Prof. Dr. Badea Cireșeanu - Tezaurul Liturgic

Un articol de: Pr. Răzvan George Topală - 20 Iun, 2010, Ziarul Lumina

Un liturgist prin excelenţă - profesorul Badea Cireşeanu

     Profesorul Badea Cireşeanu reprezintă pentru teologia românească un valoros cercetător al siturilor arheologice vechi, al vieţii monahale, al picturii bisericeşti, al Locurilor Sfinte şi, nu în ultimul rând, al cultelor păgâne. Studiile sale oferă răspunsuri solide în studierea cultului şi a credinţei creştine. Fiind un pionier în cercetările liturgice ale Bisericii noastre, profesorul Cireşeanu a dăruit celor interesaţi o lucrare ştiinţifică demnă de luat în seamă în orice demers teologic-liturgic. 

     S-a născut la data de 16 mai 1859 în cătunul Vineţii de Jos, comuna Spineni, judeţul Olt. Părinţii săi, Gheorghe Anghel Cireaşă şi Floarea, se trăgeau din familie preoţească. Mama sa nu lipsea niciodată de la slujbele bisericii şi era numită de săteni "floarea câmpului, a gospodăriei şi a blândeţei". Profesorul Cireşeanu nu a apucat să o cunoască pentru că ea a murit pe când el era încă prunc. Tatăl său a fost cântăreţul bisericii din sat, pe care a înzestrat-o cu turlă, clopot, odoare şi cărţi bisericeşti. Nimic nu lăsa necitit din rânduiala slujbei, căci zicea: "Mai bine să piară soarele de pe cer decât să se scurteze sfintele slujbe". Ocrotit de episcopul Ghenadie pe durata studiilor La vârsta de 5 ani a început să înveţe acasă alfabetul şi citirea cu litere chirilice din bucoavnă. După un an a fost dus la şcoala satului unde a deprins citirea literelor latine. Clasele primare de la Slatina le-a terminat în anul 1874 cu o întrerupere la vârsta de 11 ani când, în anul 1870, a mers în oraşul Piteşti unde a intrat ca "băiat de prăvălie" la unul dintre comercianţii oraşului, trecând prin experienţa negoţului şi a meşteşugului. 

    În 1874 a intrat la Seminarul Inferior de la Curtea de Argeş, iar după terminarea acestuia, la aprecierea episcopului Ghenadie Petrescu, a fost angajat copist la Cancelaria episcopală. Sub grija acestuia, a fost trimis în anul 1879 ca bursier la cursurile superioare de la Seminarul Central din Bucureşti, după care a continuat în anul 1886 studiile superioare la Facultatea de Teologie din Cernăuţi, revenind la Bucureşti după cinci ani ca doctor în Teologie. 

     Badea Cireşeanu a fost profesor de caligrafie şi desen la Seminarul din Curtea de Argeş timp de trei ani. Pentru frumoasa sa activitate în desfăşurarea acestor cursuri, în anul 1885 primeşte vizita principilor Ferdinand şi Carol, care i-au adus recunoştinţa şi mulţumirile lor. În anul 1891 a fost numit profesor suplinitor la Facultatea de Teologie din Bucureşti, la Catedra de liturgică, pastorală, omiletică şi catehetică, iar din 1895, profesor definitiv, profesând până la moartea sa, şi "niciodată nu am lipsit de la cursuri, de la examene ori teze, sau consilii profesorale...". 

     La propunerea sa, au fost aprobate de către consiliul profesoral şi minister cursurile de teologie morală şi de limba ebraică pe care le-a predat. A murit la data de 5 iulie 1919 la Bucureşti şi, chiar dacă a studiat şi a profesat în domeniul teologiei, nu a fost hirotonit. 

     Pe când era elev, a compus şi scris caligrafic numeroase manuscripte cu cântări bisericeşti, iar în vremea studenţiei a scris o lucrare pe care a susţinut-o în seminar, intitulată "Înfiinţarea Mitropoliei Ungro-Vlahiei" pentru care a fost premiat de juriul facultăţii. A scris articole şi studii în revista "Vocea Bisericii" apărută sub conducerea sa între anii 1894 şi 1896. A fost redactor în 1906-1907 şi a publicat numeroase studii teologice la revista "Biserica Ortodoxă Română". 

     Au rămas două cursuri litografiate, cel de catehetică - 1899 şi cel de omiletică - 1904. Cercetările liturgice, bisericeşti, arheologice şi ale cultelor păgâne au făcut ca din anul 1897 să călătorească cu multă osteneală şi cheltuială în multe ţări din Europa şi Orientul Apropiat, în Asia Mică şi Africa de Nord: Suedia, Anglia, Elveţia, Franţa, Spania, Germania, Rusia, Turcia şi Austria. A cercetat muzeele din Londra, Paris, Berlin, Danemarca, Roma, Neapole, Copenhaga, Petersburg, Kiev, Constantinopol, Atena, Alexandria Egiptului, Cairo şi altele. A studiat monumentele vechi din Egipt, Fenicia, Arabia, Grecia, Roma şi ale altor popoare vechi. A vizitat mănăstirile din Athos, Palestina, Egipt, Rusia şi România. "Trăit-am retras de lume, de petreceri, numai ca să sfârşesc ceea ce începusem…" 

    Principala operă a profesorului Badea Cireşeanu o constituie lucrarea "Tezaurul Liturgic". 

    Volumele au fost începute în anul 1893 prin studiul Sfintei Scripturi şi al Sfinţilor Părinţi, al scrierilor "învăţaţilor din lumea veche şi cea nouă, scrise în multe limbi streine" şi au fost finalizate în anul 1910. Au fost lucrate timp de 17 ani, după care au fost tipărite prin cheltuiala proprie şi scoase la lumină la momentul aniversar al Facultăţii de Teologie din Bucureşti, când s-au împlinit 26 de ani de la înfiinţarea acesteia. Pentru elaborarea amplei lucrări ştiinţifice, profesorul mărturiseşte: "Trăit-am retras de lume, de petreceri şi mulţumiri deşarte, numai ca să sfârşesc ceea ce începusem şi să dau astfel Bisericii şi naţiunii mele române acest fruct". 

    Volumele sunt împodobite cu texte şi adnotaţiuni, listă bibliografică cu principalele cărţi studiate, ilustraţii explicite ale clădirilor şi locurilor mai de seamă din timpul călătoriilor, cugetări şi observaţii personale. Pentru argumentările solide a studiat şi tradus texte din limbile ebraică, sanscrită, chineză, arabă, greacă, latină, germană, rusă, franceză şi din scrierea cuneiformă. 

     Găsim subiecte diferite, dintre care enumerăm: istoria şi literatura liturgică din secolele I-XX; scrieri liturgice din Biserica Romano-Catolică şi Protestantă; despre Bisericile eterodoxe: nestorieni, monofiziţi, monoteliţi şi cultele păgâne; locaşurile de închinare cu istoria, arhitectura şi structura lor; iconografie; ierarhia bisericească; veşmintele şi vasele liturgice; Liturghia şi condiţiile pentru săvârşirea acesteia; cele şapte Laude bisericeşti; Sfintele Taine şi Ierurgiile; posturile de peste an şi altele. 

    Volumele sunt extrem de explicite, profund studiate şi documentate, arătând munca, truda şi răbdarea depuse, ceea ce nimeni altcineva nu a realizat până acum. Mărturiseşte într­unul din tomuri: "Nici un paragraf din Tezaurul Liturgic nu este scris deodată, ci pe fiecare din ele l-am lucrat cel puţin de două ori; iar altele sunt lucrate din nou şi de mai multe ori..."; astfel că "în întregul creştinism eu nu cunosc o lucrare liturgică pe câmpul ştiinţific, care să o întreacă pe aceasta, sau cel puţin să-i fie egală în cuprins şi dovezi". 

De ce ne închinăm spre răsărit? "Din cele patru puncte cardinale ale pământului, răsăritul are însemnătatea lui deosebită. Răsăritul a fost la toate popoarele simbolul luminii, al bucuriei, al vieţii şi al speranţei. Fiecare început de zi se iveşte la răsărit... unul din cântăreţii Vechiului Testament, admirând măreţia răsăritului de soare, zice aceste cuvinte în psalmul 103: "Răsărit-a soarele şi (fiarele) se vor aduna, şi în culcuşurile sale vor zăcea. Ieşi-va omul la lucrul său şi la lucrarea sa până seara". Popoarele păgâne atâta bucurie simţeau la răsăritul soarelui, încât aduceau şi jertfe acestei arătări a marelui astru. Răsăritul soarelui ne bucură, apusul său ne întristează; răsăritul soarelui ne aduce lumină, culcarea lui ne aduce întunericul. Pentru aceea se şi fac multe asemănări în Sfânta Scriptură cu răsăritul şi apusul soarelui. Creştinismul nu a adus jertfe răsăritului de soare cum făceau păgânii, ci a înălţat spiritualmente şi simbolic partea în care se iveşte această făptură a lui Dumnezeu. Şi Mântuitorul dă mare însemnătate răsăritului când grăieşte: "Însă zic vouă, că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi se vor odihni cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov întru împărăţia cerurilor". Pioşii în nicio ţară creştină nu s-au închinat spre apus, ci spre răsărit, pentru motivul că răsăritul este simbolul luminii fireşti, spirituale şi al luminii lui Hristos. Cei mai mari scriitori şi părinţi bisericeşti orientali întăresc că ne închinăm spre răsărit căci acolo se află raiul, patria noastră cea veche şi locuinţa noastră, din care am fost scoşi prin vina strămoşului nostru Adam. Dar sperăm că acolo iarăşi vom fi aduşi, prin al doilea Adam, Hristos Domnul nostru. O seamă de învăţaţi bisericeşti susţin că ne îndreptăm spre răsărit la rugăciune, pentru că acolo S-a arătat Hristos omenirii, acolo a propovăduit, a arătat lumina Sa, a pătimit, a înviat, S-a înălţat la ceruri, şi tot de la răsărit va veni iarăşi să judece pe cei vii şi pe cei morţi." (Din volumul "Tezaurul Liturgic al Sfintei Biserici Creştine Ortodoxe de Răsărit. Tomul III. Studiul liturgic special", 1912)

Tezaurul Liturgic

    Cu mila și îndurarea lui Dumnezeu am editat pentru imprimare și două din volumele acestei mari lucrări ale D-lui Dr. Badea Cireșeanu. Volumul 2, ca și în cazul Istoriei Biblice de A. Lopuhin, este scanat foarte prost, cu peste 20 de pagini lipsă și nu l-am editat, așteptând o scanare mai bună (făcută personal dacă o să am ocazia, sau trimisă de vreun binevoitor care citește acest articol). Vă ofer pentru descărcare volumele 1 și 3.

• Prof. Dr. Badea Cireșeanu - Tezaurul Liturgic al Sfintei Biserici Creştine Ortodoxe de Răsărit. Tomul I, 1910
• Prof. Dr. Badea Cireșeanu - Tezaurul Liturgic al Sfintei Biserici Creştine Ortodoxe de Răsărit. Tomul II, 1910
• Prof. Dr. Badea Cireșeanu - Tezaurul Liturgic al Sfintei Biserici Creştine Ortodoxe de Răsărit. Tomul III, 1912

Varlaam - Răspunsul împotriva Catehismusului Calvinesc

Viața Sfântului

    Sfântul Mitropolit Varlaam a păstorit Mitropolia Moldovei între anii 1632-1653, în timpul domnitorilor Alexandru Iliaş, Miron Barnovschi, Moise Movilă şi Vasile Lupu. Provenind dintr-o familie de răzeşi, care se numea Moţoc, din Borceşti, sat dispărut situat lângă Târgu-Neamţ, Mitropolitul Varlaam s-a născut în jurul anului 1590. Numele său de botez a fost Vasile. Din tinereţe şi-a îndreptat paşii spre Schitul Zosim de pe valea pârâului Secu, unde a învăţat carte şi limbile slavonă şi greacă. Pe aceeaşi vatră, Vornicul Nestor Ureche şi soţia sa Mitrofana au ctitorit în 1602 Mănăstirea Secu în care a început să funcţioneze şi o şcoală. Tânărul Vasile Moţoc a intrat în obştea noii mănăstiri, unde a fost călugărit cu numele de Varlaam. Fiind bun povăţuitor, a fost numit egumen al mănăstirii. Cu multă osârdie, cuviosul Varlaam s-a adâncit în tainele cărţilor, traducând Scara (Leastviţa) Sfântului Ioan Scărarul (1618). Apoi, pentru strădaniile şi virtuţile sale el a fost cinstit cu rangul de arhimandrit.
      Ajungând sfetnic de încredere al domnitorului Miron Barnovschi, în anul 1628, arhimandritul Varlaam este trimis la Kiev şi Moscova în vederea cumpărării de icoane pentru mănăstirile Dragomirna şi Bârnova şi pentru biserica ctitorită de domnitor în Iaşi. Săvârşind aceasta, Varlaam s-a întors în ţară, dar primind vestea morţii Mitropolitului Anastasie Crimca (1629) şi pe cea a înlăturării domnului Miron Barnovschi, s-a retras la Mănăstirea Secu.

       În anul 1632, în timpul domniei voievodului Alexandru Iliaş, prin lucrarea lui Dumnezeu, arhimandritul Varlaam a fost chemat să păstorească Mitropolia Moldovei în locul Mitropolitului Atanasie (1629-1632), care s-a mutat la cele veşnice şi a fost înmormântat la Mănăstirea Bistriţa, Neamţ.
       Noul Mitropolit unea învăţătura cu rugăciunea şi cuvântul înţelept cu fapta cea bună. În timpul păstoririi învăţatului Mitropolit Varlaam, Mitropolia Moldovei s-a bucurat de mult ajutor din partea binecredinciosului domnitor Vasile Lupu. Sprijinit şi de Sfântul Mitropolit Petru Movilă al Kievului, Mitropolitul Varlaam a înfiinţat prima tipografie românească din Moldova, în anul 1640, pe care a instalat-o la Mănăstirea „Sfinţii Trei Ierarhi” din Iaşi. 

     Înţelept apărător al dreptei credinţe şi al unităţii Bisericii Ortodoxe în vremuri tulburi, Mitropolitul Varlaam s-a ocupat îndeaproape de organizarea Sinodului de la Iaşi din anul 1642, care a îndreptat şi aprobat Mărturisirea de credinţă alcătuită de Mitropolitul Petru Movilă al Kievului în 1638, pentru a da clerului şi credincioşilor ortodocşi o călăuză în lupta lor împotriva rătăcirilor de la Sfânta Tradiţie a Bisericii.      

      Vrednicul Mitropolit Varlaam al Moldovei era preţuit atât în ţară, cât şi în afara ei. Astfel, pentru evlavia şi înţelepciunea sa, Mitropolitul Varlaam s-a numărat, în anul 1639, între cei trei candidaţi propuşi pentru ocuparea scaunului de Patriarh ecumenic al Constantinopolului. Ca un păstor bun şi harnic, Mitropolitul a tipărit la Iaşi mai multe cărţi de slujbă şi de apărare a credinţei ortodoxe, şi anume: Cazania, Cele şapte taine, Răspunsul împotriva catehismului calvinesc, Pravila, Paraclisul Născătoarei de Dumnezeu şi altele.
      Lucrarea sa intitulată Cazania sau Carte românească de învăţătură la duminicile de peste an, la praznice împărăteşti şi la sfinţi mari (1643) a fost prima carte românească tipărită în Moldova, numărându-se până astăzi între cele mai de seamă scrieri din istoria vechii culturi româneşti. Ea s-a răspândit în toate provinciile româneşti, dar mai ales în Transilvania, unind în cuget şi credinţă pe românii locuind de o parte şi de alta a munţilor Carpaţi. 

     În timpul păstoririi Mitropolitului Varlaam al Moldovei a fost zidită frumoasa biserică a Mănăstirii „Sfinţii Trei Ierarhi” din Iaşi, ctitoria cea mai de seamă a domnitorului Vasile Lupu. În această biserică, sfinţită în anul 1639, Mitropolitul Varlaam slujea adeseori şi binevestea Evanghelia lui Hristos cu râvnă şi înţelepciune. În anul 1641, în această biserică, evlaviosul Mitropolit Varlaam a aşezat moaştele Cuvioasei Parascheva, dăruite domnitorului Vasile Lupu de Patriarhia Ecumenică de Constantinopol, în semn de recunoştinţă pentru ajutorul oferit de el acesteia, în vremea Patriarhului ecumenic Partenie. Prin evlavia sa, Mitropolitul Varlaam a sporit mult în rândurile credincioşilor cinstirea Sfintei Cuvioase Parascheva. 

     Pentru a întări credinţa ortodoxă şi a-i lumina pe tineri, Mitropolitul Varlaam l-a îndemnat pe domnitorul Vasile Lupu să întemeieze la Iaşi, în anul 1640, prima şcoală de grad înalt din Moldova, după modelul Academiei duhovniceşti de la Kiev, înfiinţată acolo de Sfântul Ierarh Petru Movilă. Noul aşezământ de cultură din Moldova, în care se preda în limbile greacă, slavonă şi română, se afla în incinta Mănăstirii „Sfinţii Trei Ierarhi” din Iaşi, având la început şi profesori trimişi de Mitropolitul Petru Movilă al Kievului, ca semn că nu şi-a uitat patria sa, Moldova.
        După ce domnitorul Vasile Lupu a pierdut scaunul domnesc în anul 1653, Mitropolitul Varlaam, dornic de linişte şi de rugăciune, s-a retras la mănăstirea sa de metanie, Secu, după cum mărturiseşte cronicarul Miron Costin. Vrednicul Mitropolit a mai trăit patru ani, în smerenie, în rugăciune şi în vieţuire sfântă, strămutându-se la veşnicele locaşuri către sfârşitul anului 1657. Toate cele agonisite în timpul vieţii sale le-a dăruit Mănăstirii Secu. Marele Mitropolit Varlaam al Moldovei a fost înmormântat în zidul de miazăzi al bisericii Mănăstirii Secu.
       Pentru râvna sa în apărarea dreptei credinţe, pentru vieţuirea sa sfântă şi pentru lumina duhovnicească pe care a dăruit-o poporului român dreptcredincios, la propunerea Sinodului mitropolitan al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, în data de 12 februarie 2007, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a înscris în rândul sfinţilor din calendar pe învăţatul Mitropolit Varlaam al Moldovei, cu zi de pomenire la 30 august. Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi.

Sursa: Doxologia.ro

 Răspunsul împotriva Catehismusului Calvinesc

     Catihismul calvinic este un catehism protestant care a văzut lumina tiparului în satul Prisaca din Transilvania, în anul 1642. Ediția s-a tipărit după o traducere românească aparținând clericului Gheorghe de Secul, făcută după ediția Heldelberg din anul 1563. 

   

      Lucrarea a dat naștere unei reacții din partea Bisericii Ortodoxe din Țara Românească și Moldova, care a dus la redactarea de către Sfântul Mitropolit Varlaam al Modovei (Varlaam Moțoc) a lucrării polemice Răspuns împotriva Catihismusului calvinesc, care a fost tipărită la Mănăstirea Dealu, în anul 1645. 

     Ediția de față a Răspunsului este cea publicată în anul 1984 la București de Editura Minerva, textul fiind doar transliterat, dar precedat de un stufos studiu istoric și lingvistic. 

      În dorința de a ușura citirea, am adăugat ca anexă la scanarea făcută și textul redactat și adaptat limbajului actual de către Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, publicat de preacucernicia sa pe site-ul personal teologiepentruazi.ro

     

Cartea o puteți descărca de aici.

A.P. Lopuhin - Istoria Biblică

Alexandr Pavlovici Lopuhin

    A fost un teolog ortodox rus, comentator al Bibliei, cunoscut mai ales pentru cartea sa, Biblia comentată (nu cred că e vorba de Istoria Biblică, ci de altă carte, deoarece este menționată ca o lucrare în 3 volume; nu am găsit o listă a operelor din colecția patriarhului Nicodim "Ogorul Domnului", dar este posibil să fie tradusă și această Biblie Comentată, tot în această colecție - n.a.).

     S-a născut în Saratov, la 10 Octombrie 1852 și a decedat în Sankt-Petersburg, în anul 1904.

   A absolvit Academia Duhovnicească din Sankt Petersburg în 1878. 

    Din 1879-1881 a mers la New York, SUA, ca atașat al Ambasadei rusești de acolo, intrând în rândul clericilor.

      Din 1883–1885 a devenit profesor de teologie comparată la Academia Duhovnicească din Sankt-Petersburg, iar din 1885-1904, profesor de istorie antică. 

   Este înmormântat în cimitirul Lavrei Sfântul Alexandru Nevski.

Opera

    Din operele sale, traduse în mai multe limbi, au apărut și la noi cele șase volume ale Istoriei Biblice, în traducerea Prea Fericirii Sale, Nicodim Munteanu (n. 6 decembrie 1864, Pipirig, județul Neamț - d. 27 februarie 1948, București), patriarh al României între 1939-1948.
     Volumele au fost rescanate de Biblioteca Digitală București și sunt reîncărcate de mine pe Archive.org într-un format bun de tipărit.

   Aveți mai jos linkurile de descărcare: 

• A.P. Lopuhin - Istoria Biblică volumul 1 - Vechiul Testament, în Colecția "Ogorul Domnului" nr. 30, trad. PF Nicodim Munteanu, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1944
• A.P. Lopuhin -Istoria Biblică volumul 2 - Vechiul Testament, în Colecția "Ogorul Domnului" nr. 31, trad. PF Nicodim Munteanu, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1944
• A.P. Lopuhin -Istoria Biblică volumul 3 - Vechiul Testament, în Colecția "Ogorul Domnului" nr. 32, trad. PF Nicodim Munteanu, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1944
• A.P. Lopuhin -Istoria Biblică volumul 4 - Vechiul Testament, în Colecția "Ogorul Domnului" nr. 33, trad. PF Nicodim Munteanu, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1946
• A.P. Lopuhin -Istoria Biblică volumul 5 - Noul Testament, în Colecția "Ogorul Domnului" nr. 35, trad. PF Nicodim Munteanu, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1946
• A.P. Lopuhin -Istoria Biblică volumul 6 - Noul Testament, în Colecția "Ogorul Domnului" nr. 36, trad. PF Nicodim Munteanu, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1946

Primatul și Infailibilitatea - două erezii papistașe

   Am primit spre editare și vă pun la dispoziție două cărți despre ereziile papistașe: Ion Broju - Primatul papal și Infailibilitatea, un răspun ortodox și Episcopul Melchisedec - Papismul și starea actuală a Bisericii Ortodoxe din Regatul României, pe care le-am unit într-un volum (nefiind foarte groase) și pe care îl puteți descărca de aici. 

    Mulțumiri domnului Justin Lazăr, care a binevoit să mi le trimită spre editare.

DESPRE EREZIILE PAPISTASE 

Prof. Ioan Vladuca 

     I. Despre supremația și infailibilitatea papală 

Definiții 

    Supremația papală și infailibilitatea papală sunt două erezii strâns legate una de alta. Supremația papală este pretenția papei de a fi împărat și dumnezeu, adică stăpân suprem peste cele materiale și spirituale. Este evident că, dacă se consideră dumnezeu, consideră că este și infailibil. De aici rezultă a doua erezie, cea a infailibilității papale, conform căreia papa nu poate greși. Forme de exprimare Papa a luat locul lui Dumnezeu pe pământ De-a lungul timpului, aceste erezii s-au exprimat în mai multe forme: „Papa ține locul lui Dumnezeu pe pământ”; „Papa este cel care sprijină Biserica și o păzește în unitate indestructibilă”; „Papa este Iisus Hristos Însuşi, ascuns sub vălul trupului”; „Papa este Dumnezeu pe pământ”; „Papa nu e numai om, ci și Dumnezeu”; „Sfânta Scriptură primește puterea și autoritatea de la Papa”;!!! „Toată puterea Bisericii emană de la Papa”; „Papa e izvorul preoției”; „Cel mai important lucru din religia creștină este infailibilitatea Papei”; „Papa și ca învățător privat este infailibil”. 

   La prima vedere, aceste afirmații exprimă lucruri diferite. Însă la o cercetare teologică atentă se poate constata că ele sunt echivalente. Toate exprimă aceeași idee: „Papa nu e numai om, ci și Dumnezeu”. 

    Considerăm prima afirmație eretică. Din afirmația „Papa ține locul lui Dumnezeu pe pământ”, rezultă că Dumnezeu își poate înceta lucrarea proniatoare, fiindcă papa se ocupă de aceasta în locul Lui. În particular, „Papa este cel care sprijină Biserica și o păzește în unitate indestructibilă”. Obținem astfel a doua afirmație. Dar Biserica este trupul lui Hristos: „Acum mă bucur de suferinţele mele pentru voi şi împlinesc, în trupul meu, lipsurile necazurilor lui Hristos, pentru trupul Lui, adică Biserica” (Colos. 1: 24). Dacă „Papa este cel care sprijină Biserica și o păzește în unitate indestructibilă”, înseamnă că papa sprijină trupul lui Hristos și îi păzește unitatea. Rezultă că este mai mare ca Hristos sau identic cu Hristos, fiindcă cineva mai mic nu ar avea această putere. 

    S-a ajuns astfel la a treia afirmație eretică: „Papa este Iisus Hristos Însuşi, ascuns sub vălul trupului”. Însă Iisus Hristos este Dumnezeu. Dacă papa ar fi Iisus Hristos, ar însemna că este Dumnezeu. 

    Se obține a patra afirmație eretică din listă: „Papa este Dumnezeu pe pământ”. Dacă „Papa și ca învățător privat este infailibil”, atunci înseamnă că nu poate greși; rezultă că el este Dumnezeu, fiindcă numai Dumnezeu nu poate greși. 

    Se obține din nou afirmația eretică: „Papa este Dumnezeu pe pământ”, care este echivalentă cu „Papa nu e numai om, ci și Dumnezeu”. 

     În concluzie, sub orice formă s-ar exprima erezia supremației și infailibilității papale, ea este echivalentă cu: „Papa nu e numai om, ci și Dumnezeu”. 

Ce spun papii despre ei 

    Papa Leon al XIII-lea (1878-1903) urmărea atragerea ortodocșilor la papism și spunea că unirea se poate dobândi numai prin recunoașterea lui ca Pontif Suprem, ca cel mai înalt ocârmuitor spiritual și vremelnic al Bisericii universale și ca unic reprezentant al lui Hristos pe pământ și împărțitorul a tot harul.[1] Într-o enciclică din 1894, el declara: „Noi ţinem pe acest pământ locul lui Dumnezeu cel Atotputernic”.[2] Iar într-o enciclică din 1896, considerându-se urmaș canonic al Sfântului Apostol Petru, declara: „Prin voinţa şi porunca lui Dumnezeu Biserica se întemeiază pe Sfântul Petru, la fel cum o clădire se bazează pe fundamentul ei. Acum natura corectă a unei fundații este de a fi un principiu de coeziune pentru diferite părți ale clădirii. Aceasta trebuie să fie o condiție necesară de stabilitate și rezistență. Eliminați-o și întreaga clădire va cădea. Este, prin urmare oficiul Sfântului Petru acela ce sprijină Biserica și o păzește în unitate indestructibilă.”[3] Papa Pius al X-lea (1903-1914) a spus: „Papa este nu numai un reprezentant al lui Iisus Hristos, ci este Iisus Hristos Însuşi, ascuns sub vălul trupului.”[4] Papa Pius al XI-lea (1922-1939) a rostit următoarele: „Voi ştiţi că sunt Sfântul Părinte, reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ, Vicarul lui Hristos, ceea ce înseamnă că eu sunt Dumnezeu pe pământ.”[5] Ce spun „teologii” papistași despre papa Dominicanul Martin de Tropau (sec. XIII) îl egala pe papă cu Hristos. Alţii îl numeau „Dominus Deus noster Papa”. Ereticul Toma de Aquino (sec. XIII) declara supunerea faţă de papă ca o condiţie a mântuirii. În secolul al XIV-lea, italianul Augustinus Triumphus şi spaniolul Alvarus Pelagius considerau că nimeni nu poate să apeleze de la papă la Dumnezeu şi că nimeni nu poate să intre la „Consistorium Dei” decât prin mijlocirea papei, care este purtătorul cheilor de la Consistoriul vieţii veşnice. Triumphus mai spunea că numai papa este mijlocitor între Dumnezeu şi poporul creştin.[6] Ereticul Alvarus Pelagius a alcătuit în 1340 o lucrare care cuprindea ansamblul doctrinelor papistășești de la Gregoriu VI până la acea dată. El scrie : „Nici chiar un Sinod ecumenic nu poate să judece pe Papa, chiar nici pentru erezii. Dacă într-o privință lumea întreagă ar fi de altă opiniune, nu de a Papei, ar trebui să urmăm părerea Papei, pentru că Papa e superior tuturor. De la el primesc Sinoadele ecumenice concesiune de a se aduna, de la el autoritatea și jurisdicțiunea, nu el de la ele. Fiecare Papă are toată puterea pe pământ, pe care a avut-o Christos ca om. Precum Adam a fost creat după chipul lui Dumnezeu, așa este și Papa după chipul lui Christos și reprezintă pe Christos pe pământ. Întru atâta Papa nu e numai om, ci și Dumnezeu. Papa este Adam, Biserica este Eva cea făcută din trupul lui Adam. Puterea papei nu are nici număr, nici măsură.”[7] Ereticul Silvester Prierias, așa numitul „Magister sacri palatii”, afirmă că: „Este eretic acela care nu recunoaște pe Papă ca normă infailibilă, de la care și Sfânta Scriptură primește puterea și autoritatea ei.”[8] Ereticul Albertus Pighius scrie : „Christos a dat numai lui Petru și scaunului său (adică papalității, n.n.) privilegiul infailibilității. Papa și ca învățător privat este infailibil, și este peste putință ca un Papă să fie eretic.”[9] Iezuitul Gregoriu de Valentia scrie : „În adevărul despre infailibilitatea Papei este cuprinsă suma și lucrul de căpetenie a religiunei creștine. Papa, ori studiază chestiunea, ori nu, vrând a hotărî, de bună seamă nu greșește în hotărârea sa.”[10] Ereticul Abraham Bzovius, în scrierea „Pontifex romanus”, din 1619, afirmă : „Papa e izvorul preoției din al cărui scaun apostolesc curge toată dignitatea episcopească.”[11] Din păcate, chiar unii foşti ortodocşi, adepţi ai unirii cu papa, îl considerau pe acesta Dumnezeu. După ce în sinodul de la Florenţa, cei mai mulţi reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe, trădători ai Ortodoxiei, au recunoscut supremaţia papei, un trimis al patriarhului de Alexandria declara papei Eugeniu IV acestea: „Tremur înaintea ta, eu praf şi cenuşă, tu Dumnezeu pe pământ. Da, tu eşti Dumnezeu pe pământ şi Hristos şi vicarul Lui, capul şi învăţătorul Bisericii universale, căruia îi sunt date cheile pentru a închide şi deschide paradisul cui vei voi tu, regele regilor.”[12] Cum să se întoarcă papii la Ortodoxie, când şi unii foşti ortodocşi admit că papa este Dumnezeu pe pământ? 

    Combaterea acestor erezii Absurditatea acestor erezii este evidentă. Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, este unul singur. El este Persoană Dumnezeiască, nu omenească. Este și om, în sensul că are și fire omenească. Este Fiul lui Dumnezeu, Care, prin întrupare, a luat fire omenească. Iar papii sunt persoane omenești. Niciun papă nu poate să fie Hristos! Nici un papă nu poate să fie infailibil! „Papii romani timp de o mie de ani şi ceva au lucrat în folosul mândriei lor şi al minciunii, nu al lui Hristos, nu al Bisericii Lui, născocind o mulţime de învăţături false – despre primatul papal în biserică, despre infailibilitatea papală, despre azime la Liturghie, despre împărtăşirea numai cu Trupul, nu şi cu sângele lui Hristos, despre purgatoriu şi altele; au îngrămădit atâtea dogme noi, nemaiauzite, încât este cu neputinţă ca cineva să se mântuiască, dar ei cred că este cu putinţă – pentru cel ce mărturiseşte credinţa catolică şi minciuna catolică o socoteşte adevăr.”[13] 

     Sfântul Ioan de Kronstadt se întreabă: „Cine e papa?” Şi răspunde: „Un idol, nu Hristos”.[14] Sfântul Ioan spune că „marea greşeală constă tocmai în dogma infailibilităţii, fiindcă papa este un om păcătos şi nemernic, dacă el crede despre sine că este infailibil. Să ne gândim câte erori colosale, fatale pentru sufletele omeneşti a născocit biserica catolică papală, în dogme, în rituri, în dreptul canonic, în slujbele dumnezeieşti, în relaţiile ostile dintre catolici şi ortodocşi, în ponegririle şi calomniile la adresa Bisericii Ortodoxe, în injuriile aduse Bisericii Ortodoxe şi creştinilor ortodocşi! Şi de toate vinovat este papa, pasă-mi-te infailibil şi doctrina iezuiţilor lui, duhul falsităţii şi duplicităţii lor”.[15] 

 Bibliografie 

   Simeon Popescu, profesor de Teologie în Sibiu, Dezvoltarea primatului papal și influența lui asupra Creștinătății, Ed. autorului, Tiparul Tipografiei Archidiecezane, Sibiu, 1882. 

    Prof. Teodor M. Popescu, Cezaropapismul romano-catolic de ieri şi de azi, Ortodoxia, anul III, nr. 4, oct-dec. 1951. 

     Viața și nevoințele celui între sfinți Părintelui nostru Marcu Evghenicul Mitropolitul Efesului, Ed. Cartea Ortodoxă, Ed. Egumenița. 

     Ne vorbeşte Sfântul Ioan de Kronstadt, Ultimul Jurnal mai-noiembrie 1908, Ed. Egumeniţa. 

    http://www.papalencyclicals.net/Leo13/l13praec.htm

 http://www.papalencyclicals.net/Leo13/l13satis.htm 

 Note

[1] Viața și nevoințele celui între sfinți Părintelui nostru Marcu Evghenicul Mitropolitul Efesului, Ed. Cartea Ortodoxă, p. 181-182. [2] Great Encyclical Letters of Pope Leo XIII, 20 June 1894, cf. Viața şi nevoinţele celui între sfinţi Părintelui nostru Marcu Evghenicul Mitropolitul Efesului, Ed. Cartea Ortodoxă, Ed. Egumeniţa, p. 196-197 [3] Papa Leon XIII, Enciclica Satis cognitum, 29 iunie, 1896. [4] Cf. Viața și nevoințele celui între sfinți Părintelui nostru Marcu Evghenicul Mitropolitul Efesului, Ed. Cartea Ortodoxă, p. 197. [5] Ibidem, p. 196-197. [6] cf. Prof. Teodor M. Popescu, Cezaropapismul romano-catolic de ieri şi de azi, Ortodoxia, anul III, nr. 4, oct-dec. 1951, p. 513-517. [7] Cf. Simeon Popescu, Desvoltarea primatului papal și influența lui asupra Creștinătăței, Sibiiu, 1882, p. 95. [8] Ibidem, p. 96. [9] Ibidem, p. 97. [10] Ibidem, p. 100. [11] Ibidem, p. 101. [12] cf. Prof. Teodor M. Popescu, Cezaropapismul romano-catolic de ieri şi de azi, Ortodoxia, anul III, nr. 4, oct-dec. 1951, p. 516. [13] Ne vorbeşte Sfântul Ioan de Kronstadt, Ultimul Jurnal mai-noiembrie 1908, Ed. Egumeniţa, p. 53. [14] Ibidem, p. 102. [15] Ibidem, p. 70. din revista Atitudini

Sfântul Grigorie Teologul - Cele cinci cuvântări teologice

Vă ofer gratuit încă o carte tehnoredactată sub sigla Apa Vieții. O puteți descărca gratuit de aici.

Sf. Ier. Grigorie Teologul

Sfântul Ierarh Grigorie, Cuvântătorul de Dumnezeu (Teologul), s-a născut în anul 328 în cetatea Nazianz din Capadocia şi a trăit în vremea împăraţilor Valens (364-378) şi Teodosie cel Mare (379-395).

S-a născut într-o familie de neam ales, din oameni drepţi, Sfinţii Grigorie cel Bătrân şi Nona. Tatăl său, deşi venise la credinţă de puţină vreme, a fost hirotonit episcop de Nazianz pentru vredniciile sale.

Din tinereţe, Sfântul Grigorie a învăţat la şcolile cele mai de seamă din vremea sa: la Cezareea Capadociei, unde s-a împrietenit cu Sfântul Vasile, la Cezareea Palestinei, la Alexandria şi la Atena, şcoala cea mai înaltă de atunci, unde a şi fost rugat să rămână ca profesor.

S-a întors în Capadocia, iar tatăl său, care era acum bătrân, l-a sfinţit preot, fără voia lui. Voind tatăl său să-l sfinţească episcop în locul său, Sfântul Grigorie a fugit în pustie, lângă Sfântul Vasile cel Mare, prietenul său, de unde s-a întors peste o vreme, fiind chemat în ajutor de tatăl său, ajuns la neputinţă din cauza bătrâneţii. Mai târziu a fost sfinţit episcop pentru cetatea Sasima, tot fără voia lui, de către Sfântul Vasile cel Mare.

Era un cuvântător înnăscut. Iubea viaţa duhovnicească, poezia creştină şi teologia pe înţelesul oamenilor.

Când Biserica din Constantinopol a fost ameninţată de rătăcire, întrucât dreapta credinţă a fost primejduită de înşelătoarele învăţături ale ereticilor Arie şi Macedonie, Sfântul Grigorie a fost chemat de puţinii drept-credincioşi care mai erau în cetate ca să le fie păstor, iar el a primit. Sfântul Grigorie a adunat pe credincioşi într-o bisericuţă mărginaşă, pe care a numit-o biserica Învierii, deschisă chiar în casa uneia dintre rudele sale.

Aici a rostit şi vestitele cinci Cuvântări teologice, care i-au adus faima de mare cuvântător de Dumnezeu, adică teolog, pentru că tâlcuia, pe înţelesul oamenilor, dreapta învăţătură despre Sfânta Treime. Astfel, el i-a întors pe cei mai mulţi la dreapta credinţă, devenind arhiepiscop al cetăţii imperiale, Constantinopolul.

În această calitate, el a participat la cel de-al doilea Sinod Ecumenic, care s-a ţinut în anul 381, la Constantinopol, pe vremea binecredinciosului împărat Teodosie cel Mare (379-395).

Sfântul Grigorie a adus multe dovezi contra învăţăturilor greşite care tulburau atunci Biserica, el susţinând dumnezeirea Duhului Sfânt şi învăţătura ortodoxă despre Sfânta Treime. Din pricina unor neînţelegeri provocate de invidia unora, în scurtă vreme, Sfântul a părăsit scaunul arhieresc al capitalei şi s-a retras în singurătate, unde, până la sfârşitul vieţii sale, a alcătuit multe scrieri şi poeme despre viaţa duhovnicească şi despre teologia ortodoxă, pe care le-a lăsat moştenire Bisericii.

În teologia sa, Biserica Răsăritului regăseşte tâlcuită propria ei teologie despre Sfânta Treime; de aceea, creştinătatea îl cinsteşte pe Sfântul Grigorie ca fiind cel mai mare teolog al Sfintei Treimi.

Şi astfel, trăindu-şi credinţa şi tâlcuind oamenilor învăţătura despre Dumnezeu şi tainele Lui, Sfântul Grigorie s-a mutat la Domnul la 25 ianuarie, în anul 389.

Volumul „Cele 5 Cuvântări Teologice” cuprinde cuvântări rostite de sfântul Grigorie de Nazianz, supranumit Teologul, între lunile iulie şi noiembrie ale anului 380, în capela Anastasia din Constantinopol.
Ele constituie şi un răspuns la învăţăturile heterodoxe ale lui Eunomie, pe care le combate alături de Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul Grigorie de Nyssa. Întâia cuvântare teologică este, de altfel, intitulată "Vorbire începătoare despre eunomieni".
Dintru început, autorul îşi mărturiseşte deschis confruntarea cu cei „dibaci în cuvinte”, preocupaţi de „prisosinţa pretenţioasă de cuvinte”, cea lipsită de faptele credinţei şi depărtată de „calea evlaviei”, altfel spus de „vorbirile deşarte şi lumeşti şi de împotrivirile ştiinţei mincinoase” (I Tim. 6, 20), precum şi de nefolositoarele „certuri de cuvinte” (p. 11). Răspunsul sfântului Grigorie aduce în cuvenita lumină însăşi taina dumnezeiască, ce riscă să fie ocultată de tot felul de discursuri care iau forma unor prestidigitaţii de cuvinte, lipsite de trăirea înţelegătoare a celor „mişcaţi în măruntaie de Tatăl” şi „cu simţirile sfâşiate”; celor ce „spionează” taina fără a primi Duhul ei, sfântul Grigorie le reproşează vorbirea „fără ştiinţă şi cu mândrie”.
În continuare, sunt stabilite anumite exigenţe în vederea unei relaţii vii între adresanţi, destinatari, cadrul şi mijloacele concrete ale desfăşurării comunicării. Filosofarea despre Dumnezeu, după autorul capadocian, cere discernământul duhovnicesc cu privire la timpul, spaţiul, persoanele cărora se adresează, funcţie de gradul lor de atenţie şi receptivitate, şi „măsura” potrivită a discursului în care cuvântul se „întrupează”, în vederea rodirii, într-un „anume” context personalizat. Cuvântarea despre Dumnezeu necesită angajarea vorbitorului în lucrarea de curăţire în suflet şi trup, precum şi în deprinderea contemplării, spre a nu-şi lăsa mintea „întipărită de chipuri urâte, ca de nişte litere strâmbe”; ea se adresează celor „pentru care lucrul acesta este serios şi care nu flecăresc cu plăcere ca despre altceva”, în felul unei grăiri, lipsite de finalitate duhovnicească, despre cele lumeşti. Filosofarea creştină, întemeiată pe experienţa duhovnicească, are în vedere „cele ce ne sunt apropiate” şi măsura „în care ascultătorul este deprins să înţeleagă şi are puterea spre aceasta”, altfel spus, măsura potrivită spre asimilarea ei de către receptori.
Înfrânarea cerută de aceste condiţii preliminare ale vorbirii despre Dumnezeu nu presupune un fel de aruncare în uitare sau în umbră a lui Dumnezeu; dimpotrivă, ni se spune, să „pomenim pe Dumnezeu mai des decât respirăm”. Regăsim, aici, o mărturie a faptului că trăirea ce avea să fie numită „isihastă” constituie chintesenţa vieţii creştine. Prin pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu, „amintirea întipărită de curăţie”, cugetarea duhovnicească, postirea şi liturghisirea tainei dumnezeieşti, cuvântul primeşte substanţă, „harul rodirii” la vremea şi măsura potrivită. Fără ele, va lipsi discernământul cu privire la modul cuvenit al lucrării, ştiind că „binele nu e bine când nu se face bine”.
Sfântul Grigorie Teologul ne spune „să filosofăm înăuntrul graniţelor noastre”, să respectăm hotarele puse de revelaţia dumnezeiască, respectând şi trăind identitatea adevărului ce ni s-a descoperit de Sus, fără amestecuri hibride sau plecarea auzului la cei ce speculează greşelile sau păcatele unor creştini, cu intenţia ca „scânteia relelor din noi să se prefacă în flacără”.
Iconomia cuvântului fereşte de „urechi întinate cele ce nu trebuie să se spună” şi, de asemeni, nu răstoarnă valorile, lipsind de raportare critică aprecierile la adresa celor care, slujind „celor drăceşti, miturilor şi lucrurilor ruşinoase”, nu deţin înţelegerea duhovnicească. Grija faţă de cuvânt trebuie să transpară într-un mod de relaţionare neatins de „duşmănie”, atent „a grăi cele tainice în chip tainic şi cele sfinte în chip sfânt”, şi a vesti pe Dumnezeu, deopotrivă, prin „cuviinţa în port, prin felul de a trăi, prin cuvânt şi în tăcere”.
Cei ce se dedică satisfacerii patimilor sunt înclinaţi să primească cele despre Dumnezeu într-un înţeles deformat, fie material, fie ruşinos, fie prostesc, dintre cele care le sunt obişnuite”. Preluând învăţătura creştină despre Dumnezeu, ei ajung să filosofeze prin ea cele păgâne, tinzând, prin născociri, s-o facă „susţinătoare a zeilor şi patimilor lor”. De aceea, sfântul Grigorie mustră râvna nesăbuită a celor „ce se bat pentru Cuvântul mai mult decât îi place Cuvântului”, căci lucrarea creştină nu trebuie să fie lipsită de măsurile discernământului, spre a nu hrăni, prin „boala vorbirii”, tocmai deviaţiile şi războiul, şi a nu pătimi „cele proprii nebunilor”, care îşi fac rău lor înşişi şi celor apropiaţi.
Deprinderea discernământului identifică cele ce sunt proprii Cuvântului, distingându-le de cele ce sunt străine Lui. Ea este întemeiată pe experienţa duhovnicească, câştigată nu prin râvna fără frâu a vorbirii, ci prin practica vieţii creştine, prin ospitalitate, iubire frăţească, iubire conjugală, feciorie, grijă de săraci, psalmodiere, priveghere de toată noaptea, lacrimi, post şi rugăciune, cugetare la moarte, supunând prin toate aceste lucrări corpul duhului; râul cuvintelor, spre a nu dăuna, prin revărsarea lui, adevărului, trebuie să izvorască dintr-o inimă limpede, despătimită. Potolirea mâniei şi tristeţii, încetarea înălţării cu gândul şi a plăcerii lipsite de cuminţenie, oprirea râsului desfrânat şi a privirii necuvenite, renunţarea la cuvântul fără măsură şi la cugetarea prostească ne ajută să devenim liberi de patimi. Prin toate puterile pe care diavolul le ia „de la noi împotriva noastră”, deviindu-le de la lucrarea lor firească, „facem să intre în noi moartea prin (...) simţuri”. Şi nu numai în noi, ci şi în ceilalţi, pentru că lucrarea omului stăpânit de patimi, manifestând „îndrăzneala lipsei de evlavie”, dă şi „patimilor altora libertate”, stârnind împotrivirea faţă de Dumnezeu „cu mai multă îndrăzneală sau impietate” (p. 17).
„Sunt multe locaşuri la Dumnezeu”, spune sfântul Grigorie Teologul, a căror locuire constituie „odihna şi slava rânduită celor fericiţi”. Atingerea lor se realizează, „după măsura credinţei”, prin „diferite vieţuiri şi alegeri”, numite şi „căi”, ce trebuie străbătute, de este cu putinţă, toate, dar „ar fi lucru mare să se străbată şi una în chip deosebit”. În fapt, calea este „una, pentru virtute (...) chiar dacă se împarte în mai multe” şi „strâmtă, pentru sudoare şi pentru că nu poate fi umblată de mulţi, având în vedere mulţimea celor ce fac contrariul şi umblă pe căile răului”. Darurile duhovniceşti, după Apostolul Pavel, sunt împărţite. Nu este al tuturor a propovădui cuvântul lui Dumnezeu, a fi apostol sau prooroc (I Cor. 12, 29). E păgubos ca, socotind „săracă” explicarea duhovnicească, să foloseşti vorbirea despre Dumnezeu ca pe un „obiect de flecăreală şi de închipuire exagerată”.
Cuvintele celor nedespătimiţi trebuie întoarse, în primul rând, spre boala proprie, spre a aduce folos. Sfântul Grigorie îi mustră pe cei precum Eunomie, care îşi arogă autoritatea de a-i face pe alţii sfinţi şi de a-i investi ca teologi, ridicând pe scaune „necunoscători ai Scripturii”, arătând că preocuparea sa de cele înalte şi mai presus de cele înalte nu se întemeiază pe experierea tainelor dumnezeieşti, avută de sfinţi ca Ilie, Moise sau Pavel, care s-au bucurat de intimitatea „vederii lui Dumnezeu”. Dimpotrivă, Eunomie s-a ridicat împotriva credinţei, insistând pe o „laudă a dialecticienilor”, pe „pornirile uşuratice şi nebuneşti”, linguşiri şi necuminţenie.
În finalul primei Cuvântări teologice, sfântul Grigorie de Nazianz trece în revistă rătăcirile filosofiilor eline, pe care o înţelegere creştină se cuvine să le dea la o parte: tăcerea lui Pitagora şi grăunţele orfice (ultimele îi reprezintă pe părinţi; autorul nu se referă la tăcerea în sine, ci la tăcerea ca meditaţie la numeri şi o schemă a felurilor lumii şi a timpului; ambele concepţii de mai sus sunt bazate pe o înţelegere panteistă a existenţei, remarcă părintele Stăniloae), ideile lui Platon (cu materia existentă din eternitate şi întruparea motivată de plictiseala sufletelor) şi teoriile reîncarnării, ateismul lui Epicur, reductiv şi hedonist, providenţa „meschină şi meşteşugită” a lui Aristotel, dezvoltată în cadrul unei concepţii ce susţine o lume existentă din eternitate şi suflete muritoare, „încruntarea mândră” a stoicilor, sprijinită pe o răbdare desprinsă de temeiul ei duhovnicesc, „lăcomia şi hoinăreala cinicilor”. De asemeni, o filosofare creştină nu are de-a face cu „golul şi plinul” speculaţiilor născocite cu privire la „zei sau jertfe, idoli, demoni binefăcători, magie, evocarea zeilor şi a sufletelor, puterea aştrilor”.
Sfântul Grigorie îndeamnă pe ascultători a-şi orienta filosofarea nu atât spre cele ce ţin de la calea înaltă a teologiei, a adevărului despre Dumnezeu descoperit sfinţilor prin experierea vederii Lui, cât spre cele ce ţin de iconomie (întreprindere care nu e atât de riscantă, în caz de eşec, şi nici nefolositoare, în caz de reuşită, ni se spune). Cu alte cuvinte, a cerceta subiecte precum lumea şi lumile, materia, sufletul, firile raţionale ale celor bune şi rele, învierea, judecata, răsplata, patimile lui Hristos. Căci, în condiţia actuală a lumii, încheie sfântul Grigorie această Cuvântare, „ne întâlnim cu Dumnezeu în parte”, însă „puţin mai târziu mai desăvârşit în Hristos Iisus, Dumnezeul nostru, Căruia se cuvine slava în veci. Amin”.  

Articol preluat de aici.

Îndreptarea Legii 1652

   Pravila lui Matei Basarab (cunoscută și sub numele de Îndreptarea legii) este o culegere de legi tipărită în 1652 la Târgoviște. Reprezintă traducerea unor legiuiri grecești (manualul lui Malaxos, tradus din greacă de Daniil Panoneanul) conținând însă și numeroase texte extrase din Pravila lui Vasile Lupu. 

   Domnia lui Matei Basarab, extrem de lungă faţă de a predecesorilor săi (1633 -1654), a reprezentat o perioadă de consollidare a autorităţii monarhice, constituind una dintre condiţiile care au făcut posibilă întocmirea la 1652, a “Îndreptării Legii” sau “Pravila cea Mare”. În secolul al XVII-lea, la Târgovişte, prin strângerea mai multor oameni de cultură în jurul lui Udrişte Năsturel, s-a creat un mediu cultural elevat, care a contribuit la dezvoltarea învăţământului, a tipăriturilor, a arhitecturii şi picturii. Comunitatea erudiţilor cărturari, educaţi în spirit umanist, determină fondarea unei şcoli de profil superior, cu limbile de predare greaca şi latina, dar şi înfiinţarea unei noi tipografii, pentru editarea de lucrări în limba română. Noul colegiu, Schola graeca et latina, activ între 1646 şi 1652, era organizat după modelul institutelor similare din Occident. El funcţiona alături de şcoala de slovenie, activă deja la Târgovişte, cu dascăli specializaţi în gramatică şi lexicografie slavo-română. În tipografia adusă la mănăstirea Dealu a fost tipărită, în 1644, „Evanghelia învăţătoare”, urmată de multe alte cărţi, între care „Răspuns împotriva catehismului calvinesc” (1645), lucrare teologică originală, şi „Îndreptarea legii” (1652), importantă operă juridică a vremii-unul dintre primele coduri de legi din Europa redactate într-o limbă naţională.

   Pravila lui Matei Basarab, cunoscută și sub denumirile Îndreptarea Legii cu Dumnezeu sau Pravila Mare (spre a o deosebi de Pravila cea Mică de la Govora denumită și Dreptatoriu de lege sau Pravila Bisericească, tipărită în 1640-1641 tot sub Matei Basarab) este socotită a fi și un îndreptar de credință, datorită conținutului ei dogmatic și cultic, fiind un mijloc de apărare a ortodoxiei împotriva influențelor calvine și catolice.

   Întrucât tipărirea s-a făcut cu aprobarea autorităților bisericești competente, ea a devenit corpusul oficial de legi al Bisericii române de Răsărit, fiind aplicată în viața socială a vremii.

   Se distinge prin abordarea drepturilor și obligațiilor clerului de mir, ale călugărilor, problemelor referitoare la familie, căsătorie, judecată bisericească, a chestiunilor teologice, liturgice, obiceiurile de drept.

   Pravila lui Matei Basarab, însușindu-și dispozițiile cuprinse în canonul 53 al celui de al șaselea sinod ecumenic al bisericii creștine desfășurat în 691-692, care statua că rudenia rezultată din botez este mai mare decât rudenia de sânge, a prevăzut în cazul rudeniei spirituale aceleași impedimente ca și în cazul rudeniei de sânge, oprind căsătoria până la gradul al șaptelea inclusiv, interzicând și căsătoria între finii aceluiași naș.

   Îndreptarea Legii este alcătuită din două părţi distincte, după cum arată chiar titlul ei: prima, “Îndreptarea Legii cu Dumnezeu carea are toată judecata arhierească şi împărătească de toate vinile preoţeşti şi mireneşti”, şi a doua “Pravila Sfinţilor Apostoli a ceale 7 săboare şi toate cele nameastnice. Lângă acestea şi ale sfinţilor dascăli ai lumii: Vasili Velichi, Timothei, Nichita. Theologia dumnzeeştilor bogoslovi”. 

   Ediția de față este cea publicată în anul 1962 și conține și anexa "Nomocanonul lui Malaxos". Vă pun la dispoziție o variantă curățată de însemnările din scanarea ce deja circulă pe internet, într-un format gata de imprimat.

Cartea o puteți descărca de aici.

Arhim. Ioanichie Bălan - Convorbiri duhovnicești

  Linkurile pentru descărcare le găsiți la sfârșitul postării

Viața

   Părintele Ioanichie Bălan s-a născut în data de 10 februarie 1930 în localitatea Stănița, județul Neamt, primind, la Botez, numele de Ioan.

   După ce a absolvit Liceul comercial din Roman, în 4 noiembrie 1949, a venit la Mănăstirea Sihăstria. Este tuns în monahism la data de 14 aprilie 1953 și este hirotonit diacon la data de 15 aprilie 1953. Între 1949-1971 îndeplinește în Mănăstirea Sihăstria ascultările de casier, contabil, secretar și ghid al mănăstirii.
Între anii 1971-1990, când comuniştii  făceau nenumărate schimbări şi presiuni asupra vieţii bisericeşti, părintele Ioanichie Bălan se mută la Mănăstirea Bistriţă, judeţul Neamţ. Cu acest prilej, între anii 1971-1975, el urmează cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti, pe care le termină cu lucrarea intitulată „Chipuri de călugări îmbunătăţiţi din mănăstirile nemţene”.
   În ziua de 2 februarie 1979, ierodiaconul Ioanichie Bălan este hirotonit preot, de către vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist. Mai apoi, în anul 1984, el va fi numit protosinghel, iar în anul 1992, arhimandrit. Abia în anul 1990 va reveni la Mănăstirea Sihăstria, unde îşi va continua activitatea misionară şi publicistică.
Părintele Ioanichie Bălan a trecut la cele veşnice în dată de 22 noiembrie 2007, în chilia sa din Mănăstirea Sihăstria, la vârsta de 77 de ani.

Opera

 In anul 1980 apare prima editie a monumentalului Pateric romanesc. Era o lucrare pe care o intrevazuse inca din anul 1965, atunci cand scria in prefata la Chipuri de calugari imbunatatiti din manastirile nemtene urmatoarele cuvinte:

    „Daca asemenea lucrari s-ar continua in cele mai importante regiuni ale tarii, s-ar putea intocmi un adevarat pateric romanesc si s-ar imbogati calendarul Bisericii noastre cu noi sfinti nationali“.

   Dragostea fata de sfintii neamului l-a facut pe Parintele Ioanichie sa se osteneasca vreme de 15 ani la aceasta lucrare de pionierat, care cuprinde, in mai mult de 700 de pagini, scurte biografii si cuvinte de invatatura a

    „peste 300 de parinti romani, care s-au nevoit dupa voia lui Dumnezeu din secolul XIV si pana in prima jumatate a secolului XX, atat in Moldova, Tara Romaneasca si Transilvania, cat si in Muntele Athos si la Locurile Sfinte. O buna parte dintre ei sunt cuviosi sihastri si lucratori ai rugaciunii lui Iisus, care au stralucit in viata de obste si mai ales in mici sihastrii retrase de lume, dintre care unii au ajuns la o inalta sfintenie, calugari harismatici, faptuitori de lucruri minunate si inainte-vazatori duhovnicesti“.

    Cu adevarat, la inceputul anilor 1980 era un moment providential pentru aparitia Patericului romanesc. El venea ca o completare fireasca la volumele Filocaliei traduse de Parintele Dumitru Staniloae si aparute in aceeasi perioada. Daca in acestea se prezentau temeliile teoretice ale vietii duhovnicesti in Hristos, cartea Parintelui Ioanichie prezenta exemple practice de traire a celor expuse in scrierile filocalice, ca confirmare vie ca omul „se poate curati, lumina si desavarsi” si ca pe pamantul romanesc au existat astfel de nevoitori care au parcurs calea spre cer.

 Patericul romanesc a ramas pana in zilele noastre o carte de referinta pentru cei care vor sa cunoasca spiritualitatea romaneasca. S-a tiparit in cinci editii, Parintele Ioanichie largind aria de documentare, incepand cu cea de-a doua editie, la secolele IV-XXI, si adaugand de fiecare data noi biografii ale unor nevoitori care nu fusesera inclusi cu ocazia celorlalte aparitii. Cartea a cunoscut si un ecou international deosebit, fiind tiparita integral in limba greaca (1985), si partial in limbile italiana (1987), franceza (in traducerea Parintelui Nicolae Steinhardt – 1987), engleza (1997) si maghiara (2004).

  In anul 1981, stapanit de ravna de a face cunoscut rolul monahismului in istoria neamului romanesc, Parintele Ioanichie a publicat a doua sa carte fundamentala: Vetre de sihastrie romaneasca. Asa cum mentiona in introducere, lucrarea avea „rolul de a relata si dovedi, atat istoric si documentar, cat si geografic, etnic, lingvistic si toponimic inceputurile vietii monahale pe pamantul tarii noastre“.

    Pentru a prezenta cele 24 de vetre de sihastrie cuprinse in cele peste 500 de pagini ale cartii, Parintele Ioanichie a desfasurat o munca de documentare uriasa, cercetand cu de amanuntul vechi pomelnice ctitoricesti, legende, traditii locale, scrise si orale, insemnari de pe carti vechi, studii arheologice, catagrafii si topografii de pe tot cuprinsul tarii. Cercetarea sa s-a extins si asupra sihastrilor si sihastriilor din Muntele Athos, de la Sfintele Locuri si de la Muntele Sinai, carora le-a dedicat un capitol special la sfarsitul cartii.

   

   In anul 1984 Parintele Ioanichie publica primul volum din cea de-a treia carte a trilogiei sale inchinate spiritualitatii monahale romanesti: Convorbiri duhovnicesti. Inca de la inceputul anilor 1970, el alcatuise un manuscris dactilografiat purtand acelasi titlu si cuprinzand dialoguri cu 45 de calugari si calugarite cu viata imbunatatita.
   

   Dupa mai mult de 10 ani de documentare suplimentara, in care a adaugat noi convorbiri cu mari profesori de la institutele teologice din tara, precum si cu alti parinti romani renumiti, s-au strans peste 60 de dialoguri menite „sa raspunda credinciosilor nostri si calugarilor mai tineri cum trebuie sa traiasca pe pamant pentru a mosteni viata cea vesnica, oferindu-le experienta si sfaturile vii ale parintilor batrani, sprijinite pe temelia Sfintei Scripturi si invataturile Sfintilor Parinti“. Acestea au alcatuit primul volum al Convorbirilor duhovnicesti, numarand peste 600 de pagini, in care erau prezente nume de referinta ale Ortodoxiei romanesti, precum parintii: Cleopa Ilie, Dumitru Staniloae, Ioan G. Coman, Constantin Galeriu, Paisie Olaru, Sofian Boghiu, Arsenie Papacioc, Benedict Ghius, Teofil Paraian, Petroniu Tanase si altii.

   Nu a fost usor pentru Parintele Ioanichie sa-i abordeze pe toti acesti parinti. Pentru unii era cunoscut, altii insa nu-l cunosteau si, in acea perioada tulbure, erau banuitori fata de necunoscuti. La aceasta dificultate se mai adauga si faptul ca in acea vreme Parintele Ioanichie nu dispunea de mijloacele moderne de inregistrare de astazi.
   

   Pe langa aceste dialoguri purtate verbal cu marii duhovnici ai tarii, Parintele Ioanichie a lucrat la alcatuirea Convorbirilor si prin corespondenta cu cei mai renumiti profesori de teologie si cu unii stareti si starete din diferite zone ale tarii.

   Efortul Parintelui Ioanichie nu a ramas nerasplatit, cartea sa avand un ecou deosebit in randul celor interesati de spiritualitatea ortodoxa romaneasca. Daca din Patericul romanesc si din Vetre de sihastrie romaneasca cititorii aflau despre un trecut al monahismului nostru presarat cu personalitati harismatice de exceptie, la inaltimea sfintilor altor popoare ortodoxe, din Convorbiri duhovnicesti ei aflau despre un prezent cu mari parinti in viata, purtatori de duh, pregatiti sa raspunda la toate marile intrebari care framantau constiintele cautatorilor de adevar. Intr-o lume in care materialismul predomina, erau prezentati, unii pentru prima oara, parinti care traiau bucuria vietii in Hristos si erau gata sa o impartaseasca si celor care o cautau cu sinceritate. Pentru multi cititori ai cartii, aceasta le-a aparut ca o lumina care a stralucit in intunericul spiritual al acelor ani.

   Avand in vedere buna primire de care s-a bucurat primul volul de Convorbiri duhovnicesti, Parintele Ioanichie a purces la continuarea acestuia printr-un nou sir de dialoguri cu mari dascali de teologie si duhovnici. Generatia celor formati inainte de epoca ateismului era aproape de apus si parintele se simtea raspunzator pentru salvarea si transmiterea catre urmasi a comorilor de duh pe care acestia le adunasera. Astfel, in anul 1988 apare cel de-al doilea volum al Convorbiri duhovnicesti, primit cu aceeasi bucurie de cei care insetau de apa cea vie a cuvintelor marilor parinti. Dintre numele care apar in cele peste 800 de pagini ale acestei noi culegeri de dialoguri mentionam parintii: Dumitru Staniloae, Constantin Galeriu, Iachint Unciuleac, Bartolomeu Anania, Nicolae Delarohia (Steinhardt) si altii.

    Cu cel de-al doilea volum al Convorbirilor duhovnicesti se incheie seria cartilor tiparite de Parintele Ioanichie in timpul regimului comunist, in conditii de cenzura si piedici de multe feluri. Lupta cu aceste greutati l-a solicitat foarte mult. Adeseori soarta cartilor sale era incerta, erau amanate la nesfarsit si se invocau tot felul de motive pentru a nu fi tiparite. Numai credinta puternica a parintelui si rugaciunile sale si ale altor parinti l-au ajutat sa treaca peste aceste incercari si sa-si vada tiparite cartile sale.

   In toti acesti ani, Parintele Ioanichie nu a mai trait pentru sine, ci pentru sfinti si pentru memoria lor, pentru care a fost gata sa se jertfeasca cu totul, riscandu-si chiar viata si liberatea si trecand prin chinuri de marturisitor. Tot ceea ce a lucrat, a lucrat din dragoste: din Dragoste pentru Dumnezeu ca sa fie pururea slavit, din dragoste pentru sfinti, ca sa fie cinstiti ca niste fii ai lui Dumnezeu, si din dragoste pentru oameni, ca sa se bucure impreuna cu sfintii.

   In acelasi timp insa, cartile i-au adus pe langa recunostinta din partea cititorilor si multa faima. Dar parintele de tanar lasase lumea cu toate tentatiile ei si alesese sa traiasca pentru Dumnezeu. A iubit viata de manastire si ar fi vrut sa ramana necunoscut, dar cartile sale l-au facut vestit pana si peste hotarele tarii. Totusi, nu acesta era telul sau, sfintia sa nu a lucrat pentru titluri sau onoruri, ci a ramas in continuare un parinte apropiat tuturor, cu usa deschisa pentru fiecare. In plus, gasea cai ca sa depaseasca ispita mandriei chiar si in calitatea sa de autor de renume. De aceea, in acest veac de acum, atat de iubitor de slava desarta, spunea uneori celor care il mai ajutau la corectura: “Mai lasati si greseli, pentru smerenie“, caci nu cauta cinste de la oameni, ci de la Dumnezeu, si ii era destul sa fie cinstit sfintii si cuviosii pe care ii infatisa, iar pe sine se lasa la urma ca un nestiutor.

Linkuri de descărcare

   După cum v-am obișnuit, vă oferim gratuit varianta scanată și bună de imprimat a celor două volume de Convorbiri duhovnicești.

Spor la lectură și pomeniți și ostenitorul!

   Totodată fac  un apel la cei care dețin cartea Vetre de sihăstrie românească să o scaneze și pentru noi și să o trimită pe adresa de e-mail: mon.hrisostom@gmail.com, o voi edita și oferi gratuit mai departe prin intermediul archive.org

Convorbiri duhovnicești volumul I

Convorbiri duhovnicești volumul II

Sfântul Ioan Gură de Aur - Opere care nu se găsesc de cumpărat

    Editura Patriarhiei, Editura Sophia și alte edituri au publicat sau reeditat marea majoritate a cărților Sfântului Ioan Gură de Aur, restul circulă în format pdf, scanate de creștini binevoitori. Ca și Colecția Părinți și Scriitori Bisericești, am căutat să vă pun la dispoziție o variantă bună de printat.

Mai jos sunt titlurile cu linkurile pentru descărcare.

    

1. Comentariile sau Explicarea Epistolelor către Tit și Filimon, Apa Vieții, 2019

2. Comentariile sau Explicarea Epistolei către Galateni, Tipografia Dacia, Iași, 1901

3. Comentariile sau Explicarea Epistolelor Pastorale: I și II Timotei, Atelierele Grafice SOTEC, București, 1911 

4. Comentariile sau Explicarea Epistolei către Filipeni, Atelierele Grafice SOTEC, București, 1903

5. Comentariile sau Explicarea Epistolei către Evrei, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1923

6. Comentariile sau Explicarea Epistolei către Efeseni, Tipografia Dacia, Iași, 1901

7. Comentariile sau Explicarea Epistolelor către Coloseni și I și II Tesaloniceni, Atelierele Grafice SOTEC, București, 1905

8. Cele dintâi omilii la Facere, Sophia 2004, refăcut Apa Vieții, 2012

Biblia sau Sfânta Scriptură - Traduceri în limba română

Iubiți frați și surori în Domnul,

    Vă pun la dispoziție două mari ediții/traduceri ale Sfintelor Scripturi: prima ediție a Bibliei românești din 1688, ediția tipărită la comemorarea a 300 de ani de la apariție, transliterată din alfabetul chirilic în cel latin, pe care o puteți descărca aici și Biblia Sinodală din 1914, ultima ediție care a folosit Septuaginta ca sursă pentru cărțile Vechiului Testament, următoarele traduceri folosind Vechiul Testament, ediția masoretică. Biblia din 1914 a fost scanată și tipărită în 2008 de Editura AMD, București (stiliști, însă au tipărit scanarea, modificând doar imaginile și adăugând prima pagină și un cuvânt înainte pe care le-am scos, după ce am verificat cu un exemplar original din 1914 pentru veridicitatea ediției) și o puteți descărca de aici.

    În cele ce urmează, vă las să lecturați un articol preluat de pe RoBiblia, cu toate edițiile Bibliei, apărute în limba română. Cele subliniate de mine sunt bune de citit, restul au o traducere îndoielnică sau rătăcitoare. 

 Traduceri ale Bibliei in limba română

 Scrierea in limba română inainte de 1858, adica pana la domnitorul Alexandru I. Cuza, era cu caractere chirilice. Asadar, si traducerile Bibliei pana la acea data au fost cu litere chirilice. Dupa anul 1858, Biblia a fost tiparita cu alfabetul latin.

1.Cea mai veche carte scrisa gasita pe teritoriul Romaniei si pastrata pana in zilele noastre este "Evanghelistul" slavon al lui Nicodim.

2.Traducerile cele mai vechi, roade ale unor osteneli anonime - este nominalizat, aici, de catre Nicolae Iorga, preotul Constantin, de loc din Roman, la 1438 - constituie corpusul unor texte din secolele XV-XVI. Regasim, intre ele, fragmente din Faptele Apostolilor, din Epistole si, evident, Psaltirea (Codicele Voronetean, Psaltirea Scheiana, Psaltirea Hurmuzaki, Psaltirea Voroneteana).

3. Evangheliarul Slavo – Român 1551-1553, imprimat la Sibiu de Filip Moldoveanu, este cel mai vechi text tiparit al Noului Testament in limba romana, aflat astazi la Sant Petersburg. Traducerea din greaca a lui Coresi, un diacon din Targoviste, care avea o tipografie la Brasov. El a tradus si a tiparit Evangheliile Noului Testament. Traducerea lui a fost numita Evangheliarul, si aceasta a fost a doua carte tiparita in limba romana. Este important de observat ca el a folosit un manuscris husit, din cele folosite in Moldova si Maramuresul brazdate de ideile Reformei.

4.Prima tiparitura romaneasca a fost Catehism (Lutheran), care a vazut lumina tiparului probabil in 1544 la Sibiu, prin contributia nemijlocita a lui Filip Moldoveanu, iar in 1559 Coresi a tiparit un alt Catehism (Lutheran) la Brasov. Evangheliarul a fost una din cele mai importante lucrari ale lui Coresi. Unii dintre istoricii de mai tarziu explica zelul sau pentru Evangheliar prin faptul ca acesta ar fi fost o lucrare pentru introducerea protestantismului (luteranismul si calvinismul) intre romani.

5.Evangheliarul din vremea lui Neagoe Basarab, tiparit, dupa unii istorici, prin 1512, din care au ramas doar cateva exemplare. Se stie ca acest Evangheliar a servit ca model pentru Evangheliarul sarbesc. Daca acest Evangheliar a fost tiparit cu adevarat in 1512, atunci acesta este primul, si nu cel al lui Coresi.

6.Faptele apostolilor, traduse tot de Coresi din greaca, au fost tiparite la Brasov, probabil in anul 1563. Ch. Cretu, care a descris lucrarea aceasta in 1885, a dat ca data anul 1570, iar I. Bianu a plasat-o in anul 1563. Un exemplar din traducerea aceasta este in pastrare la Muzeul National de Antichitati din Bucuresti.

7.Psaltirea, o traducerea tot a lui Coresi, tiparita in 1570 tot la Brasov. Un exemplar s-a pastrat la Biblioteca Academiei din Bucuresti.

8.Psaltirea bigota, slavona si romana. A fost facuta tot de Coresi si tiparita la Brasov in 1577. Din ea exista doua exemplare, unul la Muzeul National de Antichitati, si altul la Biblioteca Academiei Romane din Bucuresti.

9.Geneza si Exodul. Tiparirea a fost facuta de Serban, fiul lui Coresi, ajutat de studentul Marian si tiparita la Orastie prin 1582 (de aceea lucrarea este cunoscuta sub denumirea de "Palia de la Orastie"). Traducerea a facut parte probabil dintr-un plan al traducerii intregului Vechi Testament, fiind opera unor carturari banateni si ardeleni (Efrem Zakan, Stefan Herce, Moise Pestitel si Archirie), care se folosesc inclusiv de versiunea maghiara a lui Heltai Gáspár (Cluj, 1551), pe langa Septuaginta, Vulgata si un text ebraic incert.

10.Noul Testament 1648 de la Balgrad (Alba Iulia),  a fost tradus in intregime in limba romana de calugarul Silvestru, iar dupa moartea lui a fost completat de altii. Traducerea are o dedicatie facuta domnitorului George Rakoczy, de arhiepiscopul Stefan - primul conducator de etnie romana a bisericii reformate (calvine) romanesti din Transilvania. A fost tiparit in 1648 la Balgrad (Alba Iulia). Se pastreaza la Biblioteca Academiei Romane din Bucuresti.

11.In secolul al XVII-lea, Alba Iulia devine un adevarat centru tipografic unde se imprima carti de cult in slavona mai intai, iar ulterior in limba romana. Aici va apare o Psaltire (1651), tradusa direct din ebraica, precedata insa de prima versiune romaneasca integrala a Noului Testament (1648), considerata unanim de catre specialisti drept "una dintre pietrele fundamentale pe care s-a cladit, in secolele urmatoare, limba romana literara".

12.Concomitent, in Moldova si in Muntenia sunt publicate si raspandite pe arii foarte extinse traduceri de mare valoare, cum ar fi: Evanghelia Invatatoare (1642), Psaltirea in Versuri, 1673, publicata la Uniev in Galitia, prima opera poetica de mari dimensiuni din cultura romana, si Psaltirea de-nteles ale lui Dosoftei, iar vrednicul spatar Nicolae Milescu se ostenea cu talmacirea Vechiul Testament (1667).

13."Cartea de cantece" a lui Gaspar Heltai, 1571-1575 a fost prima lucrare imprimata in limba romana, cu caractere latine - de mare folos pentru planul misionar de reformare a Bisericii romanesti din Transilvania.

14.Evangheliile, tiparite de Teodosie, mitropolitul Valahiei in 1682 la Bucuresti, cu o dedicatie printului Tarii Romanesti, Ioan Serban Cantacuzino.

15.Faptele si Epistolele, tiparite tot de Teodosie in 1683, la Bucuresti. Dedicatia este tot pentru Serban Cantacuzino.

16. Sfânta Scriptură de la Bucuresti - 1688.

Tipărirea Bibliei de la Bucureşti s-a realizat în timpul domnitorilor Şerban Cantacuzino (1678-1688) şi Constantin Brâncoveanu (1688-1714), ambii iubitori de credinţă şi cultură. Pregătirile pentru editare au început în jurul anului 1682, cu strângerea materialelor necesare şi alcătuirea grupului de cărturari însărcinaţi cu această lucrare, dintre care amintim pe arhiepiscopul Ghermano de Nisa (directorul Academiei Greceşti din Constantinopol), Sevastos Kymenites (directorul Şcolii Greceşti din Bucureşti) şi fraţii Radu şi Şerban Greceanu. Corectura textului a fost încredinţată fostului episcop de Huşi, Mitrofan. Tipărirea s-a început la 5 noiembrie 1687 şi s-a încheiat la 10 noiembrie 1688.

Biblia de la Bucureşti reprezintă o operă de mari proporţii pentru vremea în care a fost tipărită: are 944 de pagini, format mare. Textul este imprimat cu litere mici, chirilice, dispus pe două coloane, cu excepţia celor două prefeţe unde există o singură coloană. Scrierea folosind caractere chirilice era un lucru obişnuit pentru acea vreme; ea se va menţine până în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, când va fi înlocuită cu alfabetul latin.

Pagina de titlu oferă informaţii referitoare la cei care au contribuit la apariţia lucrării, dar şi la scopul pentru care s-a tipărit: „Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptură ale cei vechi şi ale cei noao leage toate care s-au tălmăcit dupre limba elinască spre înţeleagerea limbii rumâneşti, cu porunca prebunului creştin şi luminatului domn Ioan Şărban Cantacozino Basarabă Voievod şi cu îndemnarea dumnealui Costandin Brâncoveanul, marele logofăt nepot de sor al Măriei Sale, carele, după prestăvirea acestui mai suspomenit domnu, Putearnicul Dumnezău, den aleagerea a toatei Ţări Rumâneşti, pre dumnealui l-au coronat cu domnia şi stăpânirea a toată Ţara Ungrovlahiei. Şi întru zilele Măriei Sale s-au săvârşit acest Dumnezăiesc lucru. Carele şi toată cheltuiala cea de săvârşit o au rădicat. Tipăritu-s-au întâiu în scaunul Mitropoliei Bucureştilor în vremea păstoriei Preasfinţitului părinte Chir Theodosie mitropolitul ţării şi exarhu laturilor şi pentru cea de obşte priinţă s-au dăruit neamului rumânesc, la anul de la facerea lumii, 7197, iară de la spăsenia lumii, 1688, în luna lui noiembri în 10 zile“. Pe versoul paginii de titlu este stema lui Şerban Cantacuzino, însoţită de opt stihuri dedicate domnitorului de către logofătul Radu Greceanu.

Biblia de la Bucureşti a devenit punct de referinţă pentru toate traducerile textului Sfintei Scripturi care i-au urmat: Biblia de la Blaj (1795), Biblia de la Petersburg (1819), Biblia de la Buzău (1854-1856), Biblia de la Sibiu (1856-1858) etc.

Biblia din 1688 conţine, în afara cărţilor canonice, şi o carte apocrifă: „A lui Iosip la Macavei carte, adecă despre singurul ţiitoriul gând“. Este vorba de lucrarea „Despre raţiunea dominantă“ atribuită lui Iosif Falviu, tradusă în româneşte de Nicolae Milescu. Aceasta este prima lucrare de filozofie tradusă în limba română.

Importanţa Bibliei de la 1688, dincolo de aceea esenţială de a pune la dispoziţia românilor textul integral al Sfintei Scripturi, constă şi în faptul că, circulând în toate provinciile româneşti, a contribuit la formarea limbii literare şi, totodată, la menţinerea unităţii de limbă.

La împlinirea a 300 de ani de la apariţie, Biblia lui Şerban a fost retipărită, ca ediţie jubiliară, în facsimil şi transcriere la Tipografia Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române. Iniţiativa a aparţinut patriarhului Iustin Moisescu (1977-1986) şi a fost dusă la bun sfârşit de patriarhul Teoctist (1986-2007). Comisia de specialişti căreia i s-a încredinţat această lucrare a fost coordonată de acad. Ioan C. Chiţimia († 1989). Ediţia jubiliară a fost lansată atât la Bucureşti, cât şi la Geneva, Viena şi Tesalonic.


Cu prilejul apariţei ediţiei jubiliare, patriarhul Teoctist sublinia în Prefaţa lucrării: „anul 1988 este pentru ierarhii, slujitorii şi dreptmăritorii creştini, de pe toate plaiurile româneşti, prilej de omagiere a tuturor celor ce au contribuit la apariţia Bibliei de la Bucureşti. Şi cel mai ales omagiu pe care îl putem aduce acestor vrednici înaintaşi este reeditarea ştiinţifică a acestei Biblii, oferind cititorilor de azi textul de la 1688 - în facsimil -, precum şi transcrierea acestuia în alfabet latin, pentru ca astfel să se poată constata caracterul ei de document de consolidare a limbii româneşti, şi, totodată, pentru ca acesta - textul de la 1688 - să poată fi pus la îndemâna cercetătorilor, spre a-l studia sub felurite aspecte. Reeditarea de acum a Bibliei de la Bu-cureşti este un act de restituire integrală a unui document al dăinuirii şi îndreptăţirii noastre istorice, către urmaşii legitimi ai înaintaşilor care i-au asigurat o intrare triumfală în istoria culturii noastre naţionale“. O nouă ediţie a văzut lumina tiparului în 1997.

17.Noul Testament tiparit de Antim Ivireanu, episcop, apoi mitropolit. A fost tiparit la Bucuresti in 1703. (Din acesta au mai fost tiparite editii la Bucuresti, in 1723, 1742, 1750, 1760, 1775; la Ramnic in 1784; la Iasi, in 1762, 1794; la Blaj, in 1765, 1776. Tot din Noul Testament au fost tiparite Faptele si Epistolele separat, la Bucuresti, in 1743, 1764, 1774, 1784; la Iasi, in 1756, 1791; la Blaj, in 1767.).

18.1690-1713, "Psaltichia" lui Filothei, de mare importanta practica, datorita traducerii textului slavon in romaneste ,in paralel cu sincronizarea notatiei muzicale bizantine.

19.Sfintele Scripturi, traducere noua de Samuil Micu Klein la Blaj, in 1795 (cunoscuta si ca "Biblia de la Blaj"). Au fost introduse titlurile pe actiuni, o adresa catre cititori, o introducere si o erata. Editia aceasta are adaugate si cartile apocrife. (Din aceasta lucrare au mai aparut intre 1795 si 1817 urmatoarele editii: Evangheliile, tiparite la Budapesta in 1799 si 1812; la Blaj, in 1816. Faptele si Epistolele, la Blaj, in 1802. Psaltirea, la Bucuresti, in 1796; la Moviloau in 1796; la Sibiu, in 1799, 1801, 1804,1805, 1811; la Iasi, in 1802; la Brasov, in 1807, 1810, 1812; la Budapesta, in 1808; la Blaj, in 1809.).

20.Noul Testament tiparit la St. Petersburg, in Rusia, in anul 1817, apoi intreaga Biblie, la 1819 - o reeditare a textelor lui Samuil Micu Klain. A fost tiparita in 500 de exemplare si stim ca a costat 300 de lire sterline - ambele tiparite cu sprijinul ortodocsilor rusi (Societatea Biblica Rusa s-a fondat la 1812 la Petersburg - patronand multe alte editii ale textelor sfinte in limba romana.

21.1818 - "Noul Testament" iar la 1821 "Evanghelia", la Manastirea Neamtului, ambele cu sprijinul Mitropolitului Veniamin Costachi, care a infiintat aici o tipografie.

22.In 1824 Veniamin Costache a tiparit la Iasi o editie a acestui Nou Testament in trei volume.

23.Evangheliile au aparut la Buzau in 1834, in 6000 de exemplare cu copertile frumos ornamentate. Nu ni se indica traducatorul.

24.Sfanta Scriptura de la Buzau (1854-1856), unde episcopul Filohei revizuieste textul Bibliei lui Samuil Micu si al Bibliei de la Bucuresti, in cinci volume.

25.Noul Testament tiparit la Smirna intr-o tipografie a unei misiuni americane in 5000 de exemplare. Ni se indica doar faptul ca a fost tiparit la dorinta episcopilor din Valahia, in anul 1838, dupa un exemplar dat de catre acestia. A fost reluata in trei editii la Iasi si doua la Bucuresti.

26.Vechiul Testament tiparit tot la Smirna de un preot cu numele de Ioan, in 1839.

27.Noul Testament tiparit tot la Smirna, in 1846, si aceeasi traducere a fost tiparita la Iasi in 1847, in 1854 si in 1857, iar la Bucuresti in 1859 si 1863.

28.Sfanta Scriptura tiparita la Sibiu (1856-1858), tiparita cu litere mari, avea 920 de pagini si a aparut sub purtarea de grija a lui Andrei Saguna, unde se tine seama de Septuaginta, de Noul Testament de la Balgrad si de Biblia de la Bucuresti, cuprinde 100 de ilustratii si, pe deasupra, este difuzat la un pret foarte accesibil.

29.In 1859 apar la Paris primele cinci carti biblice, in versiunea lui Ion Heliade Radulescu, cu ilustratii pioase, notite istorice, filozofice, politice, literare si, fapt cu totul deosebit, imprimate cu litere latine.

30.Noul Testament, editia a VI-a (dupa traducerea tiparita la Smirna, in 1838), tiparit la Bucuresti, in 1859, in 5000 de exemplare.

31.Geneza, tiparita la Bucuresti, in 1859, o noua traducere de Constantin Aristia. Tirajul a fost de o mie de exemplare. A folosit pentru prima data caracterele latine, toate celelalte editii folosind literele chirilice.

32."Biblia Sacra si Psalmii". Aceasta a fost facuta dupa textul din ultima editie elenica, recorectata cu privire la unii termeni ebraici arhetipi si tradusa de Constantin Aristia la Bucuresti in 1859, cu caractere latine.

33."Isaia", intr-o traducere speciala al lui C. Aristia, a aparut la Bucuresti, in 1860. Tirajul a fost foarte restrans, doar pentru un anumit numar de etimologi.

34.Noul Testament, editia a saptea, dupa textul Noului Testament tiparit la Smirna. A fost o editie tiparita in 1863, la Bucuresti, cu litere romanesti, cu textul aranjat pe paragrafe.

35.Psalmii, tradusi intocmai dupa textul original, lucrare tiparita in 1863 la Bucuresti. Traducerea a fost facuta de Keler, un evreu crestin, angajat de Societatea Biblica pentru Britania si strainatate, si de Stefanides, un grec romanizat. Lucrarea avea 253 de pagini.

36.Psaltirea, tiparita tot la Bucuresti si tot in 1863. Stim ca formatul era de 18x11.5. (Nu cunoastem cine a fost traducatorul).

37.Psaltirea. O traducere a lui Ierome din Iasi, un profesor la Seminarul Teologic Ortodox, tiparita la Bucuresti, in 1866, in formatul de 15,5x11 cm. Avea pe paragrafe insemnari marginale.

38.Noul Testament. A fost tiparit la Bucuresti, in 1867, de Societatea Biblica pentru Britania si strainatate. Formatul era de 15,5x11 cm.

39.Cartea Psalmilor. O traducere dupa textul original, a fost o noua editie revizuita de William Mayer din Iasi. A fost tiparita la Iasi in 1867, tot in formatul de 15,5x11 cm si avea 157 de pagini.

40.Cartea Psalmilor. O noua editie intr-un format mai mic, 12x8 cm, a aparut in 1868, cu textul aranjat pe doua coloane. Se pare ca aceasta editie este prima pe doua coloane.

41."Evanghelia Populara sau Sacra Scriptura a Noului Testament", tradusa dupa originalul grecesc si insotita de "Argumente si reflexiuni morale", de Ghenadie, episcopul de Arges. A fost tiparita in 1868 la Bucuresti. Formatul de 19,5x12,5 cm. In editia aceasta, dupa fiecare capitol se afla notitele.

42.Sfanta Scriptura a Vechiului Testament. O traducere, inceputa de N. Balasescu, un profesor de la Bucuresti, care a reusit sa traduca dupa un text grecesc. De la Geneza la 2 Samuel traducerea a fost facuta de Ierome, dupa textul ebraic. Plangerile lui Ieremia si Ieremia au fost traduse de Ghenadie. Toate celelalte carti au fost traduse de F. Dubau si C. Erbiceanu, dupa textele grecesti si latinesti. Cartile de la 1Samuel la Maleahi au fost revizuite de catre W. Mayer. Toata ortografia s-a bazat pe principiile lui N. Balasescu. Lucrarea a fost tiparita in trei volume: primul, terminat in 1865, Geneza - Rut, in 417 pagini; volumul II, terminat in 1867, 1Samuel - Psalmii, in 534 pagini; volumul III, terminat in 1869, Proverbe - Maleahi in 434 pagini.

43.Noul Testament, o editie revizuita de W. Mayer si tiparita dupa normele noi din gramatica. A fost tiparit la Iasi in 1871 si avea un format mare, 21x14,5 cm. Lucrarea de tiparire a fost facuta de Societatea Biblica Britanica si pentru Strainatate.

44.Sfanta Scriptura, editie noua, revazuta dupa textele originale, pregatita de W. Mayer, iar sectiunea Geneza - Rut a lucrat-o impreuna cu Vasile Palade, un profesor de la Iasi. Editia aceasta a fost fara cartile apocrife, cu textul pe doua coloane.

45.Sfanta Scriptura de la Budapesta (1873) apare sub auspiciile Societatii Biblice Britanice, fiind prima editie inzestrata cu harti.

46.Sfanta Scriptura, tiparita la Iasi de o echipa de teologi romani, in 1874, fara cartile apocrife, cu textul tot pe doua coloane, cu titluri ale textului, si cu referinte la subsolul paginii.

47.Sfanta Scriptura, tiparita la Iasi, in 1874, dar fara referintele de la subsolul paginii. Editia aceasta avea 916 pagini cu un format de 27x19 cm. Editia aceasta a fost cunoscuta ca Biblia de Iasi, sau traducerea Nitulescu, si a fost folosita de crestinii baptisti pana in 1923. Credem ca a fost cea mai raspandita editie de Biblie romaneasca. Lucrarea a fost intreprinsa de Societatea Biblica Britanica, si este prima editie care are titluri pe sectiuni. Traducerea era aceea din Biblia de la Iasi din 1874.

48.Psaltirea, tiparita la Viena in 1875 de Societatea Biblica Britanica.

49.Noul Testament. A fost tiparit la Bucuresti in 1875, dupa textul celui tiparit la Viena in acelasi an. (Alte editii au fost tiparite cu acelasi text in 1897 si in 1905). Parti ale Noului Testament: Evanghelia lui Matei a aparut in 1903, Evanghelia lui Marcu in 1902, Evanghelia lui Ioan in 1904 si 1906.

50.Psaltirea. O retiparire a Psaltirii publicata in romaneste in 1577 de diaconul Coresi. Lucrarea a fost reprodusa si avea si un studio bibliografic si un glosar comparativ facut de Bogdan Petriceicu-Hasdeu. Editura a fost a Academiei Romane.

51.Tomul I. Aceasta Psaltire fost tiparita in 1881, la Bucuresti. Textul avea si Psalmul 151, urmat de cateva poeme. (Titlurile si Prefata au fost datate: Bucuresti 26 dec. 1880, urmand ortografia din cartea "Cuvinte din batrani").

52.Cartea Psalmilor. O editie tiparita la Bucuresti, in 1881, dupa textul editiei de la Viena. Avea 103 pagini, format 12,5x7,5 cm.

53.Noul Testament. A fost tiparit cu aprobarea si binecuvantarea Sfantului Sinod al Sfintei Biserici Autocefale Ortodoxe Romane, la Bucuresti, in 1887. In "Cuvant inainte" se spune: "Intru marirea lui Dumnezeu, celui in treime laudat si in zilele Maiestatii Sale iubitorului de Cristos regelui Romaniei, Carol I, sub Arhipastoria I.P.S. Arhiepiscop si Mitropolit al Ungro - Vlahiei, primat al Romaniei si Presedintele S-lui, D.D. Calinic Miclescu".

54.Noul Testament. A fost tiparit in acelasi an, 1887, dar intr-un format diferit. Lucrarea de tiparire a fost facuta tot la Bucuresti.

55.Psaltirea in versuri de Dosoftei, mitropolitul Moldovei 1671-1686), tiparita la Bucuresti, in 1887. Aceasta psaltire a fost publicata dupa manuscrisul original si dupa editia din 1673, sub ingrijirea profesorului I. Bianu, in editura Academiei Romane. Toti Psalmii erau verificati in versul metric, iar Psalmul 151 a fost redat in proza.

56.Psaltirea Scheiana. Tiparita la Bucuresti, in 1889, dupa manuscrisul din 1482, sub ingrijirea profesorului I. Bianu, bibliotecarul Academiei Romane. (Numele de Scheiana i s-a dat fiindca a fost gasita in Biblioteca din Scheii Brasovului.) Lucrarea aceasta a fost tiparita pe o pagina cu litere chirilice, iar pe pagina opusa cu litere romanesti. Toata lucrarea cuprinde 530 de pagini.

57.Tetravanghelul Diaconului Corsei. Lucrarea a fost retiparita la Bucuresti, in 1889, dupa editia prima din 1560-1561, sub ingrijirea arhiereului Gherasim Timus Pitesteanul, cu o prefata de C. Erbiceanu. Lucrarea avea 232 de pagini. Textul nu era impartit pe capitole si versete.

58.Cele Patru Evanghelii, Matei, Marcu, Luca, Ioan, pentru uzul scolilor primare urbane si rurale de ambele sexe. Pe coperta a doua se arata: "Editia conforma textului aprobat de Sfantul Sinod al Sfintei Biserici Autocefale Ortodoxe Romane". Lucrarea a fost tiparita la Bucuresti, in anul 1893, pe doua coloane.

59.Sfanta Evanghelie tradusa din limba originala, greaca, de dr. N. Nitulescu. Tiparirea s-a facut la Bucuresti, in 1895, de catre Societatea Biblica Britanica. Lucrarea avea numai cele patru Evanghelii, si avea 185 pagini, dispuse pe doua coloane.

60.Noul Testament. In intregime revizuit de N. Nitulescu, tiparit de Societatea Biblica Britanica la Bucuresti, in 1898. Traducerea aceasta a avut cea mai mare raspandire pana in 1923.

61.Cartea Psalmilor. O noua traducere dupa textul original. Nu cunoastem numele traducatorului care a facut-o dupa textul ebraic. Lucrarea avea 133 de pagini, pe doua coloane, si a fost tiparita de Societatea Biblica Britanica. Formatul a fost de 17,5x12,5 cm.

62.Sfanta Scriptura, cu titluri, textul pe doua coloane si fara cartile apocrife. A fost tiparita la Bucuresti, in 1908. Dupa text erau cateva harti biblice. Lucrarea a fost facuta de Societatea Biblica Britanica. Traducerea a fost identica cu aceea de Iasi. Formatul era de 21,5 x 14 cm.

63.Sfanta Evanghelie scrisa de St. Matei. Lucrarea avea 78 de pagini, pe doua coloane, cu titluri, si impartita pe capitole si pe versete. (In anul 1910, au aparut editii uniforme din Marcu pe 78 de pagini, din Luca pe 85 pagini si din Ioan pe 64 pagini.) Si aceasta lucrare este opera Societatii Biblice Britanice.

64.1913 - Noul Testament - editie sinodala.

65. Prima Biblie Sinodala (1914), bazata pe texte deja existente, prezinta variante destul de nefericite pentru cartile poetice, mai ales.

66.1920 - Noul Testament, traducere noua, facuta de tanarul ieromonah Dumitru Cornilescu in perioada 1916-1920 la Stancesti - Botosani, la conacul printesei Ralu Callimachi, dupa izvoare grecesti si cele mai bune traduceri moderne contemporane franceze, germane, engleze, etc.

67. Sfanta Scriptura, intr-o traducere noua, moderna, facuta de Dumitru Cornilescu, tiparita la Bucuresti, in 1921. Dupa ce s-a constatat tot mai mult ca Biblia de Iasi din 1874 a ramas in urma cu expresivitatea limbii romane, printesa Calimachi l-a angajat pe Dumitru Cornilescu, un tanar teolog ce abia a terminat studiile la Facultatea de Teologie din Bucuresti, ca sa faca o noua traducere in limbajul romanesc la zi. Traducerea a fost terminata, si in 1921 ea a vazut lumina tiparului, fiind suportata de Societatea Biblica Britanica. Traducerea aceasta a fost adoptata de toate confesiunile evanghelice si este folosita si astazi. Textul din traducerea aceasta a fost tiparit in nenumarate editii, fie ca Biblie intreaga, fie in parti, adica separate Noul Testament sau Psalmi etc. Limba traducerii a fost si este cea literara, astfel ca poate fi inca folosita.

68.1924 - apare la Neamt prima editie a Evangheliilor, in traducerea noua a lui Nicodim Munteanu, viitorul Mitropolit al Moldovei si Patriarh al Bisericii Ortodoxe Romane, protectorul lui Cornilescu ce s-a dezis de opera "prea revolutionara" a studentului sau.

69.Biblia Cornilescu - 1925, editie cu trimiteri, este Biblia standard folosita si astazi de evangheliștii din Romania.

70.1925-1926 Noul Testament, traducere noua, a staretului Manastirii Neamt, Nicodim Munteanu, retras din scaunul episcopal de Husi (si vicar al Mitropoliei Moldovei sub Pimen Georgescu) pentru a oferi Bisericii Ortodoxe Romane Biblia sinodala de care avea atat de mare nevoie, pe fondul "dezertarii protestante" a lui Dumitru Cornilesu, Teodor Popescu si Iosif Trifa, fondatorul "Oastei Domnului" - preotul din Sibiu ce tiparea si difuza in popor "traducerea sectanta" a lui Cornilescu.

71.1927 - Noul Testament, traducere noua, de Grigore Pisculescu - numele adevarat al scriitorului Gala Galaction, de mai tarziu - preot hirotonit in 1922 la biserica Hanul Cotei (Kalinderu) si intrat in 1926, alaturi de arhimandritul Iuliu Scriban, in corpul profesoral al Facultatii de teologie din Bucuresti; cei doi au fost mari contestatori ai lui Teodor Popescu si Dumitru Cornilescu - protagonistii lucrarii de trezire spirituala si de reforma bisericeasca de la parohia "Cuibul cu barza" din Bucuresti.

72.1929, Psaltirea, traducere noua, de Gala Galaction si reputatul ebraist, prof. Vasile Radu.

73.1930, Noul Testament si Psalmii, cu o prefata de Patriarhul Miron Cristea, traducerea Gala Galaction - Vasile Radu.

74.1931, apare o noua traducere a lui Dumitru Cornilescu, dupa originalul grecesc si ebraic, lucrata la Londra si tiparita la Bucuresti, ca o replica la acuzele de parafrazare din prima lui traducere. Este o editie limitata, doar pentru specialisti, cea mai literala traducere romaneasca pe care o cunoastem (unii o numesc ultra - literala, pentru ca nu tine seama prea mult de forma).

75.1931 Noul Testament, al lui Nicodim Munteanu, apare ca o replica a luptei ascutite pentru recunoastere publica ce se dadea pe terenul scrierilor sfinte.

76. A doua Biblie Sinodala (1936), a fost tiparita printr-un compromis intre principalii traducatori ai vremii (Nicodim Munteanu - 23 carti canonice si una necanonica;16 carti canonice si 8 necanonice ale Vechiului Testament, plus 27 carti canonice ale Noului Testament, de Vasile Radu si Gala Galaction).

77.Tot in 1936 apare Biblia de la Neamt, o frumoasa editie ilustrata alcatuita de catre mitropolitul Nicodim, in colaborare cu Prof. I. D. Stefanescu;.

78.1937, Noul Testament, traducere noua a lui Ioan (Irineu) Mihalcescu, fostul profesor de teologie dogmatica a lui D. Cornilescu si Prof. Teodor M. Popescu, si el coleg de scoala cu D. Cornilescu.

79."Biblia Carol al II lea - 1938" este traducerea Pr. Vasile Radu si Gala Galaction, de aceasta data dupa editia critica a textului ebraic intocmit de Rudolf Kittel (1937) si a Septuagintei (editia R. Rahlfs, 1935)-la aniversarea a 250 de ani a Bibliei de la Bucuresti 1688 - sponsorizata de principele Carol al II-lea, la 11 ani de la urcarea sa pe tron. Editia nu a primit recunoasterea Sfantului Sinod, nemultumindu-l pe Patriarhul Miron Cristea, ce a vazut in acest lucru o sfidare a autoritatii sale si o tradate a pactului cu Mitropolitul Nicodim.

80.1941 Noul Testament, editie sinodala a proaspat Patriarhului Nicodim Munteanu.

81.1942 Noul Testament, traducerea Ioan (Irineu) Mihalcescu, nedand satisfactii traducerea sa nu s-a mai reluat.

82.1942 Noul Testament, traducere noua a Episcopului Clujului Nicolae Colan care a folosit ca baza textul Bibliei lui Saguna. Tiparirea s-a repetat si in 1945.

83.A treia Biblie sinodala (1944), la 8 ani dupa cea dintai. Ea include traducerea noua a Noului Testament efectuata de catre Nicodim, la care se adauga contributia lui Vasile Radu si Gala Galaction din precedenta editie sinodala. Acum batranul patriarh avea o contributie de 51 de carti, iar ceilalti doi, de doar 24 de carti. Nesperata dar savurata revansa a traducatorului octogenar!.

84.Noul Testament si Psalmii, 1949, o traducere noua facuta de echipa teologilor de la Biserica ortodoxa reformata din str. Carol Davila nr. 48, din Bucuresti, Gheorghe Cornilescu (fratele lui Dumitru), Teodor Popescu si Emil Constantinescu.

85.A patra Biblie Sinodala (1968) va apare dupa al II-lea Razboi, reluand traducerea Vechiului Testament din 1936 si pe cea a Noului Testament din 1951(traducerea Galaction), cu textul revizuit de catre Pr.I. Gagiu, Prof. Teodor M. Popescu si Prof. Dumitru Radu, traducerea Vechiului Testament fiind tot cea realizata de triumviratul Nicodim, Radu, Galaction. In 1957 se tipareste o Psaltire cu innoiri de limba.

86.Noul Testament, 1949 - ultima tiparire a traducerii lui Nicodim, facuta sub conducerea noului Patriarh Justinian Marina.

87.1975 Noul Testament-de dr. Emil Pascal, teolog catolic, tiparita la Paris, cu numeroase innoiri de limba si conceptii si termeni teologici corect redate.

88.1975 Biblia - editia sinodala, sub conducerea lui Justinian, o revizuire a editiilor precedente.

89.1977 - Cantarea Cantarilor, editie poetica, realizata de Ioan Alexandru.

90.1979 - Noul Testament si Psalmii, revizuit, sub conducerea noului Patriarh Justin Moisescu.

91.1981 - Noul Testament, traducerea Cornilescu, revizuit de W. I. la aniversarea a 60 de ani de la traducerea primei sale traduceri a Bibliei.

92.1982 - Biblia - editie sinodala, sub comanda lui Justin Moisescu.

93.1984 - Noul Testament, o traducere dupa editia parafrazata "Living Bibles International" a teologului american K.Taylor.

94.1988 - Biblia, editie Cornilescu revizuita de Dotu Motz.?.

95.1989 - Biblia, editia sinodala a noului patriarh Teoctist, revizuire.

96.1989 - 1990 - Biblia, traducere revizuita a lui Cornilescu, cunoscuta si sub denumirea de "Biblia cu triunghi" realizata de o echipa a Adunarii crestine din str. Dr.Felix din Bucuresti.

97."Biblia Internationala de studiu inductiv"; editata de "Precept Ministries", avand la baza versiunea Cornilescu standard si multe lectiuni si note, dictionar, harti si concordanta.

98.1993 - Noul Testament si Psalmii, traducere noua de Olimpiu S. Cosma.

99.1998, Noul Testament si Psalmii, traducerea Cornilescu 1931, revizuita, intr-un format nou, cu multe note de subsol, editata de echipa fratilor crestini din str. Dr. Felix din Bucuresti.

100.2000 - Noul Testament, traducere noua in limba romana moderna, sponsorizata de World Bible Translation Center inc. din USA. Nu se cunosc autorii.

101.2002 - "Biblia Cornilescu II", traducerea literala Cornilescu II, din 1931, actualizata, intr-un format nou, cu multe note de subsol, un instrument deosebit de util cercetatorilor crestini de orice confesiune. Tiparita de GBV in Germania in tiraje de masa si difuzata de Adunarea crestina din str, Dr. Felix si "Societatea Biblica Romana" din Bucuresti.

102.2002 - "Biblia sau Sfanta Scriptura", traducere noua coordonata de "Trinitarian Bible Society", din Anglia avand ca baza matricea traducerii Nitzulescu.

103.2002 - Biblia de studiu Thomson, avand textul traducerii Cornilescu, cu aparatul de studiu Thompson, realizata de un grup de editori (Editura Buona Nuvella si Editura Universitatii Emanuel).

104.2003 - Noul Testament, editie Cornilescu revizuita de prof. dr. Iosif Ton.