Și astăzi am postit!

O poveste … înmurată

Pleacă ursul la pădure
Să culeagă fragi și mure,
Dar nu ia la întâmplare
Orice mură-i iese-n cale,
Ci le-alege mai zemoase,
Fragede, mari și frumoase,
Dulci la gust și aromate,
Proaspete și parfumate.
Apoi scoate tacticios
Un butoi de miere gros
Și-nghite pe săturate
Mure-n miere înmuiate.
Ar mai tot mânca, ”plăpândul”,
Dar i-a cam pierit avântul,
Fiindcă burta-i ursulească
Gata stă ca să plesnească
Șade ursul sub umbrar,
Mormăind sub cerul clar:
-Doamne, tare-s mulțumit
Că și astăzi am postit!

Din volumul “Poezii cu iz de filocalii”, Editura “Bonifaciu”, Bacău 2011

Ca și ursul din fabulă, unii creștini postesc toate posturile: cu mii de feluri de mâncare, care mai de care mai gustoase...
Trebuie să postim și de patimi, printre care se numără și lăcomia pântecelui...

Predică la prăznuirea Sfinților Apostoli Petru și Pavel

„În tot pământul a ieșit vestirea lor și la marginile lumii cuvintele lor”

Iubiți credincioși,

Sfânta noastră Biserică prăznuiește astăzi pomenirea Sfinților și întru tot lăudaților Apostoli Petru și Pavel, cei dintâi pe scaun șezători și propovăduitori ai Evangheliei lui Hristos. Cine dintre fiii Bisericii noastre nu a auzit de numele lor? Cine nu a citit câtuși de puțin despre viața lor? Cine nu s-a îndulcit de învățăturile lor cele folositoare de suflet care se citesc și se cântă în toate zilele prin sfintele biserici?
Însă, a vorbi după vrednicie despre acești mari stâlpi ai Bisericii lui Hristos este cu neputință pentru noi păcătoșii, deoarece numai Dumnezeu știe ostenelile, chinurile și nevoințele pe care le-au depus ei la propovăduirea Sfintei Evanghelii, după Înălțarea Domnului la cer. Dar, având nădejde în rugăciunile Sfinților Apostoli, îndrăznim să vorbim pe scurt despre viața lor, spre lauda lui Hristos și spre folosul nostru sufletesc.

Pe Sfântul Apostol Petru l-a odrăslit Betsaida Galileii, fiind fratele mai mic al Sfântului Apostol Andrei şi fiu al lui Iona pescarul. Era pescar ca și tatăl său, neavând posibilitatea de a studia. Auzind că Sfântul Ioan Botezătorul propovăduieşte despre Mesia, a primit botezul pocăinţei în apele Iordanului, ca și fratele său Andrei, care a și rămas ca ucenic la marele prooroc. Hristos cel mult aşteptat, iese la propovăduire, trece prin Betsaida, coboară la malul Tiberiadei, află pe Simon, îl cheamă la Sine, îi schimbă numele în „Chifa”, care se tâlcuieşte „Piatră” sau Petru şi astfel îl face pescar de suflete omeneşti. Din ceasul acela, Petru îşi lasă casa şi soţia, îşi lasă patria şi corabia în voia Tatălui, se alătură lui Hristos şi devine cel mai râvnitor apostol. La picioarele Domnului a învăţat adâncul teologiei. Aici a auzit cuvinte nemaigrăite vreodată de om, a văzut minuni nemaiauzite pe pământ, a simţit bucurii nemaicunoscute până atunci de muritori. Din aceste pricini, Sfântul Petru a crezut din inimă că Iisus este Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu (Matei 16, 16), pe Care mărturisindu-L a primit de la El cheile împărăţiei cerurilor, adică puterea de a lega şi dezlega păcatele oamenilor (Matei 16, 19). Cu rânduiala lui Dumnezeu a fost lăsat să se lepede de Hristos de trei ori, în vremea patimii Sale, din trei pricini: pentru a se smeri mai mult, pentru a plânge mai cu amar în toată viaţa sa (Matei 26, 75) şi pentru a avea mai multă milă de cei păcătoşi. Dar, după Înviere, arătându-i-se Domnul, i-a încredinţat păstoria oilor şi a mieluşeilor Săi, ca semn că i s-a iertat păcatul său. După Pogorârea Sfântului Duh, Sfântul Petru începe primul a vorbi despre Hristos în adunări, pe străzile Ierusalimului, în templul lui Solomon. Peste tot învaţă, face minuni, vindecă bolnavi, mustră, suferă închisoare. Faptele Apostolilor scrise de Sfântul Evanghelist Luca, arată chiar că bolnavii așteptau ca măcar umbra apostolului Petru să treacă peste ei și să se vindece. Şi aşa, acest mare Apostol, predică Evanghelia fără odihnă în Ierusalim, în Samaria, în Iope, în Lidia şi după cum menționează în viața lui, ajunge și până la Roma unde, apoi, este răstignit cu capul în jos, în timpul împăratului Nero, după dorinţa sa, zicând că nu este vrednic să fie răstignit asemenea lui Hristos.

Sfântul Apostol Pavel era tot evreu de neam, născut în Tarsul Ciliciei (Turcia de astăzi), care, mai înainte de a crede în Hristos se chema Saul. A crescut de mic la picioarele unui mare învăţat evreu, anume Gamaliil. De la el a învăţat puterea Legii lui Moise, psalmii lui David şi sfinţenia templului, pentru care era plin de râvnă, dusă la fanatism. Nefiind încă luminat cu puterea Duhului Sfânt, el nu credea că Hristos este Mesia cel aşteptat. De aceea, crezând că ucenicii lui Hristos sunt nişte începători de eresuri, cu nespusă mânie s-a pornit asupra lor ca să-i prindă şi să-i dea în mâinile arhiereilor spre judecată. Pe calea Damascului, unde se ducea să găsească pe creștinii de acolo, i se arătă în vedenie Domnul nostru Iisus Hristos, îi spune greşala, îi ridică sufletul pînă la al treilea cer (II Corinteni 12, 2), îi descoperă taina creştinătăţii şi îl trimite să vestească Evanghelia mântuirii la neamuri. În Damasc a primit botezul de la Apostolul Anania (Fapte 9, 17-18). Apoi a stat trei ani în pustiul Arabiei, pregătindu-se cu multe rugăciuni, cu post şi cu lacrimi pentru noua sa misiune. De aici, Sfântul Pavel s-a suit la Ierusalim să vadă pe Sfinţii Apostoli, de unde a luat apoi poruncă să vestească Evanghelia, începând din Antiohia. Sfântul Pavel a făcut astfel trei călătorii misionare împreună cu apostolii Varnava, Sila, Marcu, Luca şi Timotei, propovăduind ziua şi noaptea, cu timp şi fără timp, vestea cea bună, mai întâi în Antiohia, apoi în Cipru; apoi în Asia Mică, în Pamfilia, Frigia, Galatia, unde a pătimit multe de la păgâni şi evrei. Apoi, îndemnat de Duhul Sfânt (Fapte 16, 9) a trecut în Macedonia şi în Ahaia (Grecia), propovăduind în cetăţile Tesalonic, Corint şi chiar Atena, unde a grăit de pe înălţimile Areopagului şi a uimit pe înţelepţii ei. Întărind cu multe minuni cele propovăduite de el, a rânduit în toate cetăţile preoţi şi episcopi. Apoi marele Apostol Pavel s-a suit pentru ultima dată la Ierusalim, unde a fost prins de evrei şi ţinut în lanţuri şi în temniţă peste doi ani. În cele din urmă, invocând cetățenia sa romană a cerut să fie judecat de împărat și a fost dus cu mari primejdii la Roma, predicînd şi aici Evanghelia mântuirii încă doi ani. Iar în anul 66, a fost prins şi i s-a tăiat capul, în Roma, în același timp cu Sfântul Petru.
Evenimentele importante din viața acestor mari apostoli, au fost scrise de Sfântul Apostol Luca în Faptele Apostolilor, iar sfârșitul vieții lor e păstrat în scrierile apusene, cum că ar fi murit împreună la Roma.

Romano-catolicii prin dogma primatului papal, susțin că episcopul Romei, papa, este mai mare peste toți ierarhii, așa cum Sfântul Petru, mai-marele apostolilor a fost primul Episcop al Romei. Vrând să combată erezia catolică Sfântul Nectarie de Eghina, în cartea sa Istoria Schismei, aduce argumente convingătoare din Sfânta Scriptură, prin care dovedește că Sfântul Apostol Petru nu a fost primul episcop al Romei și că nu se găsesc alte scrieri în care să fie menționat că ar fi fost martirizat în capitala Imperiului roman, afară de scrierile istoricului Gaius (sec. III-IV), din care autorii vieților Sfinților Apostoli Petru și Pavel s-au folosit în alcătuirea lor.
Astfel, teologii romano-catolici așează deplasarea Apostolului Petru la Roma pe la anul 41 după Hristos, susținând că a fost episcop în Roma 25 de ani, adică până la anul 66, când a suferit moartea muceniceasca sub Nero.
Dacă urmărim firul cronologic al Noului Testament, aflăm că Apostolul Pavel s-a întors la Hristos pe la anul 37, iar după trei ani (Gal 1,18), în anul 39, s-a urcat la Ierusalim pentru a-l cunoaște pe Apostolul Petru. O a doua călătorie la Ierusalim o face Sfântul Pavel plecând din Antiohia împreună cu Varnava pentru a aduce milosteniile creștinilor dăruite săracilor din Iudeea. Așadar Apostolul Petru se găsea în Iudeea și după 14 ani de la prima întâlnire, adică în anul 53. În anul 58 este scrisă Epistola către Romani, în care Apostolul Petru nu este amintit deloc, lucru inacceptabil dacă presupunem că acesta se afla la Roma. În anul 60 Sfântul Pavel a urcat la Ierusalim pentru ultima oară, unde a rămas de la Cincizecimea anului 60 până în primăvara celui de-al treilea an: 62-63. Nu se relatează aici dacă, în afară de Sfântul Iacov, vreun altul dintre Apostoli se găsea la Ierusalim. Pe la anii 61 – 63, pe când se afla în închisoare, Apstolul Pavel scrie Epistola către Efeseni. Prima epistolă sobornicească a Sfântului Apostol Petru a fost scrisă în urma celei către Efeseni a Sfântului Pavel, unde se indică drept loc al scrierii ei Babilonul, fapt care arată că Sfântul Petru se afla in Babilon pe durata ținerii în închisoare a Apostolului Pavel. Teologii Apusului au înțeles Babilonul ca fiind Roma, însă Babilonul este orășelul din Egipt și nu Roma, căci spune la sfârșit: „Biserica cea aleasă din Babilon și Marcu, fiul său”. Iar Sfântul Marcu era episcopul Bisericii din Egipt. Astfel în anul 63 Apostolul Petru se afla în Babilon. Iar faptul că Babilonul era Babilon și nu Roma, este atestat și în epistola a doua către Timotei, trimisă din Roma, în care Apostolul Pavel scrie: „Ia pe Marcu și adu-l cu tine, căci îmi este de folos în slujire” (4, 11). Dacă acceptăm că Babilonul este Roma și Sfântul Petru era la Roma, atunci Apostolul Marcu ar fi fost împreună cu el, iar Sfântul Pavel nu ar mai fi solicitat prezența la Roma a lui Marcu. Așadar Apostolul Petru nu era la Roma nici pe la anul 66. S-au împlinit astfel cei 25 de ani fără ca Sfântul Petru să se fi deplasat la Roma. Dacă sfintele moaște ale Apostolului Petru au fost mutate la Roma sau dacă Sfântul Petru a fost totuși adus și a mucenicit la Roma nu cunoaștem, deoarece istoria tace, dar în nici un caz nu a fost primul episcop al Romei.
Din mărturiile din Epistola a doua către Timotei (4, 9-22), reiese faptul că, deși a fost chemat înaintea lui Nero, Sfântul Apostol Pavel a fost salvat din primejdia abătută asupra lui, fiind dezlegat și lăsat liber, fiind declarat nevinovat și disculpat de acuzațiile aduse împotriva lui. Chiar dacă creștinii au fost persecutați pentru falsa învinuire de incendiatori ai capitalei, Apostolul Pavel, pe la anii 65 – 66 petrecea liber la Roma. Deci, de vreme ce Sfântul Pavel nu a murit în anul 66, putem deduce că e posibil să fi mucenicit mai târziu tot la Roma, sau în Spania, unde dorea să ajungă ca să vestească Evanghelia lui Hristos.
Toate aceste argumente și multe altele le găsiți, mai pe larg și bine dovedite, în cartea Sfântului Ierarh Nectarie de Eghina, din care v-am rezumat ideea principală.

Iubiți credincioși,

Iată, aşadar, că prăznuim astăzi două persoane sfinte foarte deosebite: unul pescar, celălalt cărturar; unul - fire entuziastă, celălalt - fire analitică de scriitor; unul - verhovnic sau căpetenie a Apostolilor, celălalt - fară să-L fi văzut pe Hristos vreodată -Apostol al tuturor neamurilor.
Deşi firi deosebite, totuşi Biserica a hotărât ca Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel să fie prăznuiţi astăzi împreună. Şi aceasta nu doar pentru faptul că amândoi sunt căpetenii, vârfurile apostolilor, ci, cu siguranţă, şi pentru asemănările care îi leagă atât de mult. Oricât de deosebiţi ar fi ca firi, iată şi două asemănări şi calităţi comune:
1. Şi unul, şi altul au fost răpiţi în lumina dumnezeiască: Sfântul Apostol Petru pe Muntele Taborului, unde a pregustat şi a văzut încă de pe pământ ce va să fie fericirea cea veşnică, iar Sfântul Apostol Pavel până la al treilea cer, cunoscând astfel, încă de aici, taina celor viitoare.
2. O altă asemănare între Apostolii Petru şi Pavel: amândoi au cunoscut căderea. Amândoi au încercat depărtarea de Dumnezeu: Sfântul Petru ca apostat, Sfântul Pavel ca prigonitor sau persecutor al creştinilor. Sfântul Petru ca apostat, pentru că s-a lepădat de Mântuitorul Hristos, când Acesta era judecat de arhiereii evreilor, în pofida faptului că s-a arătat gata să moară oricând alături de Învăţătorul său. Iar Sfântul Apostol Pavel a gustat din plin depărtarea de Dumnezeu, mai înainte de convertirea lui pe drumul Damascului, unde s-a întâlnit, după cum am mai spus, chiar cu Domnul Iisus. Nu cu un mort furat şi ascuns de ucenicii Săi, ci cu Iisus cel viu, în Care mai apoi a crezut cu toată inima.

Dar lăsând deoparte neclaritatea din cronologia vieții lor, trebuie să tragem foloase duhovnicești, spre mântuirea sufletelor noastre. Nu este așa de important dacă acești mari Sfinți au suferit mucenicia în Roma sau nu, împreună sau separat, ci foarte important este să le cunoaștem virtuțile, să le urmăm credința și să le respectăm învățăturile.
Ce, aşadar, vom învăţa de la Sfântul Apostol Petru? Ce altceva dacă nu râvna, entuziasmul său, faptul că totdeauna era gata să se ofere, să-şi dea viaţa pentru Hristos. Şi veţi zice: „Da. Dar a căzut". Şi noi cădem. Dar să învăţăm de la Apostolul Petru să ne ridicăm, aşa cum el, ieşind după acea tăgăduire „a plâns cu amar” până când Hristos l-a repus în dregătorie.
Ce să învăţăm de la Sfântul Apostol Pavel? Să învăţăm dragostea lui pentru un Hristos pe care nu L-a văzut niciodată. Sau L-a văzut doar în starea aceea duhovnicească de rugăciune şi meditaţie. Așa și noi: deși nu-L vedem cu ochii aceştia trupeşti, însă îl simţim în rugăciunea noastră. Îl simţim în inimile noastre, Îl simţim în fiinţa noastră. Şi să învăţăm de la Sfântul Pavel spiritul acela misionar cu care el L-a slujit pe un Hristos pe Care, mai înainte îl prigonise. Să învăţăm de la Apostolul Pavel să-l propovăduim pe Hristos nu atât cu gura noastră, că poate nu vom şti să fim la fel de convingători. Lumea de astăzi nu mai are atâta nevoie de cuvintele noastre măiestrite. Să învăţăm să-L predicăm pe Hristos cu viaţa noastră. Aceasta aşteaptă lumea mai mult de la noi, pentru că ochii sunt mai credincioşi decât urechile. Lumea aşteaptă să vadă exemple vii, creştini vii, care nu doar vorbesc frumos, dar care şi trăiesc la fel de frumos. Care conving nu cu măiestritele lor cuvinte, împodobite şi alcătuite să sune cât mai frumos, ci care conving cu faptele lor, cu viata lor.

Iată ce trebuie să învăţăm de la Sfinţii Apostoli de astăzi, Petru şi Pavel! Să-i rugăm, astăzi, la ziua lor, când ei se bucură în ceruri că Biserica le-a dăruit această zi comună de prăznuire, să mijlocească pentru noi la Dumnezeu, ca şi noi, la locurile noastre de muncă, din locurile unde trăim, să devenim, mici apostoli. Dar nu numai cu limba şi cu gura, ci şi cu faptele şi viaţa noastră. Ca văzând cei din jurul nostru bucuria creştină pe care o trăim noi şi suntem în stare să o împărtăşim şi altora, văzând exemplul nostru, să-şi pună şi ei întrebarea: „Nu cumva Sfinţii aceştia, Petru şi Pavel, la care ortodocșii se închină, pot fi exemple bune şi pentru fiecare dintre noi şi suntem datori cu toţii să le urmăm credinţa?”

Să-i rugăm, aşadar, pe Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel să mijlocească la Dumnezeu pentru noi astăzi, la ziua lor şi în toate zilele vieţii noastre, iertare păcatelor noastre, sănătate trupurilor şi mai cu seamă mântuire sufletelor noastre. Amin.

Monah Hrisostom

Predică la Duminica a patra din Postul Mare

Vindecarea fiului lunatic

Iubiți credincioși,

Ieri ne-am bucurat de Praznicul Buneivestiri, în care am aflat taina cea din veac ascunsă și de îngeri neștiută, adică minunea întrupării Fiului lui Dumnezeu în pântecele Preasfintei Fecioare, iar astăzi am ascultat un pasaj din Sfânta Scriptură în care vedem pentru ce a fost necesară Venirea lui Hristos pe pământ, ca om, ca să ne mântuiască și să ridice firea omenească din jugul cel greu al păcatului, al diavolului.

În vremea când Mântuitorul nostru Iisus Hristos umbla pe pãmânt cu ucenicii sãi, prin pãrțile Palestinei, lumea era plinã de multe feluri de duhuri necurate. Demonii iadului erau încuibați în sufletele și trupurile multor oameni chinuidu-i îngrozitor. Așa ne istorisește Sfânta Evanghelie de astãzi despre suferințele unui copil surd și mut, pe care duhul necurat îl arunca în foc și-n apã, îl fãcea sã scrâșneascã din dinți, sã spumege, îl trântea la pãmânt unde rãmânea ca un mort sub povara groaznicelor chinuri.

Era în cel din urmã an al vieții pãmântești a Domnului Hristos și cu aproape opt luni înainte de patima și de suferințele Sale cele de bunãvoie.  Mântuitorul, ca sã arate ucenicilor puterea Sa dumnezeiascã, a luat pe trei dintre ei, Petru, Iacob și Ioan, și s-a suit pe muntele Tabor, unde s-a schimbat la fațã înaintea lor. Dupã aceasta, Domnul a coborât din munte, unde vede o mare mulțime de oameni, zgomotoasã, întãrâtatã împrejurul celor nouã ucenici care rãmãseserã acolo de cu searã. Printre acești oameni erau cãrturari și farisei. Apostolii și cãrturarii se certau între ei cu aprindere. Apostolii erau cam încurcați, rușinați și pãreau biruiți, pe când dușmanii lor se fãleau cu nerușinare și îngâmfare. Iisus trece prin mijlocul lor și întreabă pricina gâlcevii.

Astfel, din mulțime iese un om, se apropie de Iisus, cade la picioarele Lui și cu o voce rugãtoare îi zice: „Învãțãtorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut. și oriunde îl apucã, îl aruncã la pãmânt și face spume la gurã și scrâșnește din dinți și înțepenește. Și am zis ucenicilor Tãi sã-l alunge, dar ei n-au putut.”

Evanghelia nu ne spune, dar nu este exclus ca omul sã fi încercat vindecarea fiului și pe alte cãi. Ne putem imagina starea sufleteascã a pãrintelui care vedea chinurile copilului și cãruia nu i-au putut veni în ajutor nimeni. Tatãl, vãzând chinurile groaznice pe care le suferea copilul, l-a adus mai întâi la Apostoli, crezând cã ei îl vor putea vindeca. Dar Apostolii n-au putut sã-l vindece. De nicãieri, nici o speranțã. Dragostea pãrinteascã îi dã curaj, iubirea fațã de copilul sãu îi scoate noi izvoare de putere și-l determinã sã lupte mai departe. Nu i-a putut ajuta nimeni din cei la care a apelat pânã aici! Nu i-au putut veni în ajutor nici ucenicii! Atunci tatãl s-a îndreptat cu rugãmintea cãtre Iisus, dumnezeiescul Învãțãtor din Nazaret, care tãmãduia toate bolile și toate neputințele.

Vedem că tatăl își numește fiul său lunatic. Cum se poate aduce hulã lunii pentru boala omului? Dacã aceasta aduce nebunie și muțenie într-un om, de ce nu face același lucru cu toți? Diavolul nu se aflã în lunã, ci înșealã omul și se ascunde: el învinuiește luna pentru ca omul sã nu-l învinuiascã pe el. Diavolul cautã în felul acesta sã-l facã pe om sã creadã cã întreaga zidire a lui Dumnezeu este rea și cã diavolul vine la om din naturã și nu din duhurile cele rele, care au cãzut de la Dumnezeu. Iar victimele lor sunt lovite la schimbãrile lunii, pentru ca oamenii sã gândeascã: „Vezi, acest diavol vine din lunã!” – și, pentru cã luna este de la Dumnezeu, urmeazã cã acest diavol este de la Dumnezeu. Așa sunt înșelați oamenii de cãtre aceste fiare prea crude și viclene. De fapt, tot ceea ce a zidit Dumnezeu este bun: și întreaga zidire se aflã în slujba oamenilor, pentru ajutorul lor, iar nu pentru nimicirea lor. În Dumnezeu nu se aflã nici un pic de rãu; atunci, cum poate veni rãul de la El, Izvorul numai a ceea ce este bun? Acești draci, dupã ce și-au pierdut simplitatea ființei și perfecțiunea dintâi a naturii lor, s-au umplut de tot de ticãloșenie. Cãci, dupã ce s-au dat pe sine de tot pierzaniei, diavolii și-au fãcut din pierderea oamenilor și aducerea lor în aceeași stare ca a demonilor, singura lor lucrare. Ei înșiși fiind întruchiparea patimilor, se seamãnã pe sine ca patimi în alții. Atunci când le poruncim în numele singurului Dumnezeu adevãrat, împotriva propriei voințe, se cutremurã și fie fug din trupurile pe care le stãpânesc, fie pleacã încetul cu încetul, dupã credința celui cuprins, fie dupã harul doctorului.

Dar să revenim la Sfânta Evanghelie: „Iar El, rãspunzând lor, a zis: O, neam necredincios, pânã când voi fi cu voi? Pânã când vã voi rãbda pe voi? Aduceți-l la Mine. și l-au adus la El. și vãzându-l pe Iisus, duhul îndatã a zguduit pe copil și, cãzând la pãmânt, se zvârcolea spumegând.”

Deși bãiatul este cel care a cãzut la pãmânt, diavolul dintr-însul este cel care se afla în chinuri. Bãiatul era doar zguduit, în timp ce ticãlosul duh era pedepsit de cãtre Marele Judecãtor. Așadar, prin chinurile pe care le îndura trupul bãiatului, s-a arãtat pedeapsa pe care a suferit-o diavolul.

Care este semnificația cuvintelor lui Hristos: „Pânã când voi fi cu voi? Pânã când vã voi rãbda pe voi?” Închipuiți-vã un împãrat mare, lãsându-și tronul și coborând în așezãmântul vagabonzilor murdari, nu numai ca sã viețuiascã împreunã cu ei și ca sã cerceteze felul lor de viațã, ci și ca sã-i învețe sã gândeascã, sã simtã și sã lucreze ca împãrații, cu noblețe și cu inimã mare. Dupã trei zile n-ar striga fiecare împãrat pãmântesc: „Pânã când voi fi cu voi?” N-ar fi prea multã urgie, prostie, murdãrie și duhoare dupã trei zile? Dar Domnul Iisus, Împãratul împãraților, a rostit cu glas aceste cuvinte, abia dupã treizeci și trei de ani de viețuire printre oameni, care erau mai departe de înãlțimea Lui, decât erau vagabonzii cei mai murdari, fațã de cei mai mari împãrați de pe pãmânt. Dar El nu a mãsurat timpul în zile și în ani, ci în lucrãrile și minunile pe care le fãcuse El înaintea feței miilor de oameni și în învãțãtura rãspânditã și semãnatã în multe mii de suflete omenești. Și dupã toate aceste lucrãri și minuni, El a vãzut cã ucenicii Sãi nu puteau vindeca un singur copil epileptic, și sã izgoneascã un singur duh rãu dintr-un om, cu toate cã El îi învãțase cu cuvântul și cu exemplul, cum sã alunge legiunile.

„Și l-a întrebat pe tatãl lui: Câtã vreme este de când i-a venit aceasta? Iar el a rãspuns: Din pruncie. Și de multe ori l-a aruncat și în foc și-n apã ca sã-l piardã. Dar de poți ceva, ajutã-ne, fiindu-ți milã de noi. Iar Iisus i-a zis: De poți crede, toate sunt cu putințã celui ce crede. Și îndatã strigând tatãl copilului, a zis cu lacrimi: cred, Doamne! Ajutã necredinței mele!”

„Câtã vreme este de când i-a venit aceasta?” El nu a pus aceastã întrebare pentru Sine, ci pentru cei din jurul Lui. El știa cã boala bãiatului era de multã vreme, dar a făcut-o ca să afle toți de purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Sã audã și sã știe toți, ce suferințe îngrozitoare vin de la duhurile cele rele și cât de puternic îl ocrotește Dumnezeu pe om, fãrã de care duhurile rele ar fi pierdut de foarte multã vreme atât trupul, cât și sufletul copilului, în întregime.

Potrivit felului obișnuit de lucru al lui Dumnezeu, aici Domnul Iisus a vrut sã facã cât mai multe lucruri bune într-o singurã faptã. Un lucru bun, era sã restabileascã starea de sãnãtate a copilului. Și de ce sã nu facã și altele? De ce sã nu întãreascã credința tatãlui copilului? Și de ce sã nu facã în același timp un al treilea lucru bun: sã arate tãria Lui cât mai puternic cu putințã, în așa fel încât oamenii sã creadã în El?

Nimic nu topește gheața necredinței cu atâta repejune ca lacrimile. În clipa aceea, când omul acesta plângea înaintea Domnului, el se pocãia de necredința lui de odinioarã și, în lãuntrul sãu, atunci când se afla înaintea lui Dumnezeu, credința lui a crescut, clocotind ca iureșul apelor umflate ale râurilor. Și atunci el a dat glas cuvintelor care au rãmas ca o vestire de tãrie pentru oamenii tuturor vremurilor: „Cred, Doamne! Ajutã necredinței mele!” Aceste cuvinte aratã cã omul nici mãcar nu poate veni la credințã fãrã ajutorul lui Dumnezeu. Omul poate veni numai la o credințã slabã, prin puterile lui: la o credințã în bine și rãu sau, cu alte cuvinte, la o îndoialã în ceea ce privește binele și rãul. Dar calea este cu adevãrat foarte lungã, de la o anumitã mãsurã a credinței, pânã la credința adevãratã, și nici un om nu poate urma aceastã cale, fãrã mâna cãlãuzitoare a lui Dumnezeu. „Ajutã-mã, Doamne, sã cred întru Tine!” „Ajutã-mã sã scap cu totul de diavol și sã mã unesc cu Tine!” Acesta este înțelesul cuvintelor: „Ajutã necredinței mele!”

„Și când au adus ei copilul, apropiindu-se el, demonul l-a aruncat la pãmânt și l-a zguduit.”

Acesta a fost ultimul lucru pe care Dumnezeu l-a îngãduit diavolului, pentru ca toți oamenii sã vadã înfricoșarea și groaza pe care este în stare sã le aducã diavolul asupra omului, și sã se lãmureascã cât de puținã este puterea omului, chiar și puterea celor mai buni doctori din lume, ca sã mântuiascã viața unui singur om dintr-o asemenea înfricoșare și groazã; și așa sã poatã cunoaște puterea mãreațã și sfântã a Domnului Iisus. Evanghelistul Marcu citeazã aici cuvintele pe care le-a rostit Domnul duhului rãu: „Duh mut și surd, Eu  îți poruncesc: Ieși din el și sã nu mai intri în el!” (Marcu 9:25). „Eu îți poruncesc”, spune Domnul. El este izvorul puterii și tãriei și nu are nevoie sã împrumute de la nimeni altul. „Toate câte are tatãl ale Mele sunt” (Ioan 16:15), a spus Domnul Iisus cu un alt prilej. Și acum, dupã cum vedem, El dovedește aceasta prin fapte. Sã fie lãmurit oamenilor cã El nu este unul dintre prooroci, care a fãcut anumite fapte cu ajutorul lui Dumnezeu, ci Fiul Dumnezeului Celui viu, pe care proorocii L-au vestit și oamenii Îl așteptau.

Trebuie sã mai observãm și partea a doua a poruncii lui Hristos cãtre diavol: „Sã nu mai intri în el!” Deci, Domnul îi poruncește nu doar sã iasã din el, ci sã nu se mai întoarcã la copil, care pãtimise îndelung. Aceasta înseamnã cã omul, chiar dupã ce a fost curãțit, poate sã atragã din nou necurãția la el. Diavolul care a fost scos din om poate sã se întoarcã la el. Aceasta se întâmplã atunci când pãcãtosul care s-a pocãit și a fost iertat de Dumnezeu, se întoarce le vechiul sãu pãcat. Atunci diavolul intrã în el din nou. De aceea Domnul poruncește diavolului ca nu numai sã plece de la bãiat, ci sã nu se mai întoarcã în el nicodatã; mai întâi, pentru ca darul Lui cel sfânt sã fie întreg și desãvârșit; și, în al doilea rând, pentru cã putem desprinde din aceastã învãțãturã convingerea cã, dupã ce am primit o datã iertarea lui Dumnezeu, noi trebuie sã nu ne mai întoarcem la vechiul pãcat, și, prin aceasta, sã ne descoperim din nou în fața primejdiei de moarte, prin deschiderea ușii cãtre duhul cel rãu, ca el sã intre în noi și sã se facã stãpânul nostru.

Când ucenicii erau împreunã cu Hristos, numai ei singuri, aceștia L-au întrebat: „De ce noi n-am putut sã-l scoatem?” Iar Iisus le-a rãspuns: „ Acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugãciune și cu post." Iar în alt loc zice: "Pentru puțina voastrã credințã. Cãci adevãrat grãiesc vouã: Dacã veți avea credințã cât un grãunte de muștar, veți zice muntelui acestuia: Mutã-te de aici dincolo, și se va muta; și nimic nu va fi vouã cu neputințã.”

Pricina neputinței este necredința. Cu cât credința este mai mare, cu atât și puterea este mai mare, cu cât credința este mai micã, cu atât și puterea este mai micã. Domnul dãduse odinioarã ucenicilor Sãi putere asupra duhurilor celor necurate, ca sã le scoatã și sã le tãmãduiascã orice boalã și orice neputințã (Matei 10:1). Și pentru o vreme ei s-au folosit bine de puterea aceea. Dar în mãsura în care credința lor s-a împuținat, fie din frica de lume, ori din mândrie, tot așa și puterea care li s-a dat lor a slãbit. Aceastã putere pierdutã se poate câștiga din nou numai prin credințã, tot mai multã credințã. De aceea Domnul folosește acest prilej și întãrește în chip deosebit și cu tãrie puterea credinței.

Postul și rugãciunea sunt cei doi stâlpi ai credinței; douã focuri vii care ard duhurile cele rele. Prin post, toate patimile trupești sunt potolite și nimicite; prin rugãciune, toate celelalte patimi ale sufletului, inimii și minții sunt domolite și strivite: intențiile rele și faptele rele, rãzbunarea, zavistia, ura, rãutatea, mândria și altele. Prin post, se curãțã mãdularele trupului și ale sufletului de murdãria patimilor și a nãravurilor lumești; prin rugãciune, harul Duhului Sfânt se pogoarã în vasul gol, curãțit – și plinãtatea credinței stã în sãlãșluirea Duhului lui Dumnezeu în om.

Toți cei care nesocotesc sau nu primesc postul, de fapt, nesocotesc sau nu primesc o poruncã limpede și hotãrâtoare a Domnului Iisus din rânduiala mântuirii omului. Rugãciunea este întãritã și sporitã prin post; credința se întãrește prin post și prin rugãciune – și credința mutã munții, scoate demonii și face cu putințã, ceea ce este cu neputințã.

Iubiți credincioși,

Fiecare avem de scos mici demoni din noi, pentru că fiecare gând murdar, fiecare cuvânt urât, fiecare faptă rea, fiecare lucru neîngăduit de Dumnezeu constituie mici demoni care se sălășluiesc în noi.

Vin adeseori la preoți, credincioși care solicită dezlegări de vrăji. Dacă îi întrebi de ce cred că li s-au făcut farmece, foarte mulți recunosc: „Întrucât îmi merge rău tot timpul în familie, cred că mi-a facut cineva ceva”. Aceștia însă nu au mers niciodată se spovedească și constatăm că, de fapt, ei nu postesc, nu se roagă, nu merg la biserică și, pe scurt, nu sunt în niciun fel pregătiți să renunțe la adevărații “demoni”, cei din ei. Vin pe la mănăstiri cu “demoni” imaginari, acuzând vrăjitoare și descântătoare închipuite, plasează răul care-i chinuie (păcatul, boala, suferința, insuccesele etc.), în afara lor, undeva pe seama unor persoane care, până la urmă, nici nu există! Ce vreau sa spun? Nu că nu există vrăji și vrăjitori, ci că trebuie să vedem mai întâi dacă răul nu provine din noi și să nu-l plasăm cu iresponsabilitate în afara noastră! Iar acest rău se scoate prin Sfânta Spovedanie, post și rugăciune. Chiar și vrăji de ni s-ar face, dacă am fi uniți cu Dumnezeu, nu s-ar prinde.

Convorbirea credinciosului cu Dumnezeu, prin rugãciune, realizeazã o punte de legãturã și în adâncul sufletului credinciosului se întemeiazã un altar de jertfã a rugãciunii, inima omului fiind locul tainic al ei. Puterea rugãciunii, profunzimea ei, ritmul ei descoperã viața, sãnãtatea spiritualã a credinciosului, cu un cuvânt, ne descoperã pe noi înșine. Rugãciunea iubește liniștea, iubește interiorizarea, concentrarea pentru reculegere. Credinciosul în rugãciune devine foc care lumineazã și încãlzește, care curãțã de pãcat și care ne înaripeazã spre cele sfinte. Omul rugãciunii devine depozitul bunãtãții divine, și intrã într-o familie, familie cu adevãrat creștinã, familia sfinților. Prin rugãciune, trebuie sã ajungem sã simțim, cum spune Sf. Apostol Pavel, cã “Hristos este în noi”.

Postul, prin înfrânãrile ce le impune pentru corp și, mai ales, prin înfrânãrile de ordin moral, pe care credinciosul și le impune și le trãiește în acest timp al renunțãrilor și al reținerilor, îi dã credinciosului o nouã viațã. Postul, zice Sfântul Ioan Gurã de Aur, “potolește trupul, înfrâneazã poftele nenumãrate, curãțește și înaripeazã sufletul, îl înalțã și îl ușureazã”. Prin post nu trebuie sã înțelegem numai lipsirea trupului de anumite mâncãruri și bãuturi. Aceastã abținere nu este decât o hainã exterioarã a adevãratului post. Prin post înțelegem reținerea de la toate relele, înfrângerea tuturor poftelor pãcãtoase, prin care supãrãm bunãtatea lui Dumnezeu. Sfântul Vasile cel Mare recomandã “înfrânarea limbii, lepãdarea mâniei, îndepãrtarea de pofte, clevetiri, minciuni, jurãmânt mincinos; fãrã acestea nu este post adevãrat”. În felul acesta înțelegând și practicând postul, ne vom lumina mintea și vom curãți sufletul și trupul de toatã patima, neputința și boala din noi, și ne vom înãlța duhovnicește.

Citeam zilele trecute o întrebare a unei credincioase ce muncește în străinătate și se plângea că nu poate ține post fiindcă mănâncă împreună cu colegii de muncă și nu vrea să îi supere. Răspunsul unui duhovnic mi-a plăcut foarte mult: Dacă ați fi nevoită să țineți regim din cauza unei boli sau ați ține un regim de slăbit, cu siguranță nu ați mânca, iar colegii v-ar înțelege. De ce să ne fie rușine să îl mărturisim pe Hristos prin tăria de a refuza mâncăruri de frupt în timpul postului? Singurii care pot încălca regula postului sunt cei cu adevărat bolnavi și copii foarte mici, deși aceștia din urmă ca și cei dintâi pot ține măcar post de carne, iar Miercurea și Vinerea și post de lactate. Trebuie numai voință. Iar, cu toții, și sănătoși și bolnavi, putem ține post încetând mânia, bârfa, răutatea, oprindu-ne de la faptele rele. Acest fel de post e mai plăcut Domnului și trebuie ținut tot timpul, nu doar de patru ori pe an!

Tot în această zi, Sfinții Părinți au rânduit pomenirea Sfântului Cuvios Ioan Sinaitul, supranumit „Scărarul”, de la cartea sa Scara raiului, prin care arată calea omului spre desăvârșire în 33 de trepte, ca un urcuș pe scară, pornind de la despătimire, la dobândirea virtuților și unirea cu Dumnezeu. Această carte este modelul pentru nevoință al monahilor și nu numai. Nu întâmplător a fost pus spre prăznuire astăzi, ci, deoarece acesta ne expune în cartea sa manualul din care să învățăm cum trebuie să ne nevoim ca să ajungem la scopul principal al existenței noastre: mântuirea.

Dintre toate mijloacele de tãmãduire ale bolilor sufletești și trupești, de care pãtimim, cele mai folositoare sunt cele pe care le pune la îndemâna creștinului Sfânta noastrã Bisericã, pentru cã, adevãrat este, aceste boli “cu nimic nu pot ieși, fãrã numai cu rugãciune și cu post”. Amin.

Despre post

    În timpurile noastre ultramoderne, stăpânite de civilizaţia consumaristă, de viteze cosmice şi tehnici informaţionale, sufletele noastre se zbuciumă, fiind însetate după pacea şi liniştea unei vieţi simple şi naturale. Căutăm să potolim însetarea noastră duhovnicească prin diferite metode, străine culturii şi tradiţiei noastre: meditaţii orientale, yoga, ştiinţe oculte, ghicitul, horoscopul, numeroase secte neocreştine şi orientale, dar uităm de hrana spirituală, care ne este oferită de două mii de ani continuu de Mama creştinilor dreptcredincioşi – Biserica Ortodoxă.
   

   Iisus Hristos a întemeiat Biserica spre mântuirea neamului omenesc până în veac şi una din lucrările de mântuire ale Bisericii Ortodoxe este tămăduirea bolilor trupeşti şi sufleteşti. De fapt, Biserica continuă lucrarea tămăduitoarea a Mântuitorului, Care prin numeroase vindecări minunate a dorit să ne demonstreze că propovăduirea Cuvântului divin tămăduieşte, iar credinţa cea adevărată face minuni. De aceea, din totdeauna Biserica Ortodoxă a îmbinat propovăduirea Evangheliei cu practicarea poruncilor divine prin milostenie, rugăciune, pocăinţă şi, nu în ultimul rând, post. Din nefericire, în zilele noastre, postul a devenit un exponat istoric, o cale părăsită, un leac de mult uitat. Şi asemenea unui călător rătăcit în pustiul sălbatic, care, pentru a ajunge la destinaţie, apelează la ajutorul unei hărţi, aşa şi noi, călătorii prin pustiul unei lumi moderne, lipsite de dragoste şi Dumnezeu, trebuie să apelăm la tradiţia bisericească pentru a găsi calea îngustă şi anevoioasă, dar „care duce la viaţă” (Matei 7, 14), la limanul luminos şi liniştit. Această cale este nevoinţa şi postul.

   Cineva poate să spună: Vorbeşte despre post?! E un lucru arhicunoscut, nimic nou. Am încercat să postesc, dar nu m-a folosit, deci nu merită atenţie şi efort!
    Nu te-a folosit?!. Aceasta s-a întâmplat pentru că nu ai postit cu adevărat – ai rămas la încercarea de a posti, dar nu ai reuşit s-o faci!

Dar cum să postim cu adevărat – e o întrebare de căpătâi, pusă de mulţi creştini preoţilor de astăzi. Dacă vrei să afli un răspuns clar, mai întâi caută să înţelegi ce este postul şi care este rostul lui. După mărturisirea Sfântului Vasile cel Mare, postul este prima şi cea mai veche poruncă dată omului de însuşi Dumnezeu: „Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoaşterii binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit” (Fac. 2, 16-17). Şi prin această poruncă a postului, Dumnezeu nu a urmărit interzicerea cunoaşterii sau a ştiinţei, ci a dorit să pună la încercare ascultarea protopărinţilor noştri. Pentru că numai un copil ascultător este capabil să înveţe de la părinţii lui ştiinţa binelui şi răului. Aşadar, dacă această poruncă avea să fie păzită, omul şi astăzi se afla în rai. De aceea, mulţi dintre Sfinţii Părinţi recomandă să punem începutul pocăinţei prin post şi rugăciune.

    Dar ce este postul şi cine îl practica în vechime? La această întrebare, Cuviosul Cleopa Ilie, de la mănăstirea Neamţ, răspunde următoarele: „Prin cuvântul post noi înţelegem o înfrânare de la toate mâncărurile – iar în caz de boală, numai de la unele – precum şi de la toate băuturile, de la toate lucrurile lumeşti, de la toate dorinţele rele, pentru ca să poată face creştinul rugăciunea lui mai cu uşurinţă […], pentru ca să omoare poftele trupeşti şi să câştige harul lui Dumnezeu. Postul este o faptă de virtute, cu lucrare de înfrânare a poftelor trupului şi de întărire a voinţei, o formă de pocăinţă, deci un mijloc de mântuire. Dar în acelaşi timp, este şi un act de cult, adică o faptă de cinstire a lui Dumnezeu, pentru că este o jertfă – o renunţare de bună voie de la ceva care ne este îngăduit – izvorâtă din iubirea şi respectul pe care îl avem faţă de Dumnezeu” (Arhimandrit Cleopa Ilie, Cuvinte despre post, în colecţia Mari duhovnici români despre post, Editura EIKON, Cluj, 2004, p.46-47). Dar să nu creadă cineva că postul cere omorârea trupului. Doamne fireşte, nu suntem omorâtori de trup, ci luptători cu patimile. Sfântul Apostol Pavel explică că nu luptăm împotriva cărnii şi a sângelui, ci împotriva stăpânilor acestui veac, care sunt duhuri necurate. Deci, să nu exagerăm, pentru că cele peste măsură sunt de la cel rău. Osteneala postului fără sfatul şi îndrumarea duhovnicului este primejdioasă şi păgubitoare. Cei care limitează postul numai la mâncăruri sunt asemenea celor care încearcă să meargă într-un picior şi, până la urmă, uşor se poticnesc şi cad. Nu postim numai de bucate, ci ne ferim, cât ne stă în putinţă, de păcate, căutând, în acelaşi timp, prietenia faptelor bune. Trebuie să înţelegem clar că scopul postului nu constă numai în deosebirea mâncărurilor de post de cele dulci, ci în pregătirea trupului şi sufletului omenesc pentru venirea oaspetelui ceresc – Sfântul Duh. Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Postiţi? Arătaţi-mi-o prin fapte. Cum? De vedeţi pe sărac, aveţi milă de el; un duşman, împăcaţi-vă cu el; un prieten înconjurat de un nume bun, nu-l invidiaţi; o femeie frumoasă, întoarceţi capul. Nu numai gura şi stomacul să postească, ci şi ochii, şi urechile, şi picioarele, şi mâinile voastre, şi toate mădularele trupului vostru. Mâinile voastre să postească, rămânând curate de hrăpire şi lăcomie; picioarele, nealergând la privelişti urâte şi în calea păcătoşilor. Ochii, neprivind cu ispitire frumuseţele străine […] Gura trebuie să postească de sudalme şi de alte vorbiri ruşinoase”. Aşadar, postim cu toată firea umană: cu trupul, cu mintea şi cu inima, nevoindu-ne după puterile noastre şi după sfatul duhovnicului. Pentru că, numai astfel, postul este cu adevărat folositor, curăţător de patimi, păstrător al sănătăţii trupeşti şi grabnic ajutător în lucrarea cea bună. Din această cauză, postul era recomandat şi practicat din vechime. Iisus, fiul lui Sirah, sfătuieşte: „Nu fi nesăţios în nici o desfătare, şi nu te apleca la mâncăruri multe. Că în mâncărurile multe va fi durere şi nesaţul va veni până la îngreţoşare. Pentru nesaţ mulţi au pierit; iar cel înfrânat îşi va spori viaţa”. Iar Sfânta Scriptură ne dă multe exemple de post:

* 1. Proorocul Moise a postit de două ori câte patruzeci de zile şi a primit tablele Legii (Ieşire 34, 28; Deut. 9, 9, 18).
* 2. Proorocul Ilie a postit, şi el, patruzeci de zile, primind puterea de la Dumnezeu de a aduce seceta sau ploaia (III Regi 19, 8).
* 3. Proorocul Daniil a postit trei săptămâni şi a scăpat din groapa cu lei nevătămat (Daniil 9, 3; 10, 3).
* 4. Regele David a postit pe tot parcursul vieţii sale după ce a greşit în faţa lui Dumnezeu (II Regi 1, 11-12; Ps. 68, 12; 108, 23).
* 5. Proorocul Ioil învaţă şi îndeamnă la post poporul evreu pentru pocăinţă şi iertarea păcatelor (Ioil 1, 14; 2, 11-12).
* 6. Prin post ninivitenii au scăpat de pieire, de asemenea şi proorocul Iona a scăpat prin post din pântecele balenei (Iona 2; 3, 5-10).
* 7. Ezdra şi Neemia au postit (I Ezdra 10, 6; Neemia 1, 4). Estera, de asemenea, a postit (Estera 4,16).
* 8. Ana proorociţa petrecea în post şi rugăciune (Luca 2, 37).
* 9. Sfântul Ioan Botezătorul şi ucenicii săi pururea petreceau în post şi rugăciune (Marcu 2, 18; Luca 5, 33).
* 10. Postul de patruzeci de zile l-a practicat şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care astfel ne-a arătat în ce fel să biruim cele trei ispite ale lumii: pofta trupească, iubirea de sine şi pofta lumească (dorinţa de a stăpâni şi a poseda multe bunuri trecătoare) (Matei 4, 2-11).
* 11. Ucenicii şi Apostolii Mântuitorului, urmând învăţăturii Lui, au postit şi s-au rugat (II Corinteni 6, 5; 11, 27).
* 12. Corneliu sutaşul, fiind încă păgân, postea (Fapte 10, 30).
* 13. Credincioşii din Biserica Antiohiei posteau (Fapte 13, 2).
* 14. Exemplul postului au arătat Apostolii Pavel şi Varnava (Fapte 14, 23).

    Chiar şi în multe religii păgâne şi necreştine practica postului era cunoscută, fiind răspândită pe tot globul pământesc. Şi medicii de astăzi, pentru tratarea multor boli, recomandă pacienţilor săi să practice post (dietă) şi abţinerea de la deprinderile vicioase (patimi). Aşadar, practica postului este veche, necesară şi mântuitoare. Sfântul Vasile cel Mare, din proprie experienţă ne învaţă: „Postul este cel mai bun străjer al sufletului, cel mai sigur tovarăş al corpului, arma vitejilor, întărirea atleţilor. El alungă duhurile, îndeamnă la pietate, face a iubi înfrânarea, inspiră modestia, dă curaj în război şi învaţă a iubi pacea… Postul dă aripi rugăciunii, pentru a înălţa în sus şi a pătrunde până la ceruri. Postul este sprijinul caselor, părintele sănătăţii, povăţuitorul tinerimii, podoaba bătrânilor, plăcutul tovarăş al călătorilor, amicul sigur al soţilor”.

    Având încredinţarea Sfintei Scripturi şi exemplul Sfinţilor Părinţi, să căutăm a ne apropia cu toată firea noastă de această cale binecuvântată a postului ca să ajungem nevătămaţi şi curaţi în Împărăţia lui Dumnezeu, unde nu este nici întristare, nici durere şi nici suspin, ci numai pacea şi bucuria plină de lumina dragostei nesfârşite.

  Felurile postului

    Pentru a posti cu folos şi corect, trebuie să cunoaştem felurile postului şi specificul lor aparte. Astfel, postul, după asprime, se împarte în patru feluri:

* a) Ajunarea desăvârşită sau postul negru, când ne abţinem de la orice fel mâncare şi băutură, cel puţin o zi întreagă. Acest fel de post se practică, de obicei, în perioada Triodului ( în prima şi ultima săptămână din Postul Mare), dar şi în ziua Înălţării Sfintei Cruci, ziua tăierii capului Sfântului Ioan Botezătorul şi în celelalte zile de post, după sfatul duhovnicului.
* b) Postul aspru sau uscat, când ajunăm până spre seară şi atunci gustăm din mâncăruri uscate: pâine, fructe, puţină apă, seminţe şi altele. Se practică în Postul Mare, în ajun de Crăciun, în postul Adormirii Maicii Domnului, în ziua Înălţării Sfintei Cruci, ziua tăierii capului Sfântului Ioan Botezătorul şi în celelalte zile de post, cu binecuvântarea duhovnicului.
* c) Postul obişnuit sau comun, când ne înfrânăm de mâncările de dulce (carne, peşte, produse lactate, ouă, grăsimi, vin şi alte băuturi alcoolice, inclusiv bere). Se practică, mai ales, în postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, în postul Naşterii Domnului, în ajunul Bobotezei şi în celelalte zile de post.
* d) Postul uşor (dezlegarea); în anumite sărbători din posturile mari, ca Bunavestire, Floriile, Intrarea în Biserică şi alte sărbători, dedicate Sfinţilor şi evenimentelor bisericeşti mari, care coincid cu zilele de post, este rânduită dezlegarea la vin, peşte, icre şi untdelemn.

    Respectarea postului este obligatorie, cu excepţia celor bolnavi, femeilor însărcinate sau care alăptează. Încă din perioada apostolică, Canonul 69 apostolic impune, pentru cler şi credincioşi, obligaţia Postului Paştelui de 40 de zile, precum şi a postului în zi de miercuri şi vineri, în fiecare săptămână. Dacă nu se respectă acest canon, clericii să fie depuşi, iar laicii să fie excluşi de la împărtăşanie. Nerespectarea postului este un păcat, pentru că încalcă porunca a doua a Bisericii Ortodoxe şi ne opreşte de la bucuria împărtăşaniei cu Sfintele Taine. De aceea, trebuie să cunoaştem şi să respectăm, după putinţă, toate posturile de peste an:

* 1) Între posturile de peste an se numără şi posturile de câte o zi:
* a) Miercurea (când arhiereii au ţinut sfat să-L omoare pe Iisus) şi Vinerea (în amintirea Patimilor Domnului) şi pentru cei mai râvnitori – luni, dedicată puterilor cereşti (îngerilor), care nu este obligatorie.
* b) Ajunul Bobotezei – ca pregătire pentru Botezul Domnului şi pentru gustarea din Agheasma Mare.
* c) Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul – ca să nu uităm că beţia şi desfrânarea au dus la tăierea capului ultimului prooroc al Vechiului Testament.
* d) Înălţarea Sfintei Cruci – ca să ne amintim, din nou, de patimile Domnului şi de importanţa lor pentru mântuirea sufletelor noastre.

* 2) Posturile de mai multe zile sunt:
* a) Postul Sfinţilor Apostoli, care începe în lunea a doua după Rusalii (Pogorârea Sfântului Duh) şi ţine până la sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, în amintirea vieţii şi morţii martirice ale celor mai mari învăţători ai Evangheliei.
* b) Postul Adormirii Maicii Domnului, care începe de la 1 august (calendar bisericesc) şi durează două săptămâni, în amintirea şi pentru cinstirea deosebită a Preacuratei Fecioare Maria, Maica Domnului. După asprime este egal cu Postul mare.
* c) Postul Crăciunului (Naşterea Domnului), ţine 40 de zile, de la 15 noiembrie până la 24 decembrie (calendar bisericesc). Ne aminteşte de postul patriarhilor şi proorocilor din Vechiul Testament, care au aşteptat venirea Mântuitorului după făgăduinţa dată lor de Dumnezeu; de postul lui Moise, care a postit 40 de zile înainte de primirea legii celor zece porunci (Ieşire 34, 28) şi de postul lui Ilie proorocul, tot de 40 de zile, primind puterea de la Dumnezeu de a aduce seceta sau ploaia (III Regi 19, 8).
* d) Postul Mare – Postul Paştilor, are durata de şapte săptămâni ( începe luni după duminica Izgonirii din Rai şi se termină cu Învierea Domnului). El ne aminteşte de postul Mântuitorului de 40 de zile în pustiu, Care a biruim cele trei ispite ale lumii: pofta trupească, iubirea de sine şi pofta lumească (dorinţa de a stăpâni şi a poseda multe bunuri trecătoare) (Matei 4, 2-11). Acest post este cel mai important şi are cel mai aspru caracter. Pentru creştini e timp de pocăinţă, de rugăciune, de frecventare mai deasă a bisericii şi de pregătire pentru sărbătoarea învierii (Catehism Creştin Ortodox, Bucureşti, 1990, p.167-169).

Postul Mare – vechimea şi importanţa lui

    Perioada Postului Mare este cea mai luminoasă trăire a creştinului pe parcursul anului bisericesc. În această perioadă, noi ne pregătim şi, pe măsura râvnei, ne învrednicim să participăm la ospăţul divin – Învierea Domnului nostru Iisus Hristos. Sfântul Grigorie Teologul considera Postul Mare o pregătire în vederea morţii împreună cu Hristos, pentru a învia cu Hristos şi întru Hristos. Postul Mare este, aşadar, imitarea vieţii pământeşti a lui Hristos. Postim şi ne luptăm cu ispitele împreună cu Hristos, pătimim şi murim păcatelor, urmând pe Hristos, şi ieşim, împreună cu el, din mormânt, biruind asupra răului şi a morţii. Fără de moarte, nu există înviere şi tot astfel, fără de post şi pocăinţă, nu avem parte de mântuire. Fiind foarte important, exemplul Mântuitorului de a posti era urmat, cu mare râvnă, încă de primii creştini. La început, practica postului era variată şi se deosebea de la o regiune la alta, însă, toţi creştinii ţineau cu stricteţe trei zile de post aspru înainte de Învierea Domnului. Biserica Siriană, încă din secolul al III-lea, practica postul din Săptămâna Patimilor. Peste un secol, acest post pascal de 6 zile s-a extins la 40 de zile şi s-a răspândit în toată lumea creştină, în amintirea celor 40 de zile petrecute de Iisus în pustiu. Structura Triodului (slujbele bisericeşti din perioada Postului Mare, care se deosebesc de restul slujbelor pe parcursul anului) s-a format treptat, ajungând la forma actuală în secolul al XIV-lea (Preot, Prof., Ion Bria, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, Bucureşti, 1994, p. 307). Astfel, practica Postului Mare are o vechime de 1700 ani, iar rânduiala slujbelor bisericeşti, care se găseşte în Triodul actual, este mai puţin veche, dar aceasta, nicidecum, nu scade din valoarea şi importanţa lor.

Treptele Postului Mare – structura şi semnificaţia

    În primul rând, trebuie de menţionat că Postul Mare se deosebeşte de celelalte posturi de mai multe zile prin aceea că el depinde de ciclul Pascal, care în fiecare an este diferit, astfel că Postul Mare nu are o dată calendaristică fixă la care se începe. Data Paştelui se fixează după o regulă stabilită de Sinodul I Ecumenic de la Niceea (din anul 325): Paştele este sărbătorit în prima duminică după prima lună plină ce urmează echinocţiului de primăvară (21 martie). În caz de coincidenţă cu cel iudaic, Paştele creştin se amână pe duminica viitoare. De regulă, Paştele Ortodox poate să cadă între 4 aprilie şi 8 mai. Data precisă a Paştelui în anul curent sau în anii următori le puteţi găsi în calendarele bisericeşti ortodoxe. De această dată depinde şi începutul Postului Mare care durează şapte săptămâni.

    O altă deosebire se referă la rânduiala slujbelor religioase oficiate în biserică. Începând cu Duminica Fariseului şi a Vameşului, slujbele bisericeşti se fac după o rânduială specială, cuprinsă în Triod, şi au un caracter specific acestei perioade. Slujbele sunt mai lungi, până seara târziu (cum, de exemplu, se întâmplă în prima săptămâna a postului, când slujba Pavecerniţei este legată de Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Cretanul sau cu Acatistul de vineri seara din săptămâna a V-ea a postului), au un caracter de pocăinţă şi sunt însoţite de multe metanii, mai ales, rugăciunea Sfântului Efrem, care se rosteşte la finele tuturor slujbelor zilnice, începând din lunea Săptămânii I şi până miercurea Săptămânii Patimilor.

    Săvârşirea Sfintei Liturghii este, şi ea, deosebită de cea săvârşită în restul anului. Numai în Postul Mare, în zilele de miercuri şi vineri se oficiază în toate bisericile ortodoxe Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, care încununează slujba Vecerniei. Tipicul bisericesc prevede săvârşirea acestei Liturghii în timpul serii, dar pentru slăbiciunile credincioşilor de astăzi şi pentru a-i da un caracter mai festiv, Biserica Ortodoxă a dispus oficierea ei în timpul dimineţii. Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, aşa de familiară nouă, care se oficiază duminica pe parcursul anului, în timpul Triodului, se face sâmbătă, iar Liturghia Sfântului Vasile cel Mare – duminică (Ieromonahul Makarios Simonopetritul, Triodul explicat, tradus de diac. Ioan Ică jr, Editura Deisis, Ediţia a II-a, Sibiu, 2003, p. 212-215).

Adevăratul post

    „Cum să ținem adevăratul POST?” este o întrebare care ar trebui să frământe pe orice creștin evlavios și dornic de desăvârșire și de aceea ne-am gândit să aducem în atenția cititorilor capitolul 58 al Proorocului Isaia din Vechiul Testament. Biserica Ortodoxă în învățătura sa apostolică predă armonia și comuniunea ca elemente duhovnicești care țin pe fii săi în Unitatea Duhului. Știm conform Scripturii că Însuși Domnul Iisus Hristos a postit 40 de zile, Moise deasemenea ca să se învrednicească de primirea Legii a postit 40 de zile, cei trei tineri și mulți alții au postit și de aceea Biserica a rânduit un timp anume când fii săi să postească în comuniune desăvârșită, ca o luptă a unui întreg asupra păcatului și împotriva diavolului - „Potrivnicul vostru, diavolul, care umbla, racnind ca un leu, cautand pe cine sa inghita, ......" (I Petru 5, 7-9).
    Această postire de obște este și o exorcizare a mediului înconjurător căci ea este făcută într-un duh și într-o simțire căci "Acest soi de draci, nu iese decat cu post si rugaciune". (Matei 17, 21).
    Noi, fiecare în parte, trebuie să înțelegem că împreună cu Hristos - Capul, formăm un Trup - Biserica și tot ceea intreprindem în viață este în primul rând pentru noi înșine, pentru cei ce au fost înainte de noi și pentru cei ce vor veni după noi și iată faptele noastre atârnă cu mare greutate pentru întreaga existență a omenirii.
    Uneori suntem acuzați că postim laolaltă cu toții, de unii oameni mai puțini la minte dar noi nu ne supărăm și cu „încăpățânare” ținem să fim permanent în comuniune și părtășie după înțelesul cel bun al învățăturii Bisericii noastre. Și iată ce ne învață în duh profetic proorocul Isaia despre adevăratul post:
    Strigă puternic şi nu te opri!; ca pe o trâmbiţă înalţă-ţi glasul a, şi spune-i poporului Meu păcatele lui şi casei lui Iacob fărădelegile sale!
    Ei Mă caută zi de zi şi doresc să-Mi ştie căile, ca un popor care a săvârşit dreptate şi judecata Dumnezeului său n'a părăsit-o; ei cer acum de la Mine judecată dreaptă şi doresc să se apropie de Dumnezeu, zicând: „De ce-am postit noi, dacă Tu n'ai văzut? de ce ne-am umilit noi sufletele, dacă Tu n'ai ştiut?...“ b.
    Nu: în zilele voastre de post vă faceţi voile voastre şi-i pişcaţi c pe cei ce sunt în puterea voastră. Dacă postiţi pentru certuri şi judecăţi şi-l bateţi cu pumnii pe cel obidit, de ce-Mi aduceţi Mie postul, aşa cum o faceţi astăzi, ca vocea voastră să se audă strigând?
    Nu postul acesta l-am ales Eu, nici o astfel de zi în care omul să-şi necăjească sufletul; chiar dacă-ţi vei îndoi gâtul ca un cârlig şi chiar dacă ai pune sub tine sac şi cenuşă, nici chiar aşa nu puteţi pretinde că postul vostru e primit. d
    Nu un astfel de post am ales Eu, zice Domnul!
    Ci tu dezleagă orice legătură a nedreptăţii, dezleagă nodurile cu silnicie înnodate, lasă-i liberi pe cei striviţi în legături şi rupe toate înscrisurile cu socoteli nedrepte.
    Frânge pâinea pentru cel flămând şi adu-i în casa ta pe săracii fără adăpost; dacă vezi pe cineva gol, îmbracă-l şi nu-i trece cu vederea pe cei de un neam cu tine. Atunci lumina ta se va deschide ca o dimineaţă şi sănătatea ta curând va răsări şi dreptatea ta îţi va merge înainte şi slava lui Dumnezeu te va înconjura.
    Atunci vei striga şi Dumnezeu te va auzi, şi'n timp ce tu încă grăieşti, El va zice: „Iată, Eu sunt aici“.
    Dacă tu te lepezi de ceea ce te ţine legat şi de mâna ta cea hrăpăreaţă şi de cuvântul cârtitor, dacă din inimă îi vei da pâine celui flămând şi dacă vei mulţumi sufletul necăjit, atunci lumina ta va străluci în întuneric şi întunericul tău va fi precum amiaza; şi Dumnezeul tău va fi cu tine pururea, iar tu te vei sătura după cum îţi pofteşte sufletul şi oasele tale se vor îngrăşa şi vor fi ca o grădină bine adăpată şi ca un izvor a cărui apă nu scade; şi oasele tale ca iarba vor odrăsli şi se vor îngrăşa şi neamurile neamurilor vor moşteni. Şi vechile tale dărâmături se vor zidi şi temeliile vor dura de-a lungul tuturor generaţiilor; tu te vei numi dregător al celor stricate şi cărările ferite pe mijloc ţi le vei face umblate.
    Dacă-ţi vei da piciorul înapoi de pe zilele odihnei e aşa ca'n ziua cea sfântă să nu faci ce-ţi place ţie, şi dacă zilele odihnei le vei numi „desfătare“, „sfinte“ Dumnezeului tău;
    Dacă piciorul nu ţi-l vei mişca la lucru şi nici din gura ta nu vei grăi cuvânt cu mânie, atunci vei nădăjdui în Domnul şi El te va ridica la bunătăţile pământului şi te va hrăni cu moştenirea lui Iacob, părintele tău; căci gura Domnului a grăit acestea.

Note:
a - Vocea profetului e, prin excelenţă, publică, puternică şi fermă; prin ea vorbeşte autoritatea lui Dumnezeu.
b - Profetul denunţă falsitatea postului formal, făcut la adăpostul unei conştiinţe ipocrite.
c - hyponýsso (folosit numai aici în V. T.) = „a pişca“ (a face înţepături uşoare). Aici nu e vorba de păcatele mari sau mijlocii, sesizabile, ci de cele mărunte şi dese, care trec aproape neobservate, cum sunt „înţepăturile“ uşor răutăcioase, direct sau indirect, la adresa altora; acumulate în timp şi înregistrate în subconştient, ele deteriorează relaţiile dintre oameni.
d - Sf. Ioan Casian: Dumnezeu nu vede postul ca fiind bun prin natura lui, ci prin lucrările lui cele bune; altfel, el devine chiar dăunător, după cuvântul Domnului: „... dacă ei vor posti, Eu nu le voi auzi rugăciunile“
e - În sensul: Dacă te vei feri să le spurci (să le profanezi).
Profetul Isaia cap. 58, 1-14 -Vechiul Testament - Biblia diortosită de IPS Bartolomeu Anania

Predică la parabola fiului risipitor

Tată, greşit-am la cer şi înaintea Ta; Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău. Primeşte-mă ca pe unul din argaţii Tăi... (Luca 15, 18-19)

Iubiţi credincioşi,

Sfânta Evanghelie de astăzi, ca şi cea din Duminica trecută, are acelaşi rol important de a ne pregăti cu sufletul şi trupul nostru pentru nevoinţa Sfântului şi Marelui Post. Dacă Evanghelia din Duminica precedentă    ne-a vorbit de păcatul mândriei şi importanţa covârşitoare a smereniei, cea de astăzi ne vorbeşte de păcatul cel urât al desfrânării şi de puterea mântuitoare a pocăinţei.

Mare este înţelepciunea Sfinţilor Părinţi! Întâi ne-au pus înainte păcatul mândriei prin care piere sufletul, iar apoi păcatul desfrânării, prin care piere trupul omenesc. Primul păcat săvârşit de Adam se sălăşluieşte în inima omului şi omoară sufletul, iar al doilea stăpâneşte mintea omului şi omoară trupul. Amândouă întâlnindu-se pierd desăvârşit neamul omenesc, arvunindu-i gheena focului de veci.

Deci precum sufletul este înrudit cu trupul, tot aşa mândria este rudă cu desfrânarea. În majoritatea cazurilor, păcatul desfrânării urmează mândriei. Aşadar, pentru a fi pregătiţi şi cu sufletul şi cu trupul pentru calea postului, vom vorbi în continuare astăzi despre păcatul desfrânării şi puterea pocăinţei.

Mai întâi să urmărim Sfânta Evanghelie.

„Un om avea doi fii”. Hristos îl numește om pe Dumnezeu, Cel cu adevărat iubitor de oameni, iar doi fii pe cele două cete de oameni: drepții și păcătoșii. Fiul cel mai mic, adică cel mai slab în credință, cere tatălui partea sa de avere. Avuția omului este viața de aici, pe care fiul neascultător a cerut-o să o trăiască după pofta trupului. Păcatul începe cu îngâmfarea: „Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine” (Luca 15, 12) – cu alte cuvinte: „Lasă-mă de capul meu! Nu mai am nevoie de voia ta amestecată cu voia mea”. Mai toţi credem că ceea ce zicem noi e mult mai important decât ceea ce ar vrea să ne spună Domnul în raport cu ceea ce făptuim. 

„Nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară îndepărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânare”. Aşa şi cu noi: îndată ce îngăduim gândului să se mute de la Dumnezeu spre păcat, cădem, căci cel dintâi pas către păcat este depărtarea gândului de la cele sfinte, de la Dumnezeu. 

Aici, cheltuind averea, tânărul „a început să ducă lipsă”, ca unul care nu se teme de Dumnezeu, ci este departe de Acesta, căci „n-au lipsă cei ce se tem de Dânsul” (Psalmi 111,1). Omul care se depărtează de Dumnezeu e ca cel ce se depărtează de izvor și de hrană, se dezbracă de orice bine și simte un gol înlăuntrul său. Plăcerile de odinioară nu îl mai împlinesc, fiindcă adevărata fericire o oferă Hristos. De aceea, lipsit de spijin, sufletul caută să se apropie mai apoi de primul care-i oferă ceva de lucru: unul dintre locuitorii ţării. Iată, textul Scripturii nu zice „unul dintre oamenii ţării aceleia”, semn că nu la om se referă, ci la diavol, deci unul dintre locuitorii ţării l-a trimis pe ogoarele lui să-i păzească porcii. Aici porcii sunt păcatele. Relaţia gândului omului cu patima, o dată căzut în ţara păcatelor, este una de alipire. Lipsit de o avere duhovnicească, de cele mai multe ori minimă, dăruită de traiul în comun cu Tatăl Ceresc, gândul omului, destrăbălându-se, caută scăpare în orice. Patima caută la rândul său patimă. Iată spusele Sfântului Maxim Mărturisitorul: „Căutarea plăcerii naşte un şir de patimi. Fuga de durere – alt şir. Dar între plăcere şi durere este şi o cauzalitate reciprocă, necontenită. Ele se succed ca într-un cerc vicios. Căutând plăcerea, omul va avea în mod sigur, după gustarea ei, durerea. Iar fugind de durere, caută scăpare în braţele plăcerii, ca să dea dincolo de ea de o durere şi mai mare. Nu poate rupe nimeni acest cerc de fier al plăcerii şi al durerii, ca să rămână numai cu plăcerea. Cine caută plăcerea dă de durere! Cine fuge de durere dă, prin plăcere, tot de durere.” Etapa aceasta a lipirii de păcat şi a traiului împreună cu porcii este, de obicei, cea mai îndelungată, mai cu seamă la cei care uită că au un tată mereu în aşteptarea lor. Pâinea din casă e înlocuită cu surogate: roşcovele. Roşcovele pe care le mâncau porcii sunt nişte fructe care întâi au un gust dulce şi puţin aromat, iar mai apoi lasă un gust amar, dispărând toată aroma. Aşa şi păcatul, mai ales desfrânarea, nu satură, mai mult umple viaţa de amărăciuni, fie a bărbatului, fie a femeii. Câţi nu sunt la puşcărie pentru o clipă de plăcere, câţi nu sunt în spitale, câte fete nu şi-au pierdut mintea, nu şi-au pierdut cinstea, fecioria, pentru o clipă de plăcere?! Câte nu şi-au distrus complet sănătatea cu avorturile?! Şi pentru ce toate acestea?! Pentru câteva secunde de plăcere. Iată că păcatul nu satură, ci, din contră, lasă un gol mai mare.

Tânărul care dorea să se sature din roșcovele ce le mâncau porcii, deodată își amintește că acasă era bine și că până și angajații o duc mai bine decât el. Etapele Spovedaniei sunt ilustrate acum, cu acest text al Sfintei Evanghelii: fiul cel risipitor 

1. „şi-a venit în fire” – conștientizarea stării de păcat

2. şi a zis: „Mă voi scula și mă voi duce la tatăl meu” – mergerea la duhovnic

3. „şi-i voi zice”. – spovedania propriu-zisă

Ajungînd păzitor de porci în ţară străină, departe de Dumnezeu, foamea sufletului său după dreptate l-a făcut să zică: „Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame!”

Care a fost hrana lui cîtă vreme era la casa părintească? Această hrană duhovnicească pe care acum o pierduse, o formau faptele sale cele bune: credinţa, nădejdea, dragostea, rugăciunea, înfrînarea, curăţia şi toate celelalte virtuţi care cu adevărat sunt hrană a sufletului. Mântuitorul în vorbirea Lui cu samarineanca la fântâna din Sichem a hrănit-o prin darul Său, câştigându-i sufletul. De aceea când Apostolii Îl rugau să mănânce, El le-a zis: „Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o ştiţi” (Ioan 4, 32). „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui” (Ioan 4, 34). Căci oricine face o faptă bună pentru sufletul său, sau pentru mântuirea aproapelui său, cu adevărat îşi hrăneşte sufletul său cu darul lui Dumnezeu.

Omul cel desfrânat, de la o vreme, sătul de păcate, părăsit de conştiinţa sa şi îndepărtat de darul lui Dumnezeu în multe cazuri îşi vine în simţiri. Astfel, aducându-şi aminte de copilăria sa nevinovată, de dragostea mamei care l-a crescut cu atâta trudă şi de mila lui Dumnezeu, îşi vine în sine ca desfrânatul din Evanghelie şi îl cuprinde dor de casa părintească. Mustrat tot mai mult de conştiinţă, împins de boli şi înspăimântat de ceasul apropiat al morţii, se scoală din căderea sa, se uită întristat în zare, începe a lăcrima, îi pare rău de faptele sale şi apoi plânge cu amar. Se întoarce astfel către sufletul său, către conştiinţa sa, către Tatăl său, strigând: „Suflete al meu, suflete, scoală, pentru ce dormi..." (Din Canonul Mare) sau ca Fiul cel risipitor: „Tată, greşit-am la cer şi înaintea Ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău. Primeşte-mă ca pe unul din argaţii Tăi” (Luca 15, 18-19). Am spurcat pământul cu păcatele mele, am cheltuit rău anii mei, sănătatea mea scumpă, tinereţile mele, averea mea; nu Te-am ascultat, am fugit din casa Ta, m-am lipsit de bucuria Bisericii Tale, mi-am întinat trupul meu, patul meu, casa mea; am omorât rodul trupului meu, am smintit o lume cu păcatele mele! Şi acum nu mai pot răbda, sunt flămând, bolile mă doboară, nimeni nu mă mai primeşte, nimeni nu mă vindecă, nimeni nu mă mai cunoaşte...! Primeşte-mă la Tine, Dumnezeul meu! Greşit-am la cer şi înaintea Ta, dar fă-mă măcar ca pe cel mai de jos argat al Tău...!

O, ce rară şi scumpă este pocăinţa celui desfrânat!

„Și, sculându-se, a venit la tatăl sau. Și, încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său și i s-a făcut milă și, alergând, a căzut pe grumazul lui și l-a sărutat.” O, bunătatea şi dragostea cea părintească a Preabunului nostru Dumnezeu! Cât este de negrăită Mila Lui şi cât de nenumărate sunt îndurările Lui asupra celor ce se întorc către El cu toată inima lor! Cu câtă părintească iubire primeşte El pe fiii Lui cei pierduţi prin păcat, care se întorc cu mare căinţă şi umilinţă către El şi câtă bucurie se face în cer când un păcătos se întoarce la pocăinţă! Vedem în acest verset că el încă nu făcuse fapte de pocăinţă. Ci numai venindu-şi în sine şi cunoscându-şi starea jalnică în care ajunsese prin depărtarea de părintele său a atras asupra sa mila şi îndurarea Părintelui său care cu atâta bucurie şi cu prăznuire l-a primit. 

„Și a zis tatăl către slugile sale: Aduceți degrabă haina lui cea dintâi și-l îmbrăcați și dați inel în mâna lui și încălțăminte în picioarele lui; și aduceți vițelul cel îngrășat și-l înjunghiați și, mâncând, să ne veselim, căci acest fiu al meu mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat.”

Slugile sunt Sfinții îngeri, trimiși de Dumnezeu spre ajutor celui ce se pocăiește. Haina cea dintâi care se dă celui întors la Tatăl este reînnoirea Sfântului Botez prin taina Sfintei Spovedanii curate. Nu zice: „aduceți-i o haină”, ci „haina cea dintâi”, căci este un singur Botez, care se poate înnoi doar prin Taina Spovedaniei. Cine se spovedeşte bine spunând toate păcatele cu căinţă şi cu lacrimi, cu părere de rău, acela îşi reînnoieşte haina botezului. Inelul pe care-l primeşte în mâna lui înseamnă legătura cu Mirele Ceresc și redobândirea Duhului Sfânt, așa cum zice proorocul David: „Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale și cu Duh stăpânitor mă întărește.”. Încălţămintea din picioare închipuie umblarea pe Calea Domnului şi dreptul de a propovădui ce a făcut Dumnezeu pentru el. Viţelul cel gras şi înjunghiat este Domnul Hristos, care s-a răstignit, s-a jertfit pentru noi şi se jertfeşte mereu la Sfânta Liturghie. 

"Iar fiul cel mare era la țarină. Și când a venit și s-a apropiat de casă, a auzit cântece și jocuri. [...] Și el s-a mâniat și nu voia să intre; dar tatăl lui, ieșind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, de atâția ani îți slujesc și niciodată n-am călcat porunca ta. Și mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ți-a mâncat averea cu desfrânatele, ai junghiat pentru el vițelul cel îngrășat.”

Cine este fratele fiului rătăcitor? Este un personaj important al acestei pilde, trecut cu vederea destul de uşor. Este omul conformist, ascultător de porunci dar şi dornic de a extrage foloase din acestea. Este prototipul individului orgolios, care oferă cu condiţia să primească în aceeaşi măsură. De la el putem învăţa că resentimentul ne face rău, situându‑ne cum nu se cuvine faţă de cel ce a păcătuit. Înţelegerea aproapelui şi îndurarea sunt calităţi ce trebuie să prevaleze în fața egoismelor noastre. Invidia este nefericirea pentru bunurile, calitățile și reușitele celui de lângă noi. Cel invidios este stăpânit de o patimă grea, cu atât mai mult cu cât nu poate să o mărturisească. Alte patimi sunt evidente și nu putem să le ascundem: știm când preacurvim, când ne lăcomim la mâncare sau altele de acest gen. Dar invidia poate lua forme subtile, astfel că ea se ascunde atât de ochii lumii cât și, mai grav, de ochii proprii care își cercetează sinele. Revenind la fiul cel mare din pilda evanghelică, să remarcăm că-și merită, la rândul lui, stigmatul de „risipitor”. Dacă fiul cel mic a cheltuit bani, el a risipit iubire. Fratele său plecat s-a dovedit desfrânat și nesocotit, dar el s-a arătat plin de răutate, invidie, incapabil să iubească și să ierte. Fratele cel mic, reîntors cu pocăință, s-a văzut primit la masa bucuriei; fratele cel mare, deși ascultător și sârguincios, din pricina mâniei și a răutății, şi-a risipit șansa de a participa la ospățul mântuirii. Trebuie să fim atenți să nu pierdem mântuirea și starea duhovnicească dobândită cu atât efort.

Din această pildă mai învățăm că trei sunt stările celor ce se mîntuiesc. Starea celor dintâi este a fiilor, adică a celor care cu mare dragoste slujesc lui Dumnezeu din toată inima lor şi cu toată puterea voinţei lor se sârguiesc să facă poruncile Lui. Despre aceştia spune dumnezeiasca Scriptură: „Cât am iubit Legea Ta, Doamne, ea toată ziua cugetarea mea este” (Psalm 118, 97). A doua ceată este a argaţilor, care, căutând plată, se silesc a lucra poruncile lui Dumnezeu pentru a dobândi fericirea cea veşnică a Împărăţiei Sale. Despre aceştia scrie: „Plecat-am inima mea ca să facă îndreptările Tale în veac pentru răsplătire” (Psalm 118, 112). Starea a treia este a robilor, adică a celor care, temându-se de pedeapsa lui Dumnezeu pentru călcarea poruncilor Lui se silesc a păzi toate poruncile Lui după mărturia care zice: „Străpunge cu frica Ta trupul meu, că de judecăţile Tale m-am temut” (Psalm 118, 120).

Iubiți credincioși,

Pocăinţa fiului risipitor să ne fie pildă, îndreptare şi îndemn pentru toţi, iar neascultarea şi căderea lui în desfrâu să ne aducă aminte de marea primejdie ce ameninţă pe tinerii loviţi de necredinţă şi desfrâu. Ne uităm câţi părinţi şi câte mame vin plângând la mănăstire pentru copiii lor. Toţi spun acelaşi lucru: Nu ne mai ascultă copiii; se duc la tot felul de distracţii rele; nu mai vor să înveţe, să meargă la biserică şi la spovedanie, nu vor să se mai roage lui Dumnezeu şi sunt nervoşi. S-au împrietenit cu copii răi; trăiesc în desfrâu, fumează şi se îmbată, ce să facem cu ei? Cum să-i scăpăm de desfrâu şi să-i întoarcem la credinţă, la biserică, la o viaţă creştinească normală?

Iată marea problemă a copiilor noştri. Iată durerea de astăzi a multor părinţi. Iată că s-au înmulţit în lume şi în familiile noastre fiii risipitori, neascultători şi desfrînaţi, ca cel din Sfînta Evanghelie. Ce se mai poate face pentru ei, după ce au căzut în toate păcatele? Ce trebuie să răspundem acestor părinţi care vin plîngînd la noi? Răspunsul este unul: să-i ajutăm pe copiii noştri mai întâi să nu cadă în păcatele cele grele care sunt: necredinţa, neascultarea şi desfrânarea. Iar dacă au căzut ca fiul risipitor din Evanghelie, să-i ajutăm să se ridice din prăpastia necredinţei şi a desfrâului. Cum? Mai întâi să-i ducem la un duhovnic bun să-şi mărturisească păcatele. Apoi să-i îndemnăm din nou la biserică, la o viaţă socială normală, şi să-i deprindem să se roage şi să citească cărţi sfinte. Numai să luaţi aminte ca nu cumva chiar părinţii, tata şi mama, să fie aceia care îşi smintesc copiii şi-i împing la tot felul de păcate prin exemplul rău pe care îl văd în casă.

Avem, însă, multe familii bune, model, prin satele şi oraşele noastre. Avem încă multe mame creştine devotate care îşi cresc frumos copiii lor. Avem biserici, mănăstiri şi preoţi buni peste tot în ţară. Numai să-i căutăm, să ne spovedim regulat, să le urmăm sfatul. De aceea să nu deznădăjduiască nimeni.

Tot în legătură cu păcatul desfrânării, noi românii am împrumutat un obicei păgân. Peste două zile urmează o falsă sărbătoare a iubirii: Valentine’s Day. Ei spun că cinstesc iubirea și ocrotitorul ei, Sfântul Valentin. Legenda acestui obicei spune că în timpul împăratului păgân Claudius, a  fost interzisă căsătoria pentru soldați, pe motivul că soldații cu familii nu dau randament  în lupte, adevăratul motiv fiind a-i face pe creștini să păcătuiască, trăind în desfrânare, dar Sfântul ierarh Valentin a continuat să căsătorească tinerii creștini, motiv pentru care a fost ucis.  Nimic rău în istoria de față, însă de la taina căsătoriei până la duhul desfânării insuflat de această serbare, este cale lungă. Mai mult, Sfântul Valentin este sărbătorit în calendar pe 30 iulie, 14 februarie fiind o sărbătoare păgână care i s-a atribuit acest ocrotitor creștin. Nimeni nu e împotriva iubirii, dar a căuta prilej de desfânare nu înseamnă dragoste. Sfinţii Părinţi sunt împotriva iubirii amestecate cu păcatul desfrânării. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: “Este un fel de a te uita la o femeie, aşa cum se uită cei cu inimă curată. De aceea Hristos n-a oprit uitatul, ci uitatul cu poftă”. Ori, “Ce altceva este Ziua Sfântului Valentin decât un îndemn la desfrâu?”, spunea Părintele Arsenie Boca. Pe 14 Februarie tinerii își dau cadouri, fac tot felul de lucruri spurcate și numesc aceasta iubire. Indiferent că e vorba de Valentine’s Day sau Dragobete pe 24 Februarie, dacă iubirea este pătată de desfânare este mare păcat. Celui care iubește cu adevărat nu îi trebuie o zi specială ca să o dovedească. Sfântul Apostol Pavel ne spune: “Fugiţi de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârşi omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării, păcătuieşte în însuşi trupul său. Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ! Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru și în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” (I Corinteni 6, 18-20).

În final, consider că îndemnul Ieromonahului Savatie (Baştovoi) e unul de mare povaţă. Acesta ne înduplecă, astfel: „Nu trebuie să primim şoaptele demonice ale desfrâului dacă avem măcar o mică simpatie pentru acest Sfânt Valentin, iar dacă ne place mai mult să rămânem în desfrâu, atunci să-l urâm pe acest Sfânt Valentin, să-l urâm cu adevărat, după cum şi el a urât desfrânarea noastră. Desfrâul a început să fie acoperit şi justificat cu numele lui Valentin, mucenicul creştin, iar aceasta-i cu adevărat un lucru demonic. Actuala sărbătoare „nu poate fi numită creştinească” şi dragostea de astăzi „nu mai este percepută ca fiind un sentiment romantic, gingaş, afectuos, jetfelnic, ci mai ales se rezumă la priviri, vorbe, gesturi seducătoare spre păcat”. 

Revenind la Evanghelia de astăzi, această întoarcere spre Dumnezeu se poate face într-un ceas, într-o zi, dar Biserica ne-a rânduit şapte săptămâni de post şi pocăinţă. Fiecare zi din Postul Mare este o treaptă ce ne urcă tot mai sus şi ne uneşte cu Hristos. La începutul postului ne asemănăm cu Adam cel izgonit din rai şi cu fiul cel desfrânat; iar pe măsură ce ne apropiem de Sfintele Paşti, suntem ca nişte fii întorşi la casa părintească, asemănându-ne astfel cu Adam cel răscumpărat şi cu fiul cel aflat de tatăl său. Iar Duminica Floriilor este ziua când intrăm cu Domnul în Ierusalim cu bucurie mare şi cinăm cu El din viţelul cel îngrăşat, adică primim Sfânta împărtăşanie. Căci numai cine rupe legătura cu tot păcatul, se spovedeşte şi posteşte, numai acela este vrednic să intre cu Hristos în Noul Ierusalim şi să guste din cina Lui.

Să venim la El prin post, să-L îmblânzim prin rugăciuni, spovedanii, metanii, lacrimi. Să cădem la picioarele Lui şi să zicem: Tată, greşit-am la cer şi înaintea Ta..., iar El ca un Părinte bun ne va primi, va rupe zapisul păcatelor noastre, va şterge lacrimile noastre, va vindeca bolile noastre, va întări nădejdea noastră, ne va îmbrăca în haină albă şi va pune inel de aur în mâna noastră, ca semn al împăcării, va intra cu noi în Biserica Sa, ne va hrăni cu Trupul Său şi se va bucura negrăit cu tot cerul şi pământul, pentru că morţi am fost şi am înviat, pierduţi eram şi am fost aflaţi. Amin.

Predică antologie din predicile părintelui Cleopa , pr. Constantin Necula, Ierod. Visarion Iugulescu, Pr. Savatie Bastovoi și alții, alcătuită de monah Hrisostom, mănăstirea Nașterea Maicii Domnului, comuna Alexandru Vlahuta, județul Vaslui.

Hotărârile Marelui Sinod Ortodox de la Creta - 2016

Hotărârile Sinodului Pan-Ortodox de La Creta - 2016 by Hrisostom on Scribd