Pomana... dracului - o poveste plină de învățăminte

    Într-una din zilele Ajunului Bobotezei, un cioban îşi purta oile la câmp, pentru a mai economisi din furajele pentru iarnă. Deodată vede cum un lup fugea mâncând pământul chiar în direcţia sa. Îşi pregăti ghioaga şi asmuţi câinii, că se sperie bietul lup de moarte.     Nici bine nu plecă lupul, că în preajma sa se auzi o voce:

– Mi-ai salvat viaţa, ciobanule.

    Ciobanul privi în jurul său, dar nu văzu nimic.

    Deodată, în faţa sa apăru ceva ce semăna a om, dar de sub căciulă îi ieşea două corniţe.

– Parca-i fi diavol, omule, i se adresă ciobanul.

– Păi ăsta şi sunt, îi răspunse diavolul şi-i mulţumi încă odată că l-a scăpat de lup. Pasămite, numai lupul îl putea vedea pe drac în preajma Bobotezei, înfulecându-l.

– Să ştii că dacă vreodată în viaţă vei fi la necaz, să nu eziţi să mă chemi. Mi-ai salvat viaţa şi îţi sunt dator, îi mai spuse diavolul, după care dispăru.

    Anii au trecut, iar ciobanul ajuns la un mare necaz, că nu avea nici ce să mănânce. Numai aşa îşi aduse aminte de păţania cu dracul:

– Oare unde-o fi Aghiuţă al meu, că tare nevoia aş avea de ajutorul lui, îşi zise în gând ciobanul.

– Aici sunt stăpâne, se auzi vocea diavolului, care se şi arătă.

    Ascultând necazul ciobanului, dracul zise:

– Mi-ai salvat viaţa, te voi salva şi eu de la necaz. Acum, că ne-am întâlnit, te rog să-mi fii oaspete.

    Şi-l duse dracul pe cioban, la locuinţa sa de sub talpa iadului, unde aşternu o masă înfricoşătoare. Numai pitulici grase înăduşite în ou de aluat, sardele muiate în ulei de Tesalia de se topesc în gură, fileu de somon afumat, farfurii cu caviar de Manciuria şi salată de icre, apoi piftie de curcan, cocoş, rât şi picioare de porc, claponi rasol, raţe pe varză, sarmale în cuib de rândunică umplute cu carne de mistreţ în amestec cu căprioară, peşte la cuptor şi ştiucă umplută, purceluşi de lapte la proţap, azimă albă precum zăpada, pâine pufadă de secară de nu mai ştia bietul cioban din care să se înfrupte mai întâi. Pentru toate aceste feluri de mâncare, dracul aduse şi vinul potrivit. Vinuri dulci, acrişoare sau seci, care să taie din grăsimea mâncărurilor.

– Bine, bine văd că ai numai mâncăruri de lux, dar nu văd unde cultivaţi sau creşteţi toate aceste bucate şi animale?

– Nici nu-i nevoie, îi răspunse dracul. Sunt pe pământ atât de mulţi oameni care fac pomeni din fudulie şi de a părea mari în ochii altora, că nu dovedim noi să mâncăm. Pentru că toate aceste pomeni ajung la noi, nu la cei cărora le sunt destinate.

 

 

 

    Dacă această istorioară nu v-a convins citiți și articolul următor, preluat în întregime de pe Ortodoxia tinerilor:

Pomenirea și pomana

    Nu-i nicio surpriză dacă spunem că pomenile pentru cei adormiţi au devenit o povară pentru familiile îndoliate. Şi nu ne referim doar la preţurile destul de pipărate ale celor cu „servicii funerare complete”. Avem în vedere însă, lipsa unui mesaj teologic coerent, care să nu dea loc interpretărilor şi speculaţiilor fabuloase ce se fac în jurul „obiceiurilor” de înmormântare şi pomană. Şi întradevăr, cea mai mare povară a pomenilor aceasta este. Familiile suferinde nu mai ştiu cui să dea crezare şi aruncă cu bani în stânga si-n dreapta, ca nu cumva cel adormit să sufere din cauza vreunei „rânduieli” neîmplinite.
    Nu este momentul să trecem în revistă multitudinea „obiceiurilor şi datinilor”, iscodite după zonă şi credinţe, care s-au multiplicat fraudulos (cu acordul tacit al ştiutorilor), în jurul înmormântărilor şi al soroacelor de pomenire. În orice caz, majoritatea sunt „după ureche”, fără niciun temei teologic, câtă vreme nu fac nimic altceva decât să sporească panica, să întreţină deruta şi să îngreuneze siuaţia financiară a celor îndoliaţi, de parcă n-ar fi deajuns pierderea sufletească.
    Toate aceste „inovaţii băbeşti” nu sunt deloc inofensive. Ele au relativizat, în timp, noţiunea de pomenire a celor adormiţi, punând sub semnul întrebării însăşi raţiunea teologică a pomenilor, care nu este altceva decât cadru firesc şi absolut normal (deloc împovărător), al desfăşurării pomenirii. Practic, mutându-se accentul de pe pomenire pe pomană, s-a eliminat esenţa şi s-a păstrat ritualul, care doar însoţeşte esenţialul.
    Pomenirea nu se referă doar la cei adormiţi, ci este un act de iubire întreţinută la prezent, o rugăciune în comuniune, un gest de împlinire sufletească de excepţie, atunci când izvorăsc dintr-o credinţă fermă în nemurirea sufletului şi viaţa de după moarte. Este încredinţarea noastră, a tuturor celor ce credem, că Mântuitorul Hristos este biruitorul morţii şi Cel întru care avem nemurirea sufletelor şi învierea trupurilor (I Co. 15, 12-56). În numele acestei credinţe de temelie, noi creştinii, facem rugăciuni de pomenire, cereri şi mulţumiri unii pentru alţii, a celor vii pentru cei adormiţi şi a celor adormiţi pentru cei vii, fiind întru totul conştienţi că acestei credinţe şi, mai ales, acestei iubiri, moartea nu-i poate pune capăt. În definitiv, pomenirea este rugăciunea prin care dăm mărtuirie de acest crez, de această nădejde şi de iubirea, care e mai tare decât moartea (Cânt. Cânt 8, 6).
    Bineînţeles că există şi un cadru exterior al pomenirilor. Iar el este cât se poate de firesc şi reprezintă un prilej de antrenare a tuturor celor prezenţi în „hora rugăciunii” pentru cel plecat la cele veşnice. În acest sens, pe lângă persoanele dragi, sunt incluse şi toate lucrurile şi locurile, care au stat în legătură cu cel răposat, bineştiind că tot ceea ce ne înconjoară se imprimă de gândurile, năzuinţele şi energia noastră. Toate sunt realităţi care dau mărturie de o prezenţă subiectivă, care le-a ampretat într-un anume fel, le-a folosit într-o anume manieră, le-a îngrijit cu un anume scop etc. Ele glăsuiesc acum în locul celui adormit, pleacat într-o călătorie ceva mai lungă şi ceva mai esenţială. Altfel spus, toţi cei ce participăm la acest eveniment al pomenirii, ne mişcăm unii prin alţii folosisdu-ne de lucrurile din jurul nostru, ce devin daruri oferite în numele celui răposat, ca pretext al întreţinerii lui în vie amintire şi în veşnică pomenire.
    Aceasta este pomana. Un prilej binecuvântat de a smulge o rugăciune pentru cei adormiţi. Un pretext de a-i face cunoscuţi. Un motiv în plus de a nu-i trece în uitare. De aceea, nu contează ce, şi mai ales, cât dăm de pomană. Importantă este milostenia făcută cu dragoste şi cu toată inima, după cât are cineva, nu după cât nu are (II Co. 8, 12); nicidecum numărul, volumul sau cantitatea celor împărţite.
    Când acest scop şi înţeles s-a pierdut, pomenile au devenit acte împovărătoare, datini nejustificate, obiceiuri fără sens, practici megalomane etc, şi deci, fără finalitate. S-a salvat materia şi s-a stins dragostea. Omul a îndeplinit datoria şi a înmormântat, odată cu ea, iubirea. Un astfel de obicei pur exterior, fără sens şi scop, din care s-a păstrat doar materia, a fost ridiculizat social ajungându-se de la pomana ca eveniment de iubire şi comuniune, la pomenile electorale, adevărate mascarade publice, care pelungesc sensul peiorativ al pomenilor pentru cei răposaţi.
    Biserica însă, prin învăţătura ei revelată, a accentuat pomenirea, iar nu pomana. Mai bine zis, le-a îmbinat într-un acord firesc şi de o normalitate debordantă. Astfel, subliniind importanţa rugăciunii pentru cei adormiţi şi al pomenirii lor continue, Biserica a rânduit un mimim de soroace sau zile de pomenire pentru cei răposaţi. La 3, 9 (20) şi la 40 de zile, aducând ca jertfă minimum de materie: un pumn de grâu fiert (coliva care simbolizează trupul celui răposat ce aşteaptă să învie precum bobul de grâu din pământ(In. 12, 24), o pâine sau un colac (grâu frământat, dospit şi modelat din dragoste, care arată credinţa în înviere şi comuniunea în rugăciune(I Co. 15, 36) şi puţin vin (ce simbolizează valoarea Sângelui lui Hristos, care iartă păcatele, alină suferinţele şi odihneşte ostenelile(I In. 2, 2). Toate acestea sunt mărturii ale realităţii în care cei adormiţi au trăit (căci nu a fost fantomă), dar şi jertfa noastră, adusă în numele dragostei ce le-o purtăm, cu credinţa că astfel săvârşim un act euharistic: le oferim lui Dumnezeu şi prin rugăciune le primim sfinţite de la El şi le împărţim între noi, înmulţindu-ne prin sfinţenia lor iubirea întreolaltă, cu cei vii şi cu cei adormiţi. De altfel, observăm că darurile de trebuinţă pentru rugăciunea de pomenire sunt cam aceleaşi daruri cu care fiecare dintre noi venim la Sfânta Liturghie. Prin aceasta, subliniindu-se încă odată, că pomenirile sunt înadins legate de Sfânta Liturghie, lucru arătat atât de limpede de Părinţii Bisericii.
    La acest minim de soroace şi jertfe pentru cei adormiţi, fiecare adaugă după puteri. Şi dacă numărul jertfelor date la pomenire chiar nu contează, atunci ar fi cu totul de ruşine, pentru oricare dintre creştini, să-şi pomenească pe cei dragi: părinţi, fraţi, rude, cunoscuţi, doar la 3, 9, 40 de zile. Din practică, se vede că acolo unde dragostea a fost reală, pomenirea este neîncetată, iar zilele de pomenire la soroace sunt doar prilejuri binecuvântate de manifestare a iubirii în comuniune, prin care vorbim la prezent despre şi cu cei adormiţi.
Prin urmare, să înmulţim fără teamă pomenirea celor adormiţi ai noştri, oferind milostenii după putere, mai ales că Sfântul Ioan Gură de Aur ne dă mare nădejde atunci când zice: „Mă pun chezaş, că multă plată veţi primi de la Dumnezeu, dacă faceţi milostenii pentru cei adormiţi”.
    Mai presus de orice, să-i pomenim pe cei adormiţi la Sfânta Liturghie. Este rugăciunea totală a Bisericii, care ţine laolaltă realitatea văzută şi nevăzută, creată şi necreată şi la care, Hristos, ca în noaptea de Înviere, pentru rugăciunile noastre, coboară în iad ca să ridice împreună cu El, ca şi atunci, pe toţi care-l aşteaptă, mijlociţi de rugăciunile celor vii care-i pomenesc.
 

    PS. Cine susţine altceva, cleric sau credincios, este în afara Bisericii, având interese care nu ţin de Tradiţia Ortodoxă.

(Gheorghe Butuc)

Zeitgeist - un film ateist antihristic

Documentarele “Zeitgeist. The Movie” (2007) şi “Zeitgeist: Addendum” (2008) au stârnit o mare furtună şi controversă în lume, căci ele  prezintă un atac la adresa formelor de organizare politică, socială şi  financiară ale lumii de astăzi, lansat în numele unei dezvoltări  naturale a umanului, lipsite de restricţii, în solidaritate cu mediul  înconjurător. “Zeitgeist. The Movie”, mai poartă şi subtitlul  de “What does Christianity, 911 and The Federal Reserve all have în  common?”, punând sub semnul întrebării fundamentele creştinismului,  negând originalitatea şi istoricitatea lui Iisus Hristos.

Cele trei părţi principale ale filmului “Zeitgeist. The Movie” tratează pe rând problema creştinismului, a atacurilor de la 11  septembrie şi a sistemului financiar ce guvernează azi SUA şi întreaga  lume. În acest articol, vom analiza doar partea ce vizează creştinismul.  Ca sursă de informare am folosit fragmente dintr-o lucrare a dnei Lect.  Dr. Alină Pătru, la care au fost adăugate observaţii proprii.

Principalele idei false din Zeitgeist

Regizorul acestui film, Peter Joseph, afirmă că Soarele a fost  venerat din cele mai vechi timpuri şi, împreună cu celelalte corpuri  cereşti, a fost în foarte multe culturi obiectul personificării şi al  mitizării cu scop religios. Un exemplu de zeu solar este Horus, din  mitologia egipteană, despre care aflam din film că ar fi fost zeul solar  al Egiptului în jurul anilor 3000 î.Hr. Personalitatea sa este descrisă  în amănunt: “Horus s-a născut în 25 decembrie din fecioară  Isis-Meri. Naşterea lui a fost însoţită de apariţia unei stele în  răsărit, pe care au urmat-o trei regi, dorind să îl adore pe salvatorul  nou-născut. La vârsta de 12 ani, Horus a fost un dascăl prodigios, la 30  de ani a fost botezat de Anup şi apoi şi-a început activitatea publică.  El umbla însoţit de 12 discipoli, săvârşind minuni, vindecând bolnavi  şi mergând pe apă. Horus e cunoscut sub multe nume, cum ar fi Adevărul,  Lumina, Fiul uns al lui Dumnezeu, bunul Pastor, Mielul lui Dumnezeu şi  multe altele. După ce a fost trădat de Tifon, Horus a fost crucificat,  îngropat pentru trei zile şi apoi a înviat”.

În schema lui Horus sunt apoi încadrate multe alte zeităţi, fiecare  preluând unele din caracteristicile acestuia. Sunt descrişi pe scurt  Attis din Frigia, Krisna din India, Dionisos din Grecia şi Mithra din  Persia. Apoi sunt pur şi simplu enumeraţi alţi 40 de asemenea “mesia  solari”, printre care şi un anumit “Xamolxis din Tracia”, sau  “Învăţătorul divin al lui Platon” sau “Monarhul universal al sibilelor”.  În final e prezentat “cel mai recent dintre ei”, Iisus Hristos, şi  anume prin notarea aceloraşi trăsături care au fost evidenţiate şi în  cazul personalităţii lui Horus.

Caracterul Iisus e privit ca “un hibrid literar şi astrologic”, “un  plagiat al zeului solar egiptean Horus”. Şi alte istorisiri biblice,  precum cele legate de potop sau de Moise, legiuitorul, sunt văzute la  rândul lor a fi forme de plagiat. Biblia este “un hibrid astro-teologic  şi literar, la fel ca şi aproape toate miturile religioase dinaintea  ei”. Lipsa mărturiilor istorice despre Iisus Hristos îi conduc pe  autorii filmului la concluzia că acesta nici nu ar fi existat. “Realitatea  este ca Iisus era zeitatea solară a sectei gnostice creştine, şi, la  fel ca toţi ceilalţi zei păgâni, era o figură mitică. Stăpânirea  politica a încercat să îl istoricizeze pe Iisus, pentru a obţine mai  uşor controlul social”, se afirmă în documentar. Această stare de  fapt a început odată cu decretele lui Constantin cel Mare şi a continuat  cu politica Vaticanului, până în ziua de astăzi.

Cât de reale sunt cele afirmate în documentar? Să le luăm pe rând şi  vom observa că toate sunt nişte minciuni ordinare.

1) Sursele acestor informaţii  sunt obscure şi nerelevante.

Dacă ne uităm la sursele informaţiilor prezentate în documentar, vom  observa că acestea se bazează pe istoric obscuri, nerecunoscuţi în  comunitatea ştiinţifică. Frapează faptul că în lista nu apare nici un  istoric al religiilor consacrat (ca de exemplu marele nostru Mircea  Eliade). Să fim serioşi: cine a auzit de Gerald Massey, Edward  Carpenter, Thomas Doane, Manly P. Hall sau S. Acharya? Nici dracu’.  Primii patru dintre ei au activat la finalul secolului al XIX-lea şi  începutul secolului al XX-lea. Lucrările citate ale acestora au fost  publicate în primele decenii ale secolului al XX-lea. Nu e de mirare că  ele au ecou abia acum? Iar ultimul, S. Acharya, a scos în 1999 o carte  senzaţională “The Christ Conspiracy” (1999), care are o  credibilitate academică zero!

2) Descrierea personalităţii lui Horus se fundamentează pe textele lui  Gerald Massey (1828-1907). Paralelismul propus de acesta între  Horus şi Iisus este amendat chiar în populară enciclopedie Wikipedia. În  articolul dedicat lui Massey se poate citi: “Opera sa, care  schiţează comparaţii între religia iudeo-creştină şi cea egipteană, este  desconsiderată pe scară largă în domeniul egiptologiei moderne şi nu  este menţionată în Enciclopedia Oxford a Egiptului Antic sau în alte  lucrări moderne de egiptologie.”

Totuşi, Massey nu a fost un egiptolog calificat şi opera să nu a fost  niciodată recunoscută în domeniul egiptologiei, iar ideile sale au fost  văzute ca teorii extremiste cărora le lipsea suportul critic. Massey a  fost de asemenea teozof, teoriile lui susţinând de multe ori concepte şi  idei teozofice. Iar teozofia e doctrina inventată de celebra Madame  Blavatsky (citiţi mai multe aici Madame  Blavatsky, mare ocultistă sau doar o spioană?, în  care există un ghiveci de hinduism, buddhism şi spiritism conţinând  toate temele subculturii, întotdeauna seducătoare pentru toţi cei care  sunt gata să creadă orice, numai să fie contrariul a ceea ce li s-a spus  la şcoală. Dacă mai spunem că Gerald Massey a fost şi francmason, cred  că ne putem da seama de “credibilitatea” sa.

3) Principalele minciuni din documentarul “Zeitgeist: The Movie”:

a) Horus ar fi fost născut dintr-o virgină, ca şi Iisus. Afirmaţia  e o prostie enormă. Legenda naşterii lui Horus e următoarea: Horus s-a  născut din Isis care s-a autofecundat cu un falus de aur. Asta pentru ca  Osiris (soţul ei, care de altfel îi era şi frate) fusese omorât de Seth  şi nu i s-a mai putut găsi “instrumentul” printre cele 14 bucăţi în  care fusese tăiat.

b) Horus ar fi fost botezat de către…”Anup Botezătorul”. E  incredibil cât de departe se poate ajunge cu imaginaţia omenească. Nu  există nicio sursă credibilă care să arate că ar fi existat vreun “Anup  Botezătorul”.

c) Horus ar fi mers pe apă şi ar fi vindecat persoane. O  altă minciună imensă. Într-adevăr, Horus a săvârşit unele minuni, dar  nu a mers pe apă sau ar fi înviat morţii. Nici n-a scos demonii din  oameni.

d) Horus ar fi avut 12 discipoli. Ce mai contează  încă o minciună în plus, lângă atâtea altele? Nu există nicăieri nicio  referinţă serioasă cum că Horus ar fi avut 12 discipoli.

e) Horus ar fi fost crucificat! Incredibil…asta e  cea mai mare minciună din toate timpurile. Nu scrie absolut nicăieri  acest lucru.

f) Horus ar fi înviat. Regizorul Peter Joseph face  confuzie cu Osiris, căci el este singurul zeu egiptean care a înviat  (dar ce mai contează încă o prostie în plus?). La o examinare mai atentă  a poveştii învierii lui Osiris, cu cea a lui Iisus, vom observa că  existe diferenţe majore. Osiris nu a înviat propriu-zis, ci a condus în  regatul morţilor. Aşa cum scria teologul Roland de Vaux: “Ce  înseamnă că Osiris a înviat? Pur şi simplu că, având ajutorul lui Isis,  el a fost capabil să ducă o viaţă dincolo de mormânt, ca o replică  perfectă a existenţei pe Pământ. Dar el nu va ajunge niciodată în rândul  celor vii, ci va domni peste cei morţi. Acest zeu care a înviat este în  realitate un zeu-mumie”. Nu, această mumie nu putea fi o sursă de  inspiraţie pentru învierea lui Hristos. Este o mare greşeală de a  echivala viziunea egipteană a vieţii după moarte cu doctrina biblică a  învierii. Pentru a obţine imortalitatea, pentru egipteni trebuiau  îndeplinite trei condiţii: (1) corpul mort trebuia să fie mumificat, (2)  trupului trebuie să i se ofere zilnic pâine şi bere şi (3) puterile  magice trebuie îngropate împreună cu el. Şi, în acest caz, nu corpul ar  fi înviat din morţi, ci elementele personalităţii sale – Ba şi Ka – ar  fi fost aduse la viaţă. Aşadar, orice încercare de comparaţie între  învierea la egipteni şi învierea creştină este absurdă.

În loc de concluzie

Se vede aşadar că nu este vorba de împrumuturi, ci de proiecţii cu  sens invers: asupra lui Horus sunt proiectate caracteristici preluate de  la Iisus Hristos. Gerald Massey, ca şi regizorul Peter Joseph, îl  lecturează pe Horus în cheie hristică, introducând în caracterul lui  multe elemente de provenienţa biblică, pentru că ulterior să acuze  creştinismul că l-ar fi plagiat pe Horus. Pe viitor, sper că voi reveni  cu alte materiale care demonstrează cât de fals este mitul precum că  creştinismul ar fi o copie a zeităţilor egiptene.

Articol preluat în întregime de aici.

Îndemn la normalitate

Astăzi am rămas fără cuvinte când am văzut știrea despre o femeie din Norvegia care susține că s-a născut „în specia greșită” și că, de fapt, ea este o pisică „înlănțuită” într-un trup de om. Redau mai jos articolul.

Nano este din Oslo, Norvegia, și crede cu toată tăria că este o pisică. Femaia susține că are auzul și văzul extrem de dezvoltate și că vânează șoareci pe timpul nopții. Ea se laudă că posedă mai multe caracteristici specifice felinelor: urăște apa și poate comunica prin mieunat. Nano a făcut aceste confesiuni într-un interviu, publicat pe canalul de Youtube.

În filmuleț, Nano, care poartă urechi de pisică și o coadă artificială, reflectă asupra vieții ei de pisică, începând interviul cu un mieunat destul de convingător. Tânăra susține că și-a dat seama că e felină încă din adolescență: „Mi-am dat seama că sunt pisică la vârsta de 16 ani, atunci când doctorii și psihologii au realizat ce este în neregulă cu mine. E un defect genetic. (...) M-am născut în specia greșită”.

Unul dintre avantajele pe care la au pisicile, susține Nano, este un auz extrem de fin. Tânăra a mărturisit că poate auzi sunete pe care, în mod normal, oamenii obișnuiți nu le pot detecta, relatează Daily Mail.  De asemenea, ea susține că poate vedea pe timpul nopții. Cu toate acestea, Nano recunoaște că, în pofida eforturilor sale, nu a reușit să prindă niciun șoarece, dar că încearcă în continuare, fiind sigură că va reuși. Cu toate că cei mai mulți oameni ar fi reticenți cu privire la modul ei de viață, Nano a găsit un suflet pereche în prietenul ei cel mai bun, Svien, care o înțelege și o acceptă așa cum este.

„Svien are mai multe personalități, iar una dintre ele este o pisică. El e om, dar cineva în capul lui este o felină. Diferența dintre noi este că eu m-am născut pisică”, spune Nano.

Psihologul tinerei i-a spus că este doar o fază peste care va trece, însă Nano susține că va fi pisică toată viața ei, chiar dacă nu toți oamenii care o văd o și acceptă.

Acum ce m-a contrariat nu e problema ei psihică  (respectiv și a prietenului ei), ci faptul că psihologul ei și societatea o consideră sănătoasă mental. Nu e singura de acest fel, însă societatea de astăzi, în numele libertății de alegere, distruge chipul lui Dumnezeu din om prin tatuaje (pe tot corpul), operații estetice, schimbare de sex,și altele.
Trăim în vremurile prezise de Sfântul Antonie cel Mare: „Va veni vremea ca oamenii să înnebunească şi când vor vedea pe cineva că nu înnebuneşte se vor scula asupra lui, zicându-i că el este nebun, pentru că nu este asemenea lor”.

Trebuie să înmulțim rugăciunea și să nu ne fie rușine să propovăduim normalitatea.

Sentimentul pe care îl am, şi nu doar eu, este că lucrurile au scăpat de sub control şi că au luat-o razna. Ce fel de lucruri şi în ce domeniu? Cred că în orice domeniu. Uitaţi-vă numai la criza imigranţilor. Dar, înainte de a merge mai departe, trebuie să fac o precizare: chiar dacă totul se degradează cu zi ce trece şi lucrurile par a fi scăpate de sub control, este doar controlul nostru omenesc. Ca oameni nu am dori ca unele lucruri să se întâmple, am vrea să le putem controla ca să ne putem proteja pe noi şi pe ai noştri. Dar nu putem face aceasta, suntem limitaţi. Însă când vorbim despre Dumnezeu trebuie să ştim sigur că Lui lucrurile niciodată nu Îi scapă de sub control şi că El niciodată nu a fost luat prin surprindere. Să avem acest lucru în minte ori de câte ori ni se pare că lucrurile o iau razna.

Starea de normalitate aproape că a dispărut şi totul este întors pe dos. Legile sunt împotriva oamenilor; adevărul este călcat în picioare şi minciuna pusă la rang de cinste; copiii nu mai cresc aşa cum ar trebui să crească şi bătrânii nu mai mor aşa cum ar trebui să moară; familia nu mai este ceea ce ar trebui să fie; oamenii nu mai gândesc aşa cum ar trebui să gândească; relaţiile dintre oameni nu mai sunt aşa cum cei mai în vârstă ne-am obişnuit să fie; biserica nu mai este Biserică, etc. O să mă întrebaţi: dar cum ar trebui să fie? Care este standardul după care măsurăm? Răspunsul este simplu: avem două standarde. Primul şi cel mai important este Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu. Fără el ne rostogolim pe panta abruptă a decăderii. Şi nu trebuie decât să ne uităm în urmă şi să observăm că orice om, orice familie, orice naţiune sau grup care s-au ţinut strâns de acest Cuvânt au avut parte de binecuvântări şi de bine. Şi toţi care nu au procedat aşa au ajuns rău, mai devreme sau mai târziu. Iar al doilea standard este bunul simţ. O să mă întrebaţi bunul simţ de când? De azi sau de ieri. Răspunsul este: de ieri, adică măcar cu 30-50 de ani în urmă. Pentru că de fapt de câteva decade nici nu mai există bun simţ şi societatea este caracterizată de ruşinea celor ce nu o înţeleg dar o fac.

Dumnezeu a rânduit să trăim în această vreme.  Îmi aduc aminte de omul care mereu se plângea din pricina crucii pe care o purta şi care i se părea mult prea grea pentru el. Dumnezeu, în marea Sa bunătate, i-a spus omului nemulţumit să meargă într-un un loc unde se aflau foarte multe cruci şi să-şi aleagă alta, care îi va plăcea. Omul s-a dus cu bucurie şi prima cruce care i-a sărit în ochi a fost una de aur. A luat-o repede în spate dar era să cadă sub greutatea ei. Apoi a văzut una din lemn, mai mică şi mai uşoară dar la purtat avea incovenientul că avea noduri care îi răneau trupul. A ales alta, şi alta, dar toate aveau un cusur. Până la urmă a găsit una care i se potrivea. A pus-o pe umăr şi a început să umble cu ea, se potrivea de minune, şi a alergat la Domnul şi i-a spus că pe aceasta o doreşte. Iar Domnul i-a răspuns că tocmai aceea era crucea pe care o purtase şi până atunci dar de care s-a plâns mereu. Aşa că să avem o inimă mulţumitoare şi să căutăm mai mult să fim plăcuţi Domnului în vremea în care El ne-a aşezat şi să facem tot ce putem şi ţine de noi pentru a rămâne în Dumnezeu, adică în starea de normalitate, şi să căutăm să fim de ajutor oamenilor care umblă fără de busolă.

Între timp, dacă ne întristăm de lipsa normalităţii, să ne bucurăm şi mai mult de orice vedem că încă mai este măcar în limita bunului simţ, dacă nu chiar în normalul rânduielii sfinte aşezate de Dumnezeu. Aşa că o să vă relatez despre o bucurie de acest fel de care am avut parte cu câteva zile în urmă.

Ştim cu toţii despre tragedia familiei Bodnariu, despre iraţionala stare de fapt din Norvegia, atunci când vorbim despre protecţia copilului. Abuzurile care se fac pe această direcţie în această ţară sfidează orice lipsă de bun simţ şi de normalitate. Să iei cinci copii de la o familie care i-a crescut bine şi frumos şi în care erau în pace şi se simţeau ocrotiţi şi iubiţi, pe motiv că s-a mai întâmplat să primească câte o palmă la fund, şi să-i încredinţezi unor străini, poate unor familii de homosexuali, spunând că aşa copiilor le va fi mai bine, este de-a dreptul nebunie. Şi totuşi zeci de mii de copii în Norvegia au avut parte de astfel de tratamente. Au fost luaţi de la părinţi şi încredinţaţi unor străini. Până aici autorităţile din Norvegia se laudă cu vigilenţa lor şi cu binele pe care îl fac acestor copii. Dar mai departe povestea este cenzurată. Pentru că mai departe încep adevăratele traume şi drame pentru aceşti copii, abuzurile adevărate asupra lor, şi faptul că unii dintre ei ajung la suicid pentru că nu mai rezistă. După logica autorităţilor din Norvegia un copil care primeşte o palmă la fund, cu scopul de a-l corecta atunci când greşeşte, este abuzat. Dar dacă cei ce primesc un astfel de copil spre adopţie îl abuzează apoi sexual (şi mai ales în familiile de homosexuali şansa să se întâmple aşa este aproape de 100%) aceasta este protecţie, sau cel puţin nu se mai vorbeşte despre aceasta...

Din fericire trăim în România. Nu înseamnă că aici normalul este la el acasă, dar îl mai găsim din când în când. Şi acum să vă relatez de ce m-am bucurat în zilele trecute pentru că trăiesc în România (despre lucrurile care mă întristează în legătură cu anormalul din ţara noastră nu voi vorbi acum).

Înţeleptul Solomon, mult mai înţelept ca şi „înţelepţii” de astăzi pentru că înţelepciunea lui venea de la Dumnezeu, într-o stare de deplină normalitate, spunea:

Proverbe 13:24 „Cine cruţă nuiaua, urăşte pe fiul său, dar cine-l iubeşte, îl pedepseşte îndată.”

Proverbe 23:13 „Nu cruţa copilul de mustrare, căci dacă-l vei lovi cu nuiaua, nu va muri.14 Lovindu-l cu nuiaua, îi scoţi sufletul din locuinţa morţilor.”

Proverbe 26:3 „Biciul este pentru cal, frâul pentru măgar, şi nuiaua pentru spinarea nebunilor.”

Proverbe 29:15 „Nuiaua şi certarea dau înţelepciunea, dar copilul lăsat de capul lui face ruşine mamei sale.” Iar autorul epistolei către Evrei scria la rândul lui, vorbind despre disciplină:

5 „Aţi uitat sfatul pe care vi-l dă ca unor fii: „Fiule, nu dispreţui pedeapsa Domnului, şi nu-ţi pierde inima când eşti mustrat de El. 6 Căci Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte, şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte.” 7 Suferiţi pedeapsa: Dumnezeu Se poartă cu voi ca şi cu nişte fii. Căci care este fiul pe care nu-l pedepseşte tatăl? 8 Dar dacă sunteţi scutiţi de pedeapsă, de care toţi au parte, sunteţi nişte feciori din curvie, iar nu fii. 9 Şi apoi, dacă părinţii noştri trupeşti ne-au pedepsit, şi tot le-am dat cinstea cuvenită, nu trebuie oare cu atât mai mult să ne supunem Tatălui duhurilor, şi să trăim?” (Evrei 12).

Dumnezeu ne pedepseşte pentru că ne iubeşte. Un părinte bun, pentru că-şi iubeşte copilul, îl va pedepsi. Sigur că nu sunt de acord cu acei părinţi care, fără dragoste adevărată faţă de copiii lor şi tocmai pentru că ei, părinţii, mai demult au ieşit din sfera de normalitate care înseamnă voia lui Dumnezeu şi astfel au ajuns răi, egoişti, fără dragoste pentru cei din jur, doritori de a trăi numai în plăceri şi pofte, se poartă brutal şi fără milă faţă de copiii care îi împiedică de a trăi după bunul lor plac. De aceşti părinţi copiii trebuie păziţi dar cine mai păzeşte azi părinţii care îşi iubesc copiii şi vor să-i crească frumos şi să îi ducă în cer la Dumnezeu, de abuzurile făcute de autorităţile fără de Dumnezeu şi care sunt o unealtă de distrugere în mâna lui Satana?

Vă îndemn la normalitate. Adică la Dumnezeu. Să căutăm faţa Lui şi să împlinim voia Lui şi să-i încurajăm şi pe alţii prin viaţa noastră, prin luările noastre de poziţie, prin fermitatea cu care să stăm de partea adevărului. Să trăim normalul în scurta vreme pe care Domnul o mai îngăduie peste omenire. Când nebunia va ajunge la culme, şi nu este mult până atunci, Domnul Iisus Hristos va veni şi va pune capăt nebuniei şi anormalului.
Nu vă lăsaţi duşi în rătăcire de nebunia care cuprinde lumea. Fiţi normali, după standardul lui Dumnezeu!