Împărtășania "aseptică" și Dumnezeul "de unică folosință"

    Împărtășania "aseptică" e unul din colectivismele seculare ale ordinii de azi... Viața e emoție. Dar și rațiune. Trebuie să ne deprindem să ne cultivam, din cand in cand, ratiunea, ca sa stim sa ne gestionam mai bine emotiile. Ca să nu avem numai reacții "emotionale" și atât... 

     Iată, să facem un exercițiu de gândire critică. Un exercițiu de care mass-media, presa, televizorul ne-au dezobișnuit de mult, învățându-ne să gândim uniform, global și... la fel. Dar dacă nu reînvățăm să gândim cu mintea noastră dată de Dumnezeu, cu rațiunea noastră profundă, cu "a cui" altă rațiune vom gândi...? Cu rațiunea lumii fără Dumnezeu. Sau, mai exact, cu rațiunea "dumnezeului" lumii fără Dumnezeu - dacă se poate spune așa. Ceea ce este o alternativă teribilă, pentru orice fiu și fiică a Creatorului. 

     Cu toții am auzit de ultimele măsuri, "recomandări" impuse de Institutul Național de Sănătate Publică pentru redeschiderea bisericilor și accesul la slujbe după 15 mai. Cele mai multe rezonabile, cumva, în conditiile actuale. Dar printre ele, clauza draconica: "recomandarea" să "evităm Împărtășania dacă nu se pot asigura lingurițe și pahare de unică folosință...". În fapt, ce ni se propune/dispune prin această formulă soft? Ni se propune/dispune ca noi să ne raportăm la Trupul și Sângele Domnului - în care credem ca medicament al vieții veșnice - de pe poziția celui care, de principiu, nu crede! Cu alte cuvinte, suntem invitați ca în fața unui act de cult sacramental, miraculos, liber și asumat, să adoptăm poziția celui secular care nu crede și nu participă la el. Iar aceasta e o încălcare explicită a principiului autonomiei și libertății cultelor față de stat, consfințită de Legea 489/2006, ca și o încălcare a libertății de conștiință, statuată de art. 29 din Constituția României. 

     Și ce ni se propune/dispune să încalcăm, mai exact? Nimic mai puțin decât mărturisirea de credință pe care o facem înainte de Împărtășire ("cred, Doamne, și mărturisesc, ca acesta e însuși Preacurat Trupul Tău și acesta e însuși scump Sângele Tau..."), ca și cea de conștiință când ne împărtășim în auzul cuvintelor: "Trupul lui Hristos primiți și din izvorul cel fără de moarte gustați...". 

    Și de ce ar trebui să ne deranjeze schimbarea ritualului "exterior", dacă noi, cei care credem, primim, în fapt, același conținut euharistic? Pentru că valoarea acelui conținut, oferit prin forma exterioară (modul de Împărtășire) este alienată sau negată cu totul. Ritualul "exterior" al Împărtășirii (potir și linguriță unică) trebuie să exprime valoarea de conținut a Împărtășirii, adica comuniunea din același Trup și Sânge. Dacă eu nu mai sunt lăsat prin ritualul exterior să exprim conținutul Tainei, să-l arăt, să-l sugerez, să-l ofer ca mesaj... atunci ce rămâne din mesaj pe de-a întregul? Căci Tainele nu pot fi despărțite de mesajul și simbolul lor. În fapt asta înseamnă "profanarea" Tainelor - privirea Tainelor din perspectiva celor "profani". La fel ca și cerința de a "demonstra" ca Împărtășania nu produce îmbolnăvire (ceea ce așa și este, vezi studiile și cazul slujitorilor cu IPS Pimen), care este viciată în premisele ei. 

    La un nivel mai adânc, ce idee ni se introduce în subconștientul nostru? Ideea că ordinea religioasă, ritualul de credință trebuie făcut "aseptic" după modelul lumii seculare în care trăim. Că miracolul trebuie sa fie "sigur"... Și aici vine ideea cea mai insidioasă. NI SE DĂ VOIE SĂ CREDEM ÎN ÎMPĂRĂȚIE, ATÂTA TIMP CÂT ÎMPĂRĂȚIA E DUPĂ CHIPUL LUMII ACESTEIA. Fiecare dintre noi putem sesiza potențialul teribil al acestei idei... La un nivel mai juridic, să zicem, al libertății de conștiință, suntem obligați să luăm "Medicamentul" ca și când n-am crede în el. Și aici e încălcarea libertății și a suveranității noastre ca ființe. 

      Noi nu impunem altora să creadă în puterea vindecatoare a acestui medicament, prin urmare nici să se împărtășească cu el. Dar nu putem accepta să ni se impună nouă, celor care credem, viziunea celui care nu crede și nu participă la Împărtășire. Asta e definiția încălcării autonomiei și libertății de cult, și a negării unui mod de viață religios și asumat. În fapt, aici e "colectivismul" secular de care vorbeam. Nimeni nu mai e lăsat să fie ceea ce este, nici măcar în viața lui religioasă, în comunitatea lui publică/privată dacă nu se aliniază la ordinea seculară a lumii, devenită "ordine publică". 

     Dacă credem că aici pierdem numai noi, creștinii practicanți, ne înșelăm. Nici alții nu ar trebuie să se bucure de "răul" nostru... Pentru că libertatea care ni s-a luat nouă azi, li se va lua, mâine, lor. Oricât de religioși sau nereligioși am fi, vin "colectivisme" peste noi care ne omogenizează pe toți. Același gen de "colectivisme" din care a venit și cel cu Împărtășania aseptică: vaccinarea obligatorie, 5G-ul, educația sexuală obligatorie în școli etc. etc. Toate sunt paradigmele ideologice ale noii ordini în care trăim, care pe omul credincios nu-l va lăsa să fie credincios, iar pe omul "liber-cugetător" nu-l va lăsa să "cugete" decât în tiparele ordinii noi: Statul și legea devin noul Dumnezeu și singura autoritate morală, reflexivă și de conștiință. Ai voie să ai conștiință, atâta timp cât "conștiința" ta e seculară, uniformă cu a celorlalți și, mai ales, supusă. 

     Există legături tainice între noi ca societate, dincolo de biologic. Există un "aluat" comun în noi care ne facem să ne simțim un Trup și o Prezență. Există legături nevăzute care fac ca ce aleg unii să sufere și alții. Dacă noi, poporul, acceptăm, rând pe rând, toate celelalte colectivisme seculare (vaccinarea obligatorie, 5G, educația sexuală), atunci preoților și ierarhilor le va fi foarte greu să nu accepte acest "colectivism" al Împărtășaniei aseptice. Pentru că și ei sunt oameni și moștenesc și ei fricile, insecuritatile și vulnerabilitatile noastre ca popor. De acasă, de la mama, de la tata, de la societatea întreagă... 

     Cu fiecare compromis care se mai face în societatea noastră românească (85% teoretic ortodoxă), ceva se inchirceste și se incuibeaza în sufletul lor. O nouă frică, o nouă nesiguranță. Așa a lăsat Dumnezeu, în înțelepciunea Lui, să fim tari sau slabi unii împreună cu alții. Dacă cădem, să cădem împreună. Ca să nu ne putem ridica decât împreună. Și dacă vrem Superumani, să știm că Superumanii își iau, intr-un fel, puterea de la popor. Ca apoi să poată fi puternici pentru popor. Sa-i linistim, sa-i încurajăm, să le spunem ca suntem cu ei. Fiindcă preoții și călugării sunt printre cei mai atacati si disprețuiți oameni din această țară. De ani de zile. Să nu credem că asta nu lasă urme în suflet, chiar și la cei mai tari... E Crucea noastră, dar n-o putem duce fără încurajarea poporului. Fără să fim încurajați să suferim ce suferim, fiindcă dragostea poporului, ca trup al Bisericii, e cu noi. Fiindcă oricine - privat mult timp de dragoste, barfit, dispretuit - devine o umbră din omul care-a fost. Și din cel care ar fi putut să fie... 

    Să fim curajoși împreună. Să ne apărăm libertatea împreună. Și să (re)învățăm să gîndim critic împreună. Religioși sau mai puțin religioși. Pentru că nimeni nu ajunge la potențialul lui de om adevărat și împlinit atunci când se lasă strivit de "colectivismele" lumii fără Dumnezeu. Acea "colectivitate" ne va face mereu să ne simțim singuri. Dar comuniunea cu un Cer deasupra - și, cine știe, poate și un Creator - ne va face să ne simțim cu toții, ca chipuri ale aceleiași Persoane. Și părti din aceeasi Fericire. 

     În afara împărtășirii nu există Biserică. Ți-o poate spune orice babă neînvățată. În niciun sens și în niciun chip, oricâte interpretări omenești am dori noi să găsim. Au știut-o bunicii bunicilor noștri. Au auzit și părinții noștri ceva, dar s-a diluat în cei 50 de ani de comunism. Știm și noi. Însă doar știm. Pentru că în realitate, foarte puțini dintre români ne împărtășim cu Viața din Potir. 

    Fără a apela la generalizări masive, TRĂIM O DRAMĂ A EUHARISTIEI în poporul nostru. O criză a Împărtășirii. Preferăm surogatele. Ne înghesuim pe la Aghezmuri, la miruri de la Ierusalim, la alte uleiuri de prin candele de aiurea, pâinici „sfințite” și lumini miraculoase, dar ne ferim de POTIR. Este o realitate și nu trebuie negată. Conștientizată, da, pentru că am ajuns timpul ca în anul 2020, drama Euharistiei să se adâncească atât de mult încât Statul, să propună „evitarea” Împărtășirii și să ofere „rețeta” administrării unui Dumnezeu de unică folosință . 

    Chiar dacă comunicatul din această seară sună politic corect, drept „recomandări” și „precauțiuni speciale”, nu sunt nimic altceva decât zorii unei noi provocări Euharistice. O dramă a Euharistiei. Din a cărei amăreală vom gusta cu toții. 

     Deși suntem cetățeni a unei alte Împărății, noi puținii creștini, câți mai suntem ai Domnului, trăim vremelnic și în împărăția lumii. În mod normal, nu ar trebui să se amestece una cu alta, precum uleiul și apa. Din motive bine știute de către unii, un compromis mic aduce întotdeauna o presiune mare, s-a ajuns ca paharul astăzi să ne fie tulbure. Apă cu ulei. Normalitatea – apă și ulei. În cazul nostru cineva le agită să devină una. 

    Dar UNA este doar Biserica. Stâna lui Dumnezeu, dacă valul de progreșiști ne tot numesc „oi” și alte necuvântătoare. Și, ca în orice stână, avem de „baci” pe Hristos, iar de câinii vrednici nu ducem lipsă. Avem și rețeta de caș. Ce se cheamă Teologie Liturgică. O adevărată știință internațională. Cu nume grele. Cu milioane de pagini redactate în cel mai științific mod, cu reviste internaționale, așa cum este genetica pentru Medicină. Așa ne este nouă și Liturgica. Ce ne spune și la ce folosește? Pe scurt, pentru toți, ne transmite cum să-L slăvim pe Dumnezeu în rugăciunea noastră. Pentru fiecare cuvințel din slujbele noastre, avem o istorie, avem o explicare practică ce ne răspunde la întrebarea: „de ce s-a ajuns la acest rezultat? Cultul Bisericii, cu precădere, dumnezeiasca Liturghie, este un organism viu. Ca o ființă vie. Ce se mișcă necontenit de 2000 de ani. Însă organismul acesta viu cel îl numim viața Ortodoxiei, nedespărțită de credincioși, are ca baston de sprijin, tocmai această Liturgică. Fără baston nu se poate. Ne putem împiedica. Știința aceasta s-a născut cu mult timp înainte ca statului național român să-i dea mustățile. Și pe lângă baston, ființa aceasta vie, mai are la subraț o carte ce se cheamă Liturghier. Cea mai veche carte tipărită la noi, la români. De la Macarie, la Coresi, Dosoftei, Varlaam, părintele Vintilescu și Ene Braniște, Liturghierul este poate cartea care a păstrat cea mai mare unitate din toate timpurile. 

    De 512 ani, la noi, la români, nimeni nu a îndrăznit să se amestece în regulile Bisericii. Nici turcii, nici vremelnicii greci, nici austriecii sau ungurii, nici măcar tovarășii comuniști. Dar ce sunt mulțimea anilor, experiența istoriei sau ce valoare mai are istoria culturii pentru valul progresist de astăzi? Trotinetele la putere. Și sloganurile… Așa cum nimeni nu se amestecă în legile Statului, în medicația propusă de către doctor, în procedura de stingere a incendiului pentru pompieri, așa, nicio autoritate lumească nu are dreptul să ne spună cum să ne împărtășim la Dumnezeiasca Liturghie. Din palmă, din Lingurița Euharistică, direct din Potir, modul împărtășirii noastre, este doar treaba Bisericii. Exclusiv. Ce are la îndemână o adevărată știință – Liturgica. 

    „A se evita” oferirea Euharistiei este certificatul de comă indusă a Bisericii În toată nebunia pandemiei, bucuria deschiderii bisericilor în România ne este tuturor Înviere. Poate, știe Domnul, de ce noaptea ce ar trebui să ne fie luminoasă, ne este doar noapte. Pentru că autoritatea, legiuitorul, cu un deget ne-a dat, ce era de fapt un drept al nostru și cu toată mâna ne-a luat mult și bine. 

    Drama cea mare nu sunt cei 8 metri pătrați – știm creștini ce ar sta și într-un picior ca un cocostârc, doar, doar să participe la Liturghie, ci formularea tristă și amară „a se evita” oferirea Euharistiei. Din acest motiv, „câți mai suntem credincioși” așa cum îl întreabă Arhiereul pe diacon la începutul Liturghiei, trebuie să spunem din toți plămânii că „FĂRĂ LITURGHIE ȘI EUHARISTIE NU EXISTĂ BISERICĂ.” 

    Nu există „evitare”! Dacă acceptăm „evitarea” vom intra în moartea clinică a Bisericii, ne vom semna singuri certificatul de comă indusă a Bisericii! Și cine știe, dacă și când ne vom mai trezi din comă? NU, de 1000 de ori. 

    Vinovații? Noi ne suntem, pentru că „am relaxat”, tot este un cuvânt la modă astăzi, evlavia Euharistică. Am făcut Euharistia „borș cu mămăligă” – vorba scumpului moș Cleopa din cerdacul Sihăstriei ori pișcot de luat printre zâmbete și ghionturi la Cununie, acolo unde altă dată era o Euharistie întreagă. Am lăsat să ne împărtășim „de patru ori pe an, în cele patru posturi, ori doar în cel al Păresimilor” – frază ce trebuie decupată din Învățătura de Credință și așezată în lada istoriei. Câți ne mai suntem, să ne fim doar în jurul Potirului. Fără a accepta „evitări”. Ci doar „atrageri” la Hristos, Calea, Adevărul și Viața noastră! 

 Ierodiacon Iustin T.

Ce e Euharistia? 

      În 2000 eram la Praga, într-un proiect european. Am participat la o Mesă protestantă. La sfârșitul slujbei, am vorbit cu "preoteasa" reformată, în sacristie. În timp ce vorbeam, femeia a luat potirul cu vin care fusese la slujbă și l-a vărsat în chiuvetă. Am izbucnit în lacrimi. Și eu și ceilalți doi ortodocși. Apoi ne-am liniștit. Vinul ăla nu era Sfântul Sânge, nu fusese o Liturghie, doamna aia n-avea har și succesiune apostolică, nu era preot. Era doar un simulacru simbolic, o amintire a Cinei celei de Taină, un ritual sec. 

      În Biserica Ortodoxă, Sfânta Euharistie este Dumnezeu Însuși, Trupul și Sângele lui Hristos, Hrana cea nemuritoare, Izvorul vieții, Iubirea infinită, Rădăcina umanității, Capul Bisericii, Crucea plină de Sângele lui Dumnezeu. Pentru ea ne dăm viața, postim, ne spovedim, ne rugăm, ne pregătim, o primim cu lacrimi, nu scuipăm, nu sărutăm nimic în acea zi, preoții consumă cu sfințenie toată Euharistia care rămâne după toți oamenii. 

     Ea e Viața lui Dumnezeu intrând în sângele nostru. De aceea nu putem s-o aruncăm cu plasticul de unică folosință, nu putem s-o dezinfectăm, că arde universul cu focul iubirii Celui răstignit, nu putem s-o dăm celor nepregătiți că e Foc din cer care devine suferință veșnică oamenilor care o batjocoresc. 

     Și vă mai spun ceva: noi stăm toată ziua la sfat cu Dumnezeul cerurilor și știm care e sfârșitul celor care ne prigonesc. Dar totuși, din iubire de oameni, ne cucernicim și îi rugăm să nu se arunce în iezerul cel de foc.

Necunoscut

Libertatea în Hristos - Cuvânt al părintelui Calistrat către tinerii prezenți la ITO

CUVÂNT CĂTRE TINERII ORTODOCȘI DE PRETUTINDENI PREZENȚI ÎN CAPITALA MOLDOVEI, IAȘI

“ITO- Intalnirea Tinerilor Ortodocsi”, eveniment creștin găzduit în cetatea istorică a capitalei Moldovei, Iași.

    Cu o atentă trăire interiorizată și sufletească, parcă foșnetul frunzelor se aude și parfumul florilor din teiului lui Eminescu se simte în tot orașul Iași, pentru cei ce percep iubirea și dragostea ca o poezie,pentru că adevarații tineri știu să iubească frumos.

   Dragostea și compasiunea împletite în cultură și poezie pot naște valori eterne, prietenii frumoase, legende de dragoste, povești de iubire inocentă și curățenie sufletească.
Atunci când iubirea trece prin focul inimii curate ea devine Jertfă.

   Aceasta ne-o arată Hristos, în dragostea Lui dumnezeiască, de 2ooo de ani, de când s-a lăsat bătut în cuie pe Cruce, pentru noi oamenii și a noastră mântuire:. Luca 23-24 "Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac!"

   Dragostea fără cultură, fără poezie, fără jertfă este inertă, sterilă, moartă. Nu putem naște valori nepieritoare fără jertfă.

   Dragostea limitată la carnal, la senzualitate, la consumul de plăcere și eros aduce moarte sufletului din interiorul omului spre exteriorul lui.

   Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe unicul Său Fiu l-a dat la moarte, care “S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce.” Filipeni 2:8

   Și noi oamenii I-am adus ca jertfă dragostea noastră, inima înfrântă, sufletul smerit, i-am adus iubirea personală dintr-o voință liberă fiască, neimpusă, neconstrânsă, recunoscându-L pe Hristos ca singurul Adevăr și unicul Adevăr-Mântuitor.

   “Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui.” Ioan 14:21-23.

   Iată că iubirea lui Hristos ne îndumnezeiește, Duhul Sfânt ne restaurează, ne aduce la înțelepciunea libertății duhului, asemenea sfinților.

   Asa zice Sfanta Evanghelie, Ioan 8;32 “veti cunoaste adevarul, si adevarul va va face slobozi."

Deși sinaxarele sunt pline de sfinți, vom vedea că cei mai reprezentativi și cunoscuți sfinți sunt cei tineri,
Sfinții: Gheorghe, Dimitrie, Mercurie, Fanurie, Panteleimon, Teodor Tiron, Efrem cel Nou, Ioan Rusu sunt câteva exemple ce arată că libertatea curajului mărturisirii credinței te face cu adevărat liber în fața lui Hristos, a lumii, a veșniciei primind pecetea luminii: SFINȚENIA.

    Același lucru este înțeles de sfintele femei mironosițe și sfintele Bisericii, că toată demnitatea războinică și vitejia bărbătească, în lupta cu duhurile este și pentru ele.

    Sfintele Ecaterina, Varvara, Eufimia, Irina, Tomaida, Marina, Iuliana, Perpetua si Felicitas, Maria Magdalena si Fotini samarineanca  dau masura curajului feminitatii in lupta cu lumea si pacatul, dar avand libertatea in Hristos si Credinta: “dar indrazniti, Eu am biruit lumea." Ioan 16:33. Dupa cum tot Hristos zice: “…dar partea celor fricoşi şi necredincioşi este în iezerul care arde, cu foc şi cu pucioasă, care este moartea a doua.”  Apocalipsa 21:8

     Intrând duhovnicește în Cetatea Iașului simțim de departe umbra de parfum istoric a marilor voievozi și ctitori de lăcașuri sfinte.

    Nenumăratele biserici vechi boierești și cu statut voivodal ne amintesc de mari și iluștri domni unși de Dumnezeu ca păzitori ai acestor sfinte și binecuvântate locuri.

   Umbra lui Ștefan cel Mare și Sfânt, Alexandru Lăpușneanu, Miron Barnovschi, Vasile Lupu, Eustatie Dabija, Gheorghe Duca, Dimitrie Cantemir, Alexandru Ioan Cuza, Carol 1 si alte legendare chipuri de domni și doamne ale istoriei Moldovei sunt martorii acestei culturi creștine.

   Mărturie stau aceste semnificative și emblematice focare de cultură, mănăstirile ieșene și numele câtorva remarcante fețe bisericești, dascăli și ctitori de cultură românească.

   Mitropoliții Dosoftei, Varlaam, Anastasie Crimca, Iacob Putneanul, Veniamin Costache, Iosif Naniescu și marele Ion Creangă, au dat viața credinței și culturii creștine românești moldave.

   Aceste embleme de spiritualitate și cultură sunt adevărata carte de vizită a orașului Iași în aceste zile, pentru acești tineri, care sunt prezenți aici în inima Moldovei.

   Ei pot învăța astăzi diferența dintre Credința Adevărată și orice alte idei de credință.
Aparent gama mare de oferte religioase  ce duc la Hristos și pe alte cărări, sau cărărușe, sunt doar o diversitate în cercetarea spre drumul dreptei credințe.

   Nu putem vorbi de o revelație autentică, mai mult de o raționalitate a drumului spre Adevărul Hristos cel Unic.
Dar Ortodoxia, “având atâta nor de marturii”, Evrei 12:1, astăzi aici tinerilor li se revelează mărturiile Dreptei Credințe din osteneala și lucrarea înaintașilor noștri.

   Acest adevăr ne face liberi, ne canalizează pe calea cea dreaptă a lui Hristos: “Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi.” Matei 11:28, “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine.” Ioan 14:6

   Toate aceste valori creștine, ca și pe atleții tineri ai lui Hristos, sfinții și mucenicii, ne duc la discernerea între libertinajul vicios, consumist, distructiv și libertatea duhului în lucrarea poruncilor dreptei credințe pe urmele sfinților, spre o libertate divină a slavei dumnezeești.

    Dar toate acestea trebuie să fie însoțite de arma bunăvoinței personale, de dorul curat de Dumnezeu , de credința inocentă lucrătoare, simplă și curată.

   Fără aceste repere și valori fundamentale sufletești: înțelepciunea, care vine din rugăciune, smerenia care vine din bunătate și credință, discernerea care vine din cunoașterea profundă a lui Dumnezeu în plan personal și a comuniunii liturgice, nu vom pătrunde plenar adâncimea, rostul Sfintei Euharistii și nici dulceața ei.

    Personal Hristos a fost preocupat permanent de copii și de tineri, de puritatea și inocența lor, de căldura și simplitatea lor sufletească: “Lăsați copiii să vină la Mine, unora ca acestora este împărăția lui Dumnezeu”, Marcu 10:14.

    A înviat din morți și sufletește pe fiica lui Iair, pe fiul văduvei din Nain, și pe Lazăr din Betania, vârste relativ tinere, 9 sau 10 ani fiica lui Iair: Fiică, ţie zic, scoală-te!” Marcu 5:51,  apoi adolescența matură: “Tinere, ţie îţi zic, scoală-te.” Luca 7:14 si barbatia deplina ca la 30 ani: ”Lazare vin o afara.” Ioan 11:43

   Iată că și Hristos Domnul personal întra în Templu la 11 ani cititnd din Lege, surprinde auditoriu și Sinedriu: “Cum știe Acesta carte fără să fi învăţat?” Ioan 7:15.

    La 30 se arată lumii la Iordan, mod revelat și mărturisit: “Acesta este Fiul Meu iubit intru care am binevoit” Matei 3:17.
Apoi, marturisit: “iată Mielul lui Dumnezeu ce ridica pacatele lumii”, Ioan 1:29.

   În concluzie, astăzi și noi ne am arătat lumii, am mărturisit liber convingerea noastră ortodoxă, iar  de acum începem jertfa și misiunea.

   La 33 ani, Hristos împlinește prin jertfa Crucii, liber și de bună voie actul de restaurare a lumii căzute în Adam cel dintâi: “Adam cel de pe urmă cu Duh dătător de viață”, I Corinteni 15:45

   Dacă aceste zile vor înmuguri în noi dorul de veșnicie, de Dumnezeu, de Rai de Împărăția lui Dumnezeu, ținta, obiectivul și cununa au fost atinse: “Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit”, II Timotei 4:7

   Dacă vom rămâne doar la nivel de întrevedere, de comunicare, de schimburi de idei, de activitate spontană creștină, străduința noastră este zadarnică.

    Sfântul apostol Pavel da esența acestei mari adunări ortodoxe: “Nu mi este a mă lăuda decât numai în Crucea lui Hristos”, Galateni 6:14, adică jertfa morții și Învierii și răscumpărării din robia diavolului și a morții: “Și dacă Hristos a Înviat și noi.vom Învia”, I Corinteni 15

    În parfum de Rai, în iz de tămâie, în glas de rugă și cântări de sfânta Liturghie, pe mireasma poeziei eminesciene, “La Steaua”, “Rugăciune”, “Scrisoarea  I-a”, în amintirea parfumului de tei să ne îmbătăm mistic de frumusețea Ortodoxiei, căutându-o în evlavia rugăciunii, în filele istoriei, a hrisoavelor, a pisaniilor și în adâncul miezului Euharistic, în rugăciunea minții, în libertatea credinței faptice și în inima arzândă de dorul pentru Hristos.

   Așa doar putem găsi Calea către Tronul lui Dumnezeu.
Şi au zis unul către altul: Oare, nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale şi când ne tâlcuia Scripturile?”, Luca 24:32,
„Şi ei au istorisit cele petrecute pe cale şi cum a fost cunoscut de ei la frângerea pâinii.
“ Luca 24:35
“Atunci le a deschis mintea lor.sa priceapa Scripturile”, Luca 24:45
“Cercetati Scripturile si in ele veti afla viata vesnica”, Ioan 5:39.

Dragi tineri ortodocși: BINE AȚI VENIT ÎN FRUMOASA CETATE A IAȘULUI!

Părintele Calistrat, Mănăstirea Vlădiceni, Iași - 2017

Articol preluat de pe Facebook