Grijile vieții și fobiile contemporane - Predică la Duminica a treia după Rusalii

PREDICĂ LA DUMINICA A III – A DUPĂ RUSALII,

Despre grijile vieţii – Mt. 6, 22-33

„Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui 
şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Mt. 6, 33)

Preacuvioși părinți și iubiți frați și surori întru Hristos,

Pericopa evanghelică de astăzi este parte din Predica de pe munte a Domnului nostru Iisus Hristos, unde a rostit și binecunoscutele fericiri. Probabil, unii cu greu înţeleg ceva din aceste porunci dificil de acceptat de iubitorii de sine, iar alţii, mai puţin cunoscători ai învăţăturii noastre creştine, s-ar putea chiar scandaliza. Iată conţinutul acestei pericope:

    „Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care este întru tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult? Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona. De aceea zic vouă: nu vă îngrijiţi pentru viaţa voastră ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea? Priviţi la păsările cerurilor, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele? Şi cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot? Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţini credincioşilor? Deci, nu duceţi grijă, spunând: ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Căci după toate acestea se străduiesc păgânii; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea se vor adăuga vouă“.

 Dreptslăvitori creştini,

 „Grijile vieţii” nu se referă numai la cele de trebuinţă vieţii de aici, sub aspect material, ci şi la cele viitoare, fiind invitaţi, astfel, să ne îngrijim cu deosebire de cele sufleteşti. Mai adânc, trebuie să ne preocupe acele griji spirituale care ne călăuzesc pe drumul mântuitor al cerului.

Dacă ne îngrijim doar de cele materiale, suntem materialişti. Ne îngrijim de cele duhovniceşti, suntem oameni duhovniceşti. Iar felul grijilor noastre ne izvorăşte, astfel, fericire sau nefericire. Preocupaţi doar de cele trecătoare, suntem veşnic frământaţi, panicaţi, nemulţumiţi, cu un cuvânt, nefericiţi. Ne îngrijim de cele ale sufletului, fără a neglija, desigur, cele strict necesare trupului, suntem liniştiţi, împăcaţi, mulţumiţi, cu alt cuvânt, fericiţi, încă din lumea aceasta, nu doar în cea făgăduită.

Iar acum, întorcând privirea spre textul evangheliei, minunându-ne de frumuseţea învăţăturilor, să încercăm o înţelegere mai apropiată a câtorva dintre cuvintele rostite de Mântuitorul nostru Iisus Hristos: „Luminătorul trupului va fi ochiul...”.

Prin „ochi” înţelegem aici nu numai simţul vederii, ci şi mintea, priceperea. Căci spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Ceea ce este ochiul pentru trup, aceea este mintea pentru suflet. După cum atunci când ochii sunt orbiţi, cea mai mare parte a lucrării celorlalte mădulare este pierdută, pentru că li s-a stins lumina, tot aşa şi când mintea este stricată, sufletul se umple de nenumărate rele. După cum cel ce stârpeşte izvorul a secat şi râul, tot astfel cel care strică mintea a tulburat toată osteneala sufletului în lumea aceasta...” (Omilii la Matei, XX, 3).

Pe de altă parte, cunoaştem importanţa ochilor trupeşti pentru o percepţie corectă. Ochii sunt ca nişte ferestre: prin ele noi privim lumea, dar suntem şi priviţi. Starea sufletească a omului se dezvăluie, astfel, în mare măsură prin privire... Bunătatea sau răutatea, lumina sau întunericul, înţelepciunea sau prostia se pot vedea, aşadar, prin intermediul ochiului; se citesc pe fața omului.

„Nimeni nu poate sluji la doi domni...”. Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui Mamona. „Mamona” este un cuvânt care în traducere înseamnă „avuţie, tezaur”, iar în contextul acestui verset este înţeles ca „demon al banului, al avariţiei, al egoismului, al posesiunilor materiale”.

Prin cuvintele de mai sus, Mântuitorul ne îndeamnă să nu fim duplicitari, cu două feţe, să zicem una şi să facem două. Să ne declarăm, adică, fii ai lui Dumnezeu, să părem a fi interesaţi de cele sufleteşti, iar în ascuns să ne preocupe banii, funcţiile, mâncarea, hainele luxoase şi altele asemenea. Ori eşti cu Dumnezeu, ori cu Mamona. Hotărăşte de care parte a vrei să rămâi!

„Nu purtaţi grijă pentru viaţa voastră ce veţi mânca şi ce veţi bea... . Căci pe toate acestea le caută şi păgânii...”. Din capul locului trebuie să înţelegem că Mântuitorul nu îndeamnă la pasivitate, lene, nemuncă. Ne atrage atenţia să nu ne preocupăm, însă, peste măsura cuvenită de cele ale trupului, aşadar spre observarea unui echilibru firesc între grija pentru suflet şi cea pentru materie.

Cei care aud dar nu înțeleg, se scandalizează: Iată, Hristos învaţă pe oameni să nu muncească! Iată un Dumnezeu care-i îndeamnă pe oameni să nu se îngrijească ce vor mânca şi cu ce se vor îmbrăca. Adică, să lenevească, aşteptând să le pice de undeva proverbiala pară mălăiaţă în gura lui Nătăfleață; să plouă, adică, cu mâncare, îmbrăcăminte şi cu toate celelalte lucruri de care avem nevoie aici pe pământ, fără a ne îngriji nicio clipă de ele. Ei bine, nu este aşa!

Aici Hristos și întreaga învățătură a Bisericii ne învață cum să ne raportăm la lucrurile de care avem nevoie, cum să trăim după placul lui Dumnezeu și în folosul nostru și al întregii lumi. Vedem adeseori în jurul nostru oameni care nu ştiu să trăiască. Oameni nefericiţi, care-şi petrec viaţa în abuzuri şi exagerări de tot felul, departe de voia lui Dumnezeu. Există oameni care cred că sinceritatea este slăbiciune, punând în schimb la mare cinste, viclenia şi falsitatea. Oameni care nici măcar în faţa lor înşişi nu-şi mai recunosc slăbiciunile. Există oameni, aşadar, care nu ştiu să trăiască, iar evanghelia aceasta ne învaţă nici mai mult nici mai puţin decât cum să trăim, mergând până la cele mai elementare lucruri din viața noastră, lucruri de care nu ne putem dispensa — hrana şi îmbrăcămintea.

Ce vrea să spună însă evanghelia, să nu ne intereseze deloc nevoile materiale? Îşi propune ea, oare, să încurajeze lenea? Vrea ea să incite la cerşetorie pe cel care, de fapt, ar putea munci şi ar putea să-şi câştige hrana şi traiul său, dar preferă să primească degeaba? Nici pe departe!... Nu se poate ca ea să contrazică pe Sfântul Apostol Pavel care spune clar: „dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce” (II Tes. 3,10). Cum trebuie dar să înţelegem cuvintele din evanghelia de astăzi?

Înţelesul comprimat al evangheliei de astăzi este acesta: nu vă îngrijoraţi peste măsură de lucrurile trupești, dealtfel necesare; să nu pună acestea stăpânire pe voi şi pe sufletele voastre, în aşa fel încât să nu mai puteţi nici măcar zări, din vâltoarea lor, împărăţia lui Dumnezeu! Să nu vă lăsaţi robiţi adică mâncării, băuturii, îmbrăcăminţii, grijilor de tot felul, mai mult decât de Dumnezeu. Să ne îngrijim, adică, în primul rând să-I plăcem lui Dumnezeu, şi abia după aceea de acestea. Să nu-L situăm, aşadar, pe El sub aceste lucruri, căci Dumnezeu este şi Creatorul lor, şi pe toate, ca un Atotputernic, le-a făcut pentru nevoile noastre.

Dumnezeu este gata să fie călăuzitor vieţii noastre, gata să ne ajute în fiecare problemă a noastră, dacă vom şti să I-o cerem. Din păcate însă, sunt atâţia oameni care-L „izolează” mai degrabă, îl limitează pe Dumnezeu la o cruce fugară, formală şi aproape inconştientă. Sunt între noi persoane care uită sau nu iau în seamă faptul că, dincolo de trupul acesta material, care sigur, îşi cere drepturile sale, au şi suflet, de care cel puţin în duminici și sărbători trebuie să se îngrijească în mod deosebit. Sunt oameni care nu înţeleg că nu se poate să slujească şi lui Dumnezeu şi păcatelor. Sunt persoane care şi duminica şi în sărbători şi tot timpul petrec la fel: în fuga aceasta după hrană, după bunuri materiale, după îmbrăcăminte, oameni „al căror dumnezeu este pântecele lor”, potrivit Apostolului Pavel (Flp. 3, 19).

Nu vrea, Doamne fereşte, să ne spună că necesitățile materiale nu au nicio importanţă pentru noi! Dimpotrivă! Haideţi să ne aducem aminte că Mântuitorului Hristos i-a fost milă de mulţimea care şedea şi-L asculta şi, pentru că se făcuse seară şi era înfometată, a binecuvântat pâinea şi peştele şi, înmulţindu-le, a purtat grijă de această nevoie a firii (Mt., cap. 14 şi 15). Nu vrea Dumnezeu să ne spună că nu trebuie să ne îngrijim deloc de mâncare, de bunurile materiale necesare şi de îmbrăcăminte, de sănătatea noastă și a familiei noastre, ci ne interzice să ne facem din acestea mici „dumnezei”, care să se substituie adevăratului Dumnezeu în sufletele noastre. Nu cumva preocuparea noastră numărul unu — grijă, obsesie, stres — să fie de ordin material, iar El să ajungă să ocupe în inima noastră un loc secundar, ultimul loc sau nici măcar acela. Dumnezeu se vrea prezent permanent în sufletul şi în preocupările noastre.

Aşa trebuie să-L receptăm, iar nu în felul în care a ajuns să fie receptat astăzi de tot mai mulţi: ca Unul „îndepărtat” şi izolat undeva în cer, ce asistă pasiv cum se nasc oamenii şi mor, pentru ca după aceea să îi ia la Dânsul sau nu, fără însă a participa la viaţa lor şi ei la a Lui. Eu cred că pe Dumnezeu trebuie să-L receptăm ca pe „un prieten pe care-L ţinem totdeauna de mână” şi pe Care îl simţim totdeauna aproape. El este singurul în măsură să ne ajute în problemele, slăbiciunile şi nevoile noastre. El poate şi-Şi doreşte să fie prezent în fiecare act de-al nostru, numai să-I cerem ajutorul şi „să-L ţinem de mână” permanent.

Bunurile materiale în sine nu trebuiesc condamnate, dacă sunt agonisite cinstit şi administrate creştineşte. „Nu-i condamn pe bogaţi - spune Sfântul Ioan Gură de Aur - ci pe cei robiţi de bogăţie”. Iov a fost bogat, dar nu a fost rob lui Mamona; nu era stăpânit de Mamona, ci-l stăpânea; era stăpân, nu rob. Stăpânea toate averile lui, ca şi cum ar fi fost administratorul unor averi străine. Nu numai că nu răpea averile altora, ci chiar pe ale sale le dădea celor nevoiaşi”. Înţelegem, aşadar, că „a nu purta de grijă ce vom mânca şi ce vom bea”, înseamnă a nu ne preocupa excesiv, peste măsură, egoist, de cele de pe pământ, ignorând aspiraţiile cereşti ale sufletului. Nu a ne lăsa în „voia soartei”, cum se spune, adică a nu munci, aşa cum din păcate înţeleg unii semeni de-ai noştri.

Iubiți credincioși,

În contextul zilelor noastre și a evenimentelor contemporane, există o mulțime de motive de îngrijorare. Astăzi ne confruntăm cu o pandemie și posibil o criză economică, întâmplată sau regizată de puterile oculte, doar Dumnezeu, Cel care a îngăduit aceasta spre folosul duhovnicesc al nostru, știe.

Pe măsură ce coronavirusul s-a răspândit în lumea întreagă, s-au interzis deplasările, s-au anulat evenimentele, s-au introdus acele reguli stricte de carantină și s-au limitat și încă se limitează contactele personale ale oamenilor. S-au închis până și bisericile, spitalele duhovnicești și de multe ori și trupești ale celor ce cred. Vedeți ce face grija de trup peste măsură, grija care Îl exclude pe Dumnezeu din viața omului? Frontierele s-au închis, rafturile din magazine s-au golit, oamenii tremurau și încă mai tremură de frică...

Situațiile de acest fel – fie pandemia COVID-19, fie criza economică sau orice altceva – pot deveni un motiv de frică și îngrijorare pentru cei necredincioși. Această frică și îngrijorare îi face să cadă în una din cele două extreme.

Prima extremă – fatalismul. Dăm mâinile în jos și spunem: „Fie ce-o fi. Când se va întâmpla, atunci și mă voi gândi, dar acum îmi voi continua viața și nu-mi voi face griji cu privire la modul în care aceste evenimente ar putea să afecteze viața mea și a celor din jur.”

Cealaltă extremă – controlul absolut. Suntem paralizați de îngrijorare și ne consumăm toate eforturile, intelectuale și fizice, pentru analiza celui mai rău scenariu posibil. Respectiv, întrucât nu ne putem controla destinul, noi încercăm să controlăm tot ce putem, și chiar și ceea ce nu putem.

Viziunea asupra vieții și morții determină reacția la ceea ce se întâmplă acum. Modul în care puteți să vă descurcați cu frica și îngrijorarea depinde mult de ceea ce credeți despre viață și moarte. Dacă viața aceasta e tot ce avem, atunci există motive de frică. La fiecare colț, de fiecare dată când trecem strada sau când dăm mâna cu cineva, ne poate aștepta sfârșitul. Dacă viața aceasta e tot ce avem, atunci fiecare secundă o considerăm importantă și ocolim orice pericol.

Hristos însă ne învață altceva. Din Sfintele Scripturi aflăm că viața noastră nu este doar o frântură scurtă, care azi este, iar mâine nu va fi. Omul a fost creat pentru veșnicie. Aici suntem doar în treacăt. Chiar dacă trupurile noastre au fost create pentru o perioadă scurtă de timp, sufletele noastre vor continua să trăiască pentru veșnicie, însă trebuie să trăim veșnicia de acum.Un Sfânt Părinte chiar îndrăznea să afirme că cel care nu trăiește raiul încă de pe pământ, adică o viață curată, cu Dumnezeu, în fapte bune și rugăciune, nu va vedea raiul nici după moarte.

În contextul pandemiei trebuie să avem discernământ. Nu trebuie să fim nepăsători crezând că nouă nu ni se poate întâmpla nimic, că sunt credincios, dar nici nu trebuie să ne lăsăm pradă fricii.

Nu trebuie să fim fataliști, că avem așa-zisa nădejde în Dumnezeu, și ne păzește de orice, fără să ne păzim noi înșine în prealabil. 
Am nădejde și credință în Dumnezeu că mă ocrotește și ferește de rele, dar nu trec strada fără să mă asigur, ci doar pe trecerea de pietoni; am nădejde, dar nu conduc peste limita legală; am nădejde, dar mă spăl pe mâini, iau tratament când sunt bolnav, muncesc ca să îmi câștig traiul zilnic. Este un proverb românesc: „Dumnezeu dă, dar nu îți pune în traistă!”  Eu trebuie să mă îngrijesc de mine și de aproapele cât îmi este cu putință, iar ce este peste puterile mele, le las în grija lui Dumnezeu.

Nu trebuie să ne fie frică de boală, foamete și tot felul de necazuri și supărări. Sfânta Scriptură ne învață că există două tipuri de frică: există frica de Dumnezeu și începutul înțelepciunii, iar al doilea tip de frică este cea inspirată de demoni, adică o teamă patologică. Însă, pe lângă acestea două, mai există și un al treilea tip, o așa numită teamă psihologică, ce se referă la nesiguranța și instabilitatea emoțională a unei persoane.

Sfântul Paisie Aghioritul, meditând și făcând o radiografie a lumii contemporane și a sufletului „omului recent”, spunea că în alte vremuri, omul avea o singură teamă – teama sfântă de Dumnezeu. Dar nu o teamă paralizantă, ca de un stăpân dur, neînțelegător și grabnic pedepsitor, ci teama fiului de a nu-și supăra părintele bun și iubitor, care nu l-a întristat niciodată pe copilul său, ci, dimpotrivă, și-a sacrificat întreaga Sa viață pentru binele lui. Teama aceasta sfântă îl făcea pe om să trăiască frumos și virtuos, în dragoste de Dumnezeu și în înțelegere și respect față de semenii săi.

Astăzi, în lumea științei și a tehnologiei, a progresului material și a emancipării nefirești, când inima omului a devenit „de gheață”, insensibilă la durerile celorlalți, ba chiar și ignorantă față de ale sale, frica de Dumnezeu a fost alungată din sufletul omului.

Și fiind alungată din sufletul omului această frică sfântă, observa Sfântul Paisie, în sufletul omului au intrat sumedenie de alte temeri, una mai sfâșietoare decât alta: teama de boală, teama de șomaj, teama de hoți sau pagubă, teama de moarte, „teama de teamă” etc.

Ca să fac o paranteză există peste o sută de fobii, temeri, frici de diferite lucruri sau situații, unele înregistrate ca boli ce necesită terapie sau tratament medicamentos.

Una dintre cele mai viclene temeri este „teama de celălalt”, teama de semeni, teama de „aproapele”. Iar aceasta este confirmată de tratatele sau manualele de psihologie și psihiatrie. De la „teama de a vorbi în public” din perioada comunismului violent și criminal, am trecut, iată, la „teama de aproapele”. Ultimele statistici confirmă faptul că teama cea mai mare a omului contemporan este așa-numita „fobie socială” sau „anxietatea socială”, adică teama de ceilalți. Teama de străini, teama de colegi, teama de prieteni, teama de membrii familiei, ba chiar teama de tine însuți și „teama de teamă”. Spaima că ești urmărit și monitorizat cu scopul de a fi judecat și criticat, clevetit și condamnat.

Proliferarea bolii Covid-19 ar trebui să fie un prilej de verificare și întărire în credință, nu prilej de deznădejde și temeri. Atitudinea de discernământ a creștinului trebuie să aibă o dublă direcție.

În primul rând, după cum am mai spus, suntem datori să întreprindem tot ceea ce ține de noi în prevenirea bolii, iar dacă aceasta s-a instalat deja, să luptăm cu toate puterile pentru vindecarea trupească. În această lucrare, trebuie să țină cont sau să respecte recomandările medicale autorizate, având convingerea că medicii și lucrarea lor sunt „mâna lui Dumnezeu” întinsă asupra lumii, spre tămăduirea ei fizică și spirituală.

Însă, mai presus de toate, creștinul trebuie să își îndrepte gândul curat și rugăciunea stăruitoare spre Milostivul Dumnezeu, Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre, de la Care vine „toată darea cea bună și tot darul desăvârșit”, spre mântuirea noastră și a lumii. Cu alte cuvinte, să nu ne temem a înfrunta, împreună cu Hristos, boala – oricare ar fi aceasta. Mai degrabă să ne temem a trăi, aparent sănătoși fizic, dar bolnavi și infirmi sufletește. Să alegem frica de Dumnezeu cea mântuitoare, care ne vindecă de fricile nefirești cele tulburătoare!

Frați creștini,

În loc de concluzie, vă istorisesc o minunată pildă despre Pronia dumnezeiască:

Se spune că un om cu viaţă îmbunătăţită a primit la bătrîneţe de la Dumnezeu darul de a-şi vedea trecutul. Şi-a revăzut viaţa pe care a parcurs-o, paşii pe care i-a făcut în viaţă ca pe nişte urme moi pe nisip. Şi, întorcându-se şi reluându-şi firul vieţii sale de la început, a văzut că, de cele mai multe ori nu era numai o pereche de paşi, ci două. Alături de urmele sale pe nisip era încă o pereche de paşi, şi i-a zis Dumnezeu: Acestea sunt urmele Mele, care au fost alături de tine şi ţi-au călăuzit paşii, sprijinindu-te totdeauna. Uitându-se mai bine însă, omul nostru a observat că, în clipele cele mai grele ale vieţii nu mai erau două perechi de urme, ci doar una, şi atunci a strigat la Dumnezeu şi I-a zis: Bine, Doamne, tocmai în clipele cele mai dureroase şi mai grele şi când aveam nevoie mai multă de Tine, m-ai lăsat singur? Și i-a zis Dumnezeu: În clipele cele mai grele din viaţa ta, pentru că M-ai slujit şi M-ai iubit, pentru că M-ai chemat totdeauna şi M-ai dorit, atunci Eu te purtam pe umerii Mei!…”

Fie ca Dumnezeu să ne poarte pe calea cea îngustă, dar mântuitoare, ca să Îl slăvim, în veacul cel viitor, împreună cu îngerii, cu Preacurata Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, și cu toți sfinții: Slavă Ție, Treime Sfântă: Tatăl Care ne-ai creat, Fiule Care ne-ai mântuit prin Răstignirea și Învierea Ta și Duhule Sfinte, Care ne-ai îndumnezeit! Amin.

M.H.

Arhim. Ioanichie Bălan - Convorbiri duhovnicești

  Linkurile pentru descărcare le găsiți la sfârșitul postării

Viața

   Părintele Ioanichie Bălan s-a născut în data de 10 februarie 1930 în localitatea Stănița, județul Neamt, primind, la Botez, numele de Ioan.

   După ce a absolvit Liceul comercial din Roman, în 4 noiembrie 1949, a venit la Mănăstirea Sihăstria. Este tuns în monahism la data de 14 aprilie 1953 și este hirotonit diacon la data de 15 aprilie 1953. Între 1949-1971 îndeplinește în Mănăstirea Sihăstria ascultările de casier, contabil, secretar și ghid al mănăstirii.
Între anii 1971-1990, când comuniştii  făceau nenumărate schimbări şi presiuni asupra vieţii bisericeşti, părintele Ioanichie Bălan se mută la Mănăstirea Bistriţă, judeţul Neamţ. Cu acest prilej, între anii 1971-1975, el urmează cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti, pe care le termină cu lucrarea intitulată „Chipuri de călugări îmbunătăţiţi din mănăstirile nemţene”.
   În ziua de 2 februarie 1979, ierodiaconul Ioanichie Bălan este hirotonit preot, de către vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist. Mai apoi, în anul 1984, el va fi numit protosinghel, iar în anul 1992, arhimandrit. Abia în anul 1990 va reveni la Mănăstirea Sihăstria, unde îşi va continua activitatea misionară şi publicistică.
Părintele Ioanichie Bălan a trecut la cele veşnice în dată de 22 noiembrie 2007, în chilia sa din Mănăstirea Sihăstria, la vârsta de 77 de ani.

Opera

 In anul 1980 apare prima editie a monumentalului Pateric romanesc. Era o lucrare pe care o intrevazuse inca din anul 1965, atunci cand scria in prefata la Chipuri de calugari imbunatatiti din manastirile nemtene urmatoarele cuvinte:

    „Daca asemenea lucrari s-ar continua in cele mai importante regiuni ale tarii, s-ar putea intocmi un adevarat pateric romanesc si s-ar imbogati calendarul Bisericii noastre cu noi sfinti nationali“.

   Dragostea fata de sfintii neamului l-a facut pe Parintele Ioanichie sa se osteneasca vreme de 15 ani la aceasta lucrare de pionierat, care cuprinde, in mai mult de 700 de pagini, scurte biografii si cuvinte de invatatura a

    „peste 300 de parinti romani, care s-au nevoit dupa voia lui Dumnezeu din secolul XIV si pana in prima jumatate a secolului XX, atat in Moldova, Tara Romaneasca si Transilvania, cat si in Muntele Athos si la Locurile Sfinte. O buna parte dintre ei sunt cuviosi sihastri si lucratori ai rugaciunii lui Iisus, care au stralucit in viata de obste si mai ales in mici sihastrii retrase de lume, dintre care unii au ajuns la o inalta sfintenie, calugari harismatici, faptuitori de lucruri minunate si inainte-vazatori duhovnicesti“.

    Cu adevarat, la inceputul anilor 1980 era un moment providential pentru aparitia Patericului romanesc. El venea ca o completare fireasca la volumele Filocaliei traduse de Parintele Dumitru Staniloae si aparute in aceeasi perioada. Daca in acestea se prezentau temeliile teoretice ale vietii duhovnicesti in Hristos, cartea Parintelui Ioanichie prezenta exemple practice de traire a celor expuse in scrierile filocalice, ca confirmare vie ca omul „se poate curati, lumina si desavarsi” si ca pe pamantul romanesc au existat astfel de nevoitori care au parcurs calea spre cer.

 Patericul romanesc a ramas pana in zilele noastre o carte de referinta pentru cei care vor sa cunoasca spiritualitatea romaneasca. S-a tiparit in cinci editii, Parintele Ioanichie largind aria de documentare, incepand cu cea de-a doua editie, la secolele IV-XXI, si adaugand de fiecare data noi biografii ale unor nevoitori care nu fusesera inclusi cu ocazia celorlalte aparitii. Cartea a cunoscut si un ecou international deosebit, fiind tiparita integral in limba greaca (1985), si partial in limbile italiana (1987), franceza (in traducerea Parintelui Nicolae Steinhardt – 1987), engleza (1997) si maghiara (2004).

  In anul 1981, stapanit de ravna de a face cunoscut rolul monahismului in istoria neamului romanesc, Parintele Ioanichie a publicat a doua sa carte fundamentala: Vetre de sihastrie romaneasca. Asa cum mentiona in introducere, lucrarea avea „rolul de a relata si dovedi, atat istoric si documentar, cat si geografic, etnic, lingvistic si toponimic inceputurile vietii monahale pe pamantul tarii noastre“.

    Pentru a prezenta cele 24 de vetre de sihastrie cuprinse in cele peste 500 de pagini ale cartii, Parintele Ioanichie a desfasurat o munca de documentare uriasa, cercetand cu de amanuntul vechi pomelnice ctitoricesti, legende, traditii locale, scrise si orale, insemnari de pe carti vechi, studii arheologice, catagrafii si topografii de pe tot cuprinsul tarii. Cercetarea sa s-a extins si asupra sihastrilor si sihastriilor din Muntele Athos, de la Sfintele Locuri si de la Muntele Sinai, carora le-a dedicat un capitol special la sfarsitul cartii.

   

   In anul 1984 Parintele Ioanichie publica primul volum din cea de-a treia carte a trilogiei sale inchinate spiritualitatii monahale romanesti: Convorbiri duhovnicesti. Inca de la inceputul anilor 1970, el alcatuise un manuscris dactilografiat purtand acelasi titlu si cuprinzand dialoguri cu 45 de calugari si calugarite cu viata imbunatatita.
   

   Dupa mai mult de 10 ani de documentare suplimentara, in care a adaugat noi convorbiri cu mari profesori de la institutele teologice din tara, precum si cu alti parinti romani renumiti, s-au strans peste 60 de dialoguri menite „sa raspunda credinciosilor nostri si calugarilor mai tineri cum trebuie sa traiasca pe pamant pentru a mosteni viata cea vesnica, oferindu-le experienta si sfaturile vii ale parintilor batrani, sprijinite pe temelia Sfintei Scripturi si invataturile Sfintilor Parinti“. Acestea au alcatuit primul volum al Convorbirilor duhovnicesti, numarand peste 600 de pagini, in care erau prezente nume de referinta ale Ortodoxiei romanesti, precum parintii: Cleopa Ilie, Dumitru Staniloae, Ioan G. Coman, Constantin Galeriu, Paisie Olaru, Sofian Boghiu, Arsenie Papacioc, Benedict Ghius, Teofil Paraian, Petroniu Tanase si altii.

   Nu a fost usor pentru Parintele Ioanichie sa-i abordeze pe toti acesti parinti. Pentru unii era cunoscut, altii insa nu-l cunosteau si, in acea perioada tulbure, erau banuitori fata de necunoscuti. La aceasta dificultate se mai adauga si faptul ca in acea vreme Parintele Ioanichie nu dispunea de mijloacele moderne de inregistrare de astazi.
   

   Pe langa aceste dialoguri purtate verbal cu marii duhovnici ai tarii, Parintele Ioanichie a lucrat la alcatuirea Convorbirilor si prin corespondenta cu cei mai renumiti profesori de teologie si cu unii stareti si starete din diferite zone ale tarii.

   Efortul Parintelui Ioanichie nu a ramas nerasplatit, cartea sa avand un ecou deosebit in randul celor interesati de spiritualitatea ortodoxa romaneasca. Daca din Patericul romanesc si din Vetre de sihastrie romaneasca cititorii aflau despre un trecut al monahismului nostru presarat cu personalitati harismatice de exceptie, la inaltimea sfintilor altor popoare ortodoxe, din Convorbiri duhovnicesti ei aflau despre un prezent cu mari parinti in viata, purtatori de duh, pregatiti sa raspunda la toate marile intrebari care framantau constiintele cautatorilor de adevar. Intr-o lume in care materialismul predomina, erau prezentati, unii pentru prima oara, parinti care traiau bucuria vietii in Hristos si erau gata sa o impartaseasca si celor care o cautau cu sinceritate. Pentru multi cititori ai cartii, aceasta le-a aparut ca o lumina care a stralucit in intunericul spiritual al acelor ani.

   Avand in vedere buna primire de care s-a bucurat primul volul de Convorbiri duhovnicesti, Parintele Ioanichie a purces la continuarea acestuia printr-un nou sir de dialoguri cu mari dascali de teologie si duhovnici. Generatia celor formati inainte de epoca ateismului era aproape de apus si parintele se simtea raspunzator pentru salvarea si transmiterea catre urmasi a comorilor de duh pe care acestia le adunasera. Astfel, in anul 1988 apare cel de-al doilea volum al Convorbiri duhovnicesti, primit cu aceeasi bucurie de cei care insetau de apa cea vie a cuvintelor marilor parinti. Dintre numele care apar in cele peste 800 de pagini ale acestei noi culegeri de dialoguri mentionam parintii: Dumitru Staniloae, Constantin Galeriu, Iachint Unciuleac, Bartolomeu Anania, Nicolae Delarohia (Steinhardt) si altii.

    Cu cel de-al doilea volum al Convorbirilor duhovnicesti se incheie seria cartilor tiparite de Parintele Ioanichie in timpul regimului comunist, in conditii de cenzura si piedici de multe feluri. Lupta cu aceste greutati l-a solicitat foarte mult. Adeseori soarta cartilor sale era incerta, erau amanate la nesfarsit si se invocau tot felul de motive pentru a nu fi tiparite. Numai credinta puternica a parintelui si rugaciunile sale si ale altor parinti l-au ajutat sa treaca peste aceste incercari si sa-si vada tiparite cartile sale.

   In toti acesti ani, Parintele Ioanichie nu a mai trait pentru sine, ci pentru sfinti si pentru memoria lor, pentru care a fost gata sa se jertfeasca cu totul, riscandu-si chiar viata si liberatea si trecand prin chinuri de marturisitor. Tot ceea ce a lucrat, a lucrat din dragoste: din Dragoste pentru Dumnezeu ca sa fie pururea slavit, din dragoste pentru sfinti, ca sa fie cinstiti ca niste fii ai lui Dumnezeu, si din dragoste pentru oameni, ca sa se bucure impreuna cu sfintii.

   In acelasi timp insa, cartile i-au adus pe langa recunostinta din partea cititorilor si multa faima. Dar parintele de tanar lasase lumea cu toate tentatiile ei si alesese sa traiasca pentru Dumnezeu. A iubit viata de manastire si ar fi vrut sa ramana necunoscut, dar cartile sale l-au facut vestit pana si peste hotarele tarii. Totusi, nu acesta era telul sau, sfintia sa nu a lucrat pentru titluri sau onoruri, ci a ramas in continuare un parinte apropiat tuturor, cu usa deschisa pentru fiecare. In plus, gasea cai ca sa depaseasca ispita mandriei chiar si in calitatea sa de autor de renume. De aceea, in acest veac de acum, atat de iubitor de slava desarta, spunea uneori celor care il mai ajutau la corectura: “Mai lasati si greseli, pentru smerenie“, caci nu cauta cinste de la oameni, ci de la Dumnezeu, si ii era destul sa fie cinstit sfintii si cuviosii pe care ii infatisa, iar pe sine se lasa la urma ca un nestiutor.

Linkuri de descărcare

   După cum v-am obișnuit, vă oferim gratuit varianta scanată și bună de imprimat a celor două volume de Convorbiri duhovnicești.

Spor la lectură și pomeniți și ostenitorul!

   Totodată fac  un apel la cei care dețin cartea Vetre de sihăstrie românească să o scaneze și pentru noi și să o trimită pe adresa de e-mail: mon.hrisostom@gmail.com, o voi edita și oferi gratuit mai departe prin intermediul archive.org

Convorbiri duhovnicești volumul I

Convorbiri duhovnicești volumul II

Sfântul Ioan Gură de Aur - Opere care nu se găsesc de cumpărat

    Editura Patriarhiei, Editura Sophia și alte edituri au publicat sau reeditat marea majoritate a cărților Sfântului Ioan Gură de Aur, restul circulă în format pdf, scanate de creștini binevoitori. Ca și Colecția Părinți și Scriitori Bisericești, am căutat să vă pun la dispoziție o variantă bună de printat.

Mai jos sunt titlurile cu linkurile pentru descărcare.

    

1. Comentariile sau Explicarea Epistolelor către Tit și Filimon, Apa Vieții, 2019

2. Comentariile sau Explicarea Epistolei către Galateni, Tipografia Dacia, Iași, 1901

3. Comentariile sau Explicarea Epistolelor Pastorale: I și II Timotei, Atelierele Grafice SOTEC, București, 1911 

4. Comentariile sau Explicarea Epistolei către Filipeni, Atelierele Grafice SOTEC, București, 1903

5. Comentariile sau Explicarea Epistolei către Evrei, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1923

6. Comentariile sau Explicarea Epistolei către Efeseni, Tipografia Dacia, Iași, 1901

7. Comentariile sau Explicarea Epistolelor către Coloseni și I și II Tesaloniceni, Atelierele Grafice SOTEC, București, 1905

8. Cele dintâi omilii la Facere, Sophia 2004, refăcut Apa Vieții, 2012

Predică la Praznicul Botezului Domnului nostru Iisus Hristos

Preacuvioși părinți și iubiți frați și surori întru Hristos,

C

u mila și cu îndurarea lui Dumnezeu, iată am ajuns și în anul acesta la prealuminatul praznic al Botezului Domnului. Sărbătoarea de astăzi se mai numește și Teofanie sau Epifanie, adică Arătarea lui Dumnezeu.

Acest eveniment a avut loc atunci când Hristos a ajuns la vârsta de treizeci de ani, înainte de a începe lucrarea oficială a învățăturii și a Patimilor Sale pentru mântuirea neamului omenesc. Alegerea acestei vârste pentru începerea activităţii publice a lui Hristos în lume are legătură cu faptul că la evrei putea vorbi poporului doar un bărbat desăvârşit; treizeci de ani fiind considerată vârsta maturizării omului.

Sfânta Scriptura nu amintește multe evenimente din intervalul de timp dintre Întâmpinarea Domnului si Botezul lui Hristos. Ceea ce cunoaștem este fuga în Egipt şi întoarcerea de acolo, ca şi prezenţa lui Hristos în templu la vârsta de doisprezece ani. Evangheliile nu au fost scrise pentru a descrie întreaga viață a lui Hristos, ci pentru a face cunoscută lumii întruparea Fiului lui Dumnezeu-Cuvântul și, de asemenea, pentru a vădi învățătura, faptele şi patimile Sale pentru neamul omenesc. Evangheliile au fost materiale de catehizare şi nu era necesară istorisirea vieții lui Hristos şi nici a întâmplărilor din copilăria Sa. Prezenţa Lui în templu la doisprezece ani a fost surprinsă de Evanghelie tocmai pentru că a însemnat o vădire timpurie a faptului că El era Fiul lui Dumnezeu.

Trebuie subliniat faptul că absenţa evenimentelor din copilăria şi din adolescenţa lui Hristos nu înseamnă că El nu se afla în Iudeea. În afară de cei şapte ani de pribegie în Egipt, de frica regelui Irod, Hristos a trăit lângă Maica Sa şi lângă Iosif, care era tatăl Sau adoptiv, şi le era supus. Nu este adevărat ceea ce se spune de către unii, anume că Hristos S-ar fi dus în alte ţări, ca de exemplu în India, unde Şi-ar fi petrecut viaţa până la vârsta de treizeci de ani, când S-ar fi arătat dintr-o dată în Nazaret şi la râul Iordan. În Sfintele Evanghelii există mărturii care arată că atunci când a început propovăduirea, Hristos era cunoscut de compatrioții Săi, numai că ceea ce îi nedumerea pe aceștia era înțelepciunea Sa.

Hristos vine la Ioan care predica şi boteza la râul Iordan. De vreme ce botezul lui Ioan avea rolul de a-i îndruma pe oameni pentru ca aceștia să-şi cunoască starea de păcătoșenie şi de a pregăti poporul pentru primirea Botezului desăvârșit al lui Hristos, iar Hristos, fiind Dumnezeu desăvârșit şi om desăvârșit, nu făcuse niciun păcat, atunci de ce a fost nevoie ca El sa primească Botezul?

Sfântul Ioan Damaschin spune că Hristos nu S-a botezat pentru că avea nevoie de curățire, „ci pentru a lua asupra Sa curățirea noastră”. El Şi-a asumat curățirea oamenilor în același fel în care a primit Patimile şi Răstignirea, cu toata durerea si suferința lor. Hristos S-a botezat pentru a strivi capetele dracilor; pentru a spăla păcatul şi a-l îngropa în apă cu totul pe vechiul Adam; pentru a-l sfinți pe Botezător, fiindcă nu Înaintemergătorul L-a sfințit pe Hristos, ci Hristos l-a sfințit pe Înaintemergător, atunci când acesta din urma a pus mâna sa pe capul lui Hristos; S-a mai botezat pentru a ţine Legea, deoarece El Însuși o dăduse şi nu voia să pară un călcător al ei şi, în fine pentru a descoperi taina Sfintei Treimi şi a oferi preînchipuirea şi modelul propriului nostru botez, adică Botezul desăvârșit care se face cu apă şi cu Duh Sfânt. Dincolo de toate acestea, prin Botezul Său în râul Iordan, Hristos a sfințit apele. De aceea, în ziua Bobotezei săvârșim slujba sfințirii apelor, iar in timpul slujbei cerem Duhului Sfânt sa se pogoare asupra apei. Astfel, după sfințire, apa încetează sa mai fie apă a căderii, făcându-se apă a reînnoirii pentru că se unește cu harul nezidit al lui Dumnezeu.

Căderea şi stricarea firii noastre au fost urmate de renașterea omului. Prin întruparea lui Hristos, ca şi prin toate celelalte etape ale sfintei iconomii, între care se afla, firește, şi Botezul în râul Iordan, neamul omenesc a fost remodelat. Vrând să rezidească firea noastră stricată de păcat, Dumnezeu a folosit foc şi apă. Focul a venit de la El, pentru că Dumnezeu este „foc mistuitor” care arde răul, iar apa a fost luată din râul Iordan. Se ştie că e abosolut imposibil ca apa şi focul să existe împreună, pentru că focul nu se poate aprinde şi nici nu poate să ardă în apă, iar apa stinge focul, dar în râul Iordan, ele au putut să coexiste pentru că focul era nezidit, în vreme ce apa era zidită. De aceea, focul nu a fost afectat de apă, dimpotrivă, apa zidită s-a sfinţit prin focul Dumnezeirii.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Iordanul este chipul neamului omenesc. El se numește astfel, pentru că are în alcătuire două izvoare: Ior şi Dan. Aceste izvoare formează râul Iordan, care se varsă în Marea Moartă. Prin analogie, întregul neam omenesc se trage din două izvoare, adică din Adam şi Eva, dar prin păcat, el a fost îndreptat spre moarte, adică spre marea moartă a vieții noastre, care este cuprinsă de întunecime. Întrupându-Se, Hristos a venit în Iordan, adică în neamul omenesc, a biruit moartea şi i-a întors pe oameni spre viața primordială.

Iubiţi credincioşi,

În nici o altă împrejurare nu avem o descoperire atât de minunată a Sfintei Treimi ca la Botezul Domnului. Este adevărat că Sfânta Scriptură conţine unele mărturii despre Sfânta Treime şi înainte de venirea Mântuitorului. Astfel, cuvintele lui Dumnezeu „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră” (Fac. I, 26) mărturisesc prezenţa nu unei singure persoane în Dumnezeu, ci a unei plurităţi. Cântarea „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot” (Is. VI, 3) indică faptul că îngerii (Serafimii) preamăresc pe un singur Dumnezeu în trei persoane. Să ne amintim apoi că patriarhul Avram a fost vizitat la stejarul Mamvri de trei tineri, cărora li s-a închinat şi le-a adus daruri, adresându-li-se însă ca unui singur Om prin singularul „Doamne”, căci ştia că Dumnezeu este de faţă (Fac. XVIII, 1-2). Dar toate aceste descoperiri şi altele au fost mai puţin clare, deoarece ele au avut loc într-o vreme de pregătire şi de aşteptare a mântuirii.

Sfintele Evanghelii ne istorisesc că, „botezându-se Iisus, când ieşea din apă, îndată cerurile s-au deschis şi Duhul lui Dumnezeu s-a văzut pogorându-se ca un porumbel şi venind peste El. Şi iată glas din ceruri zicând: Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit” (Matei III, 16-17; Marcu I, 10-11; Luca III, 21-22).

Arătarea Sfintei Treimi în timpul Botezului Domnului este descoperirea unei taine mari şi nepătrunse de mintea omenească. Ea ni s-a descoperit pe măsura puterii noastre de a cunoaşte şi de a crede. Astfel, din cuvintele „Fiul Meu cel iubit”, rostite de Tatăl, înţelegem că între Tatăl şi Fiul este o iubire veşnică, iar arătarea Sfântului Duh în aceeaşi clipă mărturiseşte prezenţa aceleiaşi iubiri atât între Tatăl şi Duhul Sfânt, cât şi între Fiul şi Duhul Sfânt. De aceea, Sfântul Ioan Apostolul şi Evanghelistul a scris: „Dumnezeu este iubirea” (I Ioan IV, 8). Fiul ne-a descoperit că Sfântul Duh purcede de la Tatăl (Ioan XV, 26), ceea ce însemnează că e plin de iubire ca şi Tatăl. Iubirea lui Dumnezeu faţă de lume exprimă iubirea între persoanele Sfintei Treimi, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Acest adevăr reiese din cuvintele Mântuitorului: „Precum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi” (Ioan XV, 9): „Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă, ca să fie cu voi în veac Duhul Adevărului” (Ioan XIV, 16-17).

Desigur, mintea omenească nu poate cuprinde în întregime taina Sfintei Treimi. Un singur Dumnezeu proslăvit în Treime ne-a fost descoperit de Persoana Fiului deofiinţă cu Tatăl, născut înainte de veci, Iisus Hristos, dar înţelesul tainic este atât de adânc, încât „ce anume este Dumnezeu în fiinţa Sa, aceasta este cu neputinţă să se ştie de vreo făptură nu numai văzută, dar şi nevăzută, adică nici de înşişi îngerii, fiindcă nu este defel vreo asemănare între Ziditor şi zidire” (Mărturisirea de credinţă a Bisericii Ortodoxe, 1642, trad. Alexandru Elian, Bucureşti, 1981, răspuns la întrebarea a VIII-a, p. 28). Dar atunci când puterea cunoaşterii devine insuficientă, intervine puterea credinţei care uşurează omului primirea tainelor dumnezeieşti. Dumnezeu ne-a dat darul credinţei ca fiinţa noastră să se străduiască la „dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Ev. XI, 1).

Fraţi creştini,

Astăzi, când prăznuim Botezul Domnului, se cuvine să arătăm câte sunt botezurile care au închipuit Botezul creştin de la începutul lumii şi care vor mai fi. După mărturia Sfîntului Ioan Damaschin, opt sunt botezurile.

Primul botez a fost potopul, pentru curmarea păcatului (Facere 7, 17-24). Al doilea botez a fost trecerea evreilor prin mare şi prin nor, căci norul este simbolul duhului, iar marea al apei (Ieşire 13, 22; I Corinteni 10, 2). Al treilea botez a fost botezul Legii Vechi, numit „tăierea împrejur”. (Facere 17, 10-14). Al patrulea este botezul lui Ioan, numit botezul pocăinţei (Matei 3, 1-11). Al cincilea botez este botezul creştin prin apă şi prin Duhul Sfânt, instituit de Domnul nostru Iisus Hristos, prin cuvintele adresate ucenicilor Săi: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei 28, 19). Acesta este cel mai mare botez din cele amintite pînă acum. Al șaselea botez, care este de o măsură cu Botezul creştin, prin apă şi prin Duh, este botezul prin pocăinţă şi prin lacrimi, adică Sfânta Spovedanie, prin care ni se dezleagă toate păcatele. Al şaptelea şi cel mai desăvîrşit este botezul prin sânge şi mucenicie pentru dreapta credinţă, cu care Însuşi Hristos S-a botezat pe Cruce în locul nostru. El este foarte cinstit şi fericit, pentru că nu se mai pângărește a doua oară cu întinăciunea păcatului şi singur le poate înlocui pe toate celelalte. Al optulea şi ultimul botez este focul cel veşnic de după judecata obştească. Acest botez nu este mîntuitor, ci pe de o parte distruge răutatea şi păcatul, iar pe de altă parte pedepseşte necontenit (Dogmatica, cap.IV, p.247-252).

După ce am arătat cele opt feluri de botezuri, este bine să vorbim mai pe larg despre importanţa botezului creştin ortodox.

Cel mai desăvîrşit botez care curăţă păcatele noastre, este Botezul creştin, adică botezul prin apă şi Duh, pe care îl primim îndată după naştere. După învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos, cine nu are acest botez nu poate să intre în Împărăţia cerurilor (Ioan 3, 5). Acesta se săvârșește prin afundare întreită în apă, care arată, pe de o parte, că temeiul credinței noastre este Sfânta Treime, iar pe de altă parte, închipuieşte cele trei zile petrecute de Domnul în mormânt (Matei 12, 40). Prin afundarea în apă se închipuieşte totodată moartea noastră pentru viața în păcate de până aici și îngroparea noastră cu Hristos. Iar ieșirea din apă închipuieşte învierea noastră împreună cu Hristos, pentru viața cea nouă întru El. Prin Botez, spălându-ne păcatele, ne facem astfel părtaşi morţii şi învierii lui Hristos, devenim membrii ai Bisericii şi intrăm într-o viaţă nouă. Îndată după Botez cel botezat mai primeşte încă două Sfinte Taine. Adică ungerea cu Sfântul Mir, prin care pruncul se miruieşte pe toate părţile trupului, când preotul rosteşte cuvintele: „Pecetea harului Duhului Sfânt”, şi apoi Sfânta Împărtășanie. Prin ungere noul botezat primeşte pecetea şi darul Duhului Sfânt, devenind membru al Bisericii, iar prin Sfânta Împărtăşanie se uneşte cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Astfel, suntem morţi pentru păcat şi viem pentru Dumnezeu (Romani 6, 3-11).

Iubiţi credincioşi,

Sfânta Evanghelie zice: „S-a deschis cerul, şi S-a coborât Duhul Sfânt în chip de porumbel” peste Fiul lui Dumnezeu, Care stătea în Iordan. Deschis este şi astăzi cerul, şi din nou Duhul Sfânt Se pogoară deasupra apelor şi Dumnezeu îl mărturiseşte pe Fiul Său.

O, de s-ar deschide şi ochii noştri sufleteşti! O, de-ar putea urechile noastre să audă glăsuirile cereşti! Am vedea că cerurile sunt deschise deasupra noastră. L-am vedea pe Fiul lui Dumnezeu stând printre noi şi pe Duhul Sfânt plutind deasupra noastră şi am auzi glasul lui Dumnezeu vestind dumnezeirea Mântuitorului lumii. Am simţi cum Duhul Sfânt Se coboară deasupra apelor, cum le redă bunătatea pe care au avut-o la facerea lumii şi le dăruieşte puteri tămăduitoare, cu care să renască natura căzută. Noi înşine ne-am acoperi de lumină, gurile noastre s-ar umple de duh şi L-ar cânta cu bucurie pe Cel ce ne-a întărit pe noi pe piatra credinţei.

Dar numai cei curaţi cu inima văd cele dumnezeieşti. Cei întunecaţi de păcat ca şi mine, văzând nu văd şi auzind nu aud. Oamenii au văzut cerul în timpul Botezului Domnului, dar numai loan Botezătorul a văzut că cerul era deschis. Mulţi L-au văzut pe Domnul Iisus Hristos când a venit la Iordan, dar loan a fost singurul care a simţit că El era Fiul lui Dumnezeu întrupat, iar ceilalţi îl vedeau ca pe un om obişnuit, un dulgher şi un fiu de dulgher.

Se poate ca nu doar loan să-L fi văzut pe Duhul Sfânt pogorât deasupra Lui în chip de porumbel, dar numai el a priceput că Acela este Duhul Sfânt, în timp ce ceilalţi l-au luat drept un simplu porumbel în zbor. Poate că mulţi au auzit la Iordan glasul lui Dumnezeu-Tatăl, dar numai loan a desluşit pe deplin mărturia lui Dumnezeu despre Fiul Său, în timp ce celorlalţi li s-a părut că aud un tunet deasupra apelor.

La fel şi astăzi, vedem norii acoperind cerul, dar nu vedem că cerul este deschis, inspirăm aerul, dar nu simţim Duhul Sfânt pogorât asupra noastră şi a apelor, auzim cuvintele cântărilor bisericeşti, dar nu le pricepem puterea dumnezeiască. Dar cu adevărat Se află între noi Cel ce a spus: „Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor" (Matei 18, 20). Cu adevărat cerurile sunt acum deschise şi Ziditorul lor îl mărturiseşte acum pe Cuvântul Cel împreună Veşnic cu El şi acum Se va pogorî Duhul Sfânt peste ape şi le va sfinţi.

Prin harul lui Dumnezeu, apa va deveni izvor de sănătate sufletească şi trupească, izvor de sfinţire, a noastră, a caselor noastre şi a întregii naturi şi se va păstra nestricată vreme de mulţi ani, făcându-se un fel de glas al lui Dumnezeu, care vesteşte că Mântuitorul nostru Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu pogorât pe pământ ca să ne renască spre nestricăciune şi să ne aducă în Biserica cerească.

Să ne deschidem inimile prin credinţă şi deschizându-ne gurile spre slavoslovire, să strigăm din adâncul inimii: „Mare eşti, Doamne şi minunate sunt lucrurile Tale şi nici un cuvânt nu este de ajuns pentru a lăuda minunile Tale!”. Amin.

Antologie din predici ale Pr. Cleopa, P.S. Ierotheos Vlachos, Sfântul Nicolae Velimirovici și alții.