Veșnică Pomenire Arhiepiscopului Pimen

   Părintele nostru, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților, Î.P.S. Pimen, a trecut la cele veșnice! Dumnezeu să îl așeze cu drepții care din veac au bine plăcut Lui! 

    „Sicriul mi l-am pregătit. Este din lariță. L-am pregătit frumos, m-am așezat în el, am văzut că încap. Ștergarele le-am pregătit, lumânărele le-am pregătit, mai trebuie să fiu pus în sicriu și băgat în mormânt. Și-am zis că după ce voi fi băgat în mormânt și oamenii vor pleca, și va rămâne doar groparul, să se audă, mai încet, așa, în surdină, Marșul funebru, de , Balada lui , ceva din lui George Enescu și un bucium. Sau două buciume. Să fie... Să cânte așa, mai în surdină... Pentru că este prea frumoasă Bucovina și prea frumoase cântecele noastre românești. Sunt dumnezeiești! Și am zis să fie și o trăistuță, în care să pună câteva fotografii cu copii și adulți îmbrăcați în portul național. Aceste imagini nu vor pieri niciodată în fața lui Dumnezeu! Și eu când mă voi prezenta în fața lui Dumnezeu voi spune că aceștia sunt oamenii cu care am trăit și care m-au ajutat să trăiesc frumos. Pentru că multe am învățat de la ei, chiar și de la copii.” (ÎPS Pimen) 

    "Dacă vrei să aduci o jertfă mai mare lui Dumnezeu în viaţa ta să iei calea vieţii mănăstireşti" 
     "Când şi cum a apărut chemarea care m-a determinat să-mi dedic întreaga viaţă Bisericii? Treptat. Începând din copilărie, prin felul de a trăi viaţa. Ea a apărut când eram în clasa a treia de liceu, dar până atunci tot se depăna în sufletul meu. De ce? Eu, de mic copil, am fost la biserică. Era, pentru mine, o mare bucurie să mă duc la biserică şi să particip activ. A contribuit foarte mult şi felul de viaţă pe care l-am dus. Am fost doi copii acasă. Eu şi o soră mai mică cu patru ani. Am fost supuşi unei discipline greu de crezut pentru mulţi. Eu mergeam la şcoala primară, care era gard în gard cu casa, ieşeam din curte atunci când se apropia învăţătorul de şcoală. Deci cu un minut înainte. Tata nu mă lăsa să merg mai repede. Copiii se jucau, se mai certau şi înjurau şi tata nu mă lăsa, ca să nu învăţ obiceiurile acestea. Când eram mai mărişor mergeam cu vitele. Le păşteam într-o pădure boierească. Eram singur în acea pădure. Deci, o viaţă de sihastru. Când păşteam vitele, într-o perioadă când nu se mai ţinea cont, toamna, de proprietate, mergeam cu copiii, dar nu cu toţi, ci doar cu doi-trei şi eu căutam să o iau puţin mai înainte şi mă suiam pe un deal şi de acolo număram munţii Vrâncioaiei, cei şase munţi, şi eram cu dorinţa spre Mănăstirea Putna, spre Ştefan cel Mare. Deci petrecându-mi timpul în felul acesta şi citind şi literatură religioasă şi mai ales o carte, <Îndrumarea Vieţii>, unde se spunea că dacă vrei să aduci o jertfă mai mare lui Dumnezeu în viaţa ta să iei calea vieţii mănăstireşti. A mai contribuit şi preotul satului, prin predică, dar şi corul de la biserică, un cor excepţional. Toate acestea au contribuit la chemarea spre viaţa monahală". 

    Aşa îşi aminteşte ÎPS Pimen copilăria. Chiar dacă chemarea către Biserică a apărut încă din copilărie, după terminarea şcolii generale a urmat un liceu teoretic, din Râmnicu Sărat. Un liceu în care fiii de ţărani nu aveau ce căuta. Pentru copilul venit de la ţară, viaţa de liceu s-a dovedit a fi foarte dură. Chiar dacă învăţa, chiar dacă nu ieşea din cuvântul dascălilor şi al pedagogilor: "La liceu la noi era foarte multă disciplină. Era un pedagog, fost ofiţer, şi un altul care era civil. Nu aveam voie să mergem pe stradă pe aceeaşi parte cu fetele. Noi mergeam pe o parte a străzii, iar fetele pe cealaltă parte. Nu aveam voie să mergem la film decât cu pedagogul, nu aveam voie să mergem pe stradă decât între anumite ore. Foarte greu de crezut. Era un liceu teoretic, din Râmnicu Sărat. La acest liceu intrau copiii de bani gata, profesori, avocaţi, preoţi, militari, funcţionari. Ţăranii mai puţin. Eram persecutaţi. De exemplu, pe mine mă scotea la tablă, la lecţii, cu fiul unui avocat. Dacă el ştia cât mine, lui îi punea notă mai mare, dacă ştia mai puţin decât mine, îi punea aceeaşi notă. Din <ţăran> nu ne mai scotea. Era un singur dascăl, Săndulescu Nicu, care aşa bucurie mare avea când ştia, la ora de română, un fiu de ţăran. Era foarte apropiat de noi. Restul nu, dispreţ mare. Şi era trist pentru noi, fii de ţărani. Când am intrat la liceu, tata m-a dat la pregătit la un profesor care nu era în comisia de admitere, profesor de limbă franceză. Şi m-a pregătit el şi la matematică, şi la limba română şi am reuşit la liceu. Şi datorită faptului că m-a pregătit profesorul acesta de limbă franceză, după ce am intrat la liceu, după ce am început şcoala, am învăţat limba franceză ca apa. Mi-era ruşine. Era foarte sever. Te scotea la tablă şi nu ştiai. Te însemna cu creta pe frunte şi îţi dădea şi două palme. Te scotea şi a doua zi şi nu ştiai şi tot aşa îţi făcea, dar nu îţi punea notă. Te scotea şi a treia oară şi dacă ştiai, nota aceea ţi-o punea. Era spaima liceului".
     În anul trei de liceu s-a hotărât să-şi urmeze calea, chemarea spre Biserică: "La 17 ani am întrerupt liceul şi m-am transferat la seminar la Mănăstirea Neamţ, după ce am dat toate diferenţele. Lui tata nu i-a convenit să iau drumul vieţii monahale. El ar fi vrut să fiu preot de mir, pentru că în familie au fost şapte preoţi de mir, începând cu fratele mamei. Am plecat la mănăstire la 17 ani şi lui tata nu i-a convenit, pentru că eram un sprijin în gospodărie şi, în plus, ştia că viaţa la mănăstire era foarte grea. El voia foarte mult ca să fac o facultate. Era ambiţia lui şi era îndreptăţită. I-am spus că, după ce am să fac seminarul, la mănăstire, am să merg mai departe, la facultatea de teologie. Am terminat seminarul şi apoi am dat la facultatea de teologie şi am reuşit. Însă spunea părintele că programa analitică de la un seminar nu e suficientă pentru un viitor student. Eram călugăr şi m-am supus. Am venit la Mănăstirea Neamţului şi timp de doi ani de zile am citit, astfel încât, atunci când am mers la facultate, nu aveam nevoie de prea mult studiu pentru a întocmi lucrările de seminar. Mi-a prins bine. Aşa am putut să învăţ limba greacă foarte bine, în anul doi de facultate". 
    După terminarea facultăţii a fost numit egumen la Mănăstirea Putna, în 1957. După un an de zile a fost numit stareţ şi a rămas aici până în 1960, când a trebuit să părăsească mănăstirea. „În 1958, s-a dat decretul 410 cu scoaterea călugărilor din mănăstiri. Eram stareţ şi eu nu am acceptat la primul ordin să-i dau pe călugări afară. Nici la al doilea, ci de abia la al treilea ordin am acceptat. Le-am dat câte 2.000 de lei la fiecare, erau bani atunci, şi-am rămas cu doi bătrâni la mănăstire. După aceea, la vreo trei luni de zile a venit de la Iaşi un camion cu Vicarul, Mitropolitul de atunci şi alte persoane, persoane din securitate, şi-au spus că au venit să ia piesele de muzeu, piesele de patrimoniu naţional, pentru că se păstrau mai bine la Iaşi, ziceau ei. Mănăstirea era atunci socotită cu un regim de semiautorizat. Asta însemna nici desfiinţarea, dar nici funcţionarea cu un număr mai mare de 4-5 persoane. Când mi-au spus cuvintele acestea, le-am spus: De ce? Pentru că luarea obiectelor de patrimoniu din Mănăstirea Putna înseamnă închiderea ei cu totul, închiderea candelei la mormântul lui Ştefan cel Mare. Au stat vreo trei-patru ore, poate, poate cedez. Când au văzut că nu cedez, au plecat. La o săptămână vine Mitropolitul de atunci, Iustin Moisescu, vine cu Corneliu Mănescu, cu care era bun prieten. Îi zic că a venit de la Iaşi, de parcă el nu ştia, şi i-am zis ce le-am spus şi am mai adăugat eu că au aflat oamenii din sat şi voiau să vină să facă manifestaţie. După încă o săptămână a venit cu Victor Bîrlădeanu şi tot aşa, Îi spuneam ba una, ba alta şi i-am spus iar cu oamenii care au aflat şi voiau să se revolte. Până la urmă s-a renunţat la ideea de a muta piesele de patrimoniu". 
    În 1961 a funcţionat ca preot la Mănăstirea Văratic, iar apoi preot la Mănăstirea Durău. În 1964, când la Mănăstirea Putna au început să vină mai mulţi străini, PS Gherasim, care era stareţ la Putna, l-a solicitat, pentru că ştia bine franceza. În acei ani, cât a activat ca ghid, ÎPS Pimen s-a făcut cunoscut prin felul în care spunea lucrurilor pe nume, prin modul în care le vorbea vizitatorilor despre adevărată istorie a României: "Odată au venit vreo opt sute şi ceva de elevi, premianţi la olimpiadă, care erau în tabără la Câmpulung Moldovenesc. Era atunci şef la tineret Radulian. Şi vine Radulian şi îmi spune că după ce le arăt copiilor muzeul să le spun şi lui Eminescu. Au venit copiii, le-am arătat muzeul, i-am strâns în jurul statuii lui Eminescu şi le-am spus apoi. Sigur că s-a auzit. După o săptămână vine Mitropolitul, cu prim-secretarul Miu Dobrescu, om bun să-l pui la icoană. Şi îi spun, până la urmă, cum au venit copiii şi la hartă le arătam, la toţi, cetăţile şi mănăstirile lui Ştefan cel Mare, inclusiv cele de peste Prut. 

    În 1975, a fost numit stareţ la Mănăstirea Sf. Ioan. Apoi, în 1981 a fost hirotonisit ca Episcop Vicar, iar în 1991 a venit în funcţia pe care se află la ora actuală, cea de Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţiului. Cu binecuvântarea şi sub îndrumarea ÎPS Pimen, din 1991, în cadrul Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor s-au înfiinţat 11 centre permanente pentru bătrâni şi trei pentru copii. De asemenea, în cele 432 de parohii şi mănăstiri se desfăşoară permanent acţiuni de ajutorare a oamenilor sărmani, derulate în spiritul discreţiei evanghelice de către preoţi şi călugări. R
    În anul 1992, ÎPS Pimen avea să scrie o pagină importantă în istoria poporului român. Crescut şi educat în spiritul respectului faţă de rege şi monarhie, ÎPS Pimen l-a invitat în 1992 pe Regele Mihai la Mănăstirea Putna, pentru ca fostul suveran să întâmpine aici marea sărbătoare a Învierii Mântuitorului. Regele Mihai încercase să petreacă în ţară Paştele în anul 1990. A aterizat pe Otopeni şi s-a îndreptat apoi spre Curtea de Argeş, dar pe autostrada Bucureşti – Piteşti, maşina în case se afla fostul suveran a fost oprită de militari. După două ore de parlamentări, la ordinul autorităţilor conduse de Ion Iliescu, Regele Mihai a fost dus înapoi la Otopeni şi a părăsit ţara. În 1992, în ciuda opoziţiei şi presiunilor făcute de acelaşi regim al lui Ion Iliescu, ÎPS Pimen i-a făcut o invitaţie oficială Regelui Mihai. Grație acestei invitații şi insistenţelor lui ÎPS Pimen, Regele Mihai, avea să se întoarcă pentru prima dată în România, oficial, după 45 de ani de exil impus de regimul comunist. 
    Anul trecut, ÎPS Pimen ne-a explicat ce l-a determinat să facă atunci acest gest: „Monarhia a avut un rol foarte important în viaţa poporului nostru. Pentru mine, monarhia a fost o instituţie sfântă, iar Regele Mihai a fost un om cu totul deosebit. Am făcut invitaţia, ameninţat cu pericol de moarte. A fost un rege credincios, faţă de ţară şi faţă de Dumnezeu. Şi dacă cei care au preluat puterea după evenimentele din decembrie 1989 ar fi acceptat monarhia, astăzi, România era o ţară fruntaşă în Europa. Dar am ajuns în situaţia în care ne aflăm…”. 

    Testamentul lui ÎPS Pimen

 

  

    ÎPS Pimen ne spunea atunci, cu lacrimi în ochi, că își dorește: „Să fiu înmormântat în Bucovina. Pentru că aici mi-am trăit cei mai frumoși ani din viața mea, frumusețe în cadrul culturii și a credinței. Și am ales loc de înmormântare Sihăstria Putnei, un schit al Mănăstirii Putna. De ce mi-am ales acest lor de înmormântare? Pentru că după ocuparea Bucovinei de către Austria, la un an sau doi, împăratul a dat dispoziție ca în școlile primare din Bucovina să se introducă predarea în limba germană. Și acești sihaștri au făcut scrisoare către împărat, scrisoare de protest. Au spus că dacă se va întâmpla așa se va desființa neamul românesc. Nu s-a dat curs cererii lor, lucrurile au mers înainte. Dar acești sihaștrii... Sihaștri iubitori de țară și de neam românesc... Iar oamenii de aici, de la Putna, au contribuit la formarea mea și la zidirea mea sufletească. Când am auzit lui Ciprian Porumbescu, am zis că nu poate să fie un cântec mai frumos decât această baladă. Arată durerea ocupației austriece, dar arată și o rază de bucurie pentru un viitor mai luminos pentru bucovineni. Este istoria Bucovinei pe coardele unei vioare”. (sursa Basilica.ro)

Sfântul Grigorie Teologul - Cele cinci cuvântări teologice

Vă ofer gratuit încă o carte tehnoredactată sub sigla Apa Vieții. O puteți descărca gratuit de aici.

Sf. Ier. Grigorie Teologul

Sfântul Ierarh Grigorie, Cuvântătorul de Dumnezeu (Teologul), s-a născut în anul 328 în cetatea Nazianz din Capadocia şi a trăit în vremea împăraţilor Valens (364-378) şi Teodosie cel Mare (379-395).

S-a născut într-o familie de neam ales, din oameni drepţi, Sfinţii Grigorie cel Bătrân şi Nona. Tatăl său, deşi venise la credinţă de puţină vreme, a fost hirotonit episcop de Nazianz pentru vredniciile sale.

Din tinereţe, Sfântul Grigorie a învăţat la şcolile cele mai de seamă din vremea sa: la Cezareea Capadociei, unde s-a împrietenit cu Sfântul Vasile, la Cezareea Palestinei, la Alexandria şi la Atena, şcoala cea mai înaltă de atunci, unde a şi fost rugat să rămână ca profesor.

S-a întors în Capadocia, iar tatăl său, care era acum bătrân, l-a sfinţit preot, fără voia lui. Voind tatăl său să-l sfinţească episcop în locul său, Sfântul Grigorie a fugit în pustie, lângă Sfântul Vasile cel Mare, prietenul său, de unde s-a întors peste o vreme, fiind chemat în ajutor de tatăl său, ajuns la neputinţă din cauza bătrâneţii. Mai târziu a fost sfinţit episcop pentru cetatea Sasima, tot fără voia lui, de către Sfântul Vasile cel Mare.

Era un cuvântător înnăscut. Iubea viaţa duhovnicească, poezia creştină şi teologia pe înţelesul oamenilor.

Când Biserica din Constantinopol a fost ameninţată de rătăcire, întrucât dreapta credinţă a fost primejduită de înşelătoarele învăţături ale ereticilor Arie şi Macedonie, Sfântul Grigorie a fost chemat de puţinii drept-credincioşi care mai erau în cetate ca să le fie păstor, iar el a primit. Sfântul Grigorie a adunat pe credincioşi într-o bisericuţă mărginaşă, pe care a numit-o biserica Învierii, deschisă chiar în casa uneia dintre rudele sale.

Aici a rostit şi vestitele cinci Cuvântări teologice, care i-au adus faima de mare cuvântător de Dumnezeu, adică teolog, pentru că tâlcuia, pe înţelesul oamenilor, dreapta învăţătură despre Sfânta Treime. Astfel, el i-a întors pe cei mai mulţi la dreapta credinţă, devenind arhiepiscop al cetăţii imperiale, Constantinopolul.

În această calitate, el a participat la cel de-al doilea Sinod Ecumenic, care s-a ţinut în anul 381, la Constantinopol, pe vremea binecredinciosului împărat Teodosie cel Mare (379-395).

Sfântul Grigorie a adus multe dovezi contra învăţăturilor greşite care tulburau atunci Biserica, el susţinând dumnezeirea Duhului Sfânt şi învăţătura ortodoxă despre Sfânta Treime. Din pricina unor neînţelegeri provocate de invidia unora, în scurtă vreme, Sfântul a părăsit scaunul arhieresc al capitalei şi s-a retras în singurătate, unde, până la sfârşitul vieţii sale, a alcătuit multe scrieri şi poeme despre viaţa duhovnicească şi despre teologia ortodoxă, pe care le-a lăsat moştenire Bisericii.

În teologia sa, Biserica Răsăritului regăseşte tâlcuită propria ei teologie despre Sfânta Treime; de aceea, creştinătatea îl cinsteşte pe Sfântul Grigorie ca fiind cel mai mare teolog al Sfintei Treimi.

Şi astfel, trăindu-şi credinţa şi tâlcuind oamenilor învăţătura despre Dumnezeu şi tainele Lui, Sfântul Grigorie s-a mutat la Domnul la 25 ianuarie, în anul 389.

Volumul „Cele 5 Cuvântări Teologice” cuprinde cuvântări rostite de sfântul Grigorie de Nazianz, supranumit Teologul, între lunile iulie şi noiembrie ale anului 380, în capela Anastasia din Constantinopol.
Ele constituie şi un răspuns la învăţăturile heterodoxe ale lui Eunomie, pe care le combate alături de Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul Grigorie de Nyssa. Întâia cuvântare teologică este, de altfel, intitulată "Vorbire începătoare despre eunomieni".
Dintru început, autorul îşi mărturiseşte deschis confruntarea cu cei „dibaci în cuvinte”, preocupaţi de „prisosinţa pretenţioasă de cuvinte”, cea lipsită de faptele credinţei şi depărtată de „calea evlaviei”, altfel spus de „vorbirile deşarte şi lumeşti şi de împotrivirile ştiinţei mincinoase” (I Tim. 6, 20), precum şi de nefolositoarele „certuri de cuvinte” (p. 11). Răspunsul sfântului Grigorie aduce în cuvenita lumină însăşi taina dumnezeiască, ce riscă să fie ocultată de tot felul de discursuri care iau forma unor prestidigitaţii de cuvinte, lipsite de trăirea înţelegătoare a celor „mişcaţi în măruntaie de Tatăl” şi „cu simţirile sfâşiate”; celor ce „spionează” taina fără a primi Duhul ei, sfântul Grigorie le reproşează vorbirea „fără ştiinţă şi cu mândrie”.
În continuare, sunt stabilite anumite exigenţe în vederea unei relaţii vii între adresanţi, destinatari, cadrul şi mijloacele concrete ale desfăşurării comunicării. Filosofarea despre Dumnezeu, după autorul capadocian, cere discernământul duhovnicesc cu privire la timpul, spaţiul, persoanele cărora se adresează, funcţie de gradul lor de atenţie şi receptivitate, şi „măsura” potrivită a discursului în care cuvântul se „întrupează”, în vederea rodirii, într-un „anume” context personalizat. Cuvântarea despre Dumnezeu necesită angajarea vorbitorului în lucrarea de curăţire în suflet şi trup, precum şi în deprinderea contemplării, spre a nu-şi lăsa mintea „întipărită de chipuri urâte, ca de nişte litere strâmbe”; ea se adresează celor „pentru care lucrul acesta este serios şi care nu flecăresc cu plăcere ca despre altceva”, în felul unei grăiri, lipsite de finalitate duhovnicească, despre cele lumeşti. Filosofarea creştină, întemeiată pe experienţa duhovnicească, are în vedere „cele ce ne sunt apropiate” şi măsura „în care ascultătorul este deprins să înţeleagă şi are puterea spre aceasta”, altfel spus, măsura potrivită spre asimilarea ei de către receptori.
Înfrânarea cerută de aceste condiţii preliminare ale vorbirii despre Dumnezeu nu presupune un fel de aruncare în uitare sau în umbră a lui Dumnezeu; dimpotrivă, ni se spune, să „pomenim pe Dumnezeu mai des decât respirăm”. Regăsim, aici, o mărturie a faptului că trăirea ce avea să fie numită „isihastă” constituie chintesenţa vieţii creştine. Prin pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu, „amintirea întipărită de curăţie”, cugetarea duhovnicească, postirea şi liturghisirea tainei dumnezeieşti, cuvântul primeşte substanţă, „harul rodirii” la vremea şi măsura potrivită. Fără ele, va lipsi discernământul cu privire la modul cuvenit al lucrării, ştiind că „binele nu e bine când nu se face bine”.
Sfântul Grigorie Teologul ne spune „să filosofăm înăuntrul graniţelor noastre”, să respectăm hotarele puse de revelaţia dumnezeiască, respectând şi trăind identitatea adevărului ce ni s-a descoperit de Sus, fără amestecuri hibride sau plecarea auzului la cei ce speculează greşelile sau păcatele unor creştini, cu intenţia ca „scânteia relelor din noi să se prefacă în flacără”.
Iconomia cuvântului fereşte de „urechi întinate cele ce nu trebuie să se spună” şi, de asemeni, nu răstoarnă valorile, lipsind de raportare critică aprecierile la adresa celor care, slujind „celor drăceşti, miturilor şi lucrurilor ruşinoase”, nu deţin înţelegerea duhovnicească. Grija faţă de cuvânt trebuie să transpară într-un mod de relaţionare neatins de „duşmănie”, atent „a grăi cele tainice în chip tainic şi cele sfinte în chip sfânt”, şi a vesti pe Dumnezeu, deopotrivă, prin „cuviinţa în port, prin felul de a trăi, prin cuvânt şi în tăcere”.
Cei ce se dedică satisfacerii patimilor sunt înclinaţi să primească cele despre Dumnezeu într-un înţeles deformat, fie material, fie ruşinos, fie prostesc, dintre cele care le sunt obişnuite”. Preluând învăţătura creştină despre Dumnezeu, ei ajung să filosofeze prin ea cele păgâne, tinzând, prin născociri, s-o facă „susţinătoare a zeilor şi patimilor lor”. De aceea, sfântul Grigorie mustră râvna nesăbuită a celor „ce se bat pentru Cuvântul mai mult decât îi place Cuvântului”, căci lucrarea creştină nu trebuie să fie lipsită de măsurile discernământului, spre a nu hrăni, prin „boala vorbirii”, tocmai deviaţiile şi războiul, şi a nu pătimi „cele proprii nebunilor”, care îşi fac rău lor înşişi şi celor apropiaţi.
Deprinderea discernământului identifică cele ce sunt proprii Cuvântului, distingându-le de cele ce sunt străine Lui. Ea este întemeiată pe experienţa duhovnicească, câştigată nu prin râvna fără frâu a vorbirii, ci prin practica vieţii creştine, prin ospitalitate, iubire frăţească, iubire conjugală, feciorie, grijă de săraci, psalmodiere, priveghere de toată noaptea, lacrimi, post şi rugăciune, cugetare la moarte, supunând prin toate aceste lucrări corpul duhului; râul cuvintelor, spre a nu dăuna, prin revărsarea lui, adevărului, trebuie să izvorască dintr-o inimă limpede, despătimită. Potolirea mâniei şi tristeţii, încetarea înălţării cu gândul şi a plăcerii lipsite de cuminţenie, oprirea râsului desfrânat şi a privirii necuvenite, renunţarea la cuvântul fără măsură şi la cugetarea prostească ne ajută să devenim liberi de patimi. Prin toate puterile pe care diavolul le ia „de la noi împotriva noastră”, deviindu-le de la lucrarea lor firească, „facem să intre în noi moartea prin (...) simţuri”. Şi nu numai în noi, ci şi în ceilalţi, pentru că lucrarea omului stăpânit de patimi, manifestând „îndrăzneala lipsei de evlavie”, dă şi „patimilor altora libertate”, stârnind împotrivirea faţă de Dumnezeu „cu mai multă îndrăzneală sau impietate” (p. 17).
„Sunt multe locaşuri la Dumnezeu”, spune sfântul Grigorie Teologul, a căror locuire constituie „odihna şi slava rânduită celor fericiţi”. Atingerea lor se realizează, „după măsura credinţei”, prin „diferite vieţuiri şi alegeri”, numite şi „căi”, ce trebuie străbătute, de este cu putinţă, toate, dar „ar fi lucru mare să se străbată şi una în chip deosebit”. În fapt, calea este „una, pentru virtute (...) chiar dacă se împarte în mai multe” şi „strâmtă, pentru sudoare şi pentru că nu poate fi umblată de mulţi, având în vedere mulţimea celor ce fac contrariul şi umblă pe căile răului”. Darurile duhovniceşti, după Apostolul Pavel, sunt împărţite. Nu este al tuturor a propovădui cuvântul lui Dumnezeu, a fi apostol sau prooroc (I Cor. 12, 29). E păgubos ca, socotind „săracă” explicarea duhovnicească, să foloseşti vorbirea despre Dumnezeu ca pe un „obiect de flecăreală şi de închipuire exagerată”.
Cuvintele celor nedespătimiţi trebuie întoarse, în primul rând, spre boala proprie, spre a aduce folos. Sfântul Grigorie îi mustră pe cei precum Eunomie, care îşi arogă autoritatea de a-i face pe alţii sfinţi şi de a-i investi ca teologi, ridicând pe scaune „necunoscători ai Scripturii”, arătând că preocuparea sa de cele înalte şi mai presus de cele înalte nu se întemeiază pe experierea tainelor dumnezeieşti, avută de sfinţi ca Ilie, Moise sau Pavel, care s-au bucurat de intimitatea „vederii lui Dumnezeu”. Dimpotrivă, Eunomie s-a ridicat împotriva credinţei, insistând pe o „laudă a dialecticienilor”, pe „pornirile uşuratice şi nebuneşti”, linguşiri şi necuminţenie.
În finalul primei Cuvântări teologice, sfântul Grigorie de Nazianz trece în revistă rătăcirile filosofiilor eline, pe care o înţelegere creştină se cuvine să le dea la o parte: tăcerea lui Pitagora şi grăunţele orfice (ultimele îi reprezintă pe părinţi; autorul nu se referă la tăcerea în sine, ci la tăcerea ca meditaţie la numeri şi o schemă a felurilor lumii şi a timpului; ambele concepţii de mai sus sunt bazate pe o înţelegere panteistă a existenţei, remarcă părintele Stăniloae), ideile lui Platon (cu materia existentă din eternitate şi întruparea motivată de plictiseala sufletelor) şi teoriile reîncarnării, ateismul lui Epicur, reductiv şi hedonist, providenţa „meschină şi meşteşugită” a lui Aristotel, dezvoltată în cadrul unei concepţii ce susţine o lume existentă din eternitate şi suflete muritoare, „încruntarea mândră” a stoicilor, sprijinită pe o răbdare desprinsă de temeiul ei duhovnicesc, „lăcomia şi hoinăreala cinicilor”. De asemeni, o filosofare creştină nu are de-a face cu „golul şi plinul” speculaţiilor născocite cu privire la „zei sau jertfe, idoli, demoni binefăcători, magie, evocarea zeilor şi a sufletelor, puterea aştrilor”.
Sfântul Grigorie îndeamnă pe ascultători a-şi orienta filosofarea nu atât spre cele ce ţin de la calea înaltă a teologiei, a adevărului despre Dumnezeu descoperit sfinţilor prin experierea vederii Lui, cât spre cele ce ţin de iconomie (întreprindere care nu e atât de riscantă, în caz de eşec, şi nici nefolositoare, în caz de reuşită, ni se spune). Cu alte cuvinte, a cerceta subiecte precum lumea şi lumile, materia, sufletul, firile raţionale ale celor bune şi rele, învierea, judecata, răsplata, patimile lui Hristos. Căci, în condiţia actuală a lumii, încheie sfântul Grigorie această Cuvântare, „ne întâlnim cu Dumnezeu în parte”, însă „puţin mai târziu mai desăvârşit în Hristos Iisus, Dumnezeul nostru, Căruia se cuvine slava în veci. Amin”.  

Articol preluat de aici.

Colecția Părinți și Scriitori Bisericești, seria veche

 Update 05.04.2020

Volumele 30 și 72 au fost reîcărcate, deoarece aveau defecte vizuale, iar 41 pentru că am scanat varianta tipărită de IBMBOR, în locul celei tehnoredactate de Apologeticum. Linkurile au fost actualizate cu noile încărcări.

Iubiți frați și surori în Hristos,

     Cu mila lui Dumnezeu cel slăvit în Treime, vrând să îmi procur colecția Părinți și Scriitori Bisericești, seria veche și neavând de unde, afară de anticariate, unde prețul este exagerat, și internet, am recurs la a doua variantă, însă varianta pdf încărcată de cel care le-a scanat inițial, nu era în totalitate editată corespunzător pentru printare. Astfel am aranjat paginile strâmbe, am egalizat paginile în format A4, am lăsat margini albe pentru cusut în stânga și tăiat după copertare în rest și "bonus", am pus o ramă pentru înfrumusețarea cărții.

    Ca de obicei, toate aceste modificări sau editări le împărtășesc cu voi. Mai jos adaug lista cu titlurile colecției, la care sunt adăugate, după cum am spus, linkurile cu pagina respectivă de pe archive.org, locul de unde puteți descărca, varianta pdf.
     Dacă găsiți folositoare această variantă a colecției, vă rog dați de știre mai departe la cei care au nevoie de aceste cărți și pomeniți și ostenitorul, Ierodiaconul Hrisostom, păcătosul.

Colecția Părinți și Scriitori Bisericești, 

seria veche

- Scrierile Părinților Apostolici, col. PSB 1, trad., note și indici de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979;

- Apologeți de limbă greacă, col. PSB 2, trad., introd., note și indice de Pr. Teodor Bodogae, Pr. Olimp Căciulă, Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980;

- Apologeți de limbă latină, col. PSB 3, trad. Nicolae Chițescu, Eliodor Constantinescu, Paul Papadopol, David Popescu, introd., note și indici Nicolae Chițescu, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981;

- Clement Alexandrinul, Scrieri, partea I, col. PSB 4, trad., introd., note și indici de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982;

- Clement Alexandrinul, Scrieri, partea a II-a, Stromatele, col. PSB 5, trad., cuvânt înainte, note și indici de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982;

- Origen, Scrieri alese, partea I, Din lucrările exegetice la Vechiul Testament, col. PSB 6, trad. Pr. Teodor Bodogae, Nicolae Neaga, Zorica Lațcu, studiu introductiv și note Pr. Teodor Bodogae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981;

- Origen, Scrieri alese, partea a II-a, Exegeze la Noul Testament, Despre rugăciune, Filocalia, col. PSB 7, trad. Pr. Teodor Bodogae, Nicolae Neaga, Zorica Lațcu, studiu introductiv și note Pr. Teodor Bodogae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982;

- Origen, Scrieri alese, partea a III-a, Despre principii, Convorbiri cu Heraclide, Exortație la martiriu, col. PSB 8, studii introductive, trad. și note de Pr. Teodor Bodogae, Pr. Constantin Galeriu, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982;

- Origen, Scrieri alese, partea a IV-a, Contra lui Celsus, col. PSB 9, studiu introductiv, trad. și note de Pr. Teodor Bodogae, colaboratori: N. Chircă, Teodosia Lațcu, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1984;

- Sf. Grigorie Taumaturgul, Metodiu de Olimp, Scrieri, PSB 10, studiu introductiv, trad., note și indici Pr. Constantin Cornițescu, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1984;

- Actele martirice, col. PSB 11, studiu introductiv, trad., note și comentarii Pr. Ioan Rămureanu, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982;

- Sf. Vasile cel Mare, Scrieri, partea a III-a, Despre Sfântul Duh, Corespondență (Epistole), col. PSB 12, trad., introd., note și indici de Pr. Prof. Dr. Constantin Cornițescu, Pr. Teodor Bodogae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1988;

- Eusebiu de Cezareea, Scrieri, partea I, Istoria bisericească, Martirii din Palestina, col. PSB 13, trad., studiu, note și comentarii de Pr. Teodor Bodogae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987;

- Eusebiu de Cezareea, Scrieri, partea a II-a, Viața lui Constantin cel Mare, col. PSB 14, studiu introductiv Prof. Dr. Emilian Popescu, trad. și note Radu Alexandrescu, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991;

- Sf. Atanasie cel Mare, Scrieri, partea I, Cuvânt împotriva elinilor, Cuvânt despre Întruparea Cuvântului, Trei cuvinte împotriva arienilor, col. PSB 15, trad., introd. și note de Pr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987;

- Sf. Atanasie cel Mare, Scrieri, partea a II-a, Epistole, Viața cuviosului părintelui nostru Antonie, col. PSB 16, trad., introd. și note de Pr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1988;

- Sf. Vasile cel Mare, Scrieri, partea I, Omilii la Hexaemeron, Omilii la Psalmi, Omilii și cuvântări, col. PSB 17, trad., introd., note și indici de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986;

- Sf. Vasile cel Mare, Scrieri, partea a II-a, Asceticele, col. PSB 18, trad., introd., indici și note de Iorgu D. Ivan, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1989;

- Sf. Ioan Gură de Aur, Scrieri, partea I, Omilii la Facere (I), col. PSB 21, trad., introd., indici și note de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987;

- Sf. Ioan Gură de Aur, Scrieri, partea a II-a, Omilii la Facere (II), col. PSB 22, trad., introd., indici și note de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1989;

- Sf. Ioan Gură de Aur, Scrieri, partea a III-a, Omilii la Matei, col. PSB 23, trad., introd., indici și note de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994;

- Sf. Grigorie de Nyssa, Scrieri, partea I, col. PSB 29, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, Pr. Ioan Buga, note Pr. Dumitru Stăniloae, indice Pr. Ioan Buga, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982;

- Sf. Grigorie de Nyssa, Scrieri, partea a II-a, Scrieri exegetice, Dogmatico-polemice și morale, col. PSB 30, trad. și note Pr. Teodor Bodogae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998;

- Sf. Macarie Egipteanul, Scrieri, Omilii duhovnicești, col. PSB 34, trad. Pr. Prof. Dr. Constantin Cornițescu, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1992;

- Sf. Chiril al Alexandriei, Scrieri, partea I, Închinarea și slujirea în duh și adevăr, col. PSB 38, trad., introd. și note Pr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991;

- Sf. Chiril al Alexandriei, Scrieri, partea a II-a, Glafire, col. PSB 39, trad., introd. și note de Pr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1992;

- Sf. Chiril al Alexandriei, Scrieri, partea a III-a, Despre Sfânta Treime, col. PSB 40, trad., introd. și note de Pr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994;

- Sf. Chiril al Alexandriei, Scrieri, partea a IV-a, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, col. PSB 41, trad. introd. și note Pr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2000;

- Teodoret episcopul Cirului, Scrieri, Istoria bisericească, col. PSB 44, trad. Pr. Vasile Sibiescu, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995;

- Sf. Ambrozie al Milanului, Scrieri, partea I, Tâlcuiri la Sfânta Scriptură, col. PSB 52, trad. de Pr. Teodor Bodogae, Pr. Nicolae Neaga, Maria Hetco, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2007;

- Sf. Ambrozie al Milanului, Scrieri, partea a II-a, Despre Sfintele Taine, Scrisori, Imnuri, col. PSB 53, trad., introd. și note Pr. Ene Braniște, David Popescu, Dan Negrescu, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994;

- Sf. Ioan Casian, Scrieri alese, Așezămintele mânăstirești, Convorbiri duhovnicești, col. PSB 57, trad. Vasile Cojocaru, David Popescu, prefață, studiu introductiv și note de Nicolae Chițescu, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1990;

- Fer. Augustin, Scrieri alese, partea I, Confessiones/Mărturisiri, col. PSB 64, traducere și indici Nicolae Barbu, introd. și note Pr. Ioan Rămureanu, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1985;

- Boethius, Salvianus, Scrieri, Articole teologice și mângâierile filosofiei, Despre guvernarea lui Dumnezeu, col. PSB 72, cuvânt înainte IPS Nicolae Corneanu, trad., note și comentarii David Popescu, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1992;

- Casiodor, Scrieri, Istoria bisericească tripartită, col. PSB 75, trad. Liana și Anca Manolache, introd. și note Pr. Ștefan Alexe, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998;

- Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, Tâlcuiri ale unor locuri cu multe și adânci înțelesuri din Sfinții Dionisie Areopagitul și Grigorie Teologul, col. PSB 80, trad., introd. și note Pr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1983;

- Sf. Maxim Mărturisitorul, Scrieri, partea a II-a, Scrieri și epistole hristologice și duhovnicești, col. PSB 81, trad., introd. și note Pr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1990.

Predică la Duminica a patra din Postul Mare

Vindecarea fiului lunatic

Iubiți credincioși,

Ieri ne-am bucurat de Praznicul Buneivestiri, în care am aflat taina cea din veac ascunsă și de îngeri neștiută, adică minunea întrupării Fiului lui Dumnezeu în pântecele Preasfintei Fecioare, iar astăzi am ascultat un pasaj din Sfânta Scriptură în care vedem pentru ce a fost necesară Venirea lui Hristos pe pământ, ca om, ca să ne mântuiască și să ridice firea omenească din jugul cel greu al păcatului, al diavolului.

În vremea când Mântuitorul nostru Iisus Hristos umbla pe pãmânt cu ucenicii sãi, prin pãrțile Palestinei, lumea era plinã de multe feluri de duhuri necurate. Demonii iadului erau încuibați în sufletele și trupurile multor oameni chinuidu-i îngrozitor. Așa ne istorisește Sfânta Evanghelie de astãzi despre suferințele unui copil surd și mut, pe care duhul necurat îl arunca în foc și-n apã, îl fãcea sã scrâșneascã din dinți, sã spumege, îl trântea la pãmânt unde rãmânea ca un mort sub povara groaznicelor chinuri.

Era în cel din urmã an al vieții pãmântești a Domnului Hristos și cu aproape opt luni înainte de patima și de suferințele Sale cele de bunãvoie.  Mântuitorul, ca sã arate ucenicilor puterea Sa dumnezeiascã, a luat pe trei dintre ei, Petru, Iacob și Ioan, și s-a suit pe muntele Tabor, unde s-a schimbat la fațã înaintea lor. Dupã aceasta, Domnul a coborât din munte, unde vede o mare mulțime de oameni, zgomotoasã, întãrâtatã împrejurul celor nouã ucenici care rãmãseserã acolo de cu searã. Printre acești oameni erau cãrturari și farisei. Apostolii și cãrturarii se certau între ei cu aprindere. Apostolii erau cam încurcați, rușinați și pãreau biruiți, pe când dușmanii lor se fãleau cu nerușinare și îngâmfare. Iisus trece prin mijlocul lor și întreabă pricina gâlcevii.

Astfel, din mulțime iese un om, se apropie de Iisus, cade la picioarele Lui și cu o voce rugãtoare îi zice: „Învãțãtorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut. și oriunde îl apucã, îl aruncã la pãmânt și face spume la gurã și scrâșnește din dinți și înțepenește. Și am zis ucenicilor Tãi sã-l alunge, dar ei n-au putut.”

Evanghelia nu ne spune, dar nu este exclus ca omul sã fi încercat vindecarea fiului și pe alte cãi. Ne putem imagina starea sufleteascã a pãrintelui care vedea chinurile copilului și cãruia nu i-au putut veni în ajutor nimeni. Tatãl, vãzând chinurile groaznice pe care le suferea copilul, l-a adus mai întâi la Apostoli, crezând cã ei îl vor putea vindeca. Dar Apostolii n-au putut sã-l vindece. De nicãieri, nici o speranțã. Dragostea pãrinteascã îi dã curaj, iubirea fațã de copilul sãu îi scoate noi izvoare de putere și-l determinã sã lupte mai departe. Nu i-a putut ajuta nimeni din cei la care a apelat pânã aici! Nu i-au putut veni în ajutor nici ucenicii! Atunci tatãl s-a îndreptat cu rugãmintea cãtre Iisus, dumnezeiescul Învãțãtor din Nazaret, care tãmãduia toate bolile și toate neputințele.

Vedem că tatăl își numește fiul său lunatic. Cum se poate aduce hulã lunii pentru boala omului? Dacã aceasta aduce nebunie și muțenie într-un om, de ce nu face același lucru cu toți? Diavolul nu se aflã în lunã, ci înșealã omul și se ascunde: el învinuiește luna pentru ca omul sã nu-l învinuiascã pe el. Diavolul cautã în felul acesta sã-l facã pe om sã creadã cã întreaga zidire a lui Dumnezeu este rea și cã diavolul vine la om din naturã și nu din duhurile cele rele, care au cãzut de la Dumnezeu. Iar victimele lor sunt lovite la schimbãrile lunii, pentru ca oamenii sã gândeascã: „Vezi, acest diavol vine din lunã!” – și, pentru cã luna este de la Dumnezeu, urmeazã cã acest diavol este de la Dumnezeu. Așa sunt înșelați oamenii de cãtre aceste fiare prea crude și viclene. De fapt, tot ceea ce a zidit Dumnezeu este bun: și întreaga zidire se aflã în slujba oamenilor, pentru ajutorul lor, iar nu pentru nimicirea lor. În Dumnezeu nu se aflã nici un pic de rãu; atunci, cum poate veni rãul de la El, Izvorul numai a ceea ce este bun? Acești draci, dupã ce și-au pierdut simplitatea ființei și perfecțiunea dintâi a naturii lor, s-au umplut de tot de ticãloșenie. Cãci, dupã ce s-au dat pe sine de tot pierzaniei, diavolii și-au fãcut din pierderea oamenilor și aducerea lor în aceeași stare ca a demonilor, singura lor lucrare. Ei înșiși fiind întruchiparea patimilor, se seamãnã pe sine ca patimi în alții. Atunci când le poruncim în numele singurului Dumnezeu adevãrat, împotriva propriei voințe, se cutremurã și fie fug din trupurile pe care le stãpânesc, fie pleacã încetul cu încetul, dupã credința celui cuprins, fie dupã harul doctorului.

Dar să revenim la Sfânta Evanghelie: „Iar El, rãspunzând lor, a zis: O, neam necredincios, pânã când voi fi cu voi? Pânã când vã voi rãbda pe voi? Aduceți-l la Mine. și l-au adus la El. și vãzându-l pe Iisus, duhul îndatã a zguduit pe copil și, cãzând la pãmânt, se zvârcolea spumegând.”

Deși bãiatul este cel care a cãzut la pãmânt, diavolul dintr-însul este cel care se afla în chinuri. Bãiatul era doar zguduit, în timp ce ticãlosul duh era pedepsit de cãtre Marele Judecãtor. Așadar, prin chinurile pe care le îndura trupul bãiatului, s-a arãtat pedeapsa pe care a suferit-o diavolul.

Care este semnificația cuvintelor lui Hristos: „Pânã când voi fi cu voi? Pânã când vã voi rãbda pe voi?” Închipuiți-vã un împãrat mare, lãsându-și tronul și coborând în așezãmântul vagabonzilor murdari, nu numai ca sã viețuiascã împreunã cu ei și ca sã cerceteze felul lor de viațã, ci și ca sã-i învețe sã gândeascã, sã simtã și sã lucreze ca împãrații, cu noblețe și cu inimã mare. Dupã trei zile n-ar striga fiecare împãrat pãmântesc: „Pânã când voi fi cu voi?” N-ar fi prea multã urgie, prostie, murdãrie și duhoare dupã trei zile? Dar Domnul Iisus, Împãratul împãraților, a rostit cu glas aceste cuvinte, abia dupã treizeci și trei de ani de viețuire printre oameni, care erau mai departe de înãlțimea Lui, decât erau vagabonzii cei mai murdari, fațã de cei mai mari împãrați de pe pãmânt. Dar El nu a mãsurat timpul în zile și în ani, ci în lucrãrile și minunile pe care le fãcuse El înaintea feței miilor de oameni și în învãțãtura rãspânditã și semãnatã în multe mii de suflete omenești. Și dupã toate aceste lucrãri și minuni, El a vãzut cã ucenicii Sãi nu puteau vindeca un singur copil epileptic, și sã izgoneascã un singur duh rãu dintr-un om, cu toate cã El îi învãțase cu cuvântul și cu exemplul, cum sã alunge legiunile.

„Și l-a întrebat pe tatãl lui: Câtã vreme este de când i-a venit aceasta? Iar el a rãspuns: Din pruncie. Și de multe ori l-a aruncat și în foc și-n apã ca sã-l piardã. Dar de poți ceva, ajutã-ne, fiindu-ți milã de noi. Iar Iisus i-a zis: De poți crede, toate sunt cu putințã celui ce crede. Și îndatã strigând tatãl copilului, a zis cu lacrimi: cred, Doamne! Ajutã necredinței mele!”

„Câtã vreme este de când i-a venit aceasta?” El nu a pus aceastã întrebare pentru Sine, ci pentru cei din jurul Lui. El știa cã boala bãiatului era de multã vreme, dar a făcut-o ca să afle toți de purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Sã audã și sã știe toți, ce suferințe îngrozitoare vin de la duhurile cele rele și cât de puternic îl ocrotește Dumnezeu pe om, fãrã de care duhurile rele ar fi pierdut de foarte multã vreme atât trupul, cât și sufletul copilului, în întregime.

Potrivit felului obișnuit de lucru al lui Dumnezeu, aici Domnul Iisus a vrut sã facã cât mai multe lucruri bune într-o singurã faptã. Un lucru bun, era sã restabileascã starea de sãnãtate a copilului. Și de ce sã nu facã și altele? De ce sã nu întãreascã credința tatãlui copilului? Și de ce sã nu facã în același timp un al treilea lucru bun: sã arate tãria Lui cât mai puternic cu putințã, în așa fel încât oamenii sã creadã în El?

Nimic nu topește gheața necredinței cu atâta repejune ca lacrimile. În clipa aceea, când omul acesta plângea înaintea Domnului, el se pocãia de necredința lui de odinioarã și, în lãuntrul sãu, atunci când se afla înaintea lui Dumnezeu, credința lui a crescut, clocotind ca iureșul apelor umflate ale râurilor. Și atunci el a dat glas cuvintelor care au rãmas ca o vestire de tãrie pentru oamenii tuturor vremurilor: „Cred, Doamne! Ajutã necredinței mele!” Aceste cuvinte aratã cã omul nici mãcar nu poate veni la credințã fãrã ajutorul lui Dumnezeu. Omul poate veni numai la o credințã slabã, prin puterile lui: la o credințã în bine și rãu sau, cu alte cuvinte, la o îndoialã în ceea ce privește binele și rãul. Dar calea este cu adevãrat foarte lungã, de la o anumitã mãsurã a credinței, pânã la credința adevãratã, și nici un om nu poate urma aceastã cale, fãrã mâna cãlãuzitoare a lui Dumnezeu. „Ajutã-mã, Doamne, sã cred întru Tine!” „Ajutã-mã sã scap cu totul de diavol și sã mã unesc cu Tine!” Acesta este înțelesul cuvintelor: „Ajutã necredinței mele!”

„Și când au adus ei copilul, apropiindu-se el, demonul l-a aruncat la pãmânt și l-a zguduit.”

Acesta a fost ultimul lucru pe care Dumnezeu l-a îngãduit diavolului, pentru ca toți oamenii sã vadã înfricoșarea și groaza pe care este în stare sã le aducã diavolul asupra omului, și sã se lãmureascã cât de puținã este puterea omului, chiar și puterea celor mai buni doctori din lume, ca sã mântuiascã viața unui singur om dintr-o asemenea înfricoșare și groazã; și așa sã poatã cunoaște puterea mãreațã și sfântã a Domnului Iisus. Evanghelistul Marcu citeazã aici cuvintele pe care le-a rostit Domnul duhului rãu: „Duh mut și surd, Eu  îți poruncesc: Ieși din el și sã nu mai intri în el!” (Marcu 9:25). „Eu îți poruncesc”, spune Domnul. El este izvorul puterii și tãriei și nu are nevoie sã împrumute de la nimeni altul. „Toate câte are tatãl ale Mele sunt” (Ioan 16:15), a spus Domnul Iisus cu un alt prilej. Și acum, dupã cum vedem, El dovedește aceasta prin fapte. Sã fie lãmurit oamenilor cã El nu este unul dintre prooroci, care a fãcut anumite fapte cu ajutorul lui Dumnezeu, ci Fiul Dumnezeului Celui viu, pe care proorocii L-au vestit și oamenii Îl așteptau.

Trebuie sã mai observãm și partea a doua a poruncii lui Hristos cãtre diavol: „Sã nu mai intri în el!” Deci, Domnul îi poruncește nu doar sã iasã din el, ci sã nu se mai întoarcã la copil, care pãtimise îndelung. Aceasta înseamnã cã omul, chiar dupã ce a fost curãțit, poate sã atragã din nou necurãția la el. Diavolul care a fost scos din om poate sã se întoarcã la el. Aceasta se întâmplã atunci când pãcãtosul care s-a pocãit și a fost iertat de Dumnezeu, se întoarce le vechiul sãu pãcat. Atunci diavolul intrã în el din nou. De aceea Domnul poruncește diavolului ca nu numai sã plece de la bãiat, ci sã nu se mai întoarcã în el nicodatã; mai întâi, pentru ca darul Lui cel sfânt sã fie întreg și desãvârșit; și, în al doilea rând, pentru cã putem desprinde din aceastã învãțãturã convingerea cã, dupã ce am primit o datã iertarea lui Dumnezeu, noi trebuie sã nu ne mai întoarcem la vechiul pãcat, și, prin aceasta, sã ne descoperim din nou în fața primejdiei de moarte, prin deschiderea ușii cãtre duhul cel rãu, ca el sã intre în noi și sã se facã stãpânul nostru.

Când ucenicii erau împreunã cu Hristos, numai ei singuri, aceștia L-au întrebat: „De ce noi n-am putut sã-l scoatem?” Iar Iisus le-a rãspuns: „ Acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugãciune și cu post." Iar în alt loc zice: "Pentru puțina voastrã credințã. Cãci adevãrat grãiesc vouã: Dacã veți avea credințã cât un grãunte de muștar, veți zice muntelui acestuia: Mutã-te de aici dincolo, și se va muta; și nimic nu va fi vouã cu neputințã.”

Pricina neputinței este necredința. Cu cât credința este mai mare, cu atât și puterea este mai mare, cu cât credința este mai micã, cu atât și puterea este mai micã. Domnul dãduse odinioarã ucenicilor Sãi putere asupra duhurilor celor necurate, ca sã le scoatã și sã le tãmãduiascã orice boalã și orice neputințã (Matei 10:1). Și pentru o vreme ei s-au folosit bine de puterea aceea. Dar în mãsura în care credința lor s-a împuținat, fie din frica de lume, ori din mândrie, tot așa și puterea care li s-a dat lor a slãbit. Aceastã putere pierdutã se poate câștiga din nou numai prin credințã, tot mai multã credințã. De aceea Domnul folosește acest prilej și întãrește în chip deosebit și cu tãrie puterea credinței.

Postul și rugãciunea sunt cei doi stâlpi ai credinței; douã focuri vii care ard duhurile cele rele. Prin post, toate patimile trupești sunt potolite și nimicite; prin rugãciune, toate celelalte patimi ale sufletului, inimii și minții sunt domolite și strivite: intențiile rele și faptele rele, rãzbunarea, zavistia, ura, rãutatea, mândria și altele. Prin post, se curãțã mãdularele trupului și ale sufletului de murdãria patimilor și a nãravurilor lumești; prin rugãciune, harul Duhului Sfânt se pogoarã în vasul gol, curãțit – și plinãtatea credinței stã în sãlãșluirea Duhului lui Dumnezeu în om.

Toți cei care nesocotesc sau nu primesc postul, de fapt, nesocotesc sau nu primesc o poruncã limpede și hotãrâtoare a Domnului Iisus din rânduiala mântuirii omului. Rugãciunea este întãritã și sporitã prin post; credința se întãrește prin post și prin rugãciune – și credința mutã munții, scoate demonii și face cu putințã, ceea ce este cu neputințã.

Iubiți credincioși,

Fiecare avem de scos mici demoni din noi, pentru că fiecare gând murdar, fiecare cuvânt urât, fiecare faptă rea, fiecare lucru neîngăduit de Dumnezeu constituie mici demoni care se sălășluiesc în noi.

Vin adeseori la preoți, credincioși care solicită dezlegări de vrăji. Dacă îi întrebi de ce cred că li s-au făcut farmece, foarte mulți recunosc: „Întrucât îmi merge rău tot timpul în familie, cred că mi-a facut cineva ceva”. Aceștia însă nu au mers niciodată se spovedească și constatăm că, de fapt, ei nu postesc, nu se roagă, nu merg la biserică și, pe scurt, nu sunt în niciun fel pregătiți să renunțe la adevărații “demoni”, cei din ei. Vin pe la mănăstiri cu “demoni” imaginari, acuzând vrăjitoare și descântătoare închipuite, plasează răul care-i chinuie (păcatul, boala, suferința, insuccesele etc.), în afara lor, undeva pe seama unor persoane care, până la urmă, nici nu există! Ce vreau sa spun? Nu că nu există vrăji și vrăjitori, ci că trebuie să vedem mai întâi dacă răul nu provine din noi și să nu-l plasăm cu iresponsabilitate în afara noastră! Iar acest rău se scoate prin Sfânta Spovedanie, post și rugăciune. Chiar și vrăji de ni s-ar face, dacă am fi uniți cu Dumnezeu, nu s-ar prinde.

Convorbirea credinciosului cu Dumnezeu, prin rugãciune, realizeazã o punte de legãturã și în adâncul sufletului credinciosului se întemeiazã un altar de jertfã a rugãciunii, inima omului fiind locul tainic al ei. Puterea rugãciunii, profunzimea ei, ritmul ei descoperã viața, sãnãtatea spiritualã a credinciosului, cu un cuvânt, ne descoperã pe noi înșine. Rugãciunea iubește liniștea, iubește interiorizarea, concentrarea pentru reculegere. Credinciosul în rugãciune devine foc care lumineazã și încãlzește, care curãțã de pãcat și care ne înaripeazã spre cele sfinte. Omul rugãciunii devine depozitul bunãtãții divine, și intrã într-o familie, familie cu adevãrat creștinã, familia sfinților. Prin rugãciune, trebuie sã ajungem sã simțim, cum spune Sf. Apostol Pavel, cã “Hristos este în noi”.

Postul, prin înfrânãrile ce le impune pentru corp și, mai ales, prin înfrânãrile de ordin moral, pe care credinciosul și le impune și le trãiește în acest timp al renunțãrilor și al reținerilor, îi dã credinciosului o nouã viațã. Postul, zice Sfântul Ioan Gurã de Aur, “potolește trupul, înfrâneazã poftele nenumãrate, curãțește și înaripeazã sufletul, îl înalțã și îl ușureazã”. Prin post nu trebuie sã înțelegem numai lipsirea trupului de anumite mâncãruri și bãuturi. Aceastã abținere nu este decât o hainã exterioarã a adevãratului post. Prin post înțelegem reținerea de la toate relele, înfrângerea tuturor poftelor pãcãtoase, prin care supãrãm bunãtatea lui Dumnezeu. Sfântul Vasile cel Mare recomandã “înfrânarea limbii, lepãdarea mâniei, îndepãrtarea de pofte, clevetiri, minciuni, jurãmânt mincinos; fãrã acestea nu este post adevãrat”. În felul acesta înțelegând și practicând postul, ne vom lumina mintea și vom curãți sufletul și trupul de toatã patima, neputința și boala din noi, și ne vom înãlța duhovnicește.

Citeam zilele trecute o întrebare a unei credincioase ce muncește în străinătate și se plângea că nu poate ține post fiindcă mănâncă împreună cu colegii de muncă și nu vrea să îi supere. Răspunsul unui duhovnic mi-a plăcut foarte mult: Dacă ați fi nevoită să țineți regim din cauza unei boli sau ați ține un regim de slăbit, cu siguranță nu ați mânca, iar colegii v-ar înțelege. De ce să ne fie rușine să îl mărturisim pe Hristos prin tăria de a refuza mâncăruri de frupt în timpul postului? Singurii care pot încălca regula postului sunt cei cu adevărat bolnavi și copii foarte mici, deși aceștia din urmă ca și cei dintâi pot ține măcar post de carne, iar Miercurea și Vinerea și post de lactate. Trebuie numai voință. Iar, cu toții, și sănătoși și bolnavi, putem ține post încetând mânia, bârfa, răutatea, oprindu-ne de la faptele rele. Acest fel de post e mai plăcut Domnului și trebuie ținut tot timpul, nu doar de patru ori pe an!

Tot în această zi, Sfinții Părinți au rânduit pomenirea Sfântului Cuvios Ioan Sinaitul, supranumit „Scărarul”, de la cartea sa Scara raiului, prin care arată calea omului spre desăvârșire în 33 de trepte, ca un urcuș pe scară, pornind de la despătimire, la dobândirea virtuților și unirea cu Dumnezeu. Această carte este modelul pentru nevoință al monahilor și nu numai. Nu întâmplător a fost pus spre prăznuire astăzi, ci, deoarece acesta ne expune în cartea sa manualul din care să învățăm cum trebuie să ne nevoim ca să ajungem la scopul principal al existenței noastre: mântuirea.

Dintre toate mijloacele de tãmãduire ale bolilor sufletești și trupești, de care pãtimim, cele mai folositoare sunt cele pe care le pune la îndemâna creștinului Sfânta noastrã Bisericã, pentru cã, adevãrat este, aceste boli “cu nimic nu pot ieși, fãrã numai cu rugãciune și cu post”. Amin.

Adevărul privind profețiile Sfântului Nil Athonitul, Izvorâtorul de Mir

Nu neagă nimeni Sfințenia acestui cuvios, însă forma în care apar aceste profeții e fără temei ortodox, așa cum autorul acestui eseu explică spre sfârșit. Se știe din istoria Bisericii, că mulți au împrăștiat cuvinte și idei proprii, atribuite unui sfânt pentru a avea greutate. Trăim vremuri "apocaliptice", însă toate aceste păcate au existat dintotdeauna, dar nu așa de evident.  Momentul în care Domnul nostru Iisus Hristos va veni să judece lumea nu îl știe nimeni. Pe creștini nu trebuie să îi intereseze de semnele vremurilor din urmă, ci cum să trăiască astăzi, fără să își piardă mântuirea. 

Nici un sfânt care a avut sau are harul profeţiei nu a vorbit despre date exacte, despre sfârşit, pentru că sfinţii nu seamănă niciodată groază, nu ameninţă şi nu spun ceea ce numai Dumnezeu cunoaşte.

Ceea ce trebuie să simtă neîncetat creştinul credincios este că sfârşitul este aproape, că existenţa noastră în această viaţă trecătoare şi că ceea ce trebuie să ne preocupe este întâlnirea cu Tatăl nostru cel Ceresc, nu ce se va întâmpla cu lumea. Dacă murim mâine, ce folosește să știm când va fi sfârșitul lumii? Trebuie să ne pregătim zilnic pentru momentul morții și al întâlnirii cu Hristos.  Aceasta este eshatologia ortodoxă, una mântuitoare şi binefăcătoare.

Povestea. 

Sfântul Nil (+ 1651) a fost un far luminos de sfințenie care a luptat cu vitejie în ascetism pe Sfântul Munte Athos. După moarte de la el a țâșnit o cantitate abundentă de mir care i-au adeverit sfințenia și curăția.

Între anii 1813 și 1819, un anumit monah pe nume Teofan, de asemenea cunoscut și ca „Deținutul”, a fost tulburat de un demon din cauza multelor sale păcate și de asemenea a suferit de hernie. În disperarea cauzată de starea sa, a plănuit să plece din Sfântul Munte până într-o zi când Sf. Nil i s-a arătat. Sf. Nil i-a arătat o colibă părăsită și l-a însărcinat să se stabilească acolo, promițându-i să se îngrijească de nevoile sale trupești. Teofan  a ascultat, deși nu știa că acesta a fost Sf. Nil – doar mai târziu sfântul s-a destăinuit pe sine.

Sf. Nil i s-a arătat de mai multe ori, l-a vindecat și l-a învățat despre războiul duhovnicesc. Curățat de patimi și păcate prin propria luptă ascetică, a primit poruncă de la Sf. Nil să primească Schima Mare și să poarte numele Ekhmalotos (Deținutul) ca semn că este acum prizonierul Sf. Nil pentru faptul că l-a vindecat de posesiunea demonică și de viciu.

Sf. Nil i-a zis monahului Ekhmalotos că vrea să fie făcut un drum spre peștera sa, astfel încât monahii să meargă acolo să se roage. El de asemenea a vrut să fie oficiată Liturghia în biserica din peșteră pe care el însuși a construit-o.

Când Părinții au auzit asta, au vrut să construiască o biserică în cinstea Sf. Nil. În timp ce săpau pe locul viitorului așezământ au dat de mormântul sfântului. De la moaștele sale a ieșit o mireasmă inefabilă. Acest fapt a avut loc pe 7 mai 1815.

Apoi monahii i-au informat pe Părinții de la Marea Lavră despre descoperirea lor. Ei au venit și au dus moaștele la Lavră, lăsând doar o porțiune din falca sfântului la peșteră pentru a fi cinstită de cei care au venit acolo.

La cererea unor monahi din Kafsokalivia, monahul Ekhmalotos a scris despre aparițiile sfântului, iar mai târziu Sf. Nil i-a zis să-i noteze cuvintele în întregime. Deoarece avea foarte puțină știință de carte i-a dictat istoria și profețiile unui ieromonah, Gherasim din Constantinopol, care a scris-o cuvânt cu cuvânt.

Sfântul a povățuit că cei care caută refugiu pe Sfântul Munte nu trebuie niciodată să se descurajeze și să nu-și piardă nădejdea în protecția Maicii Domnului. Monahii nu trebuie să abandoneze Athosul până în ziua în care icoana Iveron a Maicii Domnului va pleca, ci să rămână acolo în pocăință, tăcere, smerenie, ascultare și, în special, castitate , nădăjduind mereu că se vor mântui.

Mulți bătrâni sfinți au văzut în monahul Ekhmalotos un simbol al monahismului vremurilor de pe urmă.

Cronica completă a învățăturilor și profețiilor Sf. Nil date monahului Teofan între anii 1813 și 1819 umple o carte de șase sute de pagini, disponibilă în greacă și rusă. Pe pagina 611 a acestui text, citim că a fost un monah pe nume Iacov de la mănăstirea Iveron care a copiat întregul text și l-a publicat în 1906. Textul include profeții despre invadarea Sfântului Munte în timpul Revoluției Grecești, Revoluția din 1821 însăși, sfârșitul monahismului în Sfântului Munte și ispitele monahilor vremurilor de pe urmă.

Adevărul. De câțiva ani a avut loc o cantitate abundentă de postări peste tot în lumea cibernetică, inclusiv a materialului publicat în mai multe limbi, a așa-zisei „Profeția Sfântului Nil”, care pretinde să prezică diferite semne ale vremurilor de pe urmă și a venirii Antihristului, lucruri ce ar fi început în secolul 20 (anume în 1992). Această „profeție” este doar un pasaj din cronica scrierilor și profețiilor Sf. Nil dată monahului Teofan, menționată mai sus. Discernământul propriu ne obligă să ne întrebăm, totuși, cât de demne de încredere și sigure sunt aceste profeții dintr-o perspectivă ortodoxă?

Răspunsul simplu este acesta: așa-zisele „profeții ale Sf. Nil” nu sunt deloc demne de încredere. Monahul Teofan pare să fi căzut în înșelare, probabil după minunea găsirii sfintelor moaște a Sf. Nil pe 7 mai 1815.

În 2002, a fost publicată în Grecia o carte cu titlul „Căderea și sfârșitul Muntelui Athos a fost profețită de Sfântul Nil Izvorâtorul de Mir”. Această carte a fost scrisă de monahul Maximos Varvaris și publicată de sfânta mănăstire Paraklitos care se află în orașul Oropos din prefectura Attica, unde sunt Celulele Sfinte ale Sfântului Nil de la Muntele Athos. Această carte, cu titlul ei provocator și însemnătatea ei mare pentru Muntele Athos a cauzat o examinare mai atentă a acestor așa-numite „profeții”. O carte întitulată „Profeții ne dezvăluie”, a fost publicată de Poimenikos Avlos de pe Muntele Athos în 2010 și a fost scrisă de monahul athonit Avraam de la Kalyva Schimbării la față a Mântuitorului din Provata. În această carte, el oferă informații despre ceea ce e cunoscut ca profețiile Sfântului Nil, urmând o examinare a textului pe care l-a publicat în prima ediție. Citim:

În prima ediție a acestui eseu am citat din textul menționat anterior ca o profeție a Sfântului Nil Izvorâtorul de Mir. Dar apoi a căzut în mâinile noastre cartea intitulată Profețiile Sfântului Nil Izvorâtorul de Mir. O retipărire a acestor „profeții” în timp și în multe variații a fost transmisă, din păcate, de zeloți lipsiți de spirit critic, bibliotecilor anumitor mănăstiri. Un studiu al textului confirmă că acesta e o blasfemie împotriva Sfântului Nil, ce a fost transmisă de un monah demonizat care a scris-o. Fiți atenți la ce el scrie, că după o sută șapte zeci de ani de la moartea Sfântului, Sf. Nil i se arată „în altă formă”, ca și cum i-ar fi recunoscut forma adevărată, după fusese mort atât de mulți ani, iar după ce, spune el, a fost vindecat de posedarea demonică, el [sfântul] i-a dictat așa-numitele „profeții”. Dar fiindcă era complet analfabet, el i-a spus să i le spună altui ieromonah care să le scrie. Și toate aceste texte, ce au avut nevoie de o carte groasă în care să fie fixate, el le-a reținut și le-a dictat acelui ieromonah.

Dintre aceste texte, unul conține învățături fără sens, care sunt peiorative și defăimătoare la adresa Părinților athoniți, cu generalizări, iar în ultima retipărire făcută de un binecunoscut monah, care este un zelot și un schismatic, acesta identifică aceste pseudo-profeții a ultimelor zile cu starea părinților de azi din Muntele Athos, care se luptă în lupta cea bună a credinței rugându-se pentru întreaga lume; și el însuși a profețit că Antihristul s-a născut și se va dezvălui în 2012!

Din păcate, el are același spirit care a inspirat scrierea așa-numitor „profeții”, atribuite Sf. Nil.

Și pentru a face mai clară înșelăciunea, spunem următoarele: 

Nici un sfânt, în istoria Bisericii, n-a apărut după adormirea sa pentru a dicta cuiva care este încă în această lume niște texte profetice. Profețiile sunt date doar de Dumnezeu unor persoane sfinte care trăiesc în lume pentru a le dezvălui contemporanilor care sunt în Biserică și a descoperi evenimente viitoare generațiilor viitoare pentru a contribui la conștientizarea educațională și la pregătirea credincioșilor pentru întâmplările viitoare.

Deci, după umila noastră opinie acolo nu sunt profeții ale Sfântului Nil Izvorâtorul de Mir, ci este un text fals al cuiva care a fost înșelat și din acest motiv distribuirea sa trebuie să înceteze, deoarece derutează credincioșii și în același timp trebuie să-l repunem în drepturi pe Sfântul Nil Izvorâtorul de Mir, care este iubit și admirat de toți părinții athoniți. Solicităm ca părinții de la mănăstirile care au copii a acestui fals, să le scoată din bibliotecile lor și să le distrugă. Aceeași opinie este împărtășită de alți părinți athoniți.

Noi n-am luat acest text care este citat ca profeție a Sf. Nil din cartea menționată mai sus, dar el a fost înregistrat la mănăstirea Stavrovouniou din Cipru și ar putea proveni de la altcineva și este atribuit Sf. Nil.

De altfel, după cum se știe bine aici în Muntele Athos, când în vremurile mai vechi rușii s-au interesat de aceste „profeții ale Sfântului Nil” pentru a le traduce, Sfânta Comunitate a Muntelui  Athos n-a permis ca ele să le fie date considerându-le nevalabile [aceasta s-a întâmplat în 1912].

Decizia Sfintei Comunități a Muntelui Athos din 1912 de a nu permite traducerea acestor „profeții” și opinia ei că acestea sunt învățături nelegitime și înșelătoare, este răspunsul dat tuturor celor care le scot în evidență pentru a-și promova ideologiile.

Sursa:http://www.johnsanidopoulos.com/2012/05/truth-about-prophecies-of-saint-nilus.html

traducere de Cristian Bogatu