Preacuvioși părinți și iubiți frați și surori
întru Hristos,
u
mila și cu îndurarea lui Dumnezeu, iată am ajuns și în anul acesta la
prealuminatul praznic al Botezului Domnului. Sărbătoarea de astăzi se mai
numește și Teofanie sau Epifanie, adică Arătarea lui Dumnezeu.
Acest eveniment a avut loc atunci când Hristos
a ajuns la vârsta de treizeci de ani, înainte de a începe lucrarea oficială a învățăturii
și a Patimilor Sale pentru mântuirea neamului omenesc. Alegerea acestei vârste
pentru începerea activităţii publice a lui Hristos în lume are legătură cu
faptul că la evrei putea vorbi poporului doar un bărbat desăvârşit; treizeci de
ani fiind considerată vârsta maturizării omului.
Sfânta Scriptura nu amintește multe evenimente
din intervalul de timp dintre Întâmpinarea Domnului si Botezul lui Hristos.
Ceea ce cunoaștem este fuga în Egipt şi întoarcerea de acolo, ca şi prezenţa
lui Hristos în templu la vârsta de doisprezece ani. Evangheliile nu au fost
scrise pentru a descrie întreaga viață a lui Hristos, ci pentru a face cunoscută
lumii întruparea Fiului lui Dumnezeu-Cuvântul și, de asemenea, pentru a vădi învățătura,
faptele şi patimile Sale pentru neamul omenesc. Evangheliile au fost materiale
de catehizare şi nu era necesară istorisirea vieții lui Hristos şi nici a întâmplărilor
din copilăria Sa. Prezenţa Lui în templu la doisprezece ani a fost surprinsă de
Evanghelie tocmai pentru că a însemnat o vădire timpurie a faptului că El era
Fiul lui Dumnezeu.
Trebuie subliniat faptul că absenţa
evenimentelor din copilăria şi din adolescenţa lui Hristos nu înseamnă că El nu
se afla în Iudeea. În afară de cei şapte ani de pribegie în Egipt, de frica
regelui Irod, Hristos a trăit lângă Maica Sa şi lângă Iosif, care era tatăl Sau
adoptiv, şi le era supus. Nu este adevărat ceea ce se spune de către unii,
anume că Hristos S-ar fi dus în alte ţări, ca de exemplu în India, unde Şi-ar
fi petrecut viaţa până la vârsta de treizeci de ani, când S-ar fi arătat
dintr-o dată în Nazaret şi la râul Iordan. În Sfintele Evanghelii există mărturii
care arată că atunci când a început propovăduirea, Hristos era cunoscut de compatrioții
Săi, numai că ceea ce îi nedumerea pe aceștia era înțelepciunea Sa.
Hristos vine la Ioan care predica şi boteza la
râul Iordan. De vreme ce botezul lui Ioan avea rolul de a-i îndruma pe oameni
pentru ca aceștia să-şi cunoască starea de păcătoșenie şi de a pregăti poporul
pentru primirea Botezului desăvârșit al lui Hristos, iar Hristos, fiind
Dumnezeu desăvârșit şi om desăvârșit, nu făcuse niciun păcat, atunci de ce a
fost nevoie ca El sa primească Botezul?
Sfântul Ioan Damaschin spune că Hristos nu S-a
botezat pentru că avea nevoie de curățire, „ci pentru a lua asupra Sa curățirea
noastră”. El Şi-a asumat curățirea oamenilor în același fel în care a primit
Patimile şi Răstignirea, cu toata durerea si suferința lor. Hristos S-a botezat
pentru a strivi capetele dracilor; pentru a spăla păcatul şi a-l îngropa în apă
cu totul pe vechiul Adam; pentru a-l sfinți pe Botezător, fiindcă nu Înaintemergătorul
L-a sfințit pe Hristos, ci Hristos l-a sfințit pe Înaintemergător, atunci când
acesta din urma a pus mâna sa pe capul lui Hristos; S-a mai botezat pentru a ţine
Legea, deoarece El Însuși o dăduse şi nu voia să pară un călcător al ei şi, în
fine pentru a descoperi taina Sfintei Treimi şi a oferi preînchipuirea şi
modelul propriului nostru botez, adică Botezul desăvârșit care se face cu apă şi
cu Duh Sfânt. Dincolo de toate acestea, prin Botezul Său în râul Iordan,
Hristos a sfințit apele. De aceea, în ziua Bobotezei săvârșim slujba sfințirii
apelor, iar in timpul slujbei cerem Duhului Sfânt sa se pogoare asupra apei.
Astfel, după sfințire, apa încetează sa mai fie apă a căderii, făcându-se apă a
reînnoirii pentru că se unește cu harul nezidit al lui Dumnezeu.
Căderea şi stricarea firii noastre au fost
urmate de renașterea omului. Prin întruparea
lui Hristos, ca şi prin toate celelalte etape ale sfintei iconomii, între care
se afla, firește, şi Botezul în râul Iordan, neamul omenesc a fost remodelat. Vrând
să rezidească firea noastră stricată de păcat, Dumnezeu a folosit foc şi apă. Focul
a venit de la El, pentru că Dumnezeu este „foc mistuitor” care arde răul, iar apa
a fost luată din râul Iordan. Se ştie că e abosolut imposibil ca apa şi focul să
existe împreună, pentru că focul nu se poate aprinde şi nici nu poate să ardă în
apă, iar apa stinge focul, dar în râul Iordan, ele au putut să coexiste pentru
că focul era nezidit, în vreme ce apa era zidită. De aceea, focul nu a fost
afectat de apă, dimpotrivă, apa zidită s-a sfinţit prin focul Dumnezeirii.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Iordanul
este chipul neamului omenesc. El se numește astfel, pentru că are în alcătuire
două izvoare: Ior şi Dan. Aceste izvoare formează râul Iordan, care se varsă în
Marea Moartă. Prin analogie, întregul neam omenesc se trage din două izvoare,
adică din Adam şi Eva, dar prin păcat, el a fost îndreptat spre moarte, adică
spre marea moartă a vieții noastre, care este cuprinsă de întunecime. Întrupându-Se,
Hristos a venit în Iordan, adică în neamul omenesc, a biruit moartea şi i-a întors
pe oameni spre viața primordială.
Iubiţi credincioşi,
În nici o altă împrejurare nu avem o
descoperire atât de minunată a Sfintei Treimi ca la Botezul Domnului. Este
adevărat că Sfânta Scriptură conţine unele mărturii despre Sfânta Treime şi
înainte de venirea Mântuitorului. Astfel, cuvintele lui Dumnezeu „Să facem om
după chipul şi asemănarea Noastră” (Fac. I, 26) mărturisesc prezenţa nu unei
singure persoane în Dumnezeu, ci a unei plurităţi. Cântarea „Sfânt, Sfânt,
Sfânt este Domnul Savaot” (Is. VI, 3) indică faptul că îngerii (Serafimii)
preamăresc pe un singur Dumnezeu în trei persoane. Să ne amintim apoi că
patriarhul Avram a fost vizitat la stejarul Mamvri de trei tineri, cărora li
s-a închinat şi le-a adus daruri, adresându-li-se însă ca unui singur Om prin
singularul „Doamne”, căci ştia că Dumnezeu este de faţă (Fac. XVIII, 1-2). Dar
toate aceste descoperiri şi altele au fost mai puţin clare, deoarece ele au
avut loc într-o vreme de pregătire şi de aşteptare a mântuirii.
Sfintele Evanghelii ne istorisesc că,
„botezându-se Iisus, când ieşea din apă, îndată cerurile s-au deschis şi Duhul
lui Dumnezeu s-a văzut pogorându-se ca un porumbel şi venind peste El. Şi iată
glas din ceruri zicând: Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit”
(Matei III, 16-17; Marcu I, 10-11; Luca III, 21-22).
Arătarea Sfintei Treimi în timpul Botezului
Domnului este descoperirea unei taine mari şi nepătrunse de mintea omenească.
Ea ni s-a descoperit pe măsura puterii noastre de a cunoaşte şi de a crede.
Astfel, din cuvintele „Fiul Meu cel iubit”, rostite de Tatăl, înţelegem că
între Tatăl şi Fiul este o iubire veşnică, iar arătarea Sfântului Duh în
aceeaşi clipă mărturiseşte prezenţa aceleiaşi iubiri atât între Tatăl şi Duhul
Sfânt, cât şi între Fiul şi Duhul Sfânt. De aceea, Sfântul Ioan Apostolul şi
Evanghelistul a scris: „Dumnezeu este iubirea” (I Ioan IV, 8). Fiul ne-a
descoperit că Sfântul Duh purcede de la Tatăl (Ioan XV, 26), ceea ce însemnează
că e plin de iubire ca şi Tatăl. Iubirea lui Dumnezeu faţă de lume exprimă
iubirea între persoanele Sfintei Treimi, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Acest
adevăr reiese din cuvintele Mântuitorului: „Precum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa
v-am iubit şi Eu pe voi” (Ioan XV, 9): „Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt
Mângâietor vă va da vouă, ca să fie cu voi în veac Duhul Adevărului” (Ioan XIV,
16-17).
Desigur, mintea omenească nu poate cuprinde în
întregime taina Sfintei Treimi. Un singur Dumnezeu proslăvit în Treime ne-a
fost descoperit de Persoana Fiului deofiinţă cu Tatăl, născut înainte de veci,
Iisus Hristos, dar înţelesul tainic este atât de adânc, încât „ce anume este
Dumnezeu în fiinţa Sa, aceasta este cu neputinţă să se ştie de vreo făptură nu
numai văzută, dar şi nevăzută, adică nici de înşişi îngerii, fiindcă nu este
defel vreo asemănare între Ziditor şi zidire” (Mărturisirea
de credinţă a Bisericii Ortodoxe, 1642, trad. Alexandru Elian, Bucureşti, 1981,
răspuns la întrebarea a VIII-a, p. 28).
Dar atunci când puterea cunoaşterii devine insuficientă, intervine puterea
credinţei care uşurează omului primirea tainelor dumnezeieşti. Dumnezeu ne-a
dat darul credinţei ca fiinţa noastră să se străduiască la „dovedirea
lucrurilor celor nevăzute” (Ev. XI, 1).
Fraţi creştini,
Astăzi, când prăznuim Botezul Domnului, se
cuvine să arătăm câte sunt botezurile care au închipuit Botezul creştin de la
începutul lumii şi care vor mai fi. După mărturia Sfîntului Ioan Damaschin, opt
sunt botezurile.
Primul botez a fost potopul, pentru curmarea
păcatului (Facere 7, 17-24). Al doilea botez a fost trecerea evreilor prin mare
şi prin nor, căci norul este simbolul duhului, iar marea al apei (Ieşire 13,
22; I Corinteni 10, 2). Al treilea botez a fost botezul Legii Vechi, numit „tăierea
împrejur”. (Facere 17, 10-14). Al patrulea este botezul lui Ioan, numit botezul
pocăinţei (Matei 3, 1-11). Al cincilea botez este botezul creştin prin apă şi
prin Duhul Sfânt, instituit de Domnul nostru Iisus Hristos, prin cuvintele
adresate ucenicilor Săi: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în
numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei 28, 19). Acesta este
cel mai mare botez din cele amintite pînă acum. Al șaselea botez, care este de
o măsură cu Botezul creştin, prin apă şi prin Duh, este botezul prin pocăinţă
şi prin lacrimi, adică Sfânta Spovedanie, prin care ni se dezleagă toate
păcatele. Al şaptelea şi cel mai desăvîrşit este botezul prin sânge şi
mucenicie pentru dreapta credinţă, cu care Însuşi Hristos S-a botezat pe Cruce
în locul nostru. El este foarte cinstit şi fericit, pentru că nu se mai pângărește
a doua oară cu întinăciunea păcatului şi singur le poate înlocui pe toate
celelalte. Al optulea şi ultimul botez este focul cel veşnic de după judecata
obştească. Acest botez nu este mîntuitor, ci pe de o parte distruge răutatea şi
păcatul, iar pe de altă parte pedepseşte necontenit (Dogmatica, cap.IV,
p.247-252).
După ce am arătat cele opt feluri de botezuri,
este bine să vorbim mai pe larg despre importanţa botezului creştin ortodox.
Cel mai desăvîrşit botez care curăţă păcatele
noastre, este Botezul creştin, adică botezul prin apă şi Duh, pe care îl primim
îndată după naştere. După învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos, cine nu are
acest botez nu poate să intre în Împărăţia cerurilor (Ioan 3, 5). Acesta se
săvârșește prin afundare întreită în apă, care arată, pe de o parte, că temeiul
credinței noastre este Sfânta Treime, iar pe de altă parte, închipuieşte cele
trei zile petrecute de Domnul în mormânt (Matei 12, 40). Prin afundarea în apă
se închipuieşte totodată moartea noastră pentru viața în păcate de până aici și
îngroparea noastră cu Hristos. Iar ieșirea din apă închipuieşte învierea
noastră împreună cu Hristos, pentru viața cea nouă întru El. Prin Botez, spălându-ne
păcatele, ne facem astfel părtaşi morţii şi învierii lui Hristos, devenim
membrii ai Bisericii şi intrăm într-o viaţă nouă. Îndată după Botez cel botezat
mai primeşte încă două Sfinte Taine. Adică ungerea cu Sfântul Mir, prin care
pruncul se miruieşte pe toate părţile trupului, când preotul rosteşte
cuvintele: „Pecetea harului Duhului Sfânt”, şi apoi Sfânta Împărtășanie. Prin
ungere noul botezat primeşte pecetea şi darul Duhului Sfânt, devenind membru al
Bisericii, iar prin Sfânta Împărtăşanie se uneşte cu Trupul şi Sângele lui
Hristos. Astfel, suntem morţi pentru păcat şi viem pentru Dumnezeu (Romani 6,
3-11).
Iubiţi credincioşi,
Sfânta Evanghelie zice: „S-a deschis cerul, şi
S-a coborât Duhul Sfânt în chip de porumbel” peste Fiul lui Dumnezeu, Care
stătea în Iordan. Deschis este şi astăzi cerul, şi din nou Duhul Sfânt Se
pogoară deasupra apelor şi Dumnezeu îl mărturiseşte pe Fiul Său.
O, de s-ar deschide şi ochii noştri
sufleteşti! O, de-ar putea urechile noastre să audă glăsuirile cereşti! Am
vedea că cerurile sunt deschise deasupra noastră. L-am vedea pe Fiul lui
Dumnezeu stând printre noi şi pe Duhul Sfânt plutind deasupra noastră şi am
auzi glasul lui Dumnezeu vestind dumnezeirea Mântuitorului lumii. Am simţi cum
Duhul Sfânt Se coboară deasupra apelor, cum le redă bunătatea pe care au avut-o
la facerea lumii şi le dăruieşte puteri tămăduitoare, cu care să renască natura
căzută. Noi înşine ne-am acoperi de lumină, gurile noastre s-ar umple de duh şi
L-ar cânta cu bucurie pe Cel ce ne-a întărit pe noi pe piatra credinţei.
Dar numai cei curaţi cu inima văd cele
dumnezeieşti. Cei întunecaţi de păcat ca şi mine, văzând nu văd şi auzind nu
aud. Oamenii au văzut cerul în timpul Botezului Domnului, dar numai loan Botezătorul
a văzut că cerul era deschis. Mulţi L-au văzut pe Domnul Iisus Hristos când a
venit la Iordan, dar loan a fost singurul care a simţit că El era Fiul lui
Dumnezeu întrupat, iar ceilalţi îl vedeau ca pe un om obişnuit, un dulgher şi
un fiu de dulgher.
Se poate ca nu doar loan să-L fi văzut pe
Duhul Sfânt pogorât deasupra Lui în chip de porumbel, dar numai el a priceput
că Acela este Duhul Sfânt, în timp ce ceilalţi l-au luat drept un simplu
porumbel în zbor. Poate că mulţi au auzit la Iordan glasul lui Dumnezeu-Tatăl,
dar numai loan a desluşit pe deplin mărturia lui Dumnezeu despre Fiul Său, în
timp ce celorlalţi li s-a părut că aud un tunet deasupra apelor.
La fel şi astăzi, vedem norii acoperind cerul,
dar nu vedem că cerul este deschis, inspirăm aerul, dar nu simţim Duhul Sfânt
pogorât asupra noastră şi a apelor, auzim cuvintele cântărilor bisericeşti, dar
nu le pricepem puterea dumnezeiască. Dar cu adevărat Se află între noi Cel ce a
spus: „Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în
mijlocul lor" (Matei 18, 20). Cu adevărat cerurile sunt acum deschise şi
Ziditorul lor îl mărturiseşte acum pe Cuvântul Cel împreună Veşnic cu El şi
acum Se va pogorî Duhul Sfânt peste ape şi le va sfinţi.
Prin harul lui Dumnezeu, apa va deveni izvor
de sănătate sufletească şi trupească, izvor de sfinţire, a noastră, a caselor
noastre şi a întregii naturi şi se va păstra nestricată vreme de mulţi ani,
făcându-se un fel de glas al lui Dumnezeu, care vesteşte că Mântuitorul nostru
Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu pogorât pe pământ ca să ne renască spre
nestricăciune şi să ne aducă în Biserica cerească.
Să ne deschidem inimile prin credinţă şi
deschizându-ne gurile spre slavoslovire, să strigăm din adâncul inimii: „Mare
eşti, Doamne şi minunate sunt lucrurile Tale şi nici un cuvânt nu este de ajuns
pentru a lăuda minunile Tale!”. Amin.
Antologie din predici ale Pr. Cleopa, P.S. Ierotheos Vlachos, Sfântul Nicolae Velimirovici și alții.
