alte vremuri, omul avea o singură teamă – teama sfântă de Dumnezeu. Dar nu o teamă paralizantă, ca de un stăpân dur, neînțelegător și grabnic pedepsitor, ci teama fiului de a nu-și supăra părintele bun și iubitor, care nu l-a întristat niciodată pe copilul său, ci, dimpotrivă, și-a sacrificat întreaga Sa viață pentru binele lui. Teama aceasta sfântă îl făcea pe om să trăiască frumos și virtuos, în dragoste de Dumnezeu și în înțelegere și respect față de semenii săi.

Astăzi, în lumea științei și a tehnologiei, a progresului material și a emancipării nefirești, când inima omului a devenit „de gheață”, insensibilă la durerile celorlalți, ba chiar și ignorantă față de ale sale, frica de Dumnezeu a fost alungată din sufletul omului.

Și fiind alungată din sufletul omului această frică sfântă, observa Sfântul Paisie, în sufletul omului au intrat sumedenie de alte temeri, una mai sfâșietoare decât alta: teama de boală, teama de șomaj, teama de hoți sau pagubă, teama de moarte, „teama de teamă” etc.

Ca să fac o paranteză există peste o sută de fobii, temeri, frici de diferite lucruri sau situații, unele înregistrate ca boli ce necesită terapie sau tratament medicamentos.

Una dintre cele mai viclene temeri este „teama de celălalt”, teama de semeni, teama de „aproapele”. Iar aceasta este confirmată de tratatele sau manualele de psihologie și psihiatrie. De la „teama de a vorbi în public” din perioada comunismului violent și criminal, am trecut, iată, la „teama de aproapele”. Ultimele statistici confirmă faptul că teama cea mai mare a omului contemporan este așa-numita „fobie socială” sau „anxietatea socială”, adică teama de ceilalți. Teama de străini, teama de colegi, teama de prieteni, teama de membrii familiei, ba chiar teama de tine însuți și „teama de teamă”. Spaima că ești urmărit și monitorizat cu scopul de a fi judecat și criticat, clevetit și condamnat.

Proliferarea bolii Covid-19 ar trebui să fie un prilej de verificare și întărire în credință, nu prilej de deznădejde și temeri. Atitudinea de discernământ a creștinului trebuie să aibă o dublă direcție.

În primul rând, după cum am mai spus, suntem datori să întreprindem tot ceea ce ține de noi în prevenirea bolii, iar dacă aceasta s-a instalat deja, să luptăm cu toate puterile pentru vindecarea trupească. În această lucrare, trebuie să țină cont sau să respecte recomandările medicale autorizate, având convingerea că medicii și lucrarea lor sunt „mâna lui Dumnezeu” întinsă asupra lumii, spre tămăduirea ei fizică și spirituală.

Însă, mai presus de toate, creștinul trebuie să își îndrepte gândul curat și rugăciunea stăruitoare spre Milostivul Dumnezeu, Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre, de la Care vine „toată darea cea bună și tot darul desăvârșit”, spre mântuirea noastră și a lumii. Cu alte cuvinte, să nu ne temem a înfrunta, împreună cu Hristos, boala – oricare ar fi aceasta. Mai degrabă să ne temem a trăi, aparent sănătoși fizic, dar bolnavi și infirmi sufletește. Să alegem frica de Dumnezeu cea mântuitoare, care ne vindecă de fricile nefirești cele tulburătoare!

Frați creștini,

În loc de concluzie, vă istorisesc o minunată pildă despre Pronia dumnezeiască:

Se spune că un om cu viaţă îmbunătăţită a primit la bătrîneţe de la Dumnezeu darul de a-şi vedea trecutul. Şi-a revăzut viaţa pe care a parcurs-o, paşii pe care i-a făcut în viaţă ca pe nişte urme moi pe nisip. Şi, întorcându-se şi reluându-şi firul vieţii sale de la început, a văzut că, de cele mai multe ori nu era numai o pereche de paşi, ci două. Alături de urmele sale pe nisip era încă o pereche de paşi, şi i-a zis Dumnezeu: Acestea sunt urmele Mele, care au fost alături de tine şi ţi-au călăuzit paşii, sprijinindu-te totdeauna. Uitându-se mai bine însă, omul nostru a observat că, în clipele cele mai grele ale vieţii nu mai erau două perechi de urme, ci doar una, şi atunci a strigat la Dumnezeu şi I-a zis: Bine, Doamne, tocmai în clipele cele mai dureroase şi mai grele şi când aveam nevoie mai multă de Tine, m-ai lăsat singur? Și i-a zis Dumnezeu: În clipele cele mai grele din viaţa ta, pentru că M-ai slujit şi M-ai iubit, pentru că M-ai chemat totdeauna şi M-ai dorit, atunci Eu te purtam pe umerii Mei!…”

Fie ca Dumnezeu să ne poarte pe calea cea îngustă, dar mântuitoare, ca să Îl slăvim, în veacul cel viitor, împreună cu îngerii, cu Preacurata Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, și cu toți sfinții: Slavă Ție, Treime Sfântă: Tatăl Care ne-ai creat, Fiule Care ne-ai mântuit prin Răstignirea și Învierea Ta și Duhule Sfinte, Care ne-ai îndumnezeit! Amin.

M.H.

Hristos a înviat!!! - nu iepurașul s-a ouat...

Tradiția vopsirii în roșu a ouălor 

    Simbolistica oualor de Pasti trebuie cautata inainte de nasterea lui Hristos, in timpuri stravechi. Oul era dat in dar, fiind considerat simbol al echilibrului, creatiei, fecunditatii, simbol al vietii si al reinnoirii naturii, obiceiul vopsirii lui fiind intalnit la chinezi cu doua mii de ani inainte de Hristos. Obiceiul colorarii oualor s-a transmis crestinilor si este inca practicat mai ales la popoarele Europei si Asiei. Spre deosebire de alte tari ale Europei, unde obiceiul s-a restrans sau a disparut, la romani a inflorit, atingand culmile artei prin tehnica, materiale, simbolica motivelor si perfectiunea realizarii. Folclorul conserva mai multe legende crestine care explica de ce se inrosesc ouale de Pasti si de ce ele au devenit simbolul sarbatorii Invierii Domnului. Una dintre ele relateaza ca Maica Domnului, care venise sa-si planga fiul rastignit, a asezat cosul cu oua langa cruce si acestea s-au inrosit de la sangele care picura din ranile lui Iisus. Domnul, vazand ca ouale s-au inrosit, a spus celor de fata: „De acum inainte sa faceti si voi oua rosii si impestritate intru aducere aminte de rastignirea mea, dupa cum am facut si eu astazi”. 

   

Culoarea rosie cu care le vopsesc crestinii la Pasti, reprezinta pe de o parte focul, cu puterea lui purificatoare, dar si sangele lui Iisus care s-a scurs pe cruce pentru mantuirea lumii. Ciocnitul oualor semnifica sacrificiul divinitatii primordiale si se face dupa reguli precise: persoana mai in varsta (de obicei barbatul) ciocneste capul oului de capul oului tinut in mana de partener, in timp ce rosteste cunoscuta formula “Hristos a inviat”, la care se raspunde “Adevarat a inviat”. 

    Sfânta Tradiție, completând textele biblice în privința restului vieții pe pământ a Sfintei Maria Magdalena, ne spune că după marele eveniment al Cincizecimii, Sfânta, plină de Duhul Sfânt, a fugit din Ierusalim cu destinația Roma, care pe atunci era reședința imperială, ca să propovăduiască Evanghelia lui Hristos. Când a ajuns acolo s‐a prezentat mai întâi la Împăratul Tiberiu ca să‐i binevestească acestuia mesajul Învierii. 

    Cu privire la vizita Sfintei Maria Magdalena la împăratul Tiberiu, există diferite tradiții. Una dintre acestea este identificată în izvoare de învățatul ieromonah athonit al sec. al XIX‐lea, Hariton Duhovnicul (1836‐1903), și e cuprinsă în Viața Sfintei pe care a alcătuit‐o el însuși, spunând următoarele: „Sfânta a vindecat ochii bolnavi ai împăratului de atunci, Tiberiu, prin mântuitorul nume al Domnului nostru Iisus Hristos. Când a văzut aceasta, Împăratul s‐a minunat tare. De aceea a întrebat‐o cine este ea, și cine este Iisus Hristos. Sfânta a început să‐i povestească toate cele despre Mântuitorul Hristos până la răstignirea Lui și Înviere. Luminată fiind de Dumnezeu, a găsit un mod minunat vrednic de notat, nou și foarte potrivit pentru a arăta Învierea lui Hristos cea de viață dătătoare. A vopsit în roșu trei ouă spre dovedirea sângelui vărsat de Mântuitorul Hristos și pentru bucuria Învierii lui Hristos, și a oferit aceste ouă Împăratului zicându‐i: «Hristos a Înviat!» În continuare a zis împăratului că prin acele trei ouă îi arată sângele mântuitor al lui Iisus Hristos pe care l‐au vărsat iudeii și ighemonul Pilat, precum și mesajul plin de bucurie al Învierii lui Hristos. Când Împăratul a auzit acestea s‐a mâniat foarte și a trimis scrisori în Ierusalim chemându‐l la judecată pe Pilat și pe arhierei. Când aceștia au venit la Roma nu l‐au mai găsit în viață pe Tiberiu († 37), ci pe urmașul lui, Caligula († 41).” Hariton Duhovnicul spune că arhiereii au fost omorâți, iar Pilat a fost exilat în Vienna Galiei și acolo s‐a sinucis." (Ieromonahul Theologos Simonopetritul, Sfânta Maria Magdalena - Sfântul odor al Mănăstirii Simonos Petras, Editura Doxologia. 2015, p. 61) 

    Acest obicei e singurul acceptat de Biserică, doar ca simbol al învierii și nu ca scop în sine. "Culoarea tradițională cu care se vopsec ouăle de Paști este cea roșie datorită simbolismului ei. În ultimii ani se manifestă însă o tendință, din ce în ce mai prezentă, de a fi vopsite în fel de fel de culori, care de care mai pestrițe, plus că a mai apărut și moda lipirii de abțipilduri (niște kitsch-uri). Cel mai potrivit ar fi să ne limităm la vopsirea în culoarea roșie, ca formă de respect față de Patimile și Învierea Domnului, față de tradiția Bisericii și, până la urmă, față de bunul-gust. Nu aș numi ouăle colorate în fel și chip, neapărat o insultă la adresa credinței creștine (cine face acest lucru nu îl face cu o intenție vădită de a fi contra tradiției ci mai degrabă din necunoașterea simbolismului ouălor roșii, din dorința a impresiona prin frumusețea ouălor vopsite, din obișnuință, etc.) însă cu siguranță sunt foarte, foarte departe de simbolul Învierii Domnului." Pr. Andrei Atudori 

Bâlciul de Paște 

   Următorul articol, al Părintelui Eugen Tănăsescu, este preluat în întregime de pe site-ul Doxologia. 

    Încă odată, Hristos este aproape dat afară din propria-i sărbătoare. Ca și la Crăciun, când Nașterea Domnului este sufocată de Moși Crăciuni, reni, globulețe, luminițe etc., iată că și Învierea Domnului începe să fie sufocată de același spirit de bâlci, care parazitează Sărbătoarea tot așa cum, odinioară, iarmarocurile de Sărbători se pripășeau pe lângă lăcașele de cult, transformând creștinismul într-un carnaval. 

   1. Oul. Incontestabil simbol al vieții, oul a intrat în tradiția populară a Învierii prin diverse legende privind colorarea oului în roșu, culoarea sângelui Mântuitorului. Următoarea fază a evoluției oului a fost încercarea de a-l încreștina prin încondeiere a lui cu diverse motive religioase, născându-se astfel o amplă cultură internațională a oului încondeiat. Din păcate, există și tendința contrară, a oului-discotecă, colorat în diverse culori sau desenat cu diverse motive nereligioase. 

     2. Iepurele. Simbol mai degrabă al virilității, decât al vieții, iepurașul păgân apare în ținuturile germanice pe la 1500, ca o transformare magică făcută de zeița Easter asupra unei păsări rănite, în iepure care putea depune ouă, pe care le colora și le dăruia zeiței binefăcătoare (observați cum oul colorat este împrumutat în cultura germanică). Pentru că nu prea avea haz povestea, marketingul i-a băgat iepurașului pe gât și capacitatea de a face cadouri la copii, pentru a emoționa și a stimula cumpărăturile. Din acest moment, iepurașul a început să crească în importanță, astăzi devenind un iepuroi batjocoritor la adresa Paștelui, în care doar naivii mai cred că e simbol al vieții. Vorba unui prieten: mama este simbolul vieții (Eva – mama vieții), dar niciodată nu i-aș spune mamei că-i virilă ca un iepure. 

     3. Mielul. Este singurul animăluț nevinovat care are își justifică oarecum teologic prezența în Sărbătoare. Spun „oarecum”, pentru că vorbim despre o metaforă transformată în realitate prin trei argumente. Venită direct din tradiția Paștelui iudaic, tradiția sacrificări mielului (primul argument) a intrat și la noi, uneori cam forțat, pentru că nu toți apreciază gustul mielului, deși gospodinele au inventat diverse rețete care să-i mai „îndulcească” gustul. În creștinism, însă, Unul singur este Mielul cel sacrificat pe nedrept, Iisus Hristos. Desigur, Hristos este Mielul cel Pascal, care s-a jertfit pentru păcatele lumii (al doilea argument). Această metaforă s-a îmbinat însă cu tradiția creștină a agapelor frățești (mesele de după Liturghie, în care creștinii descopereau semnificația comunitară a mesei, ca act social), în care orice mare sărbătoare creștină atrage după sine și firești pregătiri cu „alese bucate” (al treilea argument). Astfel, nevinovata ovină a ajuns subiect de tranzacție comercială, iar pe cale de consecință, catalizator al consumerismului de tip religios. 

     4. Luminițele. N-am înțeles de ce ne trebuiau și luminițe de Paști. Dincolo de motivul unor contracte publice, probabil că explicația ar fi nevoia de a face vizibile și noaptea simbolurile marketizate ale Sărbătorii. Este paradoxal (dacă nu ipocrizie de-a dreptul) faptul că printre toate aceste figurine împodobite cu LED-uri, nu se găsește ceva care să te ducă cu gândul la Hristos, sărbătoritul zilei. Ca și la Crăciun, avem de-a face cu o supraexpunere a formelor, în lipsa fondului esențial: Învierea lui Hristos. Nici o figurină legată de semnificația religioasă a sărbătorii, nici măcar un mesaj. Mesaj??? A, stați așa... 

     5. Mesajul pascal. Ce-ar fi o sărbătoare fără urare?! Mesajul este esențial în astfel de situații, așa cum, în presă, titlul face audiența. Așa că încă de la origini, Paștele creștin a avut un mesaj clar: Hristos a Înviat! A apărut apoi și răspunsul de tip adeziune: Adevărat a Înviat!, care creștina comunicarea din societate. Cum însă creștinismul nu pare să mai fie astăzi „la modă”, mesajele pascale au început să sufere translații, uneori comice, alteori triste. Să luăm câteva situații, mai frecvente: a) Indiferent de ce sărbătorim, avem cvasi-prezentul „Sărbători fericite”. Chiar dacă nu știm ce sărbătorim, importantă e fericirea nu?! De preferat fericirea proprie, care în consumism se traduce mai mult prin „a avea” (cumpărături și cadouri) și mai puțin prin „a fi” tu însuți fericirea altora. Situația s-ar mai ameliora prin introducerea divinului în mesaj: ce ziceți de „Sărbători binecuvântate”? b) „Paște fericit” este adaptarea cronologică a mesajului de mai sus. Are și o replică tăioasă, dar comică: „Paște tu!”. Asta arată că translarea semnificației unui mesaj poate funcționa în orice sens. Tendința de a obține fericirea cu orice preț nu este sănătoasă. Pentru că nici fericirea nu e ceea ce pare la prima vedere. De pildă, dacă ne uităm în textul creștin al „Fericirilor”, vom fi zguduiți sufletește: cum să obții fericirea din necazuri, lipsuri, nedreptăți?! Uite că, prin Cruce, se poate. Dar cui îi mai pasă de Cruce? Nici Crucea și nici măcar un simplu mesaj creștin nu au avut loc între luminițele pascale. c) Mesajele pascale „prefabricate”. Pentru că unor creștini le este pur și simplu rușine să-și afirme credința printr-un mesaj de tip religios, au apărut „urările prefabricate”, care au conținut divers, numai religios nu. Unele sunt atât de „haioase”, încât transformă Sărbătoarea în bășcălie: „Paşte, mielul fericit, oul şade înroşit, de ruşine s-a scumpit, iar iubitul iepuroi să v-aducă euroi, fericire, sănătate, mult noroc şi spor la toate. Paşte fericit!” (nefericită inspirație de a alătura „iubit” și „iepuroi”); „De Paşte te provoc la un concurs de spart ouă. Am o presimţire că voi fi cel mai bun sau că te voi lăsa să câştigi, dacă iepuraşul mă va umple de generozitate şi compasiune! Ce zici? Te bagi?”; jignitorul „Simte-te bine de Paşte şi înfruptă-te cu bucate. Bucură-te ca daltonistul când vede ouă colorate” sau grețosul „Eu zic să te aşezi la masă, mănâncă cu multă pâine, nu cred că poţi să-ţi dai seama dacă-i miel sau dacă-i câine”. Ce să mai zic aluzia la drog (nu drob): „Să paştem cât de mulţi, să paştem toţi de-o dată, chiar dacă iarba nu-i legală, măcar e tolerată”. 

    Dragii mei, toate acestea se întâmplă însă din cauza unei mari și universale confuzii. Aceea de a crede (sau a ne lăsa păcăliți) că în mijlocul sărbătorii suntem noi. Că noi suntem centrul universului, că totul ni se cuvine și că trebuie să ne iubim doar pe noi. Este adevărat că Hristos S-a Răstignit și a Înviat pentru noi. Este la fel de adevărat că Învierea este dragoste absolută (inițial, despre asta am vrut să scriu), pentru că, prin Înviere, Hristos ne-a dat puterea de a crede că moartea e doar un fleac, un somn de moment, peste care vom trece spre viața cea veșnică. Cui i-ar place să știe că, după ce moare, dispare? Cine poate accepta că existența lui va deveni, într-o zi, nimic? Ce om, bucurându-se de viața aceasta, ar fi în stare să grăiască senin „vreau în neființă”? Ce necazuri sau dureri pot fi atât de mari, încât să nu-ți dorești să trăiești și după ce vor trece? Cine poate iubi moartea? De altfel, credința în Înviere este singura capabilă să alunge teama universală de moarte. Învierea este singura punte care ne trece în siguranță peste hăul morții, de care mulți se tem. Învierea este, astfel, dovada faptului că Dumnezeu ne iubește atât de mult, încât nu ne lasă să dispărem în neantul morții. 

    Evanghelia ne asigură că „Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”. Dar tot atât de adevărat este că nu trebuie să facem confuzie între iubirea de sine și iubirea de aproapele. Dacă Dumnezeu ne-a iubit, Înviind pentru noi dintr-o moarte în care judecata nedreaptă îl trimisese, atunci și noi suntem datori să ne iubim unii pe alții. De altfel, Dumnezeu nu ne cere imposibilul, nu ne cere să nu ne mai iubim, ci cere un lucru drept: să iubim pe aproapele „ca pe noi înșine”. Nu vă iubiți pe voi înșivă peste măsură. Pentru că, altfel, ajungeți la egoism, lăcomie desfigurare, autodistrugere. Nu iubiți să fiți în mijlocul Sărbătorii, în mijlocul atenției sau în fruntea tuturor, pentru că astfel cădeți pradă idolatriei de sine. Și chiar dacă, în ochii voștri, vi se pare că sunteți dumnezei, fără Dumnezeu cel Înviat nu veți învia vreodată. 

    Refuzați gândul că puteți învia fără a Răstigni mândria, mama egoismului și a lăcomiei. Refuzați a crede că Paștele este doar ce pui pe masă sau ce ai în cont, doar iepurele sau oul, doar luminițele sau mesajele pascale. Paștele e mai mult de atât. Este o trecere („pesah” = trecere în ebraică), o transfigurare a iubirii: de la iubire de sine, la iubire de aproapele. Lumea noastră va fi mai luminoasă, dacă Lumina din noaptea Sfântă aprinde în noi iubirea pentru celălalt. Altfel, ne vom năpusti lacomi asupra Sărbătorilor, luptându-ne și sfâșiindu-ne între noi pentru nimicuri colorate sau senzații gustative. A învia înseamnă a-ți iubi aproapele ca pe tine însuți. 

    Treziți-vă și ieșiți din bâlciul pascal al iubirii egoiste de sine. Hristos a Înviat! Tu, cititorule, ai înviat?

Dobri Dobrev, cerșetorul pentru Hristos

Cu siguranță cu toții ați auzit de minunatul bătrân cerșetor din Bulgaria, ctitor de biserici. Însă citind o poezie religioasă, chipul acestui om mi-a venit în minte.
Mai întâi de a cita integral articolul despre acest om binecuvântat, lecturați această poezie ce îl descrie perfect pe creștinul ortodox adevărat, pe sfânt. Dobri Dobrev e arhetipul omului cu adevărat fericit.

Omul fericit

Auzit-am că, pe vremuri,
Dumnezeu ar fi dorit
Ca să afle, printr-un înger,
Dacă omu-i fericit!

Merse îngerul pe cale
Lumea-ntreaga colindînd,
Când la deal şi când la vale,
Pe creştini tot întrebînd

Unul zise – Cum pot oare
Fericit să mă numesc?
Să îmi fie cu iertare,
Nu vezi cât de mult trudesc?!

Altul zise cu durere:
– Eu aş fi, dar ce să fac,
Fiindcă banii-s la putere,
Iar eu sunt un om sărac!

Unul spuse cu mândrie :
– Eu am bani, ce pot să zic?
Am destulă avuţie,
Nu duc lipsă de nimic!

Însă fericit aş spune
Că nu pot să mă numesc,
Fiindcă n-am copii pe lume
Şi încep să-mbătrânesc.

Altul strigă cu ocară:
– O, ce fericit aş fi,
Dacă n-aş avea povară
O mulţime de copii!

Nu am ce le da la masă,
Tare mult mă chinuesc,
Cum pot oare cu-aşa casă
Fericit să mă numesc!

Când pe altul îl întreabă:
– Tu eşti fericit, ori ba?
Dând din cap, el spune-n grabă
– Hm! nu prea mult, măria-ta!

– Dar de ce? Ce îţi lipseşte?
Zise îngerul suav,
Aş trăi împărăteşte,
Dar sunt trist, că sunt bolnav!

Am umblat prin lumea-ntreagă
Pe la doctori, dar n-am leac
Sunt slăbit şi fără vlagă
Şi nu ştiu ce să mai fac!

Si cuprins de întristare,
Îngerul plecă mâhnit,
Că în lumea asta mare
Nici un om nu-i fericit!

Tot aşa cârteau creştinii,
Orşiunde întreba,
Apăsând mai tare spinii
Domnului pe fruntea Sa.

Şi cu fiece răspuns,
Pas cu pas Îl aduceau,
Spre Golgota, în ascuns
Şi pe Cruce-L răstigneau!

Merse îngerul ce merse
Până când a întîlnit
Un om ce sudoarea-şi şterse
De pe chipul său trudit

– Omule, te văd muncind
Şi esti mult prea obosit,
Ziua toată robotind,
Spune-mi: tu eşti fericit?

Omul se-ndreptă de spate
Şi, privindu-l pe străin
Îi spuse cu bunătate:
Fericit sunt pe deplin!

Îngerul sări deodată
Iscodindu-l înadins:
Casa ta-i dărăpănată,
Focu-n vatră ţi s-a stins.

Ai copii prea mulţi, se pare
Şi cu greu îi creşti pe toţi,
Nu ai bani pentru mâncare,
Şi eşti fericit, socoţi?

Eu nu te cunosc, străine!
Şi nu ştiu de unde vii
Dar, de vrei rămâi la mine
Până mîine-n zori de zi.

Iat-acum se face seară,
Nu-i bine să mergi pe drum,
Că sunt oameni răi pe-afară
Şi flămând vei fi oricum.

Nu am bani, nu am avere,
Nu am casa un palat,
Am în schimb, o mângâiere,
Că am sufletul curat.

Casa mea dărăpănată,
Cu căldură te-o primi,
Chiar de focu-i stins în vatră,
Om mânca ce s-o găsi.

Şi cu toţii stînd la masă
Domnului I-am mulţumi,
Că spre noi mereu revarsă
Un noian de bucurii.

Să fii fericit în lume
Dacă vrei, nu e prea greu,
Că averea mea, vezi bine,
E doar Bunul Dumnezeu.

El îmi dă mereu putere,
El mă iartă când greşesc,
El mi-alină orice durere,
El m-ajută să trăiesc.

Cine are-aşa avere
Are tot ce şi-a dorit,
Are-n suflet mângîiere
Şi e-n viaţă fericit!

Am copii pe lîngă casă,
Am pământ să-l pot munci,
Am nevastă credincioasă,
Fericit de ce n-aş fi?

Îngerul să-i spună taina
Ar fi vrut, dar ce folos?
Se vedea că poartă haina
Dăruită de Hristos!

Bucuros, el se întoarse
Şi zbură spre cer grăbit,
Fiindcă, în sfârşit aflase,
Un om care-i fericit.

Auzind Domnul îndată
Le dădu creştinilor
Pedeapsa meritată
Pentru necredinţa lor.

Numai cel ce nu cârtise
Fericit în veci va fi,
Că, din toţi, doar el primise
Darul, de-a se mântui

Cine are-nţelepciune
Să priceapă, n-ar fi greu:
Fericirea nu e-n lume,
Ci e doar în Dumnezeu!!!

Dac-am fi, din întîmplare,
Întrebaţi şi noi cândva,
Conştiinţa noastră oare
Ce-ar răspunde? NU sau DA?!

Dobri Dobrev, cerșetorul pentru Hristos

Dobri Dobrev este un batran crestin ortodox din Bulgaria. Pentru faptele lui minunate, el a ajuns sa fie cunoscut drept un "cersetor pentru Hristos", din banii primiti de la credinciosi el ctitorind si ajutand manastirile si bisericile ortodoxe.
In anul 2000, fundatia bulgara "Pokrov" a realizat un film documentar despre filantropie in Biserica Ortodoxa Bulgara. Filmul cu pricina, intitulat "Mite", un fel de "Banul vaduvei", inchina un intreg capitol batranului Dobri Dobrev. Astfel, in capitolul al saselea, numit "Ctitorul cersetor", batranul Dobri apare infatisat ca un adevarat parinte filocalic.

Intalnirea cu acest batran cersetor bulgar ne-ar putea pune cu usurinta pe ganduri, intrebandu-ne care este cersetorul si care este bogatul, care este parintele si care este neinvatatul.

Dobri Dobrev, un altfel de parinte al Bisericii

Dobri Dobrev locuieste in satul Baylovo, localitate aflata la o distanta de 43 de kilometri mai spre est de Sofia, Bulgaria. Desi in aceasta localitate s-a nascut si a creat marele scriitor bulgar Elin Pelin, renumele acesteia a ajuns in nenumarate colturi ale lumii multumita insa batranului Dobri Dobrev.
Batranul traieste dintr-o pensie lunara de 160 de leva bulgaresti (aproximativ 80 de euro). Inca din anul 1988, in fiecare zi in care nu ploua, batranul Dobri Dobrev pleaca din satul natal si vine in Sofia. Batranul cerseste pe strazile din capitala bulgara, tacut si smerit, asteptand mila trecatorilor, nu pentru sine, care traieste le fel de smerit precum arata, ci pentru Hristos.
De obicei, batranul rugator sta langa Catedrala Sfantul Alexandru Nevski sau langa Biserica Sfintii Chiril si Metodie, ambele aflate in centrul Sofiei, tinand in mana o cutie de tabla sau un pahar de plastic, in care aduna mila trecatorilor.

Iesind din tacere, batranul ctitor saluta pe tot omul, milostiv sau nu, cu cuvintele: "Bucurati-va, intru Domnul!" Cand rosteste cuvinte, acestea sunt putine si desprinse parca dintr-o Filocalie: "Noi avem doua vointe, una de la Dumnezeu, si cealalta de la diavol. Noi suntem in razboi in mintile noastre. Sunt convins ca trebuie sa urmam si sa ascultam de voia lui Dumnezeu, in asa fel incat Dumnezeu sa ne ajute. Voa lui Dumnezeu este dreapta si adevarata. Totul in aceasta este bun. Nu avem voie sa mintim, nici sa furam, nici sa savarsim desfranare. Trebuie sa ne iubim unii pe ceilalti, asa cum Dumnezeu ne iubeste pe noi. Binecuvinteaza, Doamne!"
In smerenia lui, batranul saruta adesea mana celor care ii daruiesc un banut. Atat dupa infatisare, cat si dupa viata lui practica, fara greseala il putem asemana pe batranul bulgar cu un sfant "nebun pentru Hristos", care de mult nu mai traieste pentru sine si pentru aceasta lume, ci pentru semenii sai si pentru Imparatia lui Hristos.
Bland si deloc revoltat pe lumea din jurul sau, adesea neatenta fata de nevoile credinciosilor, batranul Dobri Dobrev ctitoreste uimitor de mult bisericile nevoiase. Astfel, toti banii pe care ii primeste drept milostenie, batranul ii doneaza bisericilor nevoiase, pentru reparatii, sau semenilor sai cuprinsi de saracie si nevoi.
Pentru inceput, batranul Dobrev a sustinut material reconstruirea Manastirii Eleshnitsa. Aceasta manastire, inchinata Maicii Domnului, se afla la patru kilometri nord-est de localitatea omonima si la numai cativa kilometri inspre est de Sofia. Intemeiata in anul 1499, manastirea a fost distrusa in anul 1793, de bandele din Kurdzhali. Reconstruita in anul 1820, manastirea nu a reusit insa sa isi revina decat dupa anul 2000, cand biserica acesteia a fost reparata.
Mai apoi, in luna mai a anului 2009, batranul Dobri Dobrev a mers la unul dintre slujitorii Catedralei Sfantul Alexandru Nevski, din Sofia, si i-a spus: "Vino cu mine, sa iti dau bani pentru biserica." Fiind intrebat de ce a ales aceasta biserica pentru a-i darui banii adunati, batranul a raspuns simplu, zicand: "Eu adun bani pentru manastiri, pentru manastiri nevoiasi sau parasite. Le reconstruiesc, le reinnoiesc. Nu fac mult, insa deoarece acestea sunt ocolite de pelerini, au mare nevoie de ajutor spre a renaste."
Preasfintitul Tihon al Tiveriopolei, slujitor in Catedrala Sfantul Alexandru Nevski, marturiseste: "Nu mi-a venit sa cred cand am vazut chitanta, caci este greu de crezut, ca cel mai mare ctitor al catedralei este batranul Dobre, cel pe care toata lumea il cunoaste, cersetorul imbracat in costum national. Astfel, intr-un singur an, acest batran a donat catedralei 35.700 de leva (aproximativ 20.000 de euro). Potrivit documentelor de inregistrare a donatiilor facute catedralei, de zeci de ani nu a mai existat un ctitor atat de mare."
Poate parea greu de crezut ca una dintre cele mai mari biserici ortodoxe din Balcani, catedrala patriarhala a Bulgariei, in care se aduna lunar toti mitropolitii tarii, a primit un asemenea dar tocmai de la un batran cersetor. Privind chiar si numai spre donatiile facute de acest batran catedralei din Sofia, ne putem intreba, cu durere: In ce situatie a ajuns lumea noastra, daca cel mai mare donator dintre noi este un batran oarecare, ba inca si sarac.
Recent, din mila lui Dumnezeu, batranul din Baylovo a implinit 97 de ani. Numele si faptele batranului Dobrev din Baylovo sunt asemenea unei palme date tuturor acelora care, numindu-se crestini, se scalda in avutii si cheluieli inutile, in vreme ce multe dintre bisericile lui Hristos zac inca neingrijite sau chiar parasite.

Teodor Danalache