Împărtășania "aseptică" și Dumnezeul "de unică folosință"

    Împărtășania "aseptică" e unul din colectivismele seculare ale ordinii de azi... Viața e emoție. Dar și rațiune. Trebuie să ne deprindem să ne cultivam, din cand in cand, ratiunea, ca sa stim sa ne gestionam mai bine emotiile. Ca să nu avem numai reacții "emotionale" și atât... 

     Iată, să facem un exercițiu de gândire critică. Un exercițiu de care mass-media, presa, televizorul ne-au dezobișnuit de mult, învățându-ne să gândim uniform, global și... la fel. Dar dacă nu reînvățăm să gândim cu mintea noastră dată de Dumnezeu, cu rațiunea noastră profundă, cu "a cui" altă rațiune vom gândi...? Cu rațiunea lumii fără Dumnezeu. Sau, mai exact, cu rațiunea "dumnezeului" lumii fără Dumnezeu - dacă se poate spune așa. Ceea ce este o alternativă teribilă, pentru orice fiu și fiică a Creatorului. 

     Cu toții am auzit de ultimele măsuri, "recomandări" impuse de Institutul Național de Sănătate Publică pentru redeschiderea bisericilor și accesul la slujbe după 15 mai. Cele mai multe rezonabile, cumva, în conditiile actuale. Dar printre ele, clauza draconica: "recomandarea" să "evităm Împărtășania dacă nu se pot asigura lingurițe și pahare de unică folosință...". În fapt, ce ni se propune/dispune prin această formulă soft? Ni se propune/dispune ca noi să ne raportăm la Trupul și Sângele Domnului - în care credem ca medicament al vieții veșnice - de pe poziția celui care, de principiu, nu crede! Cu alte cuvinte, suntem invitați ca în fața unui act de cult sacramental, miraculos, liber și asumat, să adoptăm poziția celui secular care nu crede și nu participă la el. Iar aceasta e o încălcare explicită a principiului autonomiei și libertății cultelor față de stat, consfințită de Legea 489/2006, ca și o încălcare a libertății de conștiință, statuată de art. 29 din Constituția României. 

     Și ce ni se propune/dispune să încalcăm, mai exact? Nimic mai puțin decât mărturisirea de credință pe care o facem înainte de Împărtășire ("cred, Doamne, și mărturisesc, ca acesta e însuși Preacurat Trupul Tău și acesta e însuși scump Sângele Tau..."), ca și cea de conștiință când ne împărtășim în auzul cuvintelor: "Trupul lui Hristos primiți și din izvorul cel fără de moarte gustați...". 

    Și de ce ar trebui să ne deranjeze schimbarea ritualului "exterior", dacă noi, cei care credem, primim, în fapt, același conținut euharistic? Pentru că valoarea acelui conținut, oferit prin forma exterioară (modul de Împărtășire) este alienată sau negată cu totul. Ritualul "exterior" al Împărtășirii (potir și linguriță unică) trebuie să exprime valoarea de conținut a Împărtășirii, adica comuniunea din același Trup și Sânge. Dacă eu nu mai sunt lăsat prin ritualul exterior să exprim conținutul Tainei, să-l arăt, să-l sugerez, să-l ofer ca mesaj... atunci ce rămâne din mesaj pe de-a întregul? Căci Tainele nu pot fi despărțite de mesajul și simbolul lor. În fapt asta înseamnă "profanarea" Tainelor - privirea Tainelor din perspectiva celor "profani". La fel ca și cerința de a "demonstra" ca Împărtășania nu produce îmbolnăvire (ceea ce așa și este, vezi studiile și cazul slujitorilor cu IPS Pimen), care este viciată în premisele ei. 

    La un nivel mai adânc, ce idee ni se introduce în subconștientul nostru? Ideea că ordinea religioasă, ritualul de credință trebuie făcut "aseptic" după modelul lumii seculare în care trăim. Că miracolul trebuie sa fie "sigur"... Și aici vine ideea cea mai insidioasă. NI SE DĂ VOIE SĂ CREDEM ÎN ÎMPĂRĂȚIE, ATÂTA TIMP CÂT ÎMPĂRĂȚIA E DUPĂ CHIPUL LUMII ACESTEIA. Fiecare dintre noi putem sesiza potențialul teribil al acestei idei... La un nivel mai juridic, să zicem, al libertății de conștiință, suntem obligați să luăm "Medicamentul" ca și când n-am crede în el. Și aici e încălcarea libertății și a suveranității noastre ca ființe. 

      Noi nu impunem altora să creadă în puterea vindecatoare a acestui medicament, prin urmare nici să se împărtășească cu el. Dar nu putem accepta să ni se impună nouă, celor care credem, viziunea celui care nu crede și nu participă la Împărtășire. Asta e definiția încălcării autonomiei și libertății de cult, și a negării unui mod de viață religios și asumat. În fapt, aici e "colectivismul" secular de care vorbeam. Nimeni nu mai e lăsat să fie ceea ce este, nici măcar în viața lui religioasă, în comunitatea lui publică/privată dacă nu se aliniază la ordinea seculară a lumii, devenită "ordine publică". 

     Dacă credem că aici pierdem numai noi, creștinii practicanți, ne înșelăm. Nici alții nu ar trebuie să se bucure de "răul" nostru... Pentru că libertatea care ni s-a luat nouă azi, li se va lua, mâine, lor. Oricât de religioși sau nereligioși am fi, vin "colectivisme" peste noi care ne omogenizează pe toți. Același gen de "colectivisme" din care a venit și cel cu Împărtășania aseptică: vaccinarea obligatorie, 5G-ul, educația sexuală obligatorie în școli etc. etc. Toate sunt paradigmele ideologice ale noii ordini în care trăim, care pe omul credincios nu-l va lăsa să fie credincios, iar pe omul "liber-cugetător" nu-l va lăsa să "cugete" decât în tiparele ordinii noi: Statul și legea devin noul Dumnezeu și singura autoritate morală, reflexivă și de conștiință. Ai voie să ai conștiință, atâta timp cât "conștiința" ta e seculară, uniformă cu a celorlalți și, mai ales, supusă. 

     Există legături tainice între noi ca societate, dincolo de biologic. Există un "aluat" comun în noi care ne facem să ne simțim un Trup și o Prezență. Există legături nevăzute care fac ca ce aleg unii să sufere și alții. Dacă noi, poporul, acceptăm, rând pe rând, toate celelalte colectivisme seculare (vaccinarea obligatorie, 5G, educația sexuală), atunci preoților și ierarhilor le va fi foarte greu să nu accepte acest "colectivism" al Împărtășaniei aseptice. Pentru că și ei sunt oameni și moștenesc și ei fricile, insecuritatile și vulnerabilitatile noastre ca popor. De acasă, de la mama, de la tata, de la societatea întreagă... 

     Cu fiecare compromis care se mai face în societatea noastră românească (85% teoretic ortodoxă), ceva se inchirceste și se incuibeaza în sufletul lor. O nouă frică, o nouă nesiguranță. Așa a lăsat Dumnezeu, în înțelepciunea Lui, să fim tari sau slabi unii împreună cu alții. Dacă cădem, să cădem împreună. Ca să nu ne putem ridica decât împreună. Și dacă vrem Superumani, să știm că Superumanii își iau, intr-un fel, puterea de la popor. Ca apoi să poată fi puternici pentru popor. Sa-i linistim, sa-i încurajăm, să le spunem ca suntem cu ei. Fiindcă preoții și călugării sunt printre cei mai atacati si disprețuiți oameni din această țară. De ani de zile. Să nu credem că asta nu lasă urme în suflet, chiar și la cei mai tari... E Crucea noastră, dar n-o putem duce fără încurajarea poporului. Fără să fim încurajați să suferim ce suferim, fiindcă dragostea poporului, ca trup al Bisericii, e cu noi. Fiindcă oricine - privat mult timp de dragoste, barfit, dispretuit - devine o umbră din omul care-a fost. Și din cel care ar fi putut să fie... 

    Să fim curajoși împreună. Să ne apărăm libertatea împreună. Și să (re)învățăm să gîndim critic împreună. Religioși sau mai puțin religioși. Pentru că nimeni nu ajunge la potențialul lui de om adevărat și împlinit atunci când se lasă strivit de "colectivismele" lumii fără Dumnezeu. Acea "colectivitate" ne va face mereu să ne simțim singuri. Dar comuniunea cu un Cer deasupra - și, cine știe, poate și un Creator - ne va face să ne simțim cu toții, ca chipuri ale aceleiași Persoane. Și părti din aceeasi Fericire. 

     În afara împărtășirii nu există Biserică. Ți-o poate spune orice babă neînvățată. În niciun sens și în niciun chip, oricâte interpretări omenești am dori noi să găsim. Au știut-o bunicii bunicilor noștri. Au auzit și părinții noștri ceva, dar s-a diluat în cei 50 de ani de comunism. Știm și noi. Însă doar știm. Pentru că în realitate, foarte puțini dintre români ne împărtășim cu Viața din Potir. 

    Fără a apela la generalizări masive, TRĂIM O DRAMĂ A EUHARISTIEI în poporul nostru. O criză a Împărtășirii. Preferăm surogatele. Ne înghesuim pe la Aghezmuri, la miruri de la Ierusalim, la alte uleiuri de prin candele de aiurea, pâinici „sfințite” și lumini miraculoase, dar ne ferim de POTIR. Este o realitate și nu trebuie negată. Conștientizată, da, pentru că am ajuns timpul ca în anul 2020, drama Euharistiei să se adâncească atât de mult încât Statul, să propună „evitarea” Împărtășirii și să ofere „rețeta” administrării unui Dumnezeu de unică folosință . 

    Chiar dacă comunicatul din această seară sună politic corect, drept „recomandări” și „precauțiuni speciale”, nu sunt nimic altceva decât zorii unei noi provocări Euharistice. O dramă a Euharistiei. Din a cărei amăreală vom gusta cu toții. 

     Deși suntem cetățeni a unei alte Împărății, noi puținii creștini, câți mai suntem ai Domnului, trăim vremelnic și în împărăția lumii. În mod normal, nu ar trebui să se amestece una cu alta, precum uleiul și apa. Din motive bine știute de către unii, un compromis mic aduce întotdeauna o presiune mare, s-a ajuns ca paharul astăzi să ne fie tulbure. Apă cu ulei. Normalitatea – apă și ulei. În cazul nostru cineva le agită să devină una. 

    Dar UNA este doar Biserica. Stâna lui Dumnezeu, dacă valul de progreșiști ne tot numesc „oi” și alte necuvântătoare. Și, ca în orice stână, avem de „baci” pe Hristos, iar de câinii vrednici nu ducem lipsă. Avem și rețeta de caș. Ce se cheamă Teologie Liturgică. O adevărată știință internațională. Cu nume grele. Cu milioane de pagini redactate în cel mai științific mod, cu reviste internaționale, așa cum este genetica pentru Medicină. Așa ne este nouă și Liturgica. Ce ne spune și la ce folosește? Pe scurt, pentru toți, ne transmite cum să-L slăvim pe Dumnezeu în rugăciunea noastră. Pentru fiecare cuvințel din slujbele noastre, avem o istorie, avem o explicare practică ce ne răspunde la întrebarea: „de ce s-a ajuns la acest rezultat? Cultul Bisericii, cu precădere, dumnezeiasca Liturghie, este un organism viu. Ca o ființă vie. Ce se mișcă necontenit de 2000 de ani. Însă organismul acesta viu cel îl numim viața Ortodoxiei, nedespărțită de credincioși, are ca baston de sprijin, tocmai această Liturgică. Fără baston nu se poate. Ne putem împiedica. Știința aceasta s-a născut cu mult timp înainte ca statului național român să-i dea mustățile. Și pe lângă baston, ființa aceasta vie, mai are la subraț o carte ce se cheamă Liturghier. Cea mai veche carte tipărită la noi, la români. De la Macarie, la Coresi, Dosoftei, Varlaam, părintele Vintilescu și Ene Braniște, Liturghierul este poate cartea care a păstrat cea mai mare unitate din toate timpurile. 

    De 512 ani, la noi, la români, nimeni nu a îndrăznit să se amestece în regulile Bisericii. Nici turcii, nici vremelnicii greci, nici austriecii sau ungurii, nici măcar tovarășii comuniști. Dar ce sunt mulțimea anilor, experiența istoriei sau ce valoare mai are istoria culturii pentru valul progresist de astăzi? Trotinetele la putere. Și sloganurile… Așa cum nimeni nu se amestecă în legile Statului, în medicația propusă de către doctor, în procedura de stingere a incendiului pentru pompieri, așa, nicio autoritate lumească nu are dreptul să ne spună cum să ne împărtășim la Dumnezeiasca Liturghie. Din palmă, din Lingurița Euharistică, direct din Potir, modul împărtășirii noastre, este doar treaba Bisericii. Exclusiv. Ce are la îndemână o adevărată știință – Liturgica. 

    „A se evita” oferirea Euharistiei este certificatul de comă indusă a Bisericii În toată nebunia pandemiei, bucuria deschiderii bisericilor în România ne este tuturor Înviere. Poate, știe Domnul, de ce noaptea ce ar trebui să ne fie luminoasă, ne este doar noapte. Pentru că autoritatea, legiuitorul, cu un deget ne-a dat, ce era de fapt un drept al nostru și cu toată mâna ne-a luat mult și bine. 

    Drama cea mare nu sunt cei 8 metri pătrați – știm creștini ce ar sta și într-un picior ca un cocostârc, doar, doar să participe la Liturghie, ci formularea tristă și amară „a se evita” oferirea Euharistiei. Din acest motiv, „câți mai suntem credincioși” așa cum îl întreabă Arhiereul pe diacon la începutul Liturghiei, trebuie să spunem din toți plămânii că „FĂRĂ LITURGHIE ȘI EUHARISTIE NU EXISTĂ BISERICĂ.” 

    Nu există „evitare”! Dacă acceptăm „evitarea” vom intra în moartea clinică a Bisericii, ne vom semna singuri certificatul de comă indusă a Bisericii! Și cine știe, dacă și când ne vom mai trezi din comă? NU, de 1000 de ori. 

    Vinovații? Noi ne suntem, pentru că „am relaxat”, tot este un cuvânt la modă astăzi, evlavia Euharistică. Am făcut Euharistia „borș cu mămăligă” – vorba scumpului moș Cleopa din cerdacul Sihăstriei ori pișcot de luat printre zâmbete și ghionturi la Cununie, acolo unde altă dată era o Euharistie întreagă. Am lăsat să ne împărtășim „de patru ori pe an, în cele patru posturi, ori doar în cel al Păresimilor” – frază ce trebuie decupată din Învățătura de Credință și așezată în lada istoriei. Câți ne mai suntem, să ne fim doar în jurul Potirului. Fără a accepta „evitări”. Ci doar „atrageri” la Hristos, Calea, Adevărul și Viața noastră! 

 Ierodiacon Iustin T.

Ce e Euharistia? 

      În 2000 eram la Praga, într-un proiect european. Am participat la o Mesă protestantă. La sfârșitul slujbei, am vorbit cu "preoteasa" reformată, în sacristie. În timp ce vorbeam, femeia a luat potirul cu vin care fusese la slujbă și l-a vărsat în chiuvetă. Am izbucnit în lacrimi. Și eu și ceilalți doi ortodocși. Apoi ne-am liniștit. Vinul ăla nu era Sfântul Sânge, nu fusese o Liturghie, doamna aia n-avea har și succesiune apostolică, nu era preot. Era doar un simulacru simbolic, o amintire a Cinei celei de Taină, un ritual sec. 

      În Biserica Ortodoxă, Sfânta Euharistie este Dumnezeu Însuși, Trupul și Sângele lui Hristos, Hrana cea nemuritoare, Izvorul vieții, Iubirea infinită, Rădăcina umanității, Capul Bisericii, Crucea plină de Sângele lui Dumnezeu. Pentru ea ne dăm viața, postim, ne spovedim, ne rugăm, ne pregătim, o primim cu lacrimi, nu scuipăm, nu sărutăm nimic în acea zi, preoții consumă cu sfințenie toată Euharistia care rămâne după toți oamenii. 

     Ea e Viața lui Dumnezeu intrând în sângele nostru. De aceea nu putem s-o aruncăm cu plasticul de unică folosință, nu putem s-o dezinfectăm, că arde universul cu focul iubirii Celui răstignit, nu putem s-o dăm celor nepregătiți că e Foc din cer care devine suferință veșnică oamenilor care o batjocoresc. 

     Și vă mai spun ceva: noi stăm toată ziua la sfat cu Dumnezeul cerurilor și știm care e sfârșitul celor care ne prigonesc. Dar totuși, din iubire de oameni, ne cucernicim și îi rugăm să nu se arunce în iezerul cel de foc.

Necunoscut

De ce nu mai putem merge la Sfânta Liturghie

    Un articol de Adrian Pătrușcă, preluat în întregime de pe evz.ro

    Am citit multe comentarii pe această temă, ale clericilor și ale mirenilor, deopotrivă. Unele ne îndeamnă să stăm și să ne rugăm acasă, explicând suprarealist, că este aproape același lucru, că Dumnezeu este în sufletul omului, la fel și lumina Învierii, așa că este suficient să aprind lumânarea de la chibrit și să mă rog. Altele cer deschiderea bisericilor, cu păstrarea ordinii și distanțării după regulile care funcționează în supermagazine. 

   Toate păreau însă că ocolesc miezul: fie dintr-o delicatețe, o jenă duhovnicească, fie, pur și simplu, din egoism și orbire, refuzau să pogoare în străfundurile acestui cumplit eveniment pe care îl trăim, fără precedent în istoria Creștinătății. Pentru că, nici măcar în timpul marilor prigoane, când erau schinguiți și masacrați, creștinii nu au fost despărțiți de Sfânta Împărtășanie. Hristos era cu ei în Catacombe. 

    Și iată că vine un preot smerit dintr-un colț de țară și face ceea ce ierarhi și mireni cu carte multe se fereau să spună. Părintele Alin Narcis Sandu, de la Parohia Roșia de Amaradia din județul Gorj, ridică vălul amăgirii, arătându-ne în toată goliciunea și nimicnicia noastră de farisei. 

    Iată mai jos integral această predică fabuloasă: 

     În plin Postul Mare ne-am trezit că nu mai avem acces la Sfânta Liturghie. De fapt, nu mai avem acces în biserici deloc. Putem doar să urmărim slujbele online. Situația asta nu e doar în România, ca să ne lamentăm că abuzează autoritățile române, ci și în Italia și în Statele Unite și în alte părți. 

    Sigur, e vina unui virus, pe deoparte, și a autorităților mult prea precaute, pe de alta, nu-i așa? A globaliștilor și necredincioșilor. A ecumeniștilor și ereticilor. Că nimeni nu vrea să înțeleagă că niciodată nu se poate îmbolnăvi cineva de la Sfânta Împărtășanie, că doar e Hristos acolo. Cam așa privim treaba asta mulți dintre noi. Fără îndoială, fără orice putință de tăgadă, în Potir este chiar Dumnezeu Întrupat. Acolo sunt chiar Trupul și Sângele Mântuitorului, nu vreun simbol (cum cred unii), și El ni se împărtășește nouă spre viață veșnică. Nimeni nu se poate îmbolnăvi de la lingurița aceea. Ci mai curând se va însănătoși. 

     Mai mult decât atât, nimeni, absolut nimeni, niciodată nu poate opri Sfânta Liturghie și Sfânta Împărtășanie, decât numai Dumnezeu. După cum Însuși Mântuitorul i-a spus lui Pilat: „N-ai avea nici o putere, dacă nu ți-ar fi dată ție de Sus”. 

   

Și atunci, cum au putut autoritățile să ne interzică atât de rapid și

ușor accesul la Sfânta Împărtășanie fix în Postul Mare? Răspunsul e unul simplu și tăios: Pentru că Dumnezeu le-a dat puterea asta. Și Dumnezeu le-a dat puterea asta, pentru că noi mergeam la slujbe cu nevrednicie. Ne prefăceam că suntem credincioși. Iar pentru asta nu era nevoie să pângărim locașul lui Dumnezeu. Pentru asta e suficient să ne uităm la slujbă de acasă și să ne imaginăm că suntem evlavioși. Alergam pioși de la o icoană la alta, în timpul slujbei, pentru a ne face numărul de închinăciuni, bifând fiecare sfânt și deranjând de la rugăciune un număr impresionant de oameni. Sigur, cei mai mulți nici nu știam în ce moment al slujbei ne aflam. Ne dădeam, totuși, la o parte când ieșeau diaconii sau preoții cu Evanghelia sau Sfintele Daruri, așteptând cu nerăbdare să intre înapoi în Altar și noi să ne putem continua periplul pioșeniei. Avem fiecare locul nostru comod în strană, că ne dor picioarele și avem dreptul. Avem, de asemenea, locul nostru cât de larg, unde ne tăvălim fariseic pretinzând că suntem în metanie de adâncă pocăință. Ne burzuluim la celălalt în timpul slujbei pentru te miri ce motive. Sau ne călcăm în picioare ca să fim cât mai în față și, poate, mai comod. Ne sună telefoanele în timpul slujbei și ne repezim să vedem cine o fi și ce vrea, ba încă mai și răspundem, ca să nu părem nepoliticoși sau retrograzi celui care sună, în loc să fim cuprinși de măreția întâlnirii nemijlocite cu Dumnezeu. Credem că s-a terminat Liturghia cu „Unul Sfânt, Unul Domn, Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl. Amin”, când preoții se împărtășesc cu Trupul și Sângele lui Dumnezeu, iar noi ar trebui să nici nu respirăm în solemnitatea momentului. Ori noi tocmai atunci ne relaxăm și începem să vorbim între noi despre ultimele noutăți, sau să ne verificăm mesajele pe telefon. Sau ieșim din biserică. Sau, și mai și, plecăm acasă, părăsindu-L pe Hristos pe Cruce ca Iuda, crezând că restul slujbei e doar pentru cei ce se împărtășesc în ziua aceea. 

     E o acerbă luptă pentru statut, egoism și ignoranță tocmai în Biserica lui Hristos, Chipul Smereniei. Nu e urmă de rugăciune, pocăință și smerenie și, cu atât mai puțin, de dragoste de Dumnezeu și oameni în ceea ce facem noi în Biserică. Fiecare caută să arate că el cel mai credincios și nimeni nu pare să mai caute curăția și smerenia la care ne cheamă Hristos. Iar asta e oglinda a ceea ce facem noi acasă și în viețile noastre. 

    Și acum ne mirăm, ba chiar ne indignăm că s-a luat de la noi dreptul de a fi prezenți la slujbele Bisericii. Nu ni s-a luat Liturghia cu totul, așa cum va fi în vremurile din urmă. Nu ni s-a luat nici posibilitatea de a participa la ea. Ni s-a luat doar dreptul de a fi prezenți în Biserică. Ni s-a luat doar dreptul de a fi la un metru de Dumnezeu, prezent acolo, în Potir, în mâinile preotului. Pe bună dreptate. Și ni s-a luat dreptul acesta pentru că Biserica e un colț de Rai pe pământ. Iar în acest Rai noi ar trebui să fim ca îngerii, după cum și cântăm la Heruvic, atunci când ne pregătim să punem pe masa Altarului, la piciorul Crucii, înaintea lui Dumnezeu darurile noastre umile de vin și pâine: „Noi, care pe Heruvimi închipuim…”. Dar noi nici măcar nu gândim la Heruvimi, d-apoi să fim ca ei. Inima noastră nu cântă lui Hristos împreună cu ei, ci abia dacă mai auzim, rar, cântarea stranei printre gândurile noastre. Și dacă nu o auzim, cum am putea să o înțelegem? Și dacă nu ne-o asumăm, atunci ce Îi declarăm noi lui Dumnezeu prin ea? Acum însă, acasă fiind, putem sta liniștiți la slujbă cu gândurile noastre, printre crătiți, șurubăreli, Facebook și Whatsapp, fără a mai murdări Biserica cu formalismul nostru comod și plin de emfază. 

    Mântuitorul ne-a chemat la pocăință sinceră ca a Vameșului, nu la formalismul mândru al Fariseului. Și, cum n-am ascultat chemarea, ni s-a luat darul. Văzându-ne atât de departe de viața cea adevărată, atât de prinși în nebunia noastră, Mântuitorul cel iubitor de oameni ne-a dăruit prin această criză timp de curățire și revenire în sine. Ne-a dăruit un post mai aproape de adevăr fix acum, în Postul cel Mare. Ce alt moment ar fi fost mai potrivit ca să ne pregătim serios pentru Învierea Lui și a noastră cu El? Deși cumva „arestați la domiciliu” cu toții, avem timp de rugăciune de pocăință, de asumare a greșelilor noastre cerând iertare. Avem timp și de postire adevărată, de poftele și ifosele noastre, nu doar de carne, ouă și lactate. Și, mai ales, avem timp de dragoste pentru oameni, ajutându-i în situația aceasta specială mai mult decât în alte dăți. Avem, mai ales, timp să iertăm mai mult. 

    
     Nu, nu autoritățile abuzive ne-au luat Liturghia, ci noi ne-am lipsit de ea cu muuultă vreme în urmă. Iar acum avem șansa extraordinară de a o recupera întreagă și frumoasă, după râvna noastră pentru curăție, smerenie și dragoste. 

    Nu e panică și nici criză. E timp de a ne asuma greșelile și de a nu le mai face. E timp pentru a-i ajuta și pe alții să se mântuiască. E timp pentru a fi în sfârșit creștini, așa cum n-am fost niciodată. Și ne va primi Hristos la Sfânta Sa Liturghie, cu brațele deschise, ca atunci pe Cruce, cu dragostea nețărmurită a Învierii Sale.

Credință si mărturisire. Reflecții ale bucuriei Învierii în vremea pandemiei

    Învăluită în taină și negrăită bucurie, Învierea din morți a Domnului nostru Iisus Hristos, numită și ,,Sărbătoarea sărbătorilor”, este fără tăgadă momentul de maximă vibrație spirituală din întreaga panoplie de Praznice Împărătești cuprinse în calendarul liturgic anual al Bisericii. Întreaga creație se (re)conectează acum la sursa de har și lumină divină, ca o pregustare, chiar și pentru o singură noapte, din slava lui Dumnezeu cel nemărginit, ca preambul al iubirii eterne și al bucuriei mai presus de fire din Împărăția lui Dumnezeu, în care vor locui sfinții după Învierea de Obște: Acum toate s-au umplut de lumină: și cerul și pământul și cele de dedesubt. Deci să prăznuiască toată făptura Învierea lui Hristos, întru Care s-a întărit. (Canonul Învierii, Cântarea 3, Stihira a II-a). 

     Creștinul practicant, după cele șase săptămâni ale Postului Mare în care a avut de parcurs un adevărat urcuș duhovnicesc, în abstinență alimentară, rugăciune și alte gesturi expiatorii pe deplin asumate, în noaptea de Înviere devine părtaș unor momente de desfătare duhovnicească, întreaga sa ființă celebrând biruința lui Hristos asupra morții odată cu primirea luminii și intonarea troparului: ,,Hristos a înviat din morți cu moartea pre moarte călcând și celor din mormânturi viață dăruindu-le”. 

    Lumânările aprinse sunt simbolul credinței și al vieții veșnice, iar salutul pascal ,,Hristos a înviat!” devine peste milenii un ecou liturgic izvorât din bucuria femeilor mironosițe și, totodată, o mărturisire de credință transmisă din generație în generație. La miezul nopții, cu lumânări în mână aprinse din candela de pe sfânta masă, singura sursă de lumină din întreaga biserică, ce devine simbol al mormântului întunecat în care a fost îngropat Iisus Hristos, slujitorii sfintelor altare îndeamnă credincioșii: ,,Veniți de luați lumină!”. Cu chipurile radioase, însuflețiți de această chemare, cei prezenți primesc lumină din lumina lui Hristos, iar harul Învierii le încălzește inima și le luminează mintea spre trăiri nebănuite ale credinței și iubirii dumnezeiești. Pacea sufletului și veselia duhovnicească domină întreaga atmosfera. Moartea a fost din nou biruită, iar Raiul își deschide și mai larg porțile. 

     Rânduiala tipiconală a slujbei din noaptea Sfintelor Paști prevede ca, după primirea luminii dinaintea ușilor Împărătești, bucuria Învierii să fie binevestită din afara locașului de cult. Astfel, pe esplanada bisericii sau într-un spațiu special amenajat în proximitatea acesteia, preotul rostește un fragment din Evanghelia de la Matei (28,1-16), în care rememorează momentul când femeile mironosițe Îl întâlnesc pe Iisus Hristos cel Înviat și primesc de la Acesta îndemnul de a-L propovădui Sfinților Apostoli: "Atunci Iisus le-a zis: Nu vă temeți! Mergeți și spuneți fraților Mei să meargă în Galileea și acolo mă vor vedea.” (Mt. 28,10) Din lectura Sfintelor Evanghelii cunoaștem că Sfinții Apostoli, dezamăgiți de cele întâmplate odată cu patimile și răstignirea Învățătorului lor, au primit cu reticență vestea învierii Sale din morți. Astfel, Petru și Ioan au alergat la mormânt să se convingă singuri de cele spuse lor de femeile mironosițe; Luca și Cleopa arătau nedumerire și îndoială în discuțiile cu Străinul care li se alăturaseră pe drumul Emausului, iar Toma are nevoie de argumente palpabile pentru a se convinge că arătarea lui Iisus Hristos cel Răstignit și Înviat celorlalți apostoli în lipsa sa este reală. Din acest motiv, Mântuitorul Iisus Hristos, după ridicarea Sa din morți, petrece timp de patruzeci de zile în mijlocul ucenicilor, încredințându-i prin gesturi umane și fapte minunate de adevărul Învierii Sale. Astfel, apostolii devin ei înșiși, din martori ai suferinței și ai deznădejdii, martori ai Învierii Domnului. 

     Primul cuvânt adresat de Iisus Hristos femeilor mironosițe a fost „Bucurați-vă!” (Mt. 28,9). Acest îndemn se adresează tuturor urmașilor lui Adam și este de fapt o invitație discretă la moștenirea Împărăției lui Dumnezeu, care, din momentul acesta, devine din nou accesibilă, moartea fiind biruită pentru totdeauna, iar firea umană reintegrată în starea de har, restaurată după chipul și asemănarea Creatorului său. Bucuria Învierii Domnului este, așadar, o stare firească, concretă și permanentă în Biserica lui Hristos până la sfârșitul veacurilor, indiferent de căderile și patimile membrilor ei, de ispitele aduse de cei din afară sau de vicisitudinile istoriei. Ea se actualizează cu fiecare sfântă taină, dar, îndeosebi, cu fiecare nou botezat, cu fiecare spovedanie și se desăvârșește în Sfânta Liturghie la care se împărtășesc credincioșii. 

* * * 

      În primele luni ale acestui an, ca o plagă, s-a întins asupra întregii omeniri un virus ucigaș, necunoscut până acum, numit de specialiști SARS-CoV-2, care a generat boala numită COVID-19. Existența și răspândirea acestuia la nivel planetar au produs pretutindeni haos si dezechilibre economice, sociale și politice. Lumea întreagă a fost cuprinsă de frică, de suferință și de durere, iar mulți dintre semenii noștri, în urma infectării, și-au găsit sfârșitul. Omul contemporan, total nepregătit, a fost luat prin surprinere și trăiește astăzi drama propriei neputințe. Prins în mrejele secularizării, el vede în boala și suferință doar un obstacol în obținerea fericirii efemere și a bunăstării cotidiene. Goana după cele materiale, căutarea obsesivă a plăcerii și ambițiile de mărire si putere, toate acestea l-au depărtat pe omul de azi de Dumnezeu și i-au întunecat rațiunea, nemaifiind astfel capabil să înțeleagă rostul vieții sale pământești și al încercărilor. Din acest motiv, el si-a pus încrederea în progresele științifice din toate domeniile, inclusiv cel medical, și în sistemele politice care-i garantau un echilibru social. 

    Existenta virusului ucigaș, veștile înspăimântătoare care circulă pe toate canalele mass-media, dar mai ales teama de moarte, toate acestea l-au determinat să conștientizeze neputința științei și a societății de a-i proteja sănătatea și siguranța zilei de mâine. Panicat și dezamăgit, el caută acum disperat soluții salvatoare, ajungând în cele din urmă fie la compromisuri care liniștesc amăgitor conștiința, fie la întrebări existențiale profunde și la la căutarea adevăratului sens al vieții în lumea aceasta. 

    La polul opus, omul credincios știe că boala, durerea și moartea sunt consecințele unei libertăți greșit întrebuințate și ale păcatului care alterează firea umană. Totul, inclusiv boala, se întâmplă în viața noastră prin purtarea de grija a lui Dumnezeu, care, pentru vindecarea omului, a pus la îndemâna Bisericii cele șapte Sfinte Taine. Ele tămăduiesc atât sufletul, cât și trupul. Însă boala sufletului, adică păcatul, este mai gravă decât orice boală trupească, deoarece ne apropie de cea mai înfricoșătoare moarte, cea spirituală, care ne poate despărți de Dumnezeu pentru tot restul existenței noastre. 

    Sărbătoarea Învierii de anul acesta, în mod cu totul excepțional, va avea parte de o desfășurare atipică, prin faptul că, dacă restricțiile impuse de autoritățile statului nu vor suferi modificări ulterioare, slujba va avea loc doar în prezența slujitorilor sfintelor altare, credincioșii fiind nevoiți să rămână la casele lor, evitându-se astfel riscul infectării cu acest virus. Această situație, prin amploarea ei, paradoxală și greu de înțeles, a produs în rândul clerului multă suferință, iar în sufletele bunilor creștini nedumerire, deznădejde și, pe alocuri, revoltă. 

    Paradoxală, fiindcă prezența la slujba Învierii și primirea Luminii dătătoare de viață te pot îmbolnăvi cu un virus mortal. Creștinul trăitor vede în toate voia lui Dumnezeu și poate da un înțeles profund duhovnicesc acestei inedite situații. În primul rând, celor care au tendința de a se revolta asupra autorităților, considerându-le vinovate de această situație, le punem la inimă cuvintele Sf. Pavel către Tit: ,,Adu-le aminte să se supună stăpânirilor și dregătorilor, să asculte, să fie gata la orice lucru bun. Să nu defaime pe nimeni, să fie pașnici, îngăduitori, arătând blândețe-ntreagă față de toți oamenii”. (Tit 3,1-2) 

    Chiar dacă bisericile vor fi goale pe dinăuntru, iar nouă preoților ne vor lipsi chipurile pline de bucurie și de evlavie ale fiilor noștri duhovnicești, nimic nu ne va putea împiedica, nici măcar distanța fizică, să ne rugăm unii pentru alții și să ne exprimam cu toții, din locuri diferite, dragostea față de Mântuitorul Iisus Hristos, căci „Cine ne va despărți pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia?” (Rom. 8,35). Avem șansa, poate unică, împlinind astfel porunca Mântuitorului: ”Unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor.” (Mt. 18,20), să transformăm satul sau orașul în care locuim într-o măreață catedrală, biserica să fie altarul, casele noastre să se înmănuncheze într-un imens naos spiritual, iar cimitirele, locurile de odihnă ale moșilor și strămoșilor noștri, să devină pentru o singură noapte pronaosul tainic al amintirilor și durerilor noastre. 

    De ce să nu devină fiecare căsuță a noastră o biserică vie, în care murmurul rugăciunii curate și imnul Învierii să vibreze la unison în toate inimile, așa cum s-a întâmplat în Egiptul începutului de mileniu II, în timpul unui mare persecutor al creștinilor, califul Al-Hakim bi-Amr Allah (985-1021), care a interzis celor asupriți timp de nouă ani să intre în bisericile lor, până într-o seară, când, umblând pe străzile orașului, a auzit în fiecare casă cum se rugau credincioșii egipteni și, plin de uimire, a exclamat: „Deschideți din nou bisericile și lăsați creștinii să se roage cum vor ei, căci azi am descoperit că, închizându-le biserica din orașele lor, aceasta s-a deschis în fiecare casă!” 

    Poate că fiecare dintre noi, cleric sau mirean, ar trebui să facă o introspecție în sufletul propriu și să caute răspunsul sincer la motivul pentru care Dumnezeu a îngăduit situația aceasta. Oare chiar nu avem nimic să ne reproșăm în relația cu Dumnezeu și cu semenii noștri? De câte ori n-am căutat pretexte, false și viclene, să putem lipsi de la sfintele slujbe, să ne rugăm mai puțin sau deloc, să ne oprim de la săvârșirea păcatului și să amânăm pocăința? Câți dintre noi n-au abuzat de bunătatea lui Dumnezeu și de iubirea Lui? Dacă vom avea smerenie și vom conștientiza că totul în lumea aceasta se întâmplă cu voia Celui de Sus, ne vom strădui să-L primim și anul acesta în inima noastră pe Iisus Hristos cel Înviat în condițiile date, pregătindu-ne ca în anul viitor să-L întâlnim mai profund. 

    Totul capătă sens în viața noastră dacă există credință și dragoste. Numai atunci întristarea se schimbă în bucurie, suferința vremelnică se preface în fericire, durerea se vindecă, iar angoasa din fața morții se risipește și apare realitatea vieții veșnice. Este însă nevoie de credință mărturisitoare, de rugăciune stăruitoare, de pocăință smerită și, mai ales, în timpuri de pace, de prezența la Sfânta Liturghie și împărtășirea euharistică, care este doar o prefigurare a bucuriei plenare din Împărăția lui Dumnezeu, așa cum ne sugerează unul dintre troparele cântate la slujba de Înviere: ,,O, Paștile cele mari și preasfinte, Hristoase! O, Înțelepciunea și Cuvântul și Puterea lui Dumnezeu! Dă-ne nouă să ne împărtășim cu Tine, mai adevărat în ziua cea neînserată a împărăției Tale” (Canonul Învierii, Cântarea a XI-a, troparul al II-lea). 

Protos. Zaharia Curteanu

Exarhul mănăstirilor din cadrul Episcopiei Hușilor și

Starețul Mănăstirii Alexandru Vlahuță, jud. Vaslui

Învierea Domnului în carantină

Am primit un cuvânt foarte frumos de încurajare și meditare cu privire la starea de fapt a acestei perioade de carantină ca urmare a pandemiei de Covid-19 și vreau să îl împărtășesc cu voi.

Cuvinte pentru această perioadă 

   Cu darul lui Dumnezeu iată-ne ajunși la începutul Săptămânii Patimilor Domnului nostru Iisus Hristos. În această săptămână Hristos se dă de bună voie pe mâna răufăcătorilor, a nelegiuiților și a ucigașilor spre a fi batjocorit, răstignit și omorât, ca preț de răscumpărare pentru mântuirea celor ce vor crede în El. Este o săptămână cu o încărcătură spirituală cu totul deosebită, în care Biserica înmulțește rugăciunile, slujbele, iar cântările de o frumusețe aparte par a fi culese din cer. De acestea împărtășindu-se an de an, creștinii îl agonisesc pe Hristos, făcând să sporească în ei lucrarea virtuții, așezarea minții, deprinderea rugăciunii, dobândirea liniștirii, pacea gândurilor, slăbirea patimilor, depărtarea obiceiurilor rele, devenind oameni cu o trăire duhovnicească înaltă.

      În această perioadă însă, am putea spune că înseși creștinii trăitori trec printr-o săptămână a patimilor și aceasta datorită faptului că în urma măsurilor luate de autorități, ei nu vor avea posibilitatea de a participa la viața liturgică, cultică a Bisericii așa cum erau obișnuiți să o facă an de an. Chiar și Taina Spovedaniei și Taina Sfintei Euharistii au devenit greu de realizat, toate culminând cu eventuala lipsă de la slujba de Înviere din noaptea Sfintelor Paști, măsuri ce adună în inima credincioșilor o profundă mâhnire și întristare, dar și nemulțumire. 

     Ca de fiecare dată când se întâmplă ceva „rău”, ceva ce nu concordă cu bunul nostru plac, fie la nivel personal, fie general, cel mai adesea ne punem întrebarea „de ce?”. La cele ce se petrec în prezent, ne întrebăm: de ce se întâmplă toate acestea? De ce să nu putem participa la denii? Sau la slujba de Înviere? Dar oare se întâmplă ceva fără consimțământul lui Dumnezeu? Nu, niciodată! Chiar și cel mai neînsemnat fir de iarbă în ochii omului, la Dumnezeu este știut și face parte din Pronia Sa, având rostul lui. Dacă Dumnezeu are în purtarea Sa de grijă cele mai „mici” lucruri în ochii noștri, pe care noi nici nu le luăm în seamă, cu atât mai mult poartă de grijă de coroana creației Sale, adică de oameni. (vezi predica de pe munte, Matei, cap. V-VIII) 

    Poate că nu ne place ce se întâmplă! De multe ori oamenii, datorită firii căzute, obișnuiesc să ”arunce” vina unul pe celălalt, arătând prin aceasta de fapt o iresponsabilitate! Este de prisos să gândim că autoritățile ar fi de vină, că există interese meschine la mijloc, că acționează organizații sau forțe oculte sau alte lucruri de genul acesta. Adevărul curat îl știe doar Hristos! Nu cred că acesta ar fi lucrul care să ne preocupe și care să ne ”fure” timpul, ci mai degrabă să căutăm să avem ochi a vedea ”mesajul” lui Dumnezeu, ceea ce vrea El de la noi, odată ce a îngăduit să se întâmple toate acestea. Dacă Dumnezeu a îngăduit de multe ori să vină peste noi lucruri ce par ”rele” în ochii noștri, a făcut-o pentru a ne ajuta să ne revenim, întrucât ne îndepărtasem de cărarea mântuirii, rătăcind în felurite chipuri și pierzându-ne în întunericul necunoștinței, uitării și delăsării. Oare astăzi nu este la fel? Nu am lăsat cele duhovnicești și am permis celor lumești să pătrundă în noi până într-atât încât am ajuns să ne temem și de un virus? De ce teamă când credința mută munții, înviază morții, curăță leproșii, vindecă orice fel de boală? De ce, când Hristos ne spune că: „toate sunt cu putință celui ce crede”? 

       Să ne aducem aminte de discuția pe care a avut-o Dumnezeu cu Avraam referitor la cetatea Sodomei, aceasta va aduce un pic de lumină ajutându-ne să vedem mai clar realitatea interiorului nostru. În mila lui, Avraam l-a întrebat pe Dumnezeu dacă ar pedepsi cetatea aflându-se în ea cincizeci de drepți, vrând ca pentru cei cincizeci să fie cruțată toată cetatea, dar nu s-au găsit nici măcar cinci! Și știm ceea ce a urmat... Oare noi cum suntem!?.. Sigur o generație de sfinți nu suntem, ci mai degrabă o mulțime de oameni infestați nu de virusul Covid-19, ci de virusul păcatului, ancorată adânc în cele lumești, în alergătura după cele materiale, în ermetismul egoismului dus la cote înalte, trăind împreună dar străini unul de altul, o mulțime de oameni deconectată de la verticalitatea și frumusețea unei spiritualități pline de Duh Sfânt, de iubire și jertfă pentru aproapele. 

       Este adevărat că atunci când suferim o boală grea și primim medicamente amare, iar uneori foarte amare, deși nu ne plac deloc, le luăm în nădejdea vindecării, iar dacă aceasta se produce, uităm cât de amar a fost medicamentul conștientizând cât bine ne-a adus datorită bucuriei vindecării. Probabil și medicamentul pentru o asemenea stare interioară a societății contemporane este unul mai amar...dar cu siguranță va aduce multă tămăduire. 

       Lui Dumnezeu nu îi sunt străine lucrurile ce se petrec atât la noi în țară cât și pe întreg cuprinsul planetei, dar dacă le îngăduie, să fim convinși că le îngăduie fiindcă prin ele lucrează un bine pentru toți! Nu unul material, nu, ci unul de natură spirituală, unul care este în gândul Lui, care îl împlinește treptat și care este dincolo de ceea ce văd ochii noștri. Dumnezeu se folosește de urât ca să ne deschidă ochii să vedem ce este frumos! 

      Știm că întotdeauna jertfa unora a determinat bunăstarea de mai târziu, de multe ori din toate punctele de vedere, a generațiilor ulterioare. Nu fără înțelepciune s-a zis că: „sângele martirilor, sămânța creștinilor”! Sigur în acele vremuri de mucenicie au fost multe „strigăte” și rugi către Dumnezeu pentru nedreptățile ce se săvârșeau, mucenicind creștinii, cum sigur sunt și astăzi față de aspectele și măsurile coercitive față de Biserică. Dar mucenicii sunt în prezent o valoare inestimabilă a Bisericii, mărgăritare de scump preț, mijlocitori tari pentru toate nevoile noastre, în ciuda faptului că în vremea muceniciei lor, moartea lor părea în ochii oamenilor o mare nedreptate. Nu putem afirma neapărat că în zilele noastre măsurile adoptate de autorități ar lua nuanța unei ostilități vădite față de Biserică, dar în ele se citește clar lipsa de credință, neîncrederea în puterea divină și „înlocuirea puterii dumnezeiești și a purtării de grijă a lui Dumnezeu față de oameni” cu „grija statului față de poporul pe care îl conduce”! 

       Dar cine Îl poate înlocui vreodată pe Dumnezeu? Cine poate să Îl învețe pe El carte? Cine poate să Îi dea sfat Celui Atotștiutor? Cine poate să se măsoare cu Cel ce ține Pământul în mână? Sau cine poate să lupte împotriva Celui ce este Stăpânul vieții și al morții? Se vede că mândria omenească, mândrie ce va fi surpată asemenea cum a fost și cea a lui Lucifer când a căzut din Cer! 

      Aici ar trebui ca omul să se smerească și să dea un pas înapoi, să se lase în grija Celui ce le poate pe toate, pentru că doar așa va ieși mai degrabă din groapa în care singur s-a afundat, iar lucrul ăsta ar trebui înțeles și împlinit și de autorități! Ar trebui să știe că de fiecare dată când s-au pornit furtuni asupra Bisericii lui Hristos, multe dintre ele părând gata să o înghită, Ea a ieșit mai biruitoare și mai triumfătoare, strălucind în haina curățată în viforul încercărilor și că orice luptă și ostilitate a vreunui conducător sau parlament împotriva Bisericii lui Hristos îi va aduce doar cădere și pierzare. 

      Dacă luăm în considerare sfatul marilor asceți ai Egiptului în perioada de început a monahismului: „stai în chilia ta și ea te va învăța toate”, gândesc că și acest „stat în casă” ar fi extrem de folositor în regăsirea de sine, a păcii interioare, a rugăciunii și a aproapelui. Nu știm când ne mai putem întâlni cu o așa perioadă, deci la fel ca o albină care adună cele bune din fiecare floare, să fim înțelepți să câștigăm timpul prin lecturarea Sfintei Scripturi, a Filocaliilor și a Patericului, prin conștientizarea faptului că suntem oameni după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, pentru ca și roadele faptelor noastre să fie asemenea înzestrării date nouă de Dumnezeu. 

        În eventualitatea menținerii restricțiilor de participare la slujba din noaptea de Paști, nu vă faceți griji pentru lumina de la Înviere dacă nu va ajunge la dumneavoastră. Nu pe această lumină trecătoare să punem neapărat accent, ci pe cea a sufletului nostru, pe lumina candelei credinței noastre fiindcă aceea este cea care îi place lui Hristos, după cum El a spus: „foc am venit să arunc pe pământ și cât aș vrea să fie acum aprins”.(Luca, 12,49) 

        Nu vom putea ajunge la biserică, dar nu ne împiedică nimeni să facem biserică în sufletul nostru, nu vom putea merge la slujbă, dar o putem urmări prin intermediul postului Trinitas, nu putem răspunde preotului la ”Hristos a Înviat” rostit de el în biserică, dar îi putem spune lui Hristos din inima noastră ”Adevărat ai Înviat”! Nimeni, nici cele cerești, nici cele de pe pământ și nici cele de dedesubt nu ni-L poate lua vreodată pe Hristos din inimă, și nici nu ne poate împiedica să îl trăim indiferent sub ce jug ne-ar pune. 

      

Cu credință în Hristos și cu multă nădejde în purtarea Lui de grijă să trecem această perioadă, nu încărcându-ne mintea cu tot felul de întrebări prisositoare și tulburându-ne inima căutând răspunsuri la ele, sau ascultând știrile din mass-media și dezechilibrându-ne din pricina lor, ci înmulțind rugăciunea și cultivând cele plăcute Domnului, așteptând vremea când Dumnezeu le va aduce pe toate pe făgașul lor firesc. Amin! 

Protos. Euharist Micu 

Starețul Mănăstirii Bujoreni, jud. Vaslui