Varlaam - Răspunsul împotriva Catehismusului Calvinesc

Viața Sfântului

    Sfântul Mitropolit Varlaam a păstorit Mitropolia Moldovei între anii 1632-1653, în timpul domnitorilor Alexandru Iliaş, Miron Barnovschi, Moise Movilă şi Vasile Lupu. Provenind dintr-o familie de răzeşi, care se numea Moţoc, din Borceşti, sat dispărut situat lângă Târgu-Neamţ, Mitropolitul Varlaam s-a născut în jurul anului 1590. Numele său de botez a fost Vasile. Din tinereţe şi-a îndreptat paşii spre Schitul Zosim de pe valea pârâului Secu, unde a învăţat carte şi limbile slavonă şi greacă. Pe aceeaşi vatră, Vornicul Nestor Ureche şi soţia sa Mitrofana au ctitorit în 1602 Mănăstirea Secu în care a început să funcţioneze şi o şcoală. Tânărul Vasile Moţoc a intrat în obştea noii mănăstiri, unde a fost călugărit cu numele de Varlaam. Fiind bun povăţuitor, a fost numit egumen al mănăstirii. Cu multă osârdie, cuviosul Varlaam s-a adâncit în tainele cărţilor, traducând Scara (Leastviţa) Sfântului Ioan Scărarul (1618). Apoi, pentru strădaniile şi virtuţile sale el a fost cinstit cu rangul de arhimandrit.
      Ajungând sfetnic de încredere al domnitorului Miron Barnovschi, în anul 1628, arhimandritul Varlaam este trimis la Kiev şi Moscova în vederea cumpărării de icoane pentru mănăstirile Dragomirna şi Bârnova şi pentru biserica ctitorită de domnitor în Iaşi. Săvârşind aceasta, Varlaam s-a întors în ţară, dar primind vestea morţii Mitropolitului Anastasie Crimca (1629) şi pe cea a înlăturării domnului Miron Barnovschi, s-a retras la Mănăstirea Secu.

       În anul 1632, în timpul domniei voievodului Alexandru Iliaş, prin lucrarea lui Dumnezeu, arhimandritul Varlaam a fost chemat să păstorească Mitropolia Moldovei în locul Mitropolitului Atanasie (1629-1632), care s-a mutat la cele veşnice şi a fost înmormântat la Mănăstirea Bistriţa, Neamţ.
       Noul Mitropolit unea învăţătura cu rugăciunea şi cuvântul înţelept cu fapta cea bună. În timpul păstoririi învăţatului Mitropolit Varlaam, Mitropolia Moldovei s-a bucurat de mult ajutor din partea binecredinciosului domnitor Vasile Lupu. Sprijinit şi de Sfântul Mitropolit Petru Movilă al Kievului, Mitropolitul Varlaam a înfiinţat prima tipografie românească din Moldova, în anul 1640, pe care a instalat-o la Mănăstirea „Sfinţii Trei Ierarhi” din Iaşi. 

     Înţelept apărător al dreptei credinţe şi al unităţii Bisericii Ortodoxe în vremuri tulburi, Mitropolitul Varlaam s-a ocupat îndeaproape de organizarea Sinodului de la Iaşi din anul 1642, care a îndreptat şi aprobat Mărturisirea de credinţă alcătuită de Mitropolitul Petru Movilă al Kievului în 1638, pentru a da clerului şi credincioşilor ortodocşi o călăuză în lupta lor împotriva rătăcirilor de la Sfânta Tradiţie a Bisericii.      

      Vrednicul Mitropolit Varlaam al Moldovei era preţuit atât în ţară, cât şi în afara ei. Astfel, pentru evlavia şi înţelepciunea sa, Mitropolitul Varlaam s-a numărat, în anul 1639, între cei trei candidaţi propuşi pentru ocuparea scaunului de Patriarh ecumenic al Constantinopolului. Ca un păstor bun şi harnic, Mitropolitul a tipărit la Iaşi mai multe cărţi de slujbă şi de apărare a credinţei ortodoxe, şi anume: Cazania, Cele şapte taine, Răspunsul împotriva catehismului calvinesc, Pravila, Paraclisul Născătoarei de Dumnezeu şi altele.
      Lucrarea sa intitulată Cazania sau Carte românească de învăţătură la duminicile de peste an, la praznice împărăteşti şi la sfinţi mari (1643) a fost prima carte românească tipărită în Moldova, numărându-se până astăzi între cele mai de seamă scrieri din istoria vechii culturi româneşti. Ea s-a răspândit în toate provinciile româneşti, dar mai ales în Transilvania, unind în cuget şi credinţă pe românii locuind de o parte şi de alta a munţilor Carpaţi. 

     În timpul păstoririi Mitropolitului Varlaam al Moldovei a fost zidită frumoasa biserică a Mănăstirii „Sfinţii Trei Ierarhi” din Iaşi, ctitoria cea mai de seamă a domnitorului Vasile Lupu. În această biserică, sfinţită în anul 1639, Mitropolitul Varlaam slujea adeseori şi binevestea Evanghelia lui Hristos cu râvnă şi înţelepciune. În anul 1641, în această biserică, evlaviosul Mitropolit Varlaam a aşezat moaştele Cuvioasei Parascheva, dăruite domnitorului Vasile Lupu de Patriarhia Ecumenică de Constantinopol, în semn de recunoştinţă pentru ajutorul oferit de el acesteia, în vremea Patriarhului ecumenic Partenie. Prin evlavia sa, Mitropolitul Varlaam a sporit mult în rândurile credincioşilor cinstirea Sfintei Cuvioase Parascheva. 

     Pentru a întări credinţa ortodoxă şi a-i lumina pe tineri, Mitropolitul Varlaam l-a îndemnat pe domnitorul Vasile Lupu să întemeieze la Iaşi, în anul 1640, prima şcoală de grad înalt din Moldova, după modelul Academiei duhovniceşti de la Kiev, înfiinţată acolo de Sfântul Ierarh Petru Movilă. Noul aşezământ de cultură din Moldova, în care se preda în limbile greacă, slavonă şi română, se afla în incinta Mănăstirii „Sfinţii Trei Ierarhi” din Iaşi, având la început şi profesori trimişi de Mitropolitul Petru Movilă al Kievului, ca semn că nu şi-a uitat patria sa, Moldova.
        După ce domnitorul Vasile Lupu a pierdut scaunul domnesc în anul 1653, Mitropolitul Varlaam, dornic de linişte şi de rugăciune, s-a retras la mănăstirea sa de metanie, Secu, după cum mărturiseşte cronicarul Miron Costin. Vrednicul Mitropolit a mai trăit patru ani, în smerenie, în rugăciune şi în vieţuire sfântă, strămutându-se la veşnicele locaşuri către sfârşitul anului 1657. Toate cele agonisite în timpul vieţii sale le-a dăruit Mănăstirii Secu. Marele Mitropolit Varlaam al Moldovei a fost înmormântat în zidul de miazăzi al bisericii Mănăstirii Secu.
       Pentru râvna sa în apărarea dreptei credinţe, pentru vieţuirea sa sfântă şi pentru lumina duhovnicească pe care a dăruit-o poporului român dreptcredincios, la propunerea Sinodului mitropolitan al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, în data de 12 februarie 2007, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a înscris în rândul sfinţilor din calendar pe învăţatul Mitropolit Varlaam al Moldovei, cu zi de pomenire la 30 august. Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi.

Sursa: Doxologia.ro

 Răspunsul împotriva Catehismusului Calvinesc

     Catihismul calvinic este un catehism protestant care a văzut lumina tiparului în satul Prisaca din Transilvania, în anul 1642. Ediția s-a tipărit după o traducere românească aparținând clericului Gheorghe de Secul, făcută după ediția Heldelberg din anul 1563. 

   

      Lucrarea a dat naștere unei reacții din partea Bisericii Ortodoxe din Țara Românească și Moldova, care a dus la redactarea de către Sfântul Mitropolit Varlaam al Modovei (Varlaam Moțoc) a lucrării polemice Răspuns împotriva Catihismusului calvinesc, care a fost tipărită la Mănăstirea Dealu, în anul 1645. 

     Ediția de față a Răspunsului este cea publicată în anul 1984 la București de Editura Minerva, textul fiind doar transliterat, dar precedat de un stufos studiu istoric și lingvistic. 

      În dorința de a ușura citirea, am adăugat ca anexă la scanarea făcută și textul redactat și adaptat limbajului actual de către Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, publicat de preacucernicia sa pe site-ul personal teologiepentruazi.ro

     

Cartea o puteți descărca de aici.

Din gândirea Sfântului Iustin Popovici

“Ecumenismul este numele comun pentru pseudo-creştinismul pseudo-bisericilor din Europa Occidentală. Înlăuntrul său se află inima umanismului european, având papalitatea drept cap al ei. Tot acel pseudo-creştinism, toate acele false biserici nu sunt nimic altceva decât o erezie după alta. Numele lor evanghelic comun este panerezie. De ce? Întrucât, de-a lungul istoriei, felurite erezii au tăgăduit sau au deformat anumite însuşiri ale Dumnezeu-omuluişi Domnului Iisus Hristos, aceste erezii europene se îndepărtează cu totul de El, înlocuindu-L cu omul european. Nu există nici o diferenţă esenţială între catolicism, protestantism, ecumenism şi alte erezii ale căror nume este “legiune”.

Dogmele ortodoxe, adică dogmele sfinte ale Bisericii, sunt respinse şi înlocuite de către dogmele latine eretice ale primatului şi infailibilităţii papei, adică a omului. Din această panerezie s-au născut ereziile şi continuă să se nască: Filioque, respingerea invocării Duhului Sfânt, pâinea nedospită, introducerea harului creat, purgatoriul, meritele prisositoare ale sfinţilor, învăţături standard cu privire la mântuire, iar de aici au izvorât învăţături standard despre viaţă, papalitate, “Sfânta” Inchiziţie, indulgenţe, uciderea păcătoşilor din pricina păcatelor lor, iezuitismul, scolasticii, cazuiştii, monarhianismul şi individualismul social de diferite feluri…

Protestantismul? Este copilul loial al papalităţii.A mers dintr-o erezie într-alta de-a lungul secolelor şi se îneacă încontinuu în feluritele otrăvuri ale erorilor sale eretice. În plus, semeţia papală şi neghiobia “infailibilă” domnesc în chip absolut înlăuntrul ei, ruinând sufletele credincioşilor săi. Mai presus de orice, fiecare protestant este un papă independent atunci când se ajunge la probleme de credinţă. Acest lucru conduce de la o moarte spirituală la alta; şi nu există nici un sfârşit al acestei stări “muribunde”, întrucât o persoană poate suferi nenumărate morţi spirituale (pe parcursul unei vieţi). Întrucât aşa se prezintă lucrurile, nu există nici o ieşire din acest impas pentru ecumenismul catolico-protestant dimpreună cu pseudo- Biserica sa şi pseudo-creştinismul său fără o pocăinţă pornită din adâncul inimii făcută dinaintea Dumnezeu-omului Hristos şi a Bisericii Sale Ortodoxe.

Pocăinţa este doctoria pentru orice păcat, medicamentul oferit omului de către singurul Prieten al omului (Hristos). Fără pocăinţă şi fără intrarea în adevărata Biserică a lui Hristos este inadmisibil şi nefiresc să vorbim despre unificarea “Bisericilor”, despre dialogul dragostei, despre împărtăşania comună (adică despre un potir comun).

Cel mai important lucru dintre toate este acela că trebuie să fii “unit în trup” cu trupul teandric al Bisericii lui Hristos şi prin el să te împărtăşeşti cu sufletul său, Duhul Sfânt, şi să devii moştenitor al binecuvântărilor Dumnezeu-omului Hristos. “Dialogul contemporan al dragostei” care îmbracă forma unui sentimentalism ieftin, este în realitate o negare a sfinţirii mântuitoare a Duhului şi a credinţei în adevăr (2 Tes. 2, 13), care este unica “dragoste de adevăr” mântuitoare (1 Tes. 2, 10). Esenţa dragostei este adevărul; dragostea vieţuieşte şi înfloreşte în adevăr. Adevărul este inima oricărei virtuţi dumnezeieşti şi prin urmare şi a dragostei. Şi fiecare dintre aceste virtuţi dumnezeieşti predică şi propovăduieşte despre Dumnezeu-omul Iisus care este singura Persoană Care reprezintă întruparea şi chipul Adevărului divin, cu alte cuvinte Pan Adevărul.

Dacă adevărul ar fi altceva decât Dumnezeu-omul Hristos, dacă ar fi gândire, o idee, o teorie, minte, ştiinţă, filosofie, cultură, om, umanitate, lumea sau întregul univers sau oricine sau orice altceva sau toate la un loc, ar fi un lucru minor, insuficient, finit, muritor. Adevărul, însă, este o persoană şi, într-adevăr, persoana Dumnezeu-omului Hristos, cea de-a doua persoană a Sfintei Treimi, şi ca atare este nemuritoare şi nesfârşită, veşnică. Aceasta deoarece în Domnul Iisus, Adevărul şi Viaţa au aceeaşi esenţă: ele sunt Adevărul veşnic şi Viaţa veşnică (cf. Ioan 14, 6; 1, 4-17). Cel ce crede în Domnul Iisus Hristos creşte neîncetat prin Adevărul Său în nemărginirea divină. El creşte cu toată fiinţa sa, cu toată mintea sa, cu toată inima şi cu tot sufletul său. Oamenii vieţuiesc în Hristos “ţinând adevărul în iubire”, fiindcă doar în acest fel noi trebuie “să creştem întru toate pentru El, Care este capul – Hristos” (Efes 4, 15). Acest lucru este întotdeauna împlinit “împreună cu toţi sfinţii“(Efes. 3, 18), întotdeauna în Biserică şi prin Biserică, fiindcă o persoană nu poate creşte în El “Carele este capul” trupului Bisericii, cu alte cuvinte în Hristos, în vreun alt fel.

Să nu ne înşelăm. Există şi “un dialog al falsităţii”, atunci când cei ce discută se mint unii pe alţii în mod conştient sau inconştient. Acest tip de dialog este propriu “tatălui minciunii”, diavolul, “căci este mincinos şi tatăl minciunii” (Ioan 8, 44). Este, de asemenea, un lucru obişnuit pentru colaboratorii săi conştienţi ori inconştienţi să-şi atingă “adevărul” lor cu ajutorul minciunilor atunci când ei vor să-şi împlinească binele lor prin rău. Nu poate exista nici un “dialog al dragostei” fără dialogul adevărului. Altminteri, acest dialog nu este adevărat şi nu este firesc. Ca atare, porunca Apostolului cere ca “dragostea să fie nefăţarnică” (Rom. 12, 9).

Despărţirea şi detaşarea eretico-umanistă faţă de dragostea de adevăr este un semn al lipsei credinţei teandrice, precum şi a pierderii echilibrului şi bunului simţ teandric. În orice caz, aceasta nu a fost niciodată şi nici nu este calea urmată de Sfinţii Părinţi. Ortodocşii sunt înrădăcinaţi şi întemeiaţi în adevăr numai “împreună cu toţi sfinţii” şi au proclamat această dragoste teandrică şi mântuitoare pentru lume şi pentru întreaga creaţie a lui Dumnezeu din vremea Apostolilor şi până azi. Pacifismul umanist, minimalist şi moralist al ecumeniştilor contemporani face doar un singur lucru: aduce la lumină rădăcinile lor umaniste bolnave, cu alte cuvinte filosofia lor bolnavă şi plăpânda lor moralitate “după predania omenească” (Col. 2, 8). Ei ne descoperă criza credinţei lor umaniste,precum şi insensibilitatea lor prezumţioasă faţă de istoria Bisericii, adică faţă de continuitatea sa apostolică şi sobornicească în adevăr şi în har. Iar sfânta, apostolica, patristica gândire îndreptată spre Dumnezeu, precum şi cugetarea îndumnezeită sunt binevestite prin gura Sfântului Maxim Mărturisitorul care rosteşte acest adevăr: “fiindcă credinţa este temelia lucrurilor care-i urmează, adică nădejdea şi dragostea, care desigur că sprijină adevărul” (PG 90 c, 1189 A).

Învăţăturile despre erezii ale Bisericii Ortodoxe a Dumnezeu-omului Hristos, formulate prin Sfinţii Apostoli, Sfinţii Părinţi şi Sfintele Sinoade spun că ereziile nu sunt o Biserică şi nici nu pot fi o Biserică. De aceea, ele nu pot avea Sfintele Taine, mai ales Taina Euharistiei, taina tainelor.

Sfânta Euharistie este totul şi toate în Biserică: chiar Dumnezeu-omul Iisus Hristos, Biserica însăşi şi în general totul cu privire la Dumnezeu-omul Hristos. Cuminecarea interconfesională, adică participarea împreună cu ereticii la Sfintele Taine şi, mai ales, la Sfânta Euharistie, reprezintă cea mai neruşinată trădare a Domnului nostru Iisus Hristos, trădarea lui Iuda.Aceasta reprezintă, mai ales, o blasfemie adusă întregii Biserici celei una a lui Hristos, a Sfintei Tradiţii a Bisericii. Astfel, unul care face aceasta ar trebui să se lipsească de modul de gândire hristic şi de propria conştiinţă faţă de Sfintele Taine, de sfintele lor înţelesuri şi sfintele porunci de a urma această cale. Mai întâi, ar trebui să ne întrebăm pe ce fel de eclesiologie şi pe ce fel de teologie a Bisericii se bazează “cuminecarea interconfesională”? Aceasta deoarece întreaga teologie ortodoxă nu este fondată şi nu se bazează pe “cuminecarea interconfesională”, ci pe realitatea teandrică a Împărtăşaniei înseşi (cf. 1 Cor. 1, 9; 10, 16-17; 2 Cor. 13, 13; Evrei 2, 14; 3, 14; Ioan 1, 3). Ideea cuminecării interconfesionale este contradictorie în ea însăşi şi de neconceput pentru conştiinţa ortodoxă sobornicească.

Al doilea fapt, cu adevărat un fapt sfânt al credinţei ortodoxe, este următorul: în învăţătura ortodoxă cu privire la Biserică şi Sfintele Taine, cea mai mare şi unica taină este Biserica însăşi, trupul Dumnezeu-omului Hristos, aşa încât ea este singurul izvor şi conţinutul tuturor Sfintelor Taine. În afara acestei taine teandrice a Bisericii, taină peste toate tainele, nu există şi nu pot exista alte “taine”; de aceea, nu poate exista o cuminecare interconfesională a tainelor. Prin urmare, putem vorbi despre Taine în contextul acestei taine atotcuprinzătoare care este Biserica. Aceasta deoarece Biserica Ortodoxă, ca Trup al lui Hristos, este izvorul şi temelia Tainelor şi nu invers. Sfintele Taine nu pot fi considerate ca fiind deasupra Bisericii sau studiate în afara Trupului Bisericii. Din această pricină, în acord cu gândirea Bisericii soborniceşti a lui Hristos şi cu întreaga tradiţie ortodoxă, Biserica Ortodoxă nu recunoaşte existenţa altor taine în afara sa şi nici nu le recunoaşte ca fiind taine, iar omul nu poate primi Sfintele Taine până ce unul ca acesta nu se întoarce de la “Bisericile” eretice, adică de la falsele biserici, prin pocăinţă, la Biserica Ortodoxă a lui Hristos. Până atunci, unul ca acela rămâne în afara Bisericii, neunit cu ea prin pocăinţă şi este, după părerea Bisericii, un ereticşi, prin urmare, se află în afara posibilităţii împărtăşirii mântuitoare, fiindcă “ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea, sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul?” (2 Cor. 6, 14).

Apostolul neamurilor, cu autoritatea pe care a primit-o de la Dumnezeu-omul Hristos, ne dă această poruncă: “De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te” (Tit. 3, 10). Cum poate cineva care nu numai că nu-l respinge pe “eretic”, ci I-l şi dăruieşte pe Domnul Însuşi prin Sfânta Împărtăşanie, zic, cum poate unul ca acesta să facă parte din rândul celor ce împărtăşesc sfânta credinţă teandrică şi apostolică? În plus, iubitul ucenic al Domnului Iisus, apostolul iubirii, ne dă această poruncă: “să nu primiţi în casa voastră” (2 Ioan 1, 10) pe cel ce nu crede în întruparea lui Hristos şi nu acceptă învăţăturile evanghelice despre El ca Dumnezeu-om.

Canonul 45 al Sfinţilor Apostoli spune răspicat: “Orice episcop sau preot care se roagă dimpreună cu ereticii să se oprească din slujire, dar dacă unul ca acesta îngăduie ca ereticii să slujească în Biserică, atunci să se caterisească” (cf. Canonului 33 al Sinodului din Laodiceea).

Nu este oare limpede acest canon? Canonul 65 al Sfinţilor Apostoli ne arată: “Dacă vreun cleric sau mirean intră în sinagoga evreilor sau în vreun templu al ereticilor spre a se ruga, unul ca acesta să fie nu numai caterisit, dar şi afurisit”, iar acest lucru este limpede chiar şi pentru mintea cea mai primitivă. Canonul 46 al Sfinţilor Apostoli ne spune: “Poruncim ca orice episcop sau preot care acceptă vreun botez al ereticilor sau vreo jertfă de-a lor să fie caterisit; căci în ce fel poate Hristos să se împace cu Veliar sau ce are oare de împărţit credinciosul cu cel necredincios?”.

Este limpede chiar şi pentru un orb că această poruncă ne îndeamnă ca nu numai să nu recunoaştem vreuna dintre tainele ereticilor, ci să le şi socotim nelegitime şi lipsite de har dumnezeiesc. Sfântul Ioan Damaschin, de Dumnezeu înţelepţitul purtător al Sfintei Tradiţii patristice soborniceşti şi apostolice a Bisericii lui Hristos ne arată din inimă faptul că toţi Sfinţii Părinţi, toţi Sfinţii Apostoli şi toate sfintele sinoade ale Bisericii ne-au învăţat următorul adevăr teandric: “Pâinea şi vinul nu reprezintă un simbol al trupului şi sângelui lui Hristos (ferească Dumnezeu!); ci însuşi trupul şi sângele Domnului… fiind numite Împărtăşanie, întrucât noi primim dumnezeirea lui Hristos prin intermediul ei. Şi cu adevărat aşa este fiindcă prin ea, noi ne împărtăşim cu Hristos şi primim Trupul şi dumnezeirea Sa în noi; prin ea, noi ne împărtăşim şi ne unim unul cu celălalt; fiindcă dacă ne împărtăşim dintr-o pâine, noi toţi devenim un trup şi un sânge al lui Hristos şi ne unim unul cu celălalt şi suntem socotiţi a face parte din acelaşi trup cu Hristos. Să ne păzim, deci, cu orice preţ, de a lua Împărtăşania de la eretici sau de a le-o oferi acestora. «Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor» (Mt. 7, 6), ne spune Domnul, ca nu cumva să devenim părtaşi la învăţăturile lor false şi la osândirea lor.

Dacă există o astfel de unire cu Hristos şi unul cu altul, atunci cu adevărat ne unim cu toţi cei cu care ne împărtăşim, fiindcă această unire vine în urma unei libere voinţe şi nu fără intervenţia judecăţii noastre. Fiindcă noi toţi suntem un trup, fiindcă noi «toţi ne împărtăşim dintr-o pâine» aşa cum spune dumnezeiescul Apostol (1 Cor. 10, 17)”. (Sf. Ioan Damaschin, O expunere exactă a credinţei ortodoxe, 4, 13, P.G. 94; c. 1149, 1152, 1153). Sfântul Teodor Studitul, mărturisitorul neînfricat al adevărurilor teandrice ortodoxe, proclamă către toţi oamenii: “A primi împărtăşanie de la un eretic sau de la unul care o strică dinaintea unui dumnezeu străin te apropie de diavolul.” (Teodor Studitul P.G. c. 1668c). După spusele sale, pâinea ereticilor nu este “trupul lui Hristos” (ibid. c. 1597A). Ca atare, “atunci când dumnezeiasca pâine a ortodocşilor este împărtăşită, credincioşii devin un trup; în acelaşi mod împărtăşania eretică împlineşte acelaşi lucru în cazul celor ce se împărtăşesc din ea, făcându-i pe aceştia un trup care este împotriva lui Hristos” (Ibid. c. 1480 CD). În plus, împărtăşania de la eretici nu este pâinea comună, ci otravă care vatămă trupul, întunecând şi înnegrind sufletul (ibid. c. 1189c.)”.

(Sf. Iustin Popovici, Credinta Ortodoxa si viata in Hristos, Ed. Bunavestire).

Un altfel de sinod

În forumul suprem al piticilor din creierul meu s-a convocat o întâlnire de urgență cu privire la sinodul de la Creta....
Membrii consiliului au venit cu următoarea soluție:

    Organizarea unui sinod lumesc în care arhiereii sa nu participe, ci doar oamenii mici așa ca noi, sau mari, depinde cum se simte fiecare, și să se discute problema lepădarilor de Hristos, nu în rândul arhiereilor ci al nostru, după următoarele criterii: 

   1. Cât de des folosim, acea expresie scrisă parcă într-o limbă atât de străină, și greu de descifrat, "Iartă-mă!"
   2. Ce ne place mai mult să citim de la Sfinții Părinți: subiecte despre pocăință, dobândirea virtuților și învățarea smereniei sau subiecte care aduc o pleada de argumente pentru acuzarea aproapelui (mirean, preot, arhiereu...etc)
   3. Putem ajunge la rugăciunea inimii prin comentarii pe Facebook (like, Doamne ajută, Amin) sau prin osteneala tainică din cămara inimii, departe de orice sursă care o poate distrage pentru un scurt sau mai lung timp de la această rugăciune?
   4. Când intrăm în Biserică, în mod sincer, ce vedem prima dată? Pe Hristos în icoană, sau un preot vândut, un arhiereu corupt, sau un mirean-doi de care nu mai încap sau chiar nici nu mă mai pot ruga în pace deoarece cei în cauza au o forță magnetică imensă care determina întoarcerea gândurilor spre dânșii nu spre Hristos?
   5. La ce preot ne-ar place să ne spovedim? Unul care ne vorbește despre Apocalipsă și sfârșituri iminente, sau unul care ne îndeamnă la rugăciune, spovedanie și Dumnezeiasca împărtășanie - medicamente necesare pentru ca sa răzbim în viața de zi cu zi,  măcar până la Apocalipsă (cel mai probabil a noastră personală, adică moartea)

   6. Credem cu adevărat în Hristos sau teama de prigoane și sfârșituri ne face să uităm că a existat, există și va exista Hristos, Cel care ne spune: "Îndrăzniți, Eu am biruit lumea!"

      Și multe altele se mai pot adauga..., important e rezultatul: dacă pe arhierei, pe care noi îi considerăm vânduți, nu mai merită să-i pomenim, noi câți am merita să mai fim pomeniți de Biserică pentru faptele noastre? Aici lăsăm la o liberă discuție a fiecăruia cu conștiința proprie.

     Dacă ce am scris e un pamflet, o dramă, sau un apel de trezire, asta hotărâți voi cei care citiți!

Pace si bucurie!

Pr.Iachint

Părintele Calistrat Chifan despre sinodul de la Creta

Credinta Ortodoxa intre Sfanta Scriptura si Sinodul din Creta - 2016

  Am avut convingerea de a scrie acest punct de vedere in urma diferitelor controverse si dispute aparute in Biserica lui Hristos, din partea propriilor Ei fii si ai slujitorilor sfintelor altare Ortodoxe romanesti, cu privire la Sinodul din Creta.
  Am fost mereu intrebat, de ce sunt reticent si nu ma exprim in nici un fel, cu un anume punct de vedere asupra controverselor cretane, care au bulversat intreaga Ortodoxie si indeosebi pe cea romaneasca.
  Am stat bine si am cantarit, am masurat in mintea mea daca sunt las, fricos, fara curaj, sau imi este frica, ori nu fac bine, ori sa tac, sau ca nu ma intereseaza soarta Bisericii ca umil slujitor, ma multumesc cu faptul ca imi este bine si precum spunea cineva: “m-am ingradit de avantaje materiale  pamantesti si nu ma mai intereseaza de adevaratii marturisitori si aparatori darzi ai Ortodoxiei”.
  Am meditat la aceste lucruri si mi-am dat seama ca nu am alunecat in cele materiale, deoarece mantuirea nu tine de avantajele pamantesti, ci tine de cele sufletesti si duhovnicesti care trebuiesc implinite: “Că ce foloseşte omului dacă va câştiga lumea toată, iar pe sine se va pierde sau se va păgubi? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, de acesta şi Fiul Omului se va ruşina, când va veni întru slava Sa şi a Tatălui şi a sfinţilor îngeri.” Luca 9:25-26
  Am cautat raspunsul in trei directii, dupa cum Scriptura spune: “Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, ca din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot cuvântul” Matei 18:16  si din trei carari batatorite de altii, mai sfinti si mai vrednici decat mine in paruta mea nevointa neputincioasa. Pravila si rugaciunea fiind simple datorii monahale din toate timpurile.

1.Primul raspuns l-am luat din Sfanta Scriptura: “Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o - să fie anatema! Precum v-am spus mai înainte, şi acum vă spun iarăşi: Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit - să fie anatema!” Galateni 1: 8,9  
  Deci in concluzie, comform Sfintei Scripturi despre nici un ierarh semnatar la Creta nu sunt dovezi si probe ca ar fi schimbat intru ceva continutul Sfintei Evanghelii. Ca dovada ca si dupa sinodul cretan, arhiereii Sfantului Sinod al B.O.R. predica aceiasi Evanghelie si Ortodoxie, cu acelasi continut scripturistic nealterat si neschimbat. 

  Cu ce motiv sa ma agit, pe ce motiv sa-mi doresc sa ma razvratesc, doar de dragul de a fi din ceata ultra-ortodocsilor? Doar pentru a avea aura de marturisitor, si de a fi in randul celor ce se cred mai sus de Ortodoxie? Sau de a fi convins ca sustin o cauza care nu are sens vertical in urcusul de mantuire…!? De cine aparam noi Ortodoxia, de eretici si neortodocsi? Sau o aparam de ierarhii nostri care reprezinta chipul vazut al lui Hristos si al Sfintilor Apostoli in Lume? De cine aparam Ortodoxia, de izvoarele Duhului Sfant..!? Ei care impart de sub mana lor prin epicleza clericii si fii Bisericii, pe slujitorii  sfintelor altare!? Nu ar fi cazul sa discernem mai atent si sa nu amestecam revelatia si cuvintele Sfintei Scripturi cu presupusele noastre pareri ultra-ortodoxe si parute infailibile…!?
  Asa ca nu am decat motive de profund regret, pentru cei manipulati si inselati de lucrarea satanei, care ii razvrateste impotriva episcopilor lor, refuzand  pomenirea la sfintele slujbe. Intradevar trebuie rugaciuni si multa smerenie pentru intelegerea Sfintelor Scripturi. Caci sta scris: “De aceea, cel caruia i se pare ca sta neclintit sa ia seama sa nu cada” I Corinteni 9:12 si iar: “Fiti treji si vegheati! Pentru ca potrivnicul vostru, diavolul, da tarcoale ca un leu care racneste si cauta pe cine sa inghita” 1 Petru 5:8, si iar: “Se vor scula hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor face semne şi minuni, ca să ducă în rătăcire, de se poate, pe cei aleşi”  Marcu 13:22

2. Al doilea raspuns l-am cautat in Canoanele Bisericii, in Pedalion si sta scris clar ca acolo unde este Biserica si episcopul, este si Hristos. Sfantul Ciprian de Cartagina: “Afara de Biserica nu este mantuire.” Si de la sfintii apostoli pina azi nu a existat o vreme in care sa existe Biserica fara ierarhie. De atunci si pana la sfarsitul lumii, Biserica ramane "stalp si temelie a adevarului", "slavita, neavand pata sau zbarcitura ori altceva de acest fel, ci sa fie sfanta si fara de prihana". (Timotei 3,15; Efeseni 5, 27). Doua sunt partile care alcatuiesc acest trup al lui Hristos: Ierarhia ocarmuitoare si turma bine-credinciosilor crestini! Nerespectarea si nerecunoasterea episcopului anuleaza implicit  existenta Bisericii! Duhul Sfant este legislatorul Bisericii, El vegheaza Adevarul absolut al Bisericii, de la Inaltarea lui Hristos la Cer. Deci, cand nu respecti episcopul nu-L respecti pe Duhul Sfant si totodata nu-I recunosti lucrarea vazuta in lume prin slujirea episcopala.
  "Cel ce va asculta pe voi, pe Mine ma asculta, iar cel ce se leapada de voi, de Mine se leapada, iar cel ce se leapada de Mine, se leapada de Cel care M-a trimis pe Mine" (Luca 10,16). Si iarasi zice: "Ascultati pe conducatorii vostri si va supuneti lor, fiindca ei privegheaza pentru sufletele voastre" (Evrei 13, 17)
  Deci nu este posibil sa credem ca va exista vreodata Biserica fara episcop. Asa ca, inca odata nu am motiv sa-mi fac probleme de constiinta ca nu ma alatur aparatorilor Ortodoxiei prin nepomenirea ierarhilor. Ruperea de ierarhia Bisericii lui Hristos este defapt ruperea de propria mantuire si de Trupul tainic a Lui Hristos.
  De aceea nu trebuie uitat ca apostolii au hirotonit preoti si au dus lucrarea Duhului Sfant prin mainile episcopilor de-a lungul istoriei crestine pana astazi si pana la sfarsitul veacurilor: “Nu-ţi pune mâinile degrabă pe nimeni, nici nu te face părtaş la păcatele altora. Păstrează-te curat” I Timotei 5:22. Deci in concluzie: nu putem lepada episcopatul dupa bunul nostru plac! Ce zice Hristos? “Si cel ce se leapădă de voi se leapădă de Mine; iar cine se leapădă de Mine se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine.” Luca 10: 16

3. Al treilea raspuns l-am cautat in practica Bisericii Crestin-Ortodoxe in care slujesc de douazeci si sase de ani ca si cleric al Sfantului Altar. Am cautat cu deosebita atentie in viata marilor duhovnici, de vrednica pomenire ai Moldovei si Romaniei, pentru a vedea cum au privit si gestionat ei situatiile vremii si problemele in Biserica lui Hristos.
  Parintele Arsenie Papacioc cel mai ferm si abil duhovnic, care a lasat testament o carte document: “Singur Ortodoxia” si-a spus punctul de vedere ortodox, dar nu s-a lepadat de ierarhul locului de unde slujea Biserica lui Hristos.
  Cleopa Ilie arhimandritul si Paisie Olaru duhovnicul ieroschimonah de la Manastirea Sihastria dimpreuna cu parintele Ioanichie Balan, mare misionar si multi alti duhovnici de elita spirituala ai Sihastriei, care in ciuda multor restrictii si vicisitudini ale vremii venite din partea regimului trecut si poate nedreptatiti la randul lor din multe motive diplomaticesti si politicesti, nu au renegat episcopul niciodata, pomenindu-l la slujbele Bisericii.
Apoi marele staret Iachint al Putnei, parintele Sofian Boghiu, parintele Adrian Fagetean, parintele Benedict Ghius si alti mari traitori ai vremii, indiferent de felul vitregiilor si incercarilor margand pana la pedeapsa cu inchisoarea, nu s-au dezis de episcopii lor, i-au pomenit pe ierarhi si nu s-au izolat de Biserica Dreptmaritoare.
Sa amintim pe marele sfant sarb, Iustin Popovici arhimandritul si marele profesor doctor preot Dumitru Staniloaie si parintele Galeriu, precum si toata pleiada teologica si intelectuala a Bisericii,  invatati care au scris concret si concomitent despre DOGMATICA ORTODOXA. Negand sau facand afirmatii negative la adresa miscarii ecumeniste, au adus argumente teologice, dogmatice, patristice si practice si cu toate aceste marturii, nu s-au lepadat de Ierarhie si nu sunt marturii ca au incetat  pomenirea ierarhilor lor.
Sa nu mai vorbim de ultimii mari conducatori de obste monahala: Arhimandrit Petroniu Tanase, ucenic al marelui duhovnic Cleopa la Slatina actual staret la schitul Prodromul si arhimandritul Iustin Parvu staret al manastirii Petru Voda, Neamt.
Ambii au gustat din plin epoca moderna a Bisericii, poate cand permisivismul a fost impins la extrem, dar nu au iesit din staulul Bisericii Ortodoxe cu abateri sau decizii nechibzuite. Au stralucit in viata Bisericii, prin discernerea experientei mature si coapte prin ani multi si grei de nevointa.
Luandu-ma dupa cuvantul apostolului Pavel: “Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa. Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi. Nu vă lăsaţi furaţi de învăţăturile străine cele de multe feluri; căci bine este să vă întăriţi prin har inima voastră, nu cu mâncăruri, de la care n-au avut nici un folos cei ce au umblat cu ele.” Evrei 13: 7-9

Aleg sa stau linistit in Biserica lui Hristos, sub harul episcopului si sub umbrirea Duhului Sfant, fara a avea mustrare de cuget, catusi de putin, ca nu ma alatur  ultra-aparatorilor Ortodoxiei in mod razvratit si nechibzuit.
Pentru a ma legitima sincer in fata lui Dumnezeu si a Duhului Sfant, eu personal in calitate de crestin botezat ortodox, monah ortodox, cleric ortodox, duhovnic ortodox cu nevrednicie, contest si nu sustin decat ceea ce marturiseste Invatatura de Credinta Ortodoxa si CREZUL ORTODOX: Botezul prin trei afundari in numele Sfintei Treimi, toate cele 7 Taine ale Bisericii, cele 7 Sinoade Ecumenice si Tezaurul Patristic si Filocalic.
Nu cred si nu sustin cununia mixta, ci doar cea autentic ortodoxa, dar asta nu inseamna, ca nu-mi pomenesc ierarhul la slujbele Bisericii. Nu sunt simpatizant si nu sustin ecumenismul, dar totodata nu este treaba mea sa ma amestec in agenda de lucru personala si diplomatica a episcopului meu si a relatiilor lui personale cu slujitori ai altor religii.
Nu este deontologic ca un preot sa-i ceara episcopului sau socoteala, atata timp cat episcopul este autoritatea Duhului Sfant vizibila in Biserica si asupra preotului. Nu este in acord cu etica moralei crestine ca un preot sa se traga de sireturi cu episcopul sau.
Trebuie reverenta, respect, bunacuviinta, asa cum au aratat-o si inaintasii nostri marii duhovnici din asezamintele monastice. De aceea consider ca este corect, canonic, scripturistic si patristic sa ne pomenim ierarhul in sfintele slujbe ale Bisericii cu tot respectul si cu toata cuviinta.

Legat de sinodul Cretan 2016, deduc urmatoarele  concluzii din cele citite, auzite si discutate.
1. Sinodul este omenesc, deci nu poate altera revelatia si nici dogma dumnezeirii si a Sfintei Treimi, pe scurt mult zgomot pentru un sinod ce discuta si dezbate problemele lumii contemporane, mai mult organizatoric si nu dogmatic.
2. Sinodul fiind nebatut in cuie poate reveni si indrepta in duh de pace si iubire si buna intelegere, orice greseala de exprimare si interpretare, deoarece grecii sunt un popor luminat si au suficienti teologi sa dezbata si sa indrepte exprimarile sinodale.
3. Afara de Una Sfanta Soborniceasca si Apostoleasca Biserica al care-I Cap este Hristos, care O sfinteste si O invesniceste, celelalte culte si credinte sunt bucati de adevar incomplete, rupte din Adevarul revelat. Aflate in cautarea unei cai de convertire, atunci cand va lucra si va voi Duhul Sfant. Totul prin dialog si luminare cereasca. Nu putem jigni, purta ura, desconsidera. Scriptura a zis: “Hristos voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină. Căci unul este Dumnezeu, unul este şi Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni: omul Hristos Iisus.” I Timotei 2: 4, 5
Nu trebuie sa fim fanatici si nici absurzi cand CREDINTA ORTODOXA este libera si benevola, un act voit-consimtit din dragoste si iubire fata de Hristos.
4.Datoria noastra este sa aparam si sa pastram valorile ortodoxe, monumentele Traditiei, dogma ortodoxa, tezaurul patristic, asa cum sunt ele de la Cinzecime.
5. Sa nu dezbinam Biserica, Mama neamului romanesc, precum spune marele Eminescu. Sa stim ca de unitatea Bisericii depinde si unitatea teritoriala si unitate culturala, atat intelectuala cat si morala.
6. Nu putem transforma Biserica in arena de polemici si contradictii inutile neziditoare: “Va indemn, fratilor, pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos, ca toti sa vorbiti la fel si sa nu fie dezbinari intre voi; ci sa fiti cu totul uniti in acelasi cuget si in aceeasi intelegere.”  I Corinteni 1: 10
7. Semnatarii de la Creta cei 25 de episcopi ai Sinodului B.O.R., nu s-au dus sa semneze vanzarea Ortodoxiei, asa cum sustin unii protestatari ultra-ortodocsi. Desi se crede ca acest sinod a dizolvat Ortodoxia in esenta ei, lucru total neadevarat.
8.Grecii se afiseaza cu tot felul de intelectuali, teologi, profesori dorind sa prezinte tot felul de pareri pro si contra, prin marturii teologice, uitand ca sinodul a avut vreme pregatitoare chiar in tara lor, Grecia mama. Noi romanii avem deja cele mai elaborate scrieri dogmatice, teologice si mistice cu mult inainte de sinodul Cretan, care au fost puse sub lumina tiparului din autoritatea si sub semnatura Academicianului profesor doctor preot Dumitru Staniloae, cel mai mare si ilustru teolog contemporan.
DOGMATICA ORTODOXA este cartea de capatai a Invataturii de Credinta Ortodoxa a B.O.R.
9. Avem suficiente scoli teologice si facultati de teologie ca poporul roman si Biserica Ortodoxa sa nu piarda tezaurul apostolic al Dreptei Credinte.
10. Ca o concluzie pentru toti protestatarii impotriva episcopilor lor, cea mai recomandata sfatuire este: SA NE REVENIM IN SINE!
Sa stam uniti in jurul sfantului altar, sa ne rugam cu inima curata pentru unitatea si desavarsirea Bisericii Ortodoxe si a fiilor ei!
Sa nu ne lasam dezbinati de elemente oculte si destabilizatoare din afara si din interiorul tarii, care nu vad cu ochi buni Credinta Ortodoxa si Biserica Romaneasca Stramoseasca.
Sa nu distrugem osteneala si lupta cu sudoarea inaintasilor care dorm sub glie, aparand pamantul si Credinta Ortodoxa.
Toate acestea le marturisesc sincer si curat in nadejdea Invierii si a Vietii Vesnice, cu tot cugetul si constiinta crestin Ortodoxa. Sa oprim deruta si sminteala credinciosilor.
Nu cred ca Biserica Ortodoxa Romana are vreun ierarh in componenta Sfantului Sinod care ar vrea sa propovaduiasca alta Evanghelie decat cea propovaduita de Domnul Hristos.
Pacat de slujitorii tineri si fara discernere, antrenati in lupta de aparare a Ortodoxiei cu dusmanii imaginari ai mintii lor.
Hai sa ne unim cu rugaciunea si postul, sa invingem pe satana si sa triumfe in lume pacea lui Hristos: “Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze.” Ioan 14: 27; “Bucurati-va, si Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă!” Ioan 20: 21

Parintele Calistrat
manastirea Vladiceni, 10 ianuarie 2016.

Orice schismă începe cu nepomenirea episcopilor

Trăim într-o vreme de înfricoşătoare zăpăceală. Atenţie să nu fim atraşi de mulţimea curenţilor. Suntem chemaţi să mergem pe sârmă. Atenţie să nu cădem nici la dreapta, nici la stânga. Aproape toate schismele în Biserică au fost pricinuite de încrederea în sine şi de graba nesoco­tită.
Redăm în cele ce urmează, o scrisoare a părintelui Epifanie Theodoropoulos, din perioada schimbării calendarului în Grecia.

Atena, 19 iunie 1969

Prea iubite în Domnul Părinte Nicodime,

Bucură-te şi întăreşte-te în harul Mântuitorului Hristos.

Ieri am primit lunga ta scrisoare şi potrivit dato­riei dragostei încep să răspund pe larg la ea în ciuda multelor mele preocupări.

La începutul scrisorii Sfinţiei Tale te îndreptăţeşti pentru tăcerea de până azi, pe care o atribui nu uită­rii, nici nepăsării, ci regulilor monahale, şi-ți exprimi mulţumirea şi recunoştinţa pentru tot folosul duhov­nicesc pe care l-ai primit de la mine atât timp cât ai fost în lume. În continuare, descriind pe larg, în culori sumbre, peripeţiile din ultima vreme ale Ortodoxiei şi exprimându-ţi zbuciumul pentru mersul lucrurilor Bi­sericii noastre, ceri, în numele obştei sfinte în care petreci, părerea mea despre calea pe care trebuie să mergeţi.

Aşadar, ascultă, iubite părinte Nicodime: niciodată nu m-am gândit că m-ai uitat. Cât priveş­te faptul că nu ai scris, ştiu că aceasta se datorează regulilor monahale, care nu îngăduie mai ales călugă­rilor, şi mai ales începătorilor, legăturile cu lumea. Despre mulţumirile Sfinţiei Tale ce să spun? Niciodată nu m-am făcut vrednic de ele. n-am împlinit niciodată aşa cum trebuie porunca Domnului... De altfel, dacă am semănat ceva sau am udat, Acela a făcut să creas­că... Aşadar, Aceluia Se cuvine slava şi mulţumirea şi cinstea şi închinăciunea în vecii vecilor.

Şi acum să venim la subiectul principal:

Îmi scrii: „Cel puţin Sfinţia Voastră, Cuvioase Părin­te Epifanie, Sfinţia Voastră care sunteţi înzestrat cu... (notă: Omit exagerările dragostei tale), să nu rămâ­neţi nelucrător. Făceţi-vă luntre şi punte, nu neglijaţi subiectul acesta. Să nu credeţi vreodată că ar fi posi­bil să se schimbe latinii cei îngâmfaţi, noi ne vom schimba... şi de aceea nu este favorabilă această împărtăşire..."

Fratele meu Nicodim, Dumnezeu ştie că n-am ră­mas deloc nelucrător şi în acest subiect. Dacă numele meu nu apare în paginile revistelor, aceasta nu înseam­nă nimic. Este cu putinţă ca cineva să se nevoiască nu numai prin arme publicistice, ci şi prin scrisori şi prin comentarii şi prin prezentări personale şi prin multe alte moduri... În orice caz, îţi trimit unul dintre artico­lele mele, publicat mai demult în „Trei Ierarhi", ca să vezi concepţiile mele cu privire la acest subiect.

Mai jos mă întrebi dacă este drept să primiţi po­menirea arhiereilor ce țin calendarul vechi. Gruparea lui Matei o excluzi („mateiții nici nu intră în discuţie", scrii), şi mă întrebi despre gruparea fostului mitropo­lit al Florinei.

Iubite Părinte Nicodim, ascultă:

Înainte de a vă gândi pe ce episcop să pomeniţi, trebuie ca în conştiinţa Sfinţiilor Voastre fiecare să răspundeţi la întrebarea: „Cred că întreaga Biserică Ortodoxă Universală a fost înghiţită de înşelare şi nu­mai eu şi câţiva puţini am rămas păstrând adevărul?" Dacă la întrebarea aceasta conştiinţa Sfinţiei Tale îţi va răspunde afirmativ, atunci caută un oarecare epis­cop ce are succesiune apostolică şi păstrează adevă­rul, şi supune-te lui. Iar dacă conştiinţa Sfinţiei Tale îţi va răspunde negativ, dacă-ţi va spune că părerea că „toţi s-au abătut netrebnici s-au făcut; nu este cel ce face bine, nu este afară de unul (eu şi încă câţiva)" constituie mândria şi nesăbuinţa cea mai de pe urmă; dacă te va înştiinţa că întreaga armată a episcopilor şi preoţilor evlavioşi din Biserica Ortodoxă Universală care păstrează adevărul şi iubesc credinţa neschim­bată, care au întărite în ei tradiţiile Părinţilor, care se amărăsc profund de acrobaţiile şi de faptele îndrăzne­ţe ale unor întâi-stătători ai Bisericii, dar îi suferă - folosind iconomia - pe aceştia, căutând la pacea Bi­sericii şi nădăjduind că faptele îndrăzneţe nu vor ajunge până la extrem, dacă astfel îţi va răspunde conştiinţa, atunci... atunci, iubite Părinte Nicodime, eşti dator să nu-ţi desparţi căile tale de ale lor.

Fratele meu, este clevetirea cea mai de pe urmă cele spuse de unii despre Biserica Greciei că „îl ur­mează pe Atenagora". NU! Adevărul este că Biserica Greciei, din delicateţe exagerată faţă de întâistătătorul Ortodoxiei, i-a dat prea mare atenţie lui Atenagora - desigur, un lucru rău făcut. Cu toate acestea, sub nici un chip nu este de acord cu faptele lui îndrăzneţe şi lipsite de orice scrupule. Cred că în toată Biserica Greciei nu există mai mult de şase-şapte episcopi filoatenagorei. Ceilalţi, mai mult de şaizeci de epis­copi, cu neplăcere (unii mică, alţii mare şi alţii şi mai mare) privesc la acţiunile lui, dar nu se manifestă, cel puţin public, răbdând „până la o vreme". Trupul Ie­rarhiei Bisericii Greciei şi, în general, clerul ei cuprin­de în sânurile lui stânci de Ortodoxie. Da, Părinte Nicodime! Şi aceasta o spun eu, care cunosc bine şi persoanele şi lucrurile. Întreabă prin epistolă pe epis­copii Bisericii Greciei dacă sunt de acelaşi cuget cu patriarhul şi vei fi înştiinţat de aceasta... Nu trebuie să subapreciem faptul că deşi manifestările de polite­ţe şi amabilitate se bucură de publicitate şi, numai­decât se fac cunoscute, alte acţiuni, mustrătoare şi dojenitoare, rămân necunoscute din motive de poli­teţe rău înţelese. Crezi că Sfântul Sinod al Bisericii Greciei a rămas totdeauna nepăsător şi pasiv fată de patriarh sau de Iacov al Americii? Desigur, ar fi fost drept să se dea publicităţii reacţiile lui, însă de bine, de rău, se obişnuieşte de veacuri ca legăturile dintre „cei mari" să se facă cu multă delicateţe... Nu uita că chiar şi pururea pomenitul arhiepiscop Hrisostom, cel care timp de mulţi ani s-a împotrivit cu tărie lui Atenagora, nu s-a dat în lături să cânte cu căldură la­ude la adresa lui în timpul vizitei aceluia în Grecia. Scriind acestea, nu aprob şi nu încuviinţez aceste moduri de a proceda, ci simplu constat şi explic...

Poate voi fi întrebat: „Ai spus că episcopii care nu sunt de acord cu Atenagora îl suportă „până la o vreme". Ce înseamnă aceasta „până la o vreme? Până când vor suporta?" - Iubite, dacă credem că sunt ortodocşi (iar eu cred aceasta cu fermitate), să le lăsăm lor alegerea clipei. Ei sunt episcopi. Vremea războaielor şi a revoluţiilor nu o fixează militarii, ci ofiţerii. Iar dacă îi considerăm trădători, atunci să-i renegăm şi să hotărâm singuri şi vremea revoluţiei şi orice altă problemă. Dar dacă nu vom putea argu­menta astfel de lucru fără să cădem în cursa cumpli­tei calomnii, atunci să-i urmăm pe aceia, răbdând şi noi „până la o vreme". Repet: Sau credem că există Biserică care are o întreagă oaste de episcopi şi preoţi credincioşi, sau credem că Biserica o constituim nu­mai noi cu încă câţiva. În cazul al doilea, să facem ceea ce noi judecăm că trebuie din moment ce noi suntem Biserica. În primul caz suntem datori să ur­măm Bisericii.

Să nu se uite că primatul Papei şi Filioque nu au apărut nici în 1054, atunci când a fost renegată Ro­ma, nici în 1053, nici în 1052, ci cu veacuri întregi mai înainte se învăţau acestea în Apus. Şi cu toate acestea Biserica - folosind iconomia - a suportat şi pe Papa şi inovaţiile lui. Da, Părinte Nicodime! Însuşi marele Fotie nu numai că a îngăduit mult timp să-l pomenească în Diptice pe rău credinciosul papă, ci chiar a scris în anul 885 despre papa Ioan al VIII-lea care murise cu trei ani mai înainte: „Aşadar acest Ioan al nostru, cel viteaz la minte, viteaz şi cu evla­via... Acest arhiereu binecuvântat al Romei..." (Mystagogia Duhului Sfânt, 89). O, de ar fi trăit atunci oarecare super-zeloţi şi super-ortodocşi contemporani! Existau de altfel şi atunci unii asemenea acestora, care nu ar fi şovăit, din pricina cuvintelor de laudă de mai sus, să arunce defăimarea de trădător în obrazul acestui bărbat sfinţit! Ar fi nu­mit trădător pe cine? Pe acela pe care adevărul lucru­rilor l-a arătat o fortăreaţă tare a Credinţei, un erou adevărat al Ortodoxiei?... Frate Nicodime, „să stăm bine, să stăm cu frică. Să luăm aminte, ca mărturi­sirea credinţei noastre sfinte întru smerenie să o adu­cem". Adu-ţi aminte totdeauna de cuvântul Scripturii: „Nu fi drept prea mult nici înţelept de prisosit ca nu cumva să-ți ieşi din minte. (Eccl. 7,16).

Poate voi fi întrebat: „Episcopii buni şi credincioşi pun în lucrare iconomia şi-l suferă pe Patriarh. Oare noi nu putem pune în lucrare scumpătatea şi să-l re­negăm?" - Iubite Părinte Nicodime, aceasta ar însem­na curat protestantism! Atunci când Biserica pune în lucrare iconomia, cum este cu putinţă ca persoana X sau Y să pună în lucrare scumpătatea în problema aceasta fără să se considere SUPERbiserică? Este cu putinţă ca cineva să pună în lucrare totdeauna scumpătatea, dar numai faţă de el însuşi, dar nicio­dată pentru alţii, adică aceia pentru care Biserica pune în lucrare iconomia. Mă voi explica prin două-trei exemple:

Biserica, făcând iconomie, primeşte căsătoria a treia. Dar o oarecare persoană poate spune: „Mie îmi place scumpătatea. Pentru aceasta, deşi am rămas văduv de foarte tânăr, nu numai că nu voi veni la a treia căsătorie, dar nici la a doua." „Bravo!" - îi vom spune cu toţii acestuia. Dar dacă acesta nu se mulţumeşte numai cu aceasta, ci merge mai departe şi spune: „Mie îmi place scumpătatea şi nu iconomia. De aceea nu recunosc ca membri ai Bisericii pe cei cu a treia căsătorie şi nici nu mă rog pentru ei." Dacă unul ca acesta va spune cele de mai sus, atunci ce se va întâmpla? Biserica va arunca imediat trăsnetul afurisirii în capul lui. Pentru ce vechii donatişti au fost lepădaţi de Biserică ca schismatici? Exact din pricina aceasta. Aceştia puneau în lucrare scumpătatea acolo unde Biserica punea în lucrare iconomia. De pildă Biserica primea fără botez pe cei veniţi dintre eretici din moment ce au fost botezaţi în numele Sfintei Tre­imi, în timp ce donatiştii îi botezau din nou. Fapte asemănătoare practicau şi novaţienii. În timp ce Bise­rica, îngăduitoare faţă de firea omenească, ierta şi păcatele grele, novaţienii interziceau împărtăşirea bisericească celor ce păcătuiseră greu. Din pricina aceasta trăsnetul afurisirii a căzut foarte greu în capul aprins al acelora.

Al doilea exemplu: Sfintele Canoane hotărăsc, sub pedeapsa caterisirii, ca diaconii să fie hirotoniţi după al 25-lea an al vârstei lor, iar preoţii după al 30-lea an. Dreptul şi obligaţia tuturor membrilor Bisericii este să fină Canoanele în mod neclintit şi să nu se hirotonească mai înainte de vârsta rânduită. Eu, de pildă, am fost hirotonit diacon la douăzeci şi şase de ani şi, în ciuda presiunilor pe care episcopul care m-a hirotonit le-a făcut ca să primesc preoţia după puţin timp, am rămas diacon până la împlinirea vârstei de treizeci de ani. Am procedat bine şi în chip vrednic de laudă. Dacă însă nu mă mulţumesc cu aceasta, ci mă întorc spre episcopul meu şi-i spun: „Mie nu-mi place iconomia, ci scumpătatea. De aceea voi înceta să Vă pomenesc şi Vă lepăd deoarece hirotoniţi dia­coni şi preoţi nu după scumpătate, ci după iconomie, adică înainte de vârsta canonică." Dacă voi zice şi voi face astfel, ce se va întâmpla? Biserica mă va caterisi imediat. Şi pe bună dreptate. Nu este cu putinţă ca Biserica să îngăduie răzvrătire şi anarhie în sânurile ei. - „Cine eşti dumneata, domnule", îmi va spune, „care lepezi pe cei pe care eu îi recunosc? Cine eşti tu? Eşti autoritate mai înaltă decât mine? Eşti super-sinod? Eşti super-biserică? Eu judec, eu hotărăsc. Eu mânuiesc şi scumpătatea şi iconomia. Tu vei rândui ceea ce trebuie să fac eu? Desigur ai dreptul să-ţi ex­primi protestul pentru hotărârea X sau Y pe care am luat-o, dar nu ai nici un drept să lepezi pe cei ce îi recunosc. Eu am autoritatea şi nu tu". Acestea, iubite Părinte Nicodime, care sunt drepte şi juste, mi le-ar fi spus Biserica!

Al treilea exemplu: Să presupunem că Biserica Serbiei are mare lipsă de clerici necăsătoriţi. Şi ca o consecinţă a acestui fapt episcopiile vacante nu se completează. Din această pricină au rămas numai şase-şapte episcopi şi aceştia bătrâni. Dar aceştia, I îngrjindu-se de viitorul Bisericii lor, au hotărât, supunându-se iconomiei bisericeşti, să hirotonească întru episcopi doi-trei preoţi căsătoriţi dintre cei mai buni. Celelalte Biserici Ortodoxe au suportat cu greu hotărârea aceasta, însă, fiind înţelegătoare faţă de nevoia stringentă a Bisericii Serbiei, n-au afurisit-o, ci continuă împărtăşirea bisericească cu ea. Un oarecare cleric căsătorit din Serbia, chemat puţin după aceea să fie şi el hirotonit episcop, a refuzat aceasta, deoarece doreşte să se ţină pe sine în cadrul scumpătăţii şi nu într-al iconomiei. Până la punctul acesta, nici un reproş. Dar dacă nu se va opri aici, ci va merge mai departe şi va întrerupe orice împărtăşire cu episcopii hirotoniţi dintre cei căsătoriţi, pe care nu numai Bise­rica Serbiei îi recunoaşte, ci şi toate celelalte Biserici Ortodoxe îi primesc, aşadar, dacă va face aceasta, ce va păţi? Va fi caterisit imediat şi toată Biserica va recunoaşte caterisirea lui ca valabilă şi dreaptă.

Fratele meu, aceasta este eclesiologia ortodoxă. Celelalte, adică a se ridica persoane (clerici sau laici) şi a afurisi episcopi pe care-i primeşte Biserica Orto­doxă Universală, sunt curate protestantisme.

Aceasta desigur sub condiţiile - repet din nou - că credem în existenţa Bisericii Ortodoxe Soborniceşti în lume. Iar dacă credem că toţi sau aproape toţi epis­copii Bisericii au devenit trădători ticăloşi, atunci cele de mai sus se răstoarnă cu desăvârşire. Atunci Biseri­ca vom fi noi şi tot ceea ce facem este autoritar şi valabil. ,,Oricâte vom lega pe pământ vor fi legate şi în cer; şi oricâte vom dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în cer". - În tot cazul, departe este de mine gândul luciferic că Biserica a rămas numai în mine...

[…]

- Dar atunci ce trebuie să facem? mă vei întreba, încotro vom merge? Pe cine să pomenim?

Fratele meu, cuvântul Sfântului Apostol Pavel des­pre cei mai mari „...ca să facă aceasta (pastoraţia) cu bucurie şi nu suspinând" (Evr.13,17) este valabil şi invers. Adică este valabil şi pentru păstoriţi. Dacă există cazuri când păstorul suspină pentru turma pe care o păstoreşte, tot aşa există şi cazuri în care turma suspină pentru păstorul care o păstoreşte. Lucru fericit ar fi să existe întotdeauna păstori la care ascultarea să se facă nu­mai „cu bucurie". Dar când acest lucru nu este posi­bil, atunci să ne supunem „suspinând". Iar când spun supunere, nu înţelegem desigur - departe de aceasta - să încuviinţăm orice acţiune a lor şi să cugetăm în toate aşa cum cugetă şi ei. Nu! Ci înţeleg să nu ne desprindem de ei, să nu rupem legătura cu ei. Ţinând cont de aceasta, nu vom fi de acord, vom protesta şi ne vom opune. Dacă însă Biserica nu-i cateriseşte pe unii ca aceştia, atunci noi nu trebuie să-i lepădăm şi să încetăm să-i pomenim.

Să nu ne grăbim, fratele meu. Subiectele acestea se referă la viata veşnică şi au trebuinţă de multă chibzuinţă.

În anul 1934, la 22 noiembrie, patriarhul de atunci al Alexandriei, Meletie Metaxakis, a chemat în Cate­drala Ortodoxă patriarhală a Sfântului Nicolae din Ca­iro „clerici şi mireni din zece biserici (confesiuni) dife­rite pentru rugăciunea comună făcută pentru al treilea mare pas - după primul şi al doilea săvârşiţi în acelaşi mod în Biserica Anglicană şi respectiv Armeană - care să ducă la dorita unire... După doxologia cântată de corul seminariştilor, diaconul grec a rostit ectenia. Apoi s-a cântat «Lumină lină», după care corul angli­can a cântat o cântare ce cuprindea laudele. După citirea din amvon a Evangheliei şi a pericopei potri­vită împrejurării, s-a făcut o rugăciune comună în arabă, rostită de un arhiereu copt la început şi conti­nuată de un protestant egiptean...".

Au trecut de atunci treizeci şi nouă de ani şi nici o „unire" nu s-a săvârşit. Dacă atunci unii clerici şi mi­reni, în loc să-şi exprime cu putere protestul faţă de patriarh, ar fi purces la gesturi extreme şi s-ar fi despărţit de el, care ar fi fost câştigul Bisericii? Numai unul: s-ar fi creat schismă în sânurile Bisericii Alexan­driei, care ar fi tulburat conştiinţe şi ar fi dus la afuri- siri şi caterisiri reciproce. În timp ce acea iniţiativă a Patriarhului nu a dus la nici o unire, iar cu trecerea vremii se va uita cu desăvârşire, schisma însă ar fi existat până astăzi şi ar fi zguduit Biserica Alexandriei.

Cu patruzeci de ani în urmă, Patriarhul României, Miron Cristea, ajutat de prim-ministrul ţării, a silit pe episcopii României să prăznuiască Paştele împreună cu papistaşii. Cei mai mulţi episcopi s-au supus. Foar­te puţini nu s-au supus şi au prăznuit Paştele ortodox. Din fericire, nu a avut loc schismă. Patriarhul, văzând împotrivirea, nu a îndrăznit să mai stăruie. Rezultatul a fost că au trecut de atunci patruzeci de ani, îndrăz­neala patriarhului a avut un sfârşit neînsemnat şi a fost uitată - în timp ce schisma, dacă s-ar fi făcut, s-ar fi perpetuat, înviforând cumplit Biserica României.

Vezi astăzi diferite manifestări antiortodoxe: sau acţiunea (rugăciuni împreună cu ereticii etc.) patriar­hului, sau a lui Iacov al Americii şi te întărâţi. Bine faci, iubite părinte Nicodime, căci şi eu mă întărât şi mă tulbur pentru neruşinata încălcare a Sfintelor Ca­noane. Dar acestea, fratele meu, nu se fac doar astăzi, ci se făceau, vai! şi mai demult.

Ca să te informezi voi cita un număr de cazuri, ca să vezi că aceste cutezanţe ale patriarhului au, din păcate, multe „precedente". Ascultă, aşadar şi... înfri- coşează-te.

Pe la începutul secolului al XVIII-lea în Arta se dădeau Sfintele Taine şi apusenilor de către clericii ortodocşi, cu toate că lucrul acesta pricinuia smin­teală creştinilor ortodocşi.

În anul 1869, la înmormântarea mitropolitului Hrisant al Smirnei, au slujit arhiepiscopul Armeniei şi un preot anglican.

În anul 1875 arhiepiscopul ortodox al Patrei a săvârşit împreună cu un cleric anglican de acolo Tai­na Botezului.

În anul 1879 Sfântul Sinod al Patriarhiei de Con­stanţinopol a hotărât că, la mare nevoie, se îngăduie împărtăşire în Taine şi cu armenii, adică săvârşirea de către un preot ortodox a Tainelor Botezului, Cununiei şi Sfintei Liturghii pentru armeni.

În anul 1898 patriarhul Gherasim al Ierusalimului a îngăduit creştinilor ortodocşi sirieni din Melboune să primească Sfânta împărtăşanie de la clerici angli­cani.

În anul 1907, în Portsmouth s-a săvârşit Liturghia comună de către preoţi ortodocşi şi anglicani.

Pe la 1910 episcopul ortodox rus Inochentie al Alaskăi Americane a făcut o înţelegere cu episcopul Bisericii Episcopale americane ROW, prin care preoţii lor să dea reciproc Tainele credincioşilor de ambe confesiuni, adică ortodocşii episcopalilor, iar episco­palii ortodocşilor.

În anul 1910 episcopul ortodox sirian Rafail din America a îngăduit ortodocşilor, printr-o enciclică oficială a sa (pe care, mai târziu a fost nevoit să şi-o re­tragă datorită protestelor), să primească Taina Bote­zului, a Sfintei împărtăşanii, a Mărturisirii şi a Căsăto­riei de la clericii episcopali, protestanţi. Acelaşi epis­cop a participat la o vecernie a anglicanilor purtând mantie şi stând în strana arhierească.

În anul 1917 a săvârşit acelaşi lucru (adică a par­ticipat la o vecernie a anglicanilor) mitropolitul orto­dox Alexandru al Rodostolului din America. Acelaşi mitropolit a participat activ la hirotonia unui cleric anglican din Pennsylvania.

În anul 1918, arhiepiscopul Antim al Ciprului şi mitropolitul Meletie al Atenei au participat în repetate rânduri la slujbele anglicanilor în Biserica Sfântului Pavel din Londra.

În anul 1919, Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe din America au participat la slujbe săvârşite de clerici anglicani cu prilejul „Adunării generale a Bisericilor anglicane din America".

În anul 1920, mitropolitul Filaret al Didimotihului, aflându-se la Londra ca reprezentant al Patriarhiei ecumenice la Congresul de la Lambeth a participat la slujba ce s-a săvârşit într-o biserică anglicană.

În acelaşi an, patriarhul Damian al Ierusalimului a fost de faţă la liturghia săvârşită în biserica anglicană din Ierusalim şi a citit evanghelia în greceşte, îmbră­cat în toate veşmintele arhiereşti.

Tot în 1920 Mitropolitul Dorotei al Prussei, locţiito­rul patriarhului ecumenic şi Sfântul Sinod al Patriarhi­ei au primit la Constantinopol pe Jacob Darlington, episcopul „Bisericii Episcopale Americane". Săvârşind Sfânta Liturghie în Catedrala patriarhală, locţiitorul a îmbrăcat pe episcopul străin cu mantie şi omofor şi l-a chemat să împartă anafură, lucru care s-a şi făcut.

În anul 1921 săvârşindu-se în Londra înmormân­tarea mitropolitului Dorotei al Prussei, locţiitorul patri­arhului ecumenic, arhiepiscopul de Canterbury a par­ticipat la slujba înmormântării, citind Evanghelia.

În anul 1922 Gherman, arhiepiscopul Tiatirelor, reprezentantul patriarhiei ecumenice la Londra, a par­ticipat purtând mantie şi cârjă la o vecernie săvârşită în abaţia Westminster.

Aş putea să mai scriu încă multe cazuri, dar mă mărginesc la acestea. Toate acestea s-au petrecut îna­inte de 1924, adică înainte de schimbarea calendaru­lui. Aşadar, dacă prin aceştia Biserica s-a murdărit de erezie, deoarece nu au fost afurisiţi îndrăzneţii, atunci suntem cu toţii murdăriţi, nefăcând excepţie nici cei de pe stilul vechi, care atunci erau uniţi cu noi şi toţi împreună am pomenit pe episcopii care au fost prici­nuitorii acţiunilor antiortodoxe mai sus zise. Depărta­rea stiliştilor de Biserica Greciei în 1924 nu i-a folosit deloc, deoarece cu mult înainte Biserica Greciei, pre- cum şi celelalte Biserici, se murdărise prin împărtă­şirea cu cei mai sus zişi.

Ştii, oare, din ce an Biserica Ortodoxă are legături, care nu trebuiau să existe, cu aşa numitul „Consiliu Mondial al Bisericilor"? Din 1920. Atunci a fost trimis pentru prima dată de Patriarhia ecumenică, în calitate de reprezentant al ei, mitropolitul Gherman al Seleuciei, la Congresul întrunit la Battenberg, care a fost ales şi membru al „Comisiei Centrale" al Consiliului. Mai târziu în 1922, acelaşi Gherman, acum al Tiatirelor a fost trimis ca reprezentant al Patriarhiei ecume­nice la alt congres, unde a fost ales între cei patru vicepreşedinţi ai „Comisiei Executive". În anul 1919 locţiitorul tronului ecumenic vacant, mitropolitul Nicolae al Cezareii, primind vizita unor membri ai unei comisii a Mişcării „Credinţă şi Constituție" a spus în cu­vântul său că „Biserica Constantinopolului vrea să trimită la timp reprezentantul ei la Conferinţa fixată întinzând astfel mână de ajutor lucrătorilor în acelaşi ogor şi în aceeaşi vie a Domnului..." Cu alte cuvinte i-a considerat pe eterodocşi ca şi cum s-ar afla şi ar lucra înlăuntrul Viei Domnului, adică în Biserica cea una sfântă, sobornicească şi apostolească!!! Aşadar, punerea unui semn de o absolută egalitate între Or­todoxie şi înşelare.

Dacă un cleric ar şovăi astăzi să pomenească pe episcopii ce s-au împărtăşit cu patriarhul Atenagora, din pricina fricii să nu devină eretic, cum de nu se întreabă dacă nu cumva este deja eretic din 1919, când a pomenit pe episcopii ce s-au împărtăşit cu Nicolae al Cezareii, care a cugetat şi a propovăduit aceleaşi idei ca şi Atenagora? Aşadar... aşadar sun­tem cu toţii eretici, iubite părinte Nicodim. Cu toţii, fără excepţie. Chiar şi, repet, iubiţii stilişti. Deoarece şi ei până în 1924 au pomenit pe episcopii care s-au împărtăşit cu locţiitorul Tronului ecumenic, Nicolae al Cezareii... Oare a pierit judecata de pe pământ ? Oare s-a scufundat în adâncurile ereziei adevărata Biserică a lui Hristos, cu toate că El a spus că nici porţile iadului nu o vor birui ? Să nu fie, fratele meu, să primim o astfel de hulă...

Spunând acestea nu intenţionez să justific acroba­ţiile patriarhului. Departe de mine un astfel de gând. Cred că patriarhul Atenagora şi mai sus pomeniţii pa­triarhi, arhiepiscopi, mitropoliţi, episcopi etc. sunt foarte vinovaţi faţă de Biserică pentru grosolanele încălcări ale Sfintelor Canoane. Orice împotrivire care nu duce la schismă este justificată. Binecuvântate sunt gurile care protestează împotriva acţiunilor anti- ortodoxe ale patriarhului şi binecuvântate sunt scrie­rile care înfierează acrobaţiile lui în materie de credinţă. Luptă continuă şi neîncetată împotriva pa­triarhului, DA! Schismă însă, NU!

Poate voi fi întrebat: Oare pentru Dumnezeu Atenagora este patriarh ortodox? Oare Dumnezeu este constrâns de hotărârile oamenilor? Dumnezeu aşteaptă hotărârea Sinodului ca să-l considere pe Atenagora căzut din credinţa ortodoxă?

Iubite părinte Nicodime, fără îndoială că Dumne­zeu nu poate fi constrâns de hotărârile oamenilor. De multe ori oamenii au osândit nevinovaţi şi au dezvi­novăţit vinovaţi - și nu numai în Biserică). Nu încape nici o îndoială că Dumnezeu a şters din Cartea Sa persoane pe care oamenii niciodată nu le-au con­damnat şi nu a şters persoane pe care oamenii le-au condamnat. Dar noi, iubitule, nu suntem heruvimi sau serafimi, ca să putem cerceta Arhivele cerului şi vedea care oameni sunt scrişi şi care şterşi, sau, mai concret, care clerici sunt recunoscuţi şi care sunt lepădaţi de Dumnezeu. Care dintre noi va putea spu­ne cu desăvârşită certitudine şi siguranţă că aceasta sau aceasta a hotărât Dumnezeu pentru cutare sau cutare preot sau episcop? Cine a cunoscut mintea Domnului sau cine s-a făcut sfetnicul Lui ? Chiar şi în privinţa ereziei, cine nu ştie că şi sfinţi ai Bisericii noastre au căzut în erezii din simplitate, dar fiindcă au avut intenţie bună, au fost povăţuiţi de Dumnezeu şi s-au dezmeticit? Cine suntem noi ca să ne însuşim judecata Bisericii? Oare credem că am ajuns la mă­sura să cunoaştem judecata lui Dumnezeu? nu este de mii de ori mai sigur şi mai plin de smerenie faptul de a ne supune hotărârilor Bisericii? Fratele meu, este înşelarea cea mai de pe urmă părerea că noi suntem cunoscători siguri ai voii lui Dumnezeu. Vai şi de mii de ori vai de Biserică atunci când oamenii, şi mai ales mirenii, propovăduiesc astfel de răzmeriţe: „Acesta este caterisit de Dumnezeu. Ce însemnătate are dacă nu a fost caterisit de Sinod? Să ne depărtăm de acesta!... Acela este integru şi are preoţie. Ce im­portanţă are dacă a fost caterisit de Sinod? Hotărârile oamenilor nu-L obligă pe Dumnezeu. Să mergem, aşadar, la el!"

La aceste lucruri, fără îndoială bine intenţionate, dar care sunt vădite înşelăciuni ale Luceafărului celui mândru, care îşi închipuia că va ajunge asemenea lui Dumnezeu, se potrivesc cuvintele dumnezeiescului Grigorie, care le repetă Canonul 64 al Sinodului V-VI ecumenic: De ce te faci pe tine păstor, oaie fiind? De ce te faci cap, picior fiind? De ce îndrăzneşti a con­duce oşti, fiind pus între ostaşi ? Cu toate acestea, unii mireni s-au făcut pe sine nu numai păstori, ci până şi sinoade ecumenice! Dumnezeu să aibă milă de noi toţi!

Cât de diferit cugetă şi făptuiesc alte persoane, clerici înţelepţi şi încercaţi, adevărate podoabe ale Bisericii Ortodoxe! Ia pildă de chibzuinţă pe un teo­log ortodox renumit şi mărturisitor contemporan, pe arhimandritul sârb Justin Popovici. Fiind profesor de dogmatică la Universitatea din Belgrad, comuniştii atei l-au destituit, iar acum trăieşte în liniştea pustniceas­că a unei mănăstiri. Ai citit ultima lui carte editatăOmul şi Dumnezeul-Om ? Dacă da, atunci vei mărtu­risi că poate nicăieri nu ai mai văzut astfel de pagini antipapale, scrise cu atâta putere, profunzime de spi­rit şi originalitate. Părintele Justin strigă că trei sunt stadiile căderii omenirii: „Adam - Iuda - Papa". Şi cu toate acestea acest mare bărbat nu s-a gândit să se rupă de Biserica Sârbă, deşi ea se împărtăşeşte cu patriarhul Atenagora. Încă şi trei ucenici de ai lui, cle­rici teologi, care se află în Grecia la porunca sa, po­menesc fără teamă pe episcopii Bisericii Greciei. Chiar unul dintre ei, care a venit aici ca laic cu câteva luni mai în urmă, a primit binecuvântarea stareţului său ca să fie hirotonit în Grecia. Cine îi va putea reproşa părintelui Justin Popovici că propovăduieşte o Ortodoxie diluată? Astăzi sunt foarte puţini în întreaga lume cei care au un astfel de simţ ortodox ascuţit şi o trăire ortodoxă atât de profundă. Cartea aceasta mărturiseşte despre lucrul acesta. S-ar putea spune că se teme să nu-şi piardă poziţia şi funcţiile? Dar nimic nu mai are acest mărturisitor al credinţei, căci le-a jertfit pe toate. Aşadar, este şi acesta un trădător al Ortodoxiei, de vreme ce rămâne în Biseri­ca care s-a împărtăşit cu patriarhul Atenagora? Frate Nicodime, să luăm aminte să nu ne bată Dumnezeu!

Iubite părinte Nicodime, probabil că îmi veţi obiec­ta: Canonul 15 al Sinodului I-II de la Constantinopol nu vorbeşte oare despre încetarea pomenirii episco­pului care propovăduieşte în public o învăţătură ere­tică? Conştiinţa voastră vă spune - bine sau rău - că toate pe care le-a spus şi le-a făcut patriarhul până astăzi constituie erezie. Aşadar, de ce pretinzi să continuăm a-l pomeni pe patriarh şi să nu ne alipim de Gruparea fostului episcop al Florinei?

Răspunsul meu ţinteşte două aspecte:

a) Canonul este facultativ, nu obligatoriu. El nu pretinde de la clerici ca să înceteze pomenirea episcopului ce învaţă lucruri eretice înainte de condam­narea acestuia, ci dă două alternative. Dacă un cleric, spune canonul, se va rupe de un astfel de episcop „înainte de hotărârea sinodală", nu face nici o greşea­lă pentru care să fie supus pedepsei, ci mai degrabă este vrednic de laudă. Dacă însă un oarecare alt cleric nu face aceasta, adică, fără să îmbrăţişeze învăţătu­rile episcopului, continuă să-l pomenească, aşteptând „hotărârea sinodală" şi osândirea lui, unul ca acesta nu cade sub osânda canonului. Citeşte canonul cu atenţie şi vei vedea că el nu legiferează obligativitate, ci numai îţi dă un drept. Nicăieri nu spune că clericii sunt obligaţi să se despartă de un astfel de episcop înainte de osândirea lui, nici nu vorbeşte despre pe­depsirea unora ca aceştia şi nici măcar nu îi mustră, deşi, de obicei, Sfintele Canoane spun „să se cateri­sească" despre clericii care nu-şi săvârşesc în între­gime îndatoririle. Acest canon spune numai că clericii care s-au despărţit de un astfel de episcop nu sunt sub pedeapsă. Şi că aceasta este adevărat o arată şi faptul că deşi în decursul istoriei Bisericii au fost ca­terisiţi nenumăraţi episcopi pentru erezie, niciodată nu a fost pedepsit vreun cleric sau certat prin cuvânt că nu s-a grăbit să se rupă pentru aceasta de episco­pul eretic, ci a aşteptat condamnarea lui de către Si­nod.

Şi b) fie că rânduieşte obligativitate, fie numai dă un drept, sigur este că acest Canon nicăieri nu spune că cel care a încetat să-l pomenească pe episcopul său, să se lipească de primul episcop pe care îl va afla. Cu atât mai mult nu spune să se lipească de episcopii împotriva cărora se ridică pline de asprime Sfintele Canoane. Clericul care nu pomeneşte pe epis­copul său trebuie să se oprească aici şi să nu po­menească pe altul, ci să aştepte cu conştiinţă liniştită judecata Sinodului. Acesta şi numai acesta este înţe­lesul corect al canonului.

Iubite părinte Nicodime, trăim într-o vreme de înfricoşătoare zăpăceală. Atenţie să nu fim atraşi de mulţimea curenţilor. Suntem chemaţi să mergem pe sârmă. Atenţie să nu cădem nici la dreapta, nici la stânga. Aproape toate schismele în Biserică au fost pricinuite de încrederea în sine şi de graba nesoco­tită. Mâine patriarhul va pleca din lumea aceasta şi - cine ştie? - poate va urma după el un om înţelept. Atunci... se va termina cu isteria unionistă şi aiurelile filopapale... Dacă, însă, am creat schismă, cum vom cicatriza rănile Bisericii? Pe cât de uşor se creează schisma, pe atât de greu se repară. Citeşte istoria Bi­sericii şi te vei cutremura. Crezi că este uşor să ţinem piept curentului până la sfârşit? Este bine să nu des­chidem stăvilarul, căci odată deschis, curentul va scăpa de sub controlul nostru şi va inunda totul nestăpânit. Atunci când aprindem fanatismul mulţimii - este de ajuns o singură scânteie pentru crearea şi menţinerea schismelor - după aceea este cu nepu­tinţă să mai punem rânduială. De multe ori în istorie necuviinţele au ajuns până la profanări, până la încă­ierări, până la ucideri. Dacă va îndrăzni cineva din începătorii schismelor să recomande cumpătare şi împăcare, va fi considerat trădător şi va fi renegat pentru totdeauna mai mult de către incitatorii la dez­binare. De aici se pricinuiesc schisme înlăuntrul schis­melor, dezbinări, împărţiri, fragmentări, nemiloase războaie lăuntrice. Priveşte la iubiţii stilişti! Uniţi au fost numai atunci când s-au despărţit de Biserică, dar foarte curând s-au împărţit. Astăzi în câte grupări nu sunt împărţiţi? Poate în mai mult de şapte-opt. Şi deşi toți cugetă aceleaşi, fiecare grupare îi vede pe ceilalţi ca pe nişte trădători ai „Luptei". Au ieşit din Biserica Greciei şi au fondat „Biserica Adevăraţilor Creştini Ortodocşi", deoarece „schimbarea calendarului a ve­nit în contradicţie cu Sfintele Canoane".

Se aştepta de la ei respectarea cu multă evlavie a Sfintelor Ca­noane. Dar ei, pentru a-şi menţine „Biserica", au încăl­cat o mulţime de Sfinte Canoane. (Adu-ţi aminte câte am scris că au fost încălcate numai prin hirotonia lui Acachie). Să se observe numai acest paradox: deşi stiliştii şi-au fondat „biserica" numai din dorinţa de a respecta Sfintele Canoane, totuşi atunci când apăra­rea ei (a „bisericii") a cerut încălcarea Sfintelor Ca­noane, n-au ezitat deloc să le încalce. Aşadar, cu toa­te că această „biserică" a fost fondată ca unmijloc (mijloc de păzire cu acrivie a Sfintelor Canoane) a sfârşit prin a ajunge un scop. Să se păstreze „Biserica Adevăraţilor Creştini Ortodocşi" fie chiar şi prin jertfi­rea scumpătăţii Sfintelor Canoane! Dar toate acestea cum le justifică iubiţii stilişti? Foarte simplu: prin ne­norocita „iconomie". Dar ei au plecat din Biserica Greciei sub stindardul „scumpătăţii". Dacă ar fi fost dispuşi să primească „iconomia", mai ales într-o ast­fel de măsură în care o fac ei acum, nu ar fi existat motiv să plece din Biserica Greciei, ci ar fi putut rămâne în ea folosind mult mai puţină „iconomie"... Cu toate acestea, au plecat ca să nu jertfească puţin şi au fost nevoiţi după aceea să jertfească mult. O, fratele meu, înfricoşează-te şi te cutremură de salturi­le care te scot în afara Bisericii...

Însă trebuie să isprăvesc cuvântul, care deja s-a lungit foarte mult. Închei revenind la câteva din poziţiile mele din început, deoarece este foarte nece­sar. Nu asculta clevetirile unora care spun că Biserica Greciei este de acord cu patriarhul Atenagora. Dacă patriarhul va merge înainte, dacă va purcede la „uniri", atunci vei vedea ce poziţie vor avea episcopii Bisericii Greciei, care astăzi tac şi suportă nu din frică, pre­cum susţin unii „viteji apărători ai Credinţei", nici din pricina unei conştiinţe ortodoxe tocite, ci numai pentru că se îngrijesc de pacea Bisericii şi se gândesc cu frică la evoluţiile şi consecinţele schismelor. Episcopii Bisericii Greciei, în afară de foarte puţini, nu sunt filocatolici, nu sunt unionişti, nu sunt de acelaşi cuget cu patriarhul Atenagora. NU! Nu uita că Sfântul Chiril al Alexandriei, marele apărător al credinţei ortodoxe „iconomisea a nu se rupe de cei din Răsărit, care il aveau în diptice pe Teodor al Mopsuestiei, eretic fiind acesta"
Adică se împărtăşea, din iconomie, cu cei care aveau în diptice un episcop eretic.

Nu trage con­cluzii despre Biserica Greciei din tăcerea ei. Tăcerea nu înseamnă numai acord sau dezacord, ci înseamnă şi suferire. De altfel, trei-patru episcopi, mai energici din fire, cum ar fi al Pireului, al Elefteropolei, al Florinei şi încă unul, precum şi notabilele ziare reli­gioase cum ar fi: „Lupta bisericească", „Presa Orto­doxă", „Mântuitorul", „Trei Ierarhi" şi altele, de multe ori au ameninţat că vor face acţiuni publice violente împotriva cutezanţelor patriarhului. Din tăcerea Bise­ricii Greciei faţă de aceste situaţii nu putem trage concluzia că ea este de acord cu aceia sau cu acţiunile patriarhului. Când a tras la judecată Biserica Greciei pe clericii potrivnici patriarhului sau ai lui Iacov al Americii pentru acţiunile împotriva lor, deşi au existat cazuri când aceste acţiuni, izvorâte din râvnă exagerată, cuprindeau şi atacuri grave la per­soană? Cum de au explicat unii tăcerea Bisericii Gre­ciei faţă de acţiunile patriarhului ca aprobare, iar tăcerea ei faţă de potrivnicii lui au explicat-o ca... dezaprobare??? Ce fel de logică este aceasta?

Consideri că Arhiepiscopul Ieronim al Atenei are aceeaşi cugetare cu cea a patriarhului Atenagora. Iubite părinte Nicodim, crede-mă că voi vorbi nepăr­tinitor. De altfel, cu Prea Fericitul Arhiepiscop al Ate­nei nu am nici o legătură deosebită, nici oficială, nici neoficială. Nu neg faptul că Arhiepiscopul căuta cu ochi binevoitori spre smerenia mea şi se gândea să mă înalțe - bineînţeles că am refuzat cuviincios din pricina sănătăţii mele şubrezite -, însă legături deo­sebite şi strânse niciodată nu au existat între noi. De la alegerea sa până astăzi nu am avut cu el mai mult de cinci sau şase întâlniri, dintre care cele mai multe nu au durat mai mult de câteva minute. Dacă la acestea se mai adaugă cinci-şase epistole având diferite teme, pe care i le-am trimis din proprie iniţiativă, ai toate legăturile mele cu Prea Fericitul Arhiepiscop al Atenei. Aşa stând lucrurile, nu trebuie să se socoată că păre­rea mea este influenţată de factori sentimentali.

Aşadar, Arhiepiscopul Atenei, iubite părinte Nicodime, cu toată nobleţea şi fineţea purtărilor sale - de aici şi amabilităţile lui fată de patriarh, care ar fi fost de dorit să nu fie vreodată exprimate -, niciodată nu a pus dragostea mai presus de adevărul Credinţei. Niciodată nu a subestimat noţiunea de „dogmă". Dacă nu este superconservator, este totuşi foarte reţinut în aceste subiecte. La întronizarea Sa a spus foarte puține despre legăturile noastre cu confesiunile neortodoxe, iar în concluzie a menţionat despre „stăru­inţa în credinţa şi învăţătura ortodoxă". Anul trecut când a primit scrisoarea pascală de la Papa, a răs­puns într-un mod cu adevărat artistic. Răspunsul său, incolor, inodor şi fără gust din punct de vedere religi­os (nici vorbă despre aiurelile unioniste ale patriarhu­lui), nu conţine decât câteva cuvinte politicoase. Altădată, iarăşi întrebat fiind despre sărbătorirea Paştelui de către un activist creştin de frunte, a răspuns sinodal că Bisericii Greciei îi este cu neputinţă să încalce chiar şi o iotă din hotărârile Sinodului I ecu­menic.

În timpul discuţiilor ţinute acum doi ani la Constantinopol între el şi patriarh, nu a şovăit să se opună cu hotărâre la unele propuneri ale patriarhului (de pildă, cea legată la recunoaşterea căsătoriilor făcute de papistaşi etc.). Am încă motive să cred că dacă până astăzi patriarhul nu a îndrăznit să facă şi alte compromisuri mai mari, aşa cum dorea, aceasta se datorează faptului că Arhiepiscopul Atenei nu nu­mai că nu l-a încurajat, ci a pus şi „frână". În sfârşit, Arhiepiscopul Atenei şi-a exprimat public opinia sa despre neortodocşi, opinie cum nici cel mai fanatic stilist nu ar fi putut-o formula mai aspru. Ai citit „Scri­soarea Praznicală" oficială a lui Ieronim trimisă patri­arhului Atenagora la Crăciunul trecut? Dacă da, atunci ai citit şi acestea: „Dumnezeu să ne învrednicească pe noi şi pe toți cei ai Săi să cugetăm la fel unii față de alţii şi să nu fim iubitori de întâietate, căutând a stăpâni peste turma lui Hristos sau peste ceilalţi, ci întru smerenia lui Hristos să ne punem sufletul pen­tru oi, îngrijindu-ne pentru unirea tuturor celor ce cheamă numele Lui, ca astfel să fie strivit şarpele cel din adânc, care a sfâşiat haina cea necusută şi care pe atâţia dintre cei care îl cunosc pe Dumnezeu i-a abătut de la adevăr, plecându-i să urmeze căile rătă­cirii şl pierzării".

Ce trebuia să spună mai mult Arhiepiscopul? După cum vezi, se roagă omul pentru unire, dar nu şovăie să propovăduiască că îi socoate pe eterodocşi înde­părtaţi de diavolul de la adevăr şi umblători pe calea înşelării şi pierzării!!!

Oare aceste cugetări şi declaraţii sunt nişte tră­dări? Însă cei care susţin acestea ar trebui să se teamă ca nu cumva, nedreptăţind pe oameni (nu numai pe Arhiepiscop, ci şi pe ceilalţi episcopi ai Bi­sericii) atât de cumplit şi lovindu-i fără milă în cele mai sfinte ale lor - deoarece nu există nimic mai sfânt decât credinţa ortodoxă -, să se afle şi ei mer­gând pe calea pierzării, pe care umblă nu doar ereti­cii, ci şi cei care nedreptăţesc. Patriarhul Atenagora şi Iacov al Americii şi încă câţiva s-au dovedit a fi nişte cosmopoliţi şi discipoli ai sinistrului sincretism; s-au dovedit a nu avea nici o legătură lăuntrică şi adâncă cu nestricata şi neprihănita Ortodoxie. Dar ceilalţi? Dau dovadă de astfel de cugetări? De ce caracterizăm - nu voi, nici eu, ci alţii oarecare - atât de uşor pe ceilalţi drept trădători?

Frate Nicodime, repet: „Să stăm bine, să stăm cu frică. Să luăm aminte ca mărturisirea Sfintei noastre Credinţe cu smerenie să o aducem".

Fie ca Domnul să povătuiască Sfânta Voastră obşte, ale cărei binecuvântări le doresc.

Cu dragoste în Hristos Iisus, Slobozitorul şi Mântu­itorul de obşte al tuturor.

Extras din vol:  Arhim. Epifanie Theodoropulos, Cele doua extreme. Ecumenismul și stilismul, Ed. Evanghelismos, București, 2006, pp. 82-119.
Preluat de pe www.parohiacopou.ro