Predică la Praznicul Botezului Domnului nostru Iisus Hristos

Preacuvioși părinți și iubiți frați și surori întru Hristos,

C

u mila și cu îndurarea lui Dumnezeu, iată am ajuns și în anul acesta la prealuminatul praznic al Botezului Domnului. Sărbătoarea de astăzi se mai numește și Teofanie sau Epifanie, adică Arătarea lui Dumnezeu.

Acest eveniment a avut loc atunci când Hristos a ajuns la vârsta de treizeci de ani, înainte de a începe lucrarea oficială a învățăturii și a Patimilor Sale pentru mântuirea neamului omenesc. Alegerea acestei vârste pentru începerea activităţii publice a lui Hristos în lume are legătură cu faptul că la evrei putea vorbi poporului doar un bărbat desăvârşit; treizeci de ani fiind considerată vârsta maturizării omului.

Sfânta Scriptura nu amintește multe evenimente din intervalul de timp dintre Întâmpinarea Domnului si Botezul lui Hristos. Ceea ce cunoaștem este fuga în Egipt şi întoarcerea de acolo, ca şi prezenţa lui Hristos în templu la vârsta de doisprezece ani. Evangheliile nu au fost scrise pentru a descrie întreaga viață a lui Hristos, ci pentru a face cunoscută lumii întruparea Fiului lui Dumnezeu-Cuvântul și, de asemenea, pentru a vădi învățătura, faptele şi patimile Sale pentru neamul omenesc. Evangheliile au fost materiale de catehizare şi nu era necesară istorisirea vieții lui Hristos şi nici a întâmplărilor din copilăria Sa. Prezenţa Lui în templu la doisprezece ani a fost surprinsă de Evanghelie tocmai pentru că a însemnat o vădire timpurie a faptului că El era Fiul lui Dumnezeu.

Trebuie subliniat faptul că absenţa evenimentelor din copilăria şi din adolescenţa lui Hristos nu înseamnă că El nu se afla în Iudeea. În afară de cei şapte ani de pribegie în Egipt, de frica regelui Irod, Hristos a trăit lângă Maica Sa şi lângă Iosif, care era tatăl Sau adoptiv, şi le era supus. Nu este adevărat ceea ce se spune de către unii, anume că Hristos S-ar fi dus în alte ţări, ca de exemplu în India, unde Şi-ar fi petrecut viaţa până la vârsta de treizeci de ani, când S-ar fi arătat dintr-o dată în Nazaret şi la râul Iordan. În Sfintele Evanghelii există mărturii care arată că atunci când a început propovăduirea, Hristos era cunoscut de compatrioții Săi, numai că ceea ce îi nedumerea pe aceștia era înțelepciunea Sa.

Hristos vine la Ioan care predica şi boteza la râul Iordan. De vreme ce botezul lui Ioan avea rolul de a-i îndruma pe oameni pentru ca aceștia să-şi cunoască starea de păcătoșenie şi de a pregăti poporul pentru primirea Botezului desăvârșit al lui Hristos, iar Hristos, fiind Dumnezeu desăvârșit şi om desăvârșit, nu făcuse niciun păcat, atunci de ce a fost nevoie ca El sa primească Botezul?

Sfântul Ioan Damaschin spune că Hristos nu S-a botezat pentru că avea nevoie de curățire, „ci pentru a lua asupra Sa curățirea noastră”. El Şi-a asumat curățirea oamenilor în același fel în care a primit Patimile şi Răstignirea, cu toata durerea si suferința lor. Hristos S-a botezat pentru a strivi capetele dracilor; pentru a spăla păcatul şi a-l îngropa în apă cu totul pe vechiul Adam; pentru a-l sfinți pe Botezător, fiindcă nu Înaintemergătorul L-a sfințit pe Hristos, ci Hristos l-a sfințit pe Înaintemergător, atunci când acesta din urma a pus mâna sa pe capul lui Hristos; S-a mai botezat pentru a ţine Legea, deoarece El Însuși o dăduse şi nu voia să pară un călcător al ei şi, în fine pentru a descoperi taina Sfintei Treimi şi a oferi preînchipuirea şi modelul propriului nostru botez, adică Botezul desăvârșit care se face cu apă şi cu Duh Sfânt. Dincolo de toate acestea, prin Botezul Său în râul Iordan, Hristos a sfințit apele. De aceea, în ziua Bobotezei săvârșim slujba sfințirii apelor, iar in timpul slujbei cerem Duhului Sfânt sa se pogoare asupra apei. Astfel, după sfințire, apa încetează sa mai fie apă a căderii, făcându-se apă a reînnoirii pentru că se unește cu harul nezidit al lui Dumnezeu.

Căderea şi stricarea firii noastre au fost urmate de renașterea omului. Prin întruparea lui Hristos, ca şi prin toate celelalte etape ale sfintei iconomii, între care se afla, firește, şi Botezul în râul Iordan, neamul omenesc a fost remodelat. Vrând să rezidească firea noastră stricată de păcat, Dumnezeu a folosit foc şi apă. Focul a venit de la El, pentru că Dumnezeu este „foc mistuitor” care arde răul, iar apa a fost luată din râul Iordan. Se ştie că e abosolut imposibil ca apa şi focul să existe împreună, pentru că focul nu se poate aprinde şi nici nu poate să ardă în apă, iar apa stinge focul, dar în râul Iordan, ele au putut să coexiste pentru că focul era nezidit, în vreme ce apa era zidită. De aceea, focul nu a fost afectat de apă, dimpotrivă, apa zidită s-a sfinţit prin focul Dumnezeirii.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Iordanul este chipul neamului omenesc. El se numește astfel, pentru că are în alcătuire două izvoare: Ior şi Dan. Aceste izvoare formează râul Iordan, care se varsă în Marea Moartă. Prin analogie, întregul neam omenesc se trage din două izvoare, adică din Adam şi Eva, dar prin păcat, el a fost îndreptat spre moarte, adică spre marea moartă a vieții noastre, care este cuprinsă de întunecime. Întrupându-Se, Hristos a venit în Iordan, adică în neamul omenesc, a biruit moartea şi i-a întors pe oameni spre viața primordială.

Iubiţi credincioşi,

În nici o altă împrejurare nu avem o descoperire atât de minunată a Sfintei Treimi ca la Botezul Domnului. Este adevărat că Sfânta Scriptură conţine unele mărturii despre Sfânta Treime şi înainte de venirea Mântuitorului. Astfel, cuvintele lui Dumnezeu „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră” (Fac. I, 26) mărturisesc prezenţa nu unei singure persoane în Dumnezeu, ci a unei plurităţi. Cântarea „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot” (Is. VI, 3) indică faptul că îngerii (Serafimii) preamăresc pe un singur Dumnezeu în trei persoane. Să ne amintim apoi că patriarhul Avram a fost vizitat la stejarul Mamvri de trei tineri, cărora li s-a închinat şi le-a adus daruri, adresându-li-se însă ca unui singur Om prin singularul „Doamne”, căci ştia că Dumnezeu este de faţă (Fac. XVIII, 1-2). Dar toate aceste descoperiri şi altele au fost mai puţin clare, deoarece ele au avut loc într-o vreme de pregătire şi de aşteptare a mântuirii.

Sfintele Evanghelii ne istorisesc că, „botezându-se Iisus, când ieşea din apă, îndată cerurile s-au deschis şi Duhul lui Dumnezeu s-a văzut pogorându-se ca un porumbel şi venind peste El. Şi iată glas din ceruri zicând: Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit” (Matei III, 16-17; Marcu I, 10-11; Luca III, 21-22).

Arătarea Sfintei Treimi în timpul Botezului Domnului este descoperirea unei taine mari şi nepătrunse de mintea omenească. Ea ni s-a descoperit pe măsura puterii noastre de a cunoaşte şi de a crede. Astfel, din cuvintele „Fiul Meu cel iubit”, rostite de Tatăl, înţelegem că între Tatăl şi Fiul este o iubire veşnică, iar arătarea Sfântului Duh în aceeaşi clipă mărturiseşte prezenţa aceleiaşi iubiri atât între Tatăl şi Duhul Sfânt, cât şi între Fiul şi Duhul Sfânt. De aceea, Sfântul Ioan Apostolul şi Evanghelistul a scris: „Dumnezeu este iubirea” (I Ioan IV, 8). Fiul ne-a descoperit că Sfântul Duh purcede de la Tatăl (Ioan XV, 26), ceea ce însemnează că e plin de iubire ca şi Tatăl. Iubirea lui Dumnezeu faţă de lume exprimă iubirea între persoanele Sfintei Treimi, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Acest adevăr reiese din cuvintele Mântuitorului: „Precum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi” (Ioan XV, 9): „Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă, ca să fie cu voi în veac Duhul Adevărului” (Ioan XIV, 16-17).

Desigur, mintea omenească nu poate cuprinde în întregime taina Sfintei Treimi. Un singur Dumnezeu proslăvit în Treime ne-a fost descoperit de Persoana Fiului deofiinţă cu Tatăl, născut înainte de veci, Iisus Hristos, dar înţelesul tainic este atât de adânc, încât „ce anume este Dumnezeu în fiinţa Sa, aceasta este cu neputinţă să se ştie de vreo făptură nu numai văzută, dar şi nevăzută, adică nici de înşişi îngerii, fiindcă nu este defel vreo asemănare între Ziditor şi zidire” (Mărturisirea de credinţă a Bisericii Ortodoxe, 1642, trad. Alexandru Elian, Bucureşti, 1981, răspuns la întrebarea a VIII-a, p. 28). Dar atunci când puterea cunoaşterii devine insuficientă, intervine puterea credinţei care uşurează omului primirea tainelor dumnezeieşti. Dumnezeu ne-a dat darul credinţei ca fiinţa noastră să se străduiască la „dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Ev. XI, 1).

Fraţi creştini,

Astăzi, când prăznuim Botezul Domnului, se cuvine să arătăm câte sunt botezurile care au închipuit Botezul creştin de la începutul lumii şi care vor mai fi. După mărturia Sfîntului Ioan Damaschin, opt sunt botezurile.

Primul botez a fost potopul, pentru curmarea păcatului (Facere 7, 17-24). Al doilea botez a fost trecerea evreilor prin mare şi prin nor, căci norul este simbolul duhului, iar marea al apei (Ieşire 13, 22; I Corinteni 10, 2). Al treilea botez a fost botezul Legii Vechi, numit „tăierea împrejur”. (Facere 17, 10-14). Al patrulea este botezul lui Ioan, numit botezul pocăinţei (Matei 3, 1-11). Al cincilea botez este botezul creştin prin apă şi prin Duhul Sfânt, instituit de Domnul nostru Iisus Hristos, prin cuvintele adresate ucenicilor Săi: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei 28, 19). Acesta este cel mai mare botez din cele amintite pînă acum. Al șaselea botez, care este de o măsură cu Botezul creştin, prin apă şi prin Duh, este botezul prin pocăinţă şi prin lacrimi, adică Sfânta Spovedanie, prin care ni se dezleagă toate păcatele. Al şaptelea şi cel mai desăvîrşit este botezul prin sânge şi mucenicie pentru dreapta credinţă, cu care Însuşi Hristos S-a botezat pe Cruce în locul nostru. El este foarte cinstit şi fericit, pentru că nu se mai pângărește a doua oară cu întinăciunea păcatului şi singur le poate înlocui pe toate celelalte. Al optulea şi ultimul botez este focul cel veşnic de după judecata obştească. Acest botez nu este mîntuitor, ci pe de o parte distruge răutatea şi păcatul, iar pe de altă parte pedepseşte necontenit (Dogmatica, cap.IV, p.247-252).

După ce am arătat cele opt feluri de botezuri, este bine să vorbim mai pe larg despre importanţa botezului creştin ortodox.

Cel mai desăvîrşit botez care curăţă păcatele noastre, este Botezul creştin, adică botezul prin apă şi Duh, pe care îl primim îndată după naştere. După învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos, cine nu are acest botez nu poate să intre în Împărăţia cerurilor (Ioan 3, 5). Acesta se săvârșește prin afundare întreită în apă, care arată, pe de o parte, că temeiul credinței noastre este Sfânta Treime, iar pe de altă parte, închipuieşte cele trei zile petrecute de Domnul în mormânt (Matei 12, 40). Prin afundarea în apă se închipuieşte totodată moartea noastră pentru viața în păcate de până aici și îngroparea noastră cu Hristos. Iar ieșirea din apă închipuieşte învierea noastră împreună cu Hristos, pentru viața cea nouă întru El. Prin Botez, spălându-ne păcatele, ne facem astfel părtaşi morţii şi învierii lui Hristos, devenim membrii ai Bisericii şi intrăm într-o viaţă nouă. Îndată după Botez cel botezat mai primeşte încă două Sfinte Taine. Adică ungerea cu Sfântul Mir, prin care pruncul se miruieşte pe toate părţile trupului, când preotul rosteşte cuvintele: „Pecetea harului Duhului Sfânt”, şi apoi Sfânta Împărtășanie. Prin ungere noul botezat primeşte pecetea şi darul Duhului Sfânt, devenind membru al Bisericii, iar prin Sfânta Împărtăşanie se uneşte cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Astfel, suntem morţi pentru păcat şi viem pentru Dumnezeu (Romani 6, 3-11).

Iubiţi credincioşi,

Sfânta Evanghelie zice: „S-a deschis cerul, şi S-a coborât Duhul Sfânt în chip de porumbel” peste Fiul lui Dumnezeu, Care stătea în Iordan. Deschis este şi astăzi cerul, şi din nou Duhul Sfânt Se pogoară deasupra apelor şi Dumnezeu îl mărturiseşte pe Fiul Său.

O, de s-ar deschide şi ochii noştri sufleteşti! O, de-ar putea urechile noastre să audă glăsuirile cereşti! Am vedea că cerurile sunt deschise deasupra noastră. L-am vedea pe Fiul lui Dumnezeu stând printre noi şi pe Duhul Sfânt plutind deasupra noastră şi am auzi glasul lui Dumnezeu vestind dumnezeirea Mântuitorului lumii. Am simţi cum Duhul Sfânt Se coboară deasupra apelor, cum le redă bunătatea pe care au avut-o la facerea lumii şi le dăruieşte puteri tămăduitoare, cu care să renască natura căzută. Noi înşine ne-am acoperi de lumină, gurile noastre s-ar umple de duh şi L-ar cânta cu bucurie pe Cel ce ne-a întărit pe noi pe piatra credinţei.

Dar numai cei curaţi cu inima văd cele dumnezeieşti. Cei întunecaţi de păcat ca şi mine, văzând nu văd şi auzind nu aud. Oamenii au văzut cerul în timpul Botezului Domnului, dar numai loan Botezătorul a văzut că cerul era deschis. Mulţi L-au văzut pe Domnul Iisus Hristos când a venit la Iordan, dar loan a fost singurul care a simţit că El era Fiul lui Dumnezeu întrupat, iar ceilalţi îl vedeau ca pe un om obişnuit, un dulgher şi un fiu de dulgher.

Se poate ca nu doar loan să-L fi văzut pe Duhul Sfânt pogorât deasupra Lui în chip de porumbel, dar numai el a priceput că Acela este Duhul Sfânt, în timp ce ceilalţi l-au luat drept un simplu porumbel în zbor. Poate că mulţi au auzit la Iordan glasul lui Dumnezeu-Tatăl, dar numai loan a desluşit pe deplin mărturia lui Dumnezeu despre Fiul Său, în timp ce celorlalţi li s-a părut că aud un tunet deasupra apelor.

La fel şi astăzi, vedem norii acoperind cerul, dar nu vedem că cerul este deschis, inspirăm aerul, dar nu simţim Duhul Sfânt pogorât asupra noastră şi a apelor, auzim cuvintele cântărilor bisericeşti, dar nu le pricepem puterea dumnezeiască. Dar cu adevărat Se află între noi Cel ce a spus: „Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor" (Matei 18, 20). Cu adevărat cerurile sunt acum deschise şi Ziditorul lor îl mărturiseşte acum pe Cuvântul Cel împreună Veşnic cu El şi acum Se va pogorî Duhul Sfânt peste ape şi le va sfinţi.

Prin harul lui Dumnezeu, apa va deveni izvor de sănătate sufletească şi trupească, izvor de sfinţire, a noastră, a caselor noastre şi a întregii naturi şi se va păstra nestricată vreme de mulţi ani, făcându-se un fel de glas al lui Dumnezeu, care vesteşte că Mântuitorul nostru Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu pogorât pe pământ ca să ne renască spre nestricăciune şi să ne aducă în Biserica cerească.

Să ne deschidem inimile prin credinţă şi deschizându-ne gurile spre slavoslovire, să strigăm din adâncul inimii: „Mare eşti, Doamne şi minunate sunt lucrurile Tale şi nici un cuvânt nu este de ajuns pentru a lăuda minunile Tale!”. Amin.

Antologie din predici ale Pr. Cleopa, P.S. Ierotheos Vlachos, Sfântul Nicolae Velimirovici și alții.

Adevărata poveste a lui Moș Crăciun

Se povestește din bătrâni că în Vifleem trăia un păstor bătrân, de lege păgân, cu numele Crăciun.

Întâmplarea a făcut ca Mântuitorul lumii, Domnul nostru Iisus Hristos, să se nască din Sfânta Fecioară Maria, chiar în staulul de vite al acestui bătrân păstor, păgân de lege și iată cum:

În seara de 24 spre 25 decembrie, Sfânta Maria însoțită de Iosif, a cerut găzduire la o casă, la marginea orașului Vifleem, chiar la casa lui Crăciun.

Baba Iova, nevasta lui Crăciun, nu o primi pe Maica Domnului în casă,  văzând că trebuie să nască, spunându-i că soțul ei, Crăciun, e om răi  la inimă și are să se supere când va afla.

Sfânta Fecioară se furișează într-o iesle cu doi boi din staulul păstorului.

Trecuse de miezul nopții și baba Iova vede o lumină din coșarul boilor, o lumină de părea că toată ograda e în flăcări.

Moș Crăciun, păstorul, dormea și nici habar n-avea. Baba Iova alergă în staulul boilor și în loc de foc, ce vede? Vede pe Maria lui Iosif, pe Sfânta Fecioară, că născuse în ieslea boilor pe Mântuitorul, pe Ziditorul lumii, pe Domnul nostru Iisus Hristos.

La această priveliște dumnezeiască, baba Iova cade încremenită la pământ și strigă:

– Maică Preasfântă, Fecioară slăvită, miluiește-mă.

Maica Domnului cu vorbe blajine o roagă să se apropie de Sfântul prunc și după obiceiul moașelor de țară, să scalde dumnezeiescul Fiu.

Baba Iova scaldă  Copilul și veselă de această minunăție aleargă în casă, bate din palme de bucurie, spune unchiașului ei Crăciun că ea de acum înainte este moașa Mântuitorului lumii:

Ce bucurie,

Ce veselie,

Pe noi, Crăciune,

Că a venit în lume,

La noi S-a născut

Domnul cel de sus,

Domnul cerului

Și al pământului.

Hristos, Domnul cel slăvit

Cum de mult s-a proorocit.

Moș Crăciun nu numai că nu crede, dar, în furia lui, trântește pe baba Iova la pământ și o pedepsește, tăindu-i mâinile cu un topor. Sărmana babă, aleargă țipând la ieslea dumnezeiescului prunc.

– Apropie-ți, moașă Iova brațele tale de scutecele preasfinte ale pruncului! a spus Maica Domnului.

Nici nu apucă să atingă bine scutecele pruncului, că minune! Babei Iova i se lipiră mâinile la loc și din palmele ei ieșeau raze mai strălucitoare decât soarele.

Bătrânul Crăciun, înspăimântat de îngrozitoarea faptă ce săvârșise, cade cu fața la pământ, plângând ca un copil.

Într-un târziu se scoală și merge la ieslea Mântuitorului.

Numai era acel Crăciun cu căutătura-i fioroasă, cu fața posomorâtă, ci un unchiaș bătrân, cu barba albă ca zăpada, cu fruntea senină, blând la suflet ca un mielușel și plin de bunătate. Cu ochii scăldați în lacrimi, cade în genunchi la picioarele pruncului Iisus și îi cere iertare.

Glasuri de îngeri și strigăte de bucurie și veselie s-au auzit din ceruri.

Din păgân cum era, acum unchiașul Crăciun se făcu creștin.

Fiul Mariei l-a dăruit pe el ca în veci să nu mai moară și în fiecare an cât va fi lumea și pământul Moș Crăciun să colinde prin vânt, prin frig, prin ger, prin vifor și ninsoare, cu traista-i plină doldora pe la casele oamenilor, pe la cei mari, ca și pe la cei mici, pe la bogați, ca și pe la  cei săraci, aducându-le îmbucurătoarea veste despre nașterea Mântuitorului lumii, a Domnului Nostru Iisus Cristos.

Legendele, în proză, despre Maica Domnului și Crăciun nu numai că s-au povestit până azi printre români, dar ele au dat naștere, în decursul timpului, și la o mulțime de colinde care, an după an, se cântă în Ajunul Crăciunului sau al Nașterii Domnului Nostru Iisus Cristos, cum este și următorul:

Povestea lui Moș Crăciun

A venit la noi la poartă,
Un bătrân frumos la chip,
Și-a-ntrebat dacă se poate
Ca să fie găzduit.

Casa noastră e deschisă,
O, bătrân străin și bun!
Vino, stai cu noi la masa,
Că ești obosit de drum!

După ce stătu la masă,
Se-nchină evlavios
Și-ncepu să povestească
De nașterea lui Hristos.

Noi, de altfel, ne uitarăm
Privind către el uimiți
Și cuvintele- ascultarăm
Lângă-ai noștri dragi părinți.

Ne spunea c-a fost odată
Demult, tare de demult,
Un bătrân, Crăciun anume,
Rău la inimă și crud

Și-ntr-o noapte la'lui poartă,
Cineva bătând ușor,
Ceru ca să-i găzduiască
Până dimineața-n zori.

Cu cuvinte de ocară
Către poartă alergând,
Văzu-o tânără Fecioară
Și-un bătrân cu chipul blând.

Și voind el să-i vorbească
Bătrânu-l ruga zicând
Că i s-a-mplinit să nască
Fecioarei, pe Pruncul Sfânt

Într-un grajd de oi și vite
Pe-amândoi îi alungă
Să stea până-n zorii zilei
Cu toiag i-amenință

Și-acolo născu Fecioara
Pe Fiul lui Dumnezeu
Lângă oile și boii
Bătrânului celui rau

În iesle, pe fânul rece
Iisus Pruncul privea
Cum boii veneau la Dânsul
Și suflând Îl încălzeau

Iar Maria, Maica Sfântă
Sta mirându-se privind
Cum boii recunoștință
Arătau spre-al lor Stăpân

Dar de-odată se văzură
Îngeri ce din cer veneau
Către-acea umilă șură,
La Prunc și-L preamăreau

Și o stea frumos deasupra,
Strălucit s-a arătat,
Iar trei magi intrând 'năuntru,
Pruncului s-au închinat.

Aur, smirnă și tămâie
Magii cu ei au adus
Și cu drag le așezară
Lângă ieslea lui Iisus

Și păstori de oi sosiră,
De prin văi și de prin munți
Lui Iisus să I se-nchine
De îngeri fiind vestiți

Acea stea văzând bătrânul
Crăciun cel rău și zgârcit,
A-nțeles cine-s străinii
Ce la grajd i-a găzduit.

Și cu lacrimi de durere,
Către iesle alergând
Iertare-ncepu a cere
De la Blândul său Stăpân

Și încă spunând acestea
Bătrânul ce povestea
Lacrimile-i udau fața
Și graiul îi tremura.

Voind noi să ne mai spună
De-acolo ce s-a-ntâmplat
El ne-a zis c-o sa mai vină
Și în următorii ani.

Și mergând el către poartă
Îi urmarăm toți tăcând,
Iar el arăta cu mâna
Către sat așa grăind:

Eu la toți în astă seară
Cu colindători am fost
Și le-am spus minune mare
A nașterii lui Hristos.

Legendă populară, Ghidul educatoarei, Maria Comănescu și Doina Gheorghe.