Predică la Soborul Sfântului Ioan Botezătorul

Preacuvioşi părinţi, iubiţi fraţi şi surori întru Hristos, 

 Astăzi sărbătorim Soborul Sfântului Ioan Botezătorul, zi în care cinstim pe proorocul care L-a botezat pe Mântuitorul lumii în apele Iordanului, moment în care Sfânta Treime S-a arătat pentru prima dată oamenilor. Soborul Sfântului Ioan Botezătorul sau încununarea tuturor zilelor închinate Sfântului Ioan este ultima mare sărbătoare a iernii. Astăzi Biserica Ortodoxă îi aduce jertfă de mulţumire Înaintemergătorului Domnului, care a propovăduit evreilor de atunci, dar şi tuturor oamenilor până astăzi: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor!“. Misiunea pe care a avut-o Sfântul Ioan Botezătorul a fost aceea de a vesti apropierea lui Hristos și de a boteza în râul Iordan pe cei care se pocăiau. ‘Mijlocitor al legii’ și ‘propovăduitor al pocăinței’, ‘sfeșnic și înger’, Sfântul Ioan Botezătorul este proorocul care închide cartea Vechiului Testament și o deschide pe cea a Noului Testament. Cel mai mare om născut din femeie, simbolul martirilor și al misionarilor, rămâne în tradiția Bisericii ca Mergătorul-înainte al lui Hristos, cel care Îl prezintă lumii pe Mielul lui Dumnezeu, Răscumpărătorul păcatelor omenirii. Sfântul Prooroc Ioan s-a născut în familia Sfântului preot al Legii Vechi, Zaharia, la Ein-Karem, la aproximativ 10 kilometri de Ierusalim. Nașterea minunată a Sfântului Ioan a fost profețită de Arhanghelul Gavriil într-o arătare în timpul slujbei oficiate la templu de tatăl Sfântului Ioan. Mama sa, Sfânta Elisabeta, înaintată în vârstă și fără copii, deoarece nu putea să aibă urmași, era descendentă a seminției lui Aaron. Zaharia, tatăl său, nu a crezut în cuvântul îngerului și, drept pedeapsă, a rămas mut. Nașterea Sfântului Ioan s-a petrecut cu șase luni înaintea nașterii Domnului nostru Iisus. Sfinții Părinții socotesc nașterea Înaintemergătorului ca ‘minunea ce merge înaintea Minunii’ și o privesc ca treaptă pe care se urcă înțelegerea celor ce vor vedea nașterea cea peste fire, din cea bătrână și stearpă din neamul lui Aaron, pentru a se sui apoi la vederea cea preaminunată a nașterii celui mai presus de fire din Fecioara Maria. Pe când era încă nenăscut, la salutarea Mariei, Maica Domnului, Sfântul Evanghelist Luca consemnează că pruncul Ioan a săltat în pântecele mamei sale. Sfântul Ioan își începe propovăduirea în pustiu, acolo își botează ucenicii și ‘glasul lui strigă în pustiu’ (Is. 40, 3). Ducea o viață de renunțare, era îmbrăcat cu haine din păr de cămilă, mânca miere de albine și lăcuste și se ruga mereu. Prin viaţa sa aspră, a fost un exemplu pentru primii asceți ai creștinismului și pentru monahism. Sfântul Ioan Botezătorul este Înaintemergătorul Domnului, cel care a pregătit calea și mulțimile pentru primirea lui Mesia, Iisus Hristos. Mesajul principal pe care îl transmitea Ioan era „Pocăiți-vă, că s-a apropiat împărăția cerurilor!”. Cei care renunțau la păcate erau botezați în Iordan. Botezul acesta are și o semnificație eshatologică, prevestind, așa cum însuși proorocul spunea, botezul cu „foc și Duh Sfânt”, pe care îl aducea Cel Care va veni după el, Hristos-Domnul. În predicile sale l-a criticat, în mod repetat, pe regele Irod Antipa pentru faptul că s-a căsătorit cu Irodiada, fosta soție a fratelui său vitreg, Filip. Aceasta i-a atras întemnițarea. La o petrecere cu mulți oaspeți, Salomeea, fiica Irodiadei, a dansat în fața tatălui său vitreg, iar Irod Antipa i-a promis orice. La îndemnul mamei, fata a solicitat capul Sfântului Ioan Botezătorul. Fiind ucis, capul i-a fost adus Salomeei pe tavă. Astfel îşi încheie viaţa Înaintemergătorul lui Hristos. Trupul Sfântului Ioan Botezătorul ar fi fost dus de susținătorii săi în orașul Samaria. Istoricii Rufinus și Teodoret arată că mormântul său a fost profanat în timpul împăratului Iulian Apostatul, în 362, o parte dintre moaște fiind arse. Cealaltă parte a fost dusă în Ierusalim, apoi în Alexandria, unde, la 27 mai 395, a fost așezată în biserica ce îi poartă numele. Despre capul Sfântului, Nichifor și Simeon Metafrastul spuneau că ar fi fost îngropat separat, în fortăreața Machaerus ori chiar în palatul lui Irod din Ierusalim. Capul Sfântului Ioan Botezătorul, după o peregrinare şi mai multe aflări miraculoase, a ajuns în două părţi. Partea occipitală se află la Moscheia Omeiazilor din Damasc iar partea frontală la Catedrala din Amiens, Franţa. De fapt, atunci când în secolul 5 a fost mutat Capul Sfântului la Constantinopol de la Emesa, o parte a rămas la Emesa. Acea parte este acum la Damasc, iar cealaltă care a plecat la Constantinopol, se află acum la Amiens, furată de la Constantinopol de cruciaţii catolici. Capul Sfântului de la Damasc face mulţime mare de minuni, mai ales celor orbi, mai ales creştini dar chiar şi musulmani care se roagă sfântului. Ioan este nume iudaic: "Iohanan" prescurtare din Iehohanan" si înseamnă "Dumnezeu s-a milostivit". Foarte mulți romani poartă numele de Ion, Ioan, Ioana (fie ca atare, fie în diferite variante: Ionel, Nelu, Ionică, Nică, Ionuț, Onuţ, Ionela, Nela, Ionica, Oana), alcătuind cea mai bogata familie onomastică de la noi. 

 Sărbătoarea de astăzi este una dintre cele trei sărbători cu cruce roșie închinate Sfântului Proroc Ioan Botezătorul pe lângă Nașterea Sfântului sărbătorită la 24 iunie și Tăierea Capului la 29 august. 

Iubiţi credincioşi, 

 Sfântul Ioan Botezătorul reprezintă modelul de priveghere, de rugăciune, de pocăință și de trezvie duhovnicească, de trezire a sufletului din moartea păcatului și de ascultare a cuvântului lui Dumnezeu. Haina din păr de cămilă purtată de Ioan vorbește despre pocăința necesară pentru dobândirea mântuirii. Totodată, veșmântul purtat de Sfântul Ioan mărturisește asprimea vieții dusă de acest prooroc. Să ne uităm la Sfântul Ioan Botezătorul: n-a fost om născut din femeie mai mare decât el, cel mai mare decât toţi proorocii, prietenul lui Hristos şi cu toate acestea la Iordan se opreşte cu sfială: „Doamne, Tu trebuie să mă botezi pe mine şi nu eu!” Vedeţi, aceasta este smerenia, duşmanul de moarte al mândriei: să fii plin de daruri, de vrednicii şi să te socoţi mai nevrednic decât toţi; aceasta este micşorarea sufletului. De obicei, noi oamenii suntem plini de mândrie, ne socotim mai buni decât semenii noştri. Cel evlavios se crede mai evlavios decât ceilalţi şi se uită de sus la dânşii; tânărul se crede mai frumos, cel isteţ mai priceput, cel bogat mai vrednic; fiecare se crede mai bun, mai presus decât ceilalţi. Aceasta este mândria, din care izvorăsc toate relele: zavistiile, certurile, uciderile. Dimpotrivă, smerenia este maica virtuţii, nu te lasă să te socoţi mai bun decât aproapele tău: niciodată să nu-l socoţi mai prejos decât tine, totdeauna să ai despre el o părere mai bună decât despre tine. Iată cele două unelte cu care putem micşora pe omul cel vechi din noi, pentru ca să crească omul cel nou întru Hristos: postul şi smerenia. Cu aceste două cununi s-a împodobit cel mai mare decât toţi cei născuţi din femei, Sfântul Ioan Botezătorul, şi cu ele trebuie să se împodobească tot creştinul. Acestea împreună, după cum ne învaţă Sfinţii Părinţi, alcătuiesc plinătatea tuturor virtuţilor. Ele micşorează pe omul de păcat din noi şi ajută să crească omul cel duhovnicesc. Şi, lucru minunat, cu cât ne micşorăm mai mult, cu atât ne facem mai transparenţi, cu atât mai mult străluceşte Hristos din noi, precum zice Apostolul, că nu mai trăiesc eu, ci Hristos care este în mine. Dacă Sfântul Ioan Botezătorul, cel sfinţit din pântecele maicii sale, atât de mult a postit şi s-a smerit, cum trebuie să fie smerenia şi nevoinţele şi postul nostru, a celor ce suntem plini de păcate! De aceea, postul şi smerenia trebuie să ne însoţească în toate zilele vieţii, pentru că ele ne fac asemenea cu marele prooroc şi înaintemergător Ioan; ba şi mai mult, ne fac asemenea cu Dumnezeu, Care să ne învrednicească şi să ajute să ne înnoim şi noi sufleteşte, cu rugăciunile sfântului şi mare­lui Său Prieten, Ioan Botezătorul. Amin.

Toate predicile de pe blog sunt o antologie de paragrafe din predici ale Sfinților părinți, ale părintelui Cleopa și a altor mari duhovnici români, postate pe doxologia.ro, crestin-ortodox.ro sau alte portaluri ortodoxe, întocmite într-o predică unitară de autorul blogului.

Nu doar la vot...

De când  e lumea și  se nasc copii
E-o ordine de Dumnezeu lăsată:
Băiatul  e băiat  din prima zi
Iar fata când  se naște  este fată.

Chiar El la inceput a întocmit
Familia  model la temelie,
Dintr-un bărbat pe care l-a unit
Cu o femeie  ce îi  e soție.

Când  pe Adam și  Eva i-a făcut,
Ca în  cămin să  fie împreună,
Privind în  urmă, Domnul a văzut
Că  este o lucrare foarte bună.

Sute de ani cât împreun-au stat
Nu le-a venit în  minte vreo idee
Ca Eva să  se schimbe în  bărbat
Si-Adam să  se transforme în  femeie.

Iar dacă  noi mai credem în  Cuvânt,
Să  îl  lăsăm  așa  cum scrie-n carte...
Adam a fost bărbat  pân' la mormânt,
Eva a fost femeie pân' la moarte.

Așa  e sfânt și-o vreme  a ținut
Această  ordine dumnezeiască ;
Însă  când  oamenii au decăzut,
Păcatul  a-nceput ca să  domnească.

Până la Noe s-au stricat de tot
Iar Domnu-a nimicit o lume- ntreagă;
Și-a  trebuit ca-n zilele lui Lot,
Sodoma și  Gomora să  le șteargă.

Dar tot ce  mai demult s-a întâmplat
E azi privit ca o alegorie ;
Păcatul  e acum justificat
Prin legi, decrete și  democrație.

Azi, copilașii  trebuie lăsați
S-aleagă  ce vor fi : băieți  sau fete
Și, pentru a nu fi discriminați
Vor împărți  aceleași  toalete.

Și toți  cu numere se vor numi
Atunci când  mamele-i aduc  pe lume ;
Iar când ei vor decide ce vor fi
Le vor atribui și  lor  un nume.

Tată  și mamă, cum era la noi
Vor fi-n curând cuvinte demodate ;
Părinte unu și  părinte doi
Vor fi formulele prin legi votate.

Chiar adevărul clar e deformat
Atât  de mult și  nu e de mirare
Că  mâine Dumnezeu va fi somat
Să-și  ceară  de la păcătoși  iertare.

Dar El acum le cere tuturor
Să  fac- așa  cum scrie în Scriptură
Și  demnitari și preoți, și  popor,
Nu doar la vot și  nu numai din gură.

Să  știe  toți  că  până la sfârșit
Mereu căsătoria să  se-ncheie
Așa   cum Creatoru-a rânduit ...
Doar între  un bărbat  și  o femeie .

SB
September 17th,2018
Carmichael,CA

DA, la referendum! DA, pentru familie!

UNUL DINTRE CELE MAI FRUMOSE TEXTE GASITE PE  ACEASTĂ TEMĂ.
Nu știu cui aparține, însă vi-l recomand.

De ce voi vota DA la referendum ?

Să fie clar, orice eventuală acuzație de homofobie frizează ridicolul. Nu știu câți dintre cei care se exprimă pe subiect spovedesc gay. Sau îi primesc în vizită. Acum o lună, mi-a sunat telefonul, o voce bărbătească, baritonală, se asigură că eu sunt eu. Confirm. Și-mi zice ”probabil că nu-ți mai amintești de mine, acum 30 de ani ne-am cunoscut la olimpiada de română, faza pe țară, și am avut niște discuții, ți-am păstrat o amintire frumoasă și aș vrea să ne revedem, sunt prin Transilvania, într-un concediu, ce zici?”/”Vai, dar cu cea mai mare plăcere, treceți pe la noi, o să facem plăcinte cu smântână și cumpăr trei metri cubi de bere lichidă!” Noroc că n-am apucat să întreb nimic de soție. Că a venit. Cu prietenul. Niște oameni de-o blândețe și bun simț deosebite. Am mâncat împreună, am răsfoit cărți vechi, amândoi bibliofili (una din puținele pasiuni din adolescență care au osmozat timpul), am spus bancuri, am vorbit despre politică, imigrație, filosofia peripatetică, rețete de ciuperci și cei mai nordici corali din lume. Din când în când, cei doi schimbau priviri blânde, frumoase, conjugale. ”Ea”, zeița casei mele, nici n-a clipit. Suntem de o eternitate împreună, nu mai e nevoie de cuvinte între noi, nici măcar de priviri, fiecare devenind, între timp, extensia conștiinței celuilalt. Și ne-am îmbrățișat toți patru la sfârșit, și au plecat pe drumul lor. Sunt prietenii mei în continuare. Îi însoțesc cu rugăciune oriunde se vor duce. Îi iubesc creștinește, dar asta nu înseamnă că sunt de acord cu felul în care își trăiesc viața.

Nu pot fi acuzat nici de bigotism, rigiditate habotnică ori reflexe mentale premedievale. Stau eu toată ziua cu nasul în cărți despre bizantinism, dar port sandale de trekking la reverendă. Colecționez antichități, dar inventarul lor îl țin în Excel. Și nu cred că mântuirea e după culoare, deși iubesc curcubeul.

Însă sunt lucruri pe care nu le negociez, ever!

Nu-l negociez pe Hristos. Oricât aș tăia din etichetă, cutumă și formă, nu pot eluda un adevăr de necontestat: că o familie înseamnă un bărbat și o femeie. Cu variantele ei, care țin de cutremurele vieții: mame care-și cresc copiii fără soți/ divorțate/văduve, nepoți rămași în brațele bunicilor. Dar, în nici un caz, o familie nu poate însemna un bărbat + un bărbat. Oricât mi-aș concentra acuitatea științifică, ceea ce are el se potrivește perfect cu ceea ce are ea. Dacă mă înțelegeți unde bat. Pur și simplu asta e definiția intrinsecă a unei relații: procrearea, în beneficiul general al societății. Că nu se întâmplă așa mereu, e o altă discuție. Ontologic, bărbatul e mulajul femeii. Nu al unui alt bărbat. Până și clătitele postmoderniste din Vama Veche mărturisesc același adevăr axiomatic: cu ”dânsa-ntr-însa”, nu cu ”dânsu-ntr-însul”.

Știu. Mi s-a transmis, pe toate canalele, că oficializarea căsătoriei dintre persoanele de același sex nu impietează credința mea. Pe bune? În România, legea prevede că o cununie religioasă trebuie precedată, obligatoriu, de cea civilă. Asta înseamnă, implicit, și reversul. E un principiu de drept. Adică îți vin doi bărbați de mână la biserică și-ți cer să-i căsătorești. Știu că pare fantezie, dar se întâmplă, prin alte colțuri de lume. Ce faci? Refuzi? Și dacă te dă în judecată? Plătești amendă sau mergi la închisoare. Se întâmplă deja în Danemarca. Preotul are dreptul să refuze oficierea cununiei, dar episcopul e obligat (prin lege!!!) să găsească un preot cu o conștiință nițel diferită de cartea pe care a jurat la hirotonire, ceea ce e un abuz grosier asupra conștiinței episcopului.

Se prăbușește cetatea dacă definim familia ca fiind un bărbat și o femeie? Au făcut-o deja jumătate din statele uniunii, și nu s-a prăbușit nimic. Nimeni nu hăituiește pe nimeni, fiecare să-și trăiască sexualitatea cum dorește/cu cine dorește/ și de câte ori îl ține libidoul. Ortodoxia e discretă, nu ridică cearceafuri. Dar, în același timp, suntem oameni ai cetății. Și avem o datoria de creștin să mărturisim adevărul revelat. Nu merge cu tăceri, zâmbete discrete, aere de progresiști mistici. Ori ești creștin și crezi în ce ți-a spus El, ori nu ești. Toate până aici.

Păi nu se laudă Uniunea Europeană cu deviza ”Unitate în diversitate”? Unde e diversitatea dacă toți trebuie să ne aliniem acestui val de decerebrare morală?

Și, apropos de hărțuire, vouă chiar nu vă e rușine?

Adică, dacă votez la referendum DA, sunt automat: pesedist fără creier, primitiv medieval, țăran prost, vinovat că pleacă tinerii din țară, că nu se fac spitale, că nu se astupă găurile din asfalt, că se năruie bugetul național, că avem copii în orfelinate și că unii-și pleznesc nevasta pentru că supa nu a avut 42,5 grade Celsius la servire. Toate relele din lume sunt asimilate ”familiei tradiționale”, ceea ce e o demonizare la fel de urâtă ca excesele habotnicilor care au orgasme subliminale rostind cuvântul ”homalău”.

Bine, sunt țăran primitiv, relict medieval, biped logocentrist, popă prost, sunt ce vreți voi să fiu, dar eu de Hristos nu mă las. Și Hristos, ”creștinilor progresiști”, s-a dus la nuntă. Unde era o mireasă și un mire. Mireasa avea sâni și mirele avea un deficit de vin. Asta spune Revelația, nu altceva. Și să vezi încurcătură dialectică, asta spune și biologia!

O să mă duc la referendum să mă sprijin cu ștampila pe căsuța DA. O să o fac în semn de respect pentru matricea etică în care m-am născut, în care am crescut, și în care o să mor. În semn de respect pentru sutele de bunici pe care i-am îngropat cu cruce la cap, îmbrăcați în portul strămoșesc, și pe care, dacă le-aș spune despre căsătoria dintre doi bărbați sau două femei, i-aș muți de uluire. Bunicii noștri, crescuți în ”sâmțul ăl bun” (”bunul simț), în care unul plus una egal viitor, și unul plus unul egal cel mult o tăcere dureroasă.

Puteți să mă ștergeți de pe lista prietenilor, dacă nu vă convine cum sunt și cum gândesc.

Singurul like care mă interesează e din altă rețea.

O să votăm un milion, șase milioane? Puțin îmi pasă. Singur dacă rămân, singur cu El, sunt mulțumit. Cum zice în psalmul 90? ”Vor cădea de-a latura ta mii, dar de tine nu se vor apropia!”

Lumea se schimbă, treaba ei. Singur dacă rămân, cu ai mei, cu potirul și cu prescura, din legea Lui nimic nu schimb.

Și cât sunt cetățean al cetății, spun ce gândesc și pun ștampila unde vreau eu!

Dixit et punctum.

Hristos a înviat!!! - nu iepurașul s-a ouat...

Tradiția vopsirii în roșu a ouălor 

    Simbolistica oualor de Pasti trebuie cautata inainte de nasterea lui Hristos, in timpuri stravechi. Oul era dat in dar, fiind considerat simbol al echilibrului, creatiei, fecunditatii, simbol al vietii si al reinnoirii naturii, obiceiul vopsirii lui fiind intalnit la chinezi cu doua mii de ani inainte de Hristos. Obiceiul colorarii oualor s-a transmis crestinilor si este inca practicat mai ales la popoarele Europei si Asiei. Spre deosebire de alte tari ale Europei, unde obiceiul s-a restrans sau a disparut, la romani a inflorit, atingand culmile artei prin tehnica, materiale, simbolica motivelor si perfectiunea realizarii. Folclorul conserva mai multe legende crestine care explica de ce se inrosesc ouale de Pasti si de ce ele au devenit simbolul sarbatorii Invierii Domnului. Una dintre ele relateaza ca Maica Domnului, care venise sa-si planga fiul rastignit, a asezat cosul cu oua langa cruce si acestea s-au inrosit de la sangele care picura din ranile lui Iisus. Domnul, vazand ca ouale s-au inrosit, a spus celor de fata: „De acum inainte sa faceti si voi oua rosii si impestritate intru aducere aminte de rastignirea mea, dupa cum am facut si eu astazi”. 

   

Culoarea rosie cu care le vopsesc crestinii la Pasti, reprezinta pe de o parte focul, cu puterea lui purificatoare, dar si sangele lui Iisus care s-a scurs pe cruce pentru mantuirea lumii. Ciocnitul oualor semnifica sacrificiul divinitatii primordiale si se face dupa reguli precise: persoana mai in varsta (de obicei barbatul) ciocneste capul oului de capul oului tinut in mana de partener, in timp ce rosteste cunoscuta formula “Hristos a inviat”, la care se raspunde “Adevarat a inviat”. 

    Sfânta Tradiție, completând textele biblice în privința restului vieții pe pământ a Sfintei Maria Magdalena, ne spune că după marele eveniment al Cincizecimii, Sfânta, plină de Duhul Sfânt, a fugit din Ierusalim cu destinația Roma, care pe atunci era reședința imperială, ca să propovăduiască Evanghelia lui Hristos. Când a ajuns acolo s‐a prezentat mai întâi la Împăratul Tiberiu ca să‐i binevestească acestuia mesajul Învierii. 

    Cu privire la vizita Sfintei Maria Magdalena la împăratul Tiberiu, există diferite tradiții. Una dintre acestea este identificată în izvoare de învățatul ieromonah athonit al sec. al XIX‐lea, Hariton Duhovnicul (1836‐1903), și e cuprinsă în Viața Sfintei pe care a alcătuit‐o el însuși, spunând următoarele: „Sfânta a vindecat ochii bolnavi ai împăratului de atunci, Tiberiu, prin mântuitorul nume al Domnului nostru Iisus Hristos. Când a văzut aceasta, Împăratul s‐a minunat tare. De aceea a întrebat‐o cine este ea, și cine este Iisus Hristos. Sfânta a început să‐i povestească toate cele despre Mântuitorul Hristos până la răstignirea Lui și Înviere. Luminată fiind de Dumnezeu, a găsit un mod minunat vrednic de notat, nou și foarte potrivit pentru a arăta Învierea lui Hristos cea de viață dătătoare. A vopsit în roșu trei ouă spre dovedirea sângelui vărsat de Mântuitorul Hristos și pentru bucuria Învierii lui Hristos, și a oferit aceste ouă Împăratului zicându‐i: «Hristos a Înviat!» În continuare a zis împăratului că prin acele trei ouă îi arată sângele mântuitor al lui Iisus Hristos pe care l‐au vărsat iudeii și ighemonul Pilat, precum și mesajul plin de bucurie al Învierii lui Hristos. Când Împăratul a auzit acestea s‐a mâniat foarte și a trimis scrisori în Ierusalim chemându‐l la judecată pe Pilat și pe arhierei. Când aceștia au venit la Roma nu l‐au mai găsit în viață pe Tiberiu († 37), ci pe urmașul lui, Caligula († 41).” Hariton Duhovnicul spune că arhiereii au fost omorâți, iar Pilat a fost exilat în Vienna Galiei și acolo s‐a sinucis." (Ieromonahul Theologos Simonopetritul, Sfânta Maria Magdalena - Sfântul odor al Mănăstirii Simonos Petras, Editura Doxologia. 2015, p. 61) 

    Acest obicei e singurul acceptat de Biserică, doar ca simbol al învierii și nu ca scop în sine. "Culoarea tradițională cu care se vopsec ouăle de Paști este cea roșie datorită simbolismului ei. În ultimii ani se manifestă însă o tendință, din ce în ce mai prezentă, de a fi vopsite în fel de fel de culori, care de care mai pestrițe, plus că a mai apărut și moda lipirii de abțipilduri (niște kitsch-uri). Cel mai potrivit ar fi să ne limităm la vopsirea în culoarea roșie, ca formă de respect față de Patimile și Învierea Domnului, față de tradiția Bisericii și, până la urmă, față de bunul-gust. Nu aș numi ouăle colorate în fel și chip, neapărat o insultă la adresa credinței creștine (cine face acest lucru nu îl face cu o intenție vădită de a fi contra tradiției ci mai degrabă din necunoașterea simbolismului ouălor roșii, din dorința a impresiona prin frumusețea ouălor vopsite, din obișnuință, etc.) însă cu siguranță sunt foarte, foarte departe de simbolul Învierii Domnului." Pr. Andrei Atudori 

Bâlciul de Paște 

   Următorul articol, al Părintelui Eugen Tănăsescu, este preluat în întregime de pe site-ul Doxologia. 

    Încă odată, Hristos este aproape dat afară din propria-i sărbătoare. Ca și la Crăciun, când Nașterea Domnului este sufocată de Moși Crăciuni, reni, globulețe, luminițe etc., iată că și Învierea Domnului începe să fie sufocată de același spirit de bâlci, care parazitează Sărbătoarea tot așa cum, odinioară, iarmarocurile de Sărbători se pripășeau pe lângă lăcașele de cult, transformând creștinismul într-un carnaval. 

   1. Oul. Incontestabil simbol al vieții, oul a intrat în tradiția populară a Învierii prin diverse legende privind colorarea oului în roșu, culoarea sângelui Mântuitorului. Următoarea fază a evoluției oului a fost încercarea de a-l încreștina prin încondeiere a lui cu diverse motive religioase, născându-se astfel o amplă cultură internațională a oului încondeiat. Din păcate, există și tendința contrară, a oului-discotecă, colorat în diverse culori sau desenat cu diverse motive nereligioase. 

     2. Iepurele. Simbol mai degrabă al virilității, decât al vieții, iepurașul păgân apare în ținuturile germanice pe la 1500, ca o transformare magică făcută de zeița Easter asupra unei păsări rănite, în iepure care putea depune ouă, pe care le colora și le dăruia zeiței binefăcătoare (observați cum oul colorat este împrumutat în cultura germanică). Pentru că nu prea avea haz povestea, marketingul i-a băgat iepurașului pe gât și capacitatea de a face cadouri la copii, pentru a emoționa și a stimula cumpărăturile. Din acest moment, iepurașul a început să crească în importanță, astăzi devenind un iepuroi batjocoritor la adresa Paștelui, în care doar naivii mai cred că e simbol al vieții. Vorba unui prieten: mama este simbolul vieții (Eva – mama vieții), dar niciodată nu i-aș spune mamei că-i virilă ca un iepure. 

     3. Mielul. Este singurul animăluț nevinovat care are își justifică oarecum teologic prezența în Sărbătoare. Spun „oarecum”, pentru că vorbim despre o metaforă transformată în realitate prin trei argumente. Venită direct din tradiția Paștelui iudaic, tradiția sacrificări mielului (primul argument) a intrat și la noi, uneori cam forțat, pentru că nu toți apreciază gustul mielului, deși gospodinele au inventat diverse rețete care să-i mai „îndulcească” gustul. În creștinism, însă, Unul singur este Mielul cel sacrificat pe nedrept, Iisus Hristos. Desigur, Hristos este Mielul cel Pascal, care s-a jertfit pentru păcatele lumii (al doilea argument). Această metaforă s-a îmbinat însă cu tradiția creștină a agapelor frățești (mesele de după Liturghie, în care creștinii descopereau semnificația comunitară a mesei, ca act social), în care orice mare sărbătoare creștină atrage după sine și firești pregătiri cu „alese bucate” (al treilea argument). Astfel, nevinovata ovină a ajuns subiect de tranzacție comercială, iar pe cale de consecință, catalizator al consumerismului de tip religios. 

     4. Luminițele. N-am înțeles de ce ne trebuiau și luminițe de Paști. Dincolo de motivul unor contracte publice, probabil că explicația ar fi nevoia de a face vizibile și noaptea simbolurile marketizate ale Sărbătorii. Este paradoxal (dacă nu ipocrizie de-a dreptul) faptul că printre toate aceste figurine împodobite cu LED-uri, nu se găsește ceva care să te ducă cu gândul la Hristos, sărbătoritul zilei. Ca și la Crăciun, avem de-a face cu o supraexpunere a formelor, în lipsa fondului esențial: Învierea lui Hristos. Nici o figurină legată de semnificația religioasă a sărbătorii, nici măcar un mesaj. Mesaj??? A, stați așa... 

     5. Mesajul pascal. Ce-ar fi o sărbătoare fără urare?! Mesajul este esențial în astfel de situații, așa cum, în presă, titlul face audiența. Așa că încă de la origini, Paștele creștin a avut un mesaj clar: Hristos a Înviat! A apărut apoi și răspunsul de tip adeziune: Adevărat a Înviat!, care creștina comunicarea din societate. Cum însă creștinismul nu pare să mai fie astăzi „la modă”, mesajele pascale au început să sufere translații, uneori comice, alteori triste. Să luăm câteva situații, mai frecvente: a) Indiferent de ce sărbătorim, avem cvasi-prezentul „Sărbători fericite”. Chiar dacă nu știm ce sărbătorim, importantă e fericirea nu?! De preferat fericirea proprie, care în consumism se traduce mai mult prin „a avea” (cumpărături și cadouri) și mai puțin prin „a fi” tu însuți fericirea altora. Situația s-ar mai ameliora prin introducerea divinului în mesaj: ce ziceți de „Sărbători binecuvântate”? b) „Paște fericit” este adaptarea cronologică a mesajului de mai sus. Are și o replică tăioasă, dar comică: „Paște tu!”. Asta arată că translarea semnificației unui mesaj poate funcționa în orice sens. Tendința de a obține fericirea cu orice preț nu este sănătoasă. Pentru că nici fericirea nu e ceea ce pare la prima vedere. De pildă, dacă ne uităm în textul creștin al „Fericirilor”, vom fi zguduiți sufletește: cum să obții fericirea din necazuri, lipsuri, nedreptăți?! Uite că, prin Cruce, se poate. Dar cui îi mai pasă de Cruce? Nici Crucea și nici măcar un simplu mesaj creștin nu au avut loc între luminițele pascale. c) Mesajele pascale „prefabricate”. Pentru că unor creștini le este pur și simplu rușine să-și afirme credința printr-un mesaj de tip religios, au apărut „urările prefabricate”, care au conținut divers, numai religios nu. Unele sunt atât de „haioase”, încât transformă Sărbătoarea în bășcălie: „Paşte, mielul fericit, oul şade înroşit, de ruşine s-a scumpit, iar iubitul iepuroi să v-aducă euroi, fericire, sănătate, mult noroc şi spor la toate. Paşte fericit!” (nefericită inspirație de a alătura „iubit” și „iepuroi”); „De Paşte te provoc la un concurs de spart ouă. Am o presimţire că voi fi cel mai bun sau că te voi lăsa să câştigi, dacă iepuraşul mă va umple de generozitate şi compasiune! Ce zici? Te bagi?”; jignitorul „Simte-te bine de Paşte şi înfruptă-te cu bucate. Bucură-te ca daltonistul când vede ouă colorate” sau grețosul „Eu zic să te aşezi la masă, mănâncă cu multă pâine, nu cred că poţi să-ţi dai seama dacă-i miel sau dacă-i câine”. Ce să mai zic aluzia la drog (nu drob): „Să paştem cât de mulţi, să paştem toţi de-o dată, chiar dacă iarba nu-i legală, măcar e tolerată”. 

    Dragii mei, toate acestea se întâmplă însă din cauza unei mari și universale confuzii. Aceea de a crede (sau a ne lăsa păcăliți) că în mijlocul sărbătorii suntem noi. Că noi suntem centrul universului, că totul ni se cuvine și că trebuie să ne iubim doar pe noi. Este adevărat că Hristos S-a Răstignit și a Înviat pentru noi. Este la fel de adevărat că Învierea este dragoste absolută (inițial, despre asta am vrut să scriu), pentru că, prin Înviere, Hristos ne-a dat puterea de a crede că moartea e doar un fleac, un somn de moment, peste care vom trece spre viața cea veșnică. Cui i-ar place să știe că, după ce moare, dispare? Cine poate accepta că existența lui va deveni, într-o zi, nimic? Ce om, bucurându-se de viața aceasta, ar fi în stare să grăiască senin „vreau în neființă”? Ce necazuri sau dureri pot fi atât de mari, încât să nu-ți dorești să trăiești și după ce vor trece? Cine poate iubi moartea? De altfel, credința în Înviere este singura capabilă să alunge teama universală de moarte. Învierea este singura punte care ne trece în siguranță peste hăul morții, de care mulți se tem. Învierea este, astfel, dovada faptului că Dumnezeu ne iubește atât de mult, încât nu ne lasă să dispărem în neantul morții. 

    Evanghelia ne asigură că „Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”. Dar tot atât de adevărat este că nu trebuie să facem confuzie între iubirea de sine și iubirea de aproapele. Dacă Dumnezeu ne-a iubit, Înviind pentru noi dintr-o moarte în care judecata nedreaptă îl trimisese, atunci și noi suntem datori să ne iubim unii pe alții. De altfel, Dumnezeu nu ne cere imposibilul, nu ne cere să nu ne mai iubim, ci cere un lucru drept: să iubim pe aproapele „ca pe noi înșine”. Nu vă iubiți pe voi înșivă peste măsură. Pentru că, altfel, ajungeți la egoism, lăcomie desfigurare, autodistrugere. Nu iubiți să fiți în mijlocul Sărbătorii, în mijlocul atenției sau în fruntea tuturor, pentru că astfel cădeți pradă idolatriei de sine. Și chiar dacă, în ochii voștri, vi se pare că sunteți dumnezei, fără Dumnezeu cel Înviat nu veți învia vreodată. 

    Refuzați gândul că puteți învia fără a Răstigni mândria, mama egoismului și a lăcomiei. Refuzați a crede că Paștele este doar ce pui pe masă sau ce ai în cont, doar iepurele sau oul, doar luminițele sau mesajele pascale. Paștele e mai mult de atât. Este o trecere („pesah” = trecere în ebraică), o transfigurare a iubirii: de la iubire de sine, la iubire de aproapele. Lumea noastră va fi mai luminoasă, dacă Lumina din noaptea Sfântă aprinde în noi iubirea pentru celălalt. Altfel, ne vom năpusti lacomi asupra Sărbătorilor, luptându-ne și sfâșiindu-ne între noi pentru nimicuri colorate sau senzații gustative. A învia înseamnă a-ți iubi aproapele ca pe tine însuți. 

    Treziți-vă și ieșiți din bâlciul pascal al iubirii egoiste de sine. Hristos a Înviat! Tu, cititorule, ai înviat?

Familia tradiţională și minciunile din mass-media

Zece neadevăruri spuse despre familia tradiţională
pr. Constantin Sturzu

În nici trei luni, o structură civică formată din zeci de asociaţii – Coaliţia pentru Familie şi Constituţie a strâns peste 2,1 milioane de semnături în vederea modificării Constituţiei României, în sensul de a se menţiona explicit, în articolul 48, aliniatul 1, că „familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între un bărbat şi o femeie”, nu „între soţi”, cum se menţionează acum. Încă de la început, această iniţiativă a atras o serie de comentarii şi critici, de la cele mai decente, până la cele mai duşmănoase. După o atentă monitorizare a celor publicate, prezint un mic inventar al celor mai flagrante neadevăruri spuse, la care voi încerca să răspund punctual.

1) „Când cuvântul simplu «familie» este înlocuit cu expresia «familia tradiţională», sunt serios contrariat. În acest mod, dăm posibilitatea unei interpretări foarte ambigue a conceptului de familie. În sensul că poate exista şi o familie de alt fel.”

Da, ideal ar fi să nu putem vorbi decât despre familie, pur şi simplu, numai că trebuie să fim realişti. Sunt deja state în care familia este constituită, legalmente, şi din doi parteneri homosexuali (eventual, având copii adoptaţi), iar în spaţiul public românesc este insistent vehiculată ideea că nu doar heterosexualii au dreptul de a se căsători. Astfel, e nevoie să te defineşti, aşa cum, tot dintr-o necesitate, diferitele denominaţiuni creştine s-au autointitulat, de-a lungul istoriei, ca fiind ortodoxe, romano-catolice, protestante şamd. Când spui că eşti creştin, adesea trebuie să precizezi şi care-ţi este confesiunea. Nici nu putem rezolva problema numind familia – creştină. O dată, pentru că excludem pe cei de alte religii sau pe ateii care susţin familia în înţelesul ei clasic, dar şi pentru că sunt homosexuali care se consideră creştini şi afirmă că întemeiază şi ei familii creştine. De aceea, epitetul de „tradiţională” este, totuşi, cel mai potrivit pentru a defini familia azi. În felul acesta, facem trimitere la o istorie milenară, o realitate greu de schimbat chiar şi de către maşinăria de propagandă a corectitudinii politice.

2) „BOR este în spatele acestei campanii de strângere de semnături pentru modificarea Constituţiei”.

Este cel mai frecvent reproş, dar şi cel mai uşor de demontat, prin simpla analiză a structurii multiconfesionale a iniţiatorilor. Biserica Ortodoxă Română sprijină, într-adevăr, acest demers, dar acest lucru o onorează, nu e ceva ruşinos. Orişicât...

3) „Românii acceptă amestecul Bisericii în treburile statului. (...) Biserica se află în riv­a­li­tate cu statul, strânge semnături, ţine dis­­cur­suri despre cum trebuie să fie fa­milia, con­vinge statul să se amestece în viaţa pri­vată a cetăţenilor săi.”

Această idee derivă din afirmaţia de la punctul 2). Ca orice alt cetăţean, şi ortodoxul, ca şi ateul sau cel ce are alte convingeri religioase, are voie să-şi exercite drepturile prevăzute de lege. În plus, a face politica familiei nu e tocmai amestec în treburile statului (decât dacă acel stat se numeşte Norvegia, spre exemplu).

4) „Discursurile marilor noştri prelaţi sea­mă­nă mult cu cele ale liderilor Bisericii Or­to­doxe Ruse, iar convergenţa creşte odată cu tendinţele de modernizare şi eman­ci­pare care apar în societate. De vină este Ves­tul, care apără dreptul la păcat, atunci când apără diversitatea şi le oferă legi egale homosexualilor.”

În chestiuni de credinţă şi de morală, este absolut firesc să avem aceleaşi convingeri precum ortodocşii din Rusia, din Grecia sau din S.U.A., iar nu cu secular-umaniştii din România sau din Europa. Şi nu cred că a fi european echivalează cu a practica homosexualitatea sau a fi simpatizant/ susţinător al acestei deviaţii sexuale. Nu la asta se rezumă valorile europene.

5) „Este o iniţiativă care vizează interzicerea căsătoriilor între persoane de acelaşi sex”.

Nu poţi interzice ceva ce, în România cel puţin, nu este legal. Demersul vizează, dincolo de prevederile Codului civil, o protejare la nivel constituţional a familiei, aşa cum este definită ea acum.

6) „În România, chestiunea căsătoriilor gay nici nu exista pe agendă; nu era pe agenda publică, nici politică”.

Aceasta este cea mai gogonată minciună pe care am găsit-o în presă. De parcă nu ar fi auzit nimeni de, spre exemplu, cei vreo 10 ani de Gay Pride pe străzile Bucureştiului sau de iniţiativa unui parlamentar cernit – de a se legifera parteneriatul civil, ca primă etapă înainte de legalizarea căsătoriilor între persoane de acelaşi sex (conform propriilor sale declaraţii).

7) „Nu se respectă reglementările de la nivelul Uniunii Europene în privinţa drepturilor omului”.

Nu există o reglementare unitară pe acest subiect, cel mult putem identifica unele recomandări ale unor foruri europene. Sunt 13 state europene care nu permit căsătoria între homosexuali. Slovenia, spre exemplu, a respins acest tip de mariaj prin referendum, chiar dacă Parlamentul ţării adoptase o lege în acest sens.

8) „Despre familia obişnuită, în care violenţa este acceptată adesea cu resemnare, nu se spun prea multe, nici des­pre femeile obligate să facă munci cas­nice extenuante, nici despre copiii su­puşi relelor tratamente de un tată beţiv sau de o mamă isterică. Familia tra­di­ţio­nală e bună oricum ar fi, chiar dacă, în fi­nal, îşi distruge copiii.”

Ba se spun şi se fac multe în sprijinul familiei în care apar probleme de genul celor de mai sus, dar presa are mai degrabă ocupată agenda cu alte subiecte. Faptul că ceva nu este mediatizat, nu înseamnă că nu există. În plus, dacă mai sunt şi probleme în sânul familiilor tradiţionale, asta nu înseamnă că „familia” homosexuală le-ar rezolva. E ca şi cum ai spune că, dacă tot există şi şoferi beţi la volan, hai să dăm carnet de conducere şi copiilor de 14 ani, că ei oricum beau mai puţin.

9) „În toate lăcaşurile de cult ale BOR se face o efervescentă propagandă de discriminare împotriva homosexualităţii.”

Biserica tratează cu multă atenţie persoanele cu devieri sexuale, mai ales în scaunul de spovedanie. Dar ea nu poate să-şi schimbe învăţătura sau să modifice Biblia, după cum bate vântul unor interese obscure. Şi Vechiul şi Noul Testament sunt consecvente acestui punct de vedere: „Să nu te culci cu bărbat, ca şi cu femeie; aceasta este spurcăciune” (Levitic 18, 22); „femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii; asemenea şi bărbaţii, lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea” (Romani 1, 26-27). Iar că Biblia are dreptate o poate confirma orice psiholog sau psihiatru care nu ne poate da nici măcar un singur exemplu de heterosexual care ar dori să se trateze pentru a deveni homosexual!

10) „Preoţii noştri, atunci când vorbesc despre căsătoria «uni­ver­sală» nu invocă iubirea, ci tradiţia şi dog­ma.”

Tradiţia şi dogma sunt doar modul în care este întrupată învăţătura despre „Dumnezeul care este iubire” (Cf. I Ioan 4, 7-8). Iubirea nu e totuna cu relaţia sexuală (chiar dacă, în căsnicie, este inclus şi acest act atât de intim). A ajuns atât de pervertit acest cuvânt – iubirea – încât fiecare crede că-i poate da orice înţeles, după cum îl taie mintea sau după cum pofteşte. Poate găsi cineva, în toată istoria umanităţii, o definiţie mai adecvată şi mai înaltă a iubirii, decât cea din celebrul „imn al dragostei” (V. I Corinteni 13) scris de Sfântul Apostol Pavel? Încât, cred că o schimbare în bine a întregii societăţi nu va putea surveni decât atunci când se va spune – cu dragoste, dar răspicat – lucrurilor pe nume. Şi mai ales atunci când păcatului i se va spune păcat şi i se va retrage cu totul iluzoria aură de legitimitate.

Acest articol a fost preluat integral de aici.

Familia tradițională, singurul mediu sănătos pentru copii

Tatăl şi mama au un rol unic şi de neînlocuit în viaţa şi în formarea copilului. Familia creştină, în care tatăl şi mama trăiesc potrivit voii lui Dumnezeu, oferă copiilor acea atmosferă de dragoste jertfelnică, de bucurie, de pace, de bunătate, susţine părintele profesor Vasile Mihoc, care ne-a acordat un interviu despre familia creştină, naşterea de prunci şi despre bucuriile unei familii ortodoxe.

Părinte profesor, aveţi o familie frumoasă şi numeroasă. Câţi copii aveţi?

Într-adevăr, prin darul lui Dumnezeu, ne bucurăm să avem o familie frumoasă şi numeroasă. Avem 13 copii şi, până acum, de la cei 9 copii căsătoriţi, 27 nepoţi, socotindu-i şi pe cei patru încă nenăscuţi. Mulţumim Bunului Dumnezeu pentru toate darurile şi binecuvântarile Sale!

Astăzi, familiile cu mulţi copii sunt foarte rare. De ce aţi ales să aveţi mulţi copii?

Şi soţia mea Octavia, şi eu am dorit din suflet să avem copii, chiar mulţi copii. Noi am fost zece fraţi şi surori, iar soţia mea, deşi a fost singură la părinţi, şi-a dorit şi ea, de la bun început, mulţi copii. Dar nu noi am ales ceva în această privinţă. Cu deplină încredere în Dumnezeu şi în purtarea Sa de grijă, alegerea noastră a fost pur şi simplu de a-L lăsa pe El să decidă şi în această privinţă. Căci naşterea unui copil este un lucru prea mare ca noi să ne fi permis să decidem într-un fel sau altul.

De ce credeţi că numărul familiilor cu mulţi copii este în scădere?

Pentru că a scăzut şi scade credinţa în Dumnezeu. Oamenii credincioşi, familiile credincioase ascultă de Dumnezeu. Astfel, punând ca temei al vieţii lor ascultarea de Dumnezeu şi de poruncile Sale, ei nu vor cădea în păcatul îngrozitor al uciderii pruncilor nenăscuţi, prin mijloace chirurgicale, chimice sau de alt fel, nici nu vor încerca a limita în vreun fel oarecare numărul copiilor lor, ci vor primi cu bucurie pe pruncii pe care Dumnezeu voieşte să li-i dăruiască. Iar primindu-i, vor descoperi tot mai mult, prin propria lor experienţă, adevărul învăţăturii biblice că pruncii sunt un dar dumnezeiesc şi o binecuvântare, iar nu o povară şi un blestem, cum îi socotesc cei mai mulţi.

Ce îi îndemna înainte pe strămoşii noştri să întemeieze familii numeroase?

Odinioară, existau mult mai multe familii numeroase pentru că oamenii erau mult mai aproape de Biserică, iar frica de Dumnezeu şi ascultarea de El erau temeiul vieţii lor. Mulţi dintre ei nu erau deloc bogaţi, ba chiar unii erau foarte săraci, dar, cu toate acestea, ei nu se temeau a primi pe toţi copiii dăruiţi lor de Dumnezeu.

Care ar fi sfaturile şi îndemnurile care ar mai avea efect astăzi ca tinerii să facă mulţi copii?

Celor care întemeiază astăzi familii trebuie să li se pună stăruitor la inimă, pe de o parte, frica de Domnul, care este „începutul înţelepciunii“ – şi nu este vorba atât de o înţelepciune teoretică, ci de înţelepciunea practică a vieţii, prin care viaţa oamenilor devine frumoasă şi împlinită –, iar pe de altă parte, să fie ajutaţi să înţeleagă valoarea infinită a fiecărei fiinţe umane, precum şi faptul că jertfa pe care o implică din partea părinţilor naşterea şi buna creştere a copiilor este infinit răsplătită, atât în viaţa de aici, cât şi în veşnicie.

Care este rolul mamei şi al tatălui în educaţia copiilor?

Educaţia nu se rezumă la un set de învăţături şi atitudini sau acţiuni din partea părinţilor sau a altcuiva. Părinţii sunt chemaţi să facă educaţia copiilor lor prin tot ceea ce sunt şi prin tot ceea ce fac ei, adică prin însăşi existenţa lor, în ansamblul ei. Dorind copii şi acceptând efortul şi jertfele fără număr de a purta în pântece, de a naşte şi de a creşte mulţi copii, soţia mea a avut, desigur, şi are un set de valori care se exprimă în întreg felul ei de a fi. Copiii, mai întâi instinctiv, iar mai apoi prin participarea minţii şi a voinţei lor, percep foarte viu şi foarte precis ceea ce felul de a fi şi de a trăi al părinţilor le transmite ca moştenire de mare preţ.

Este, cu adevărat, unic rolul tatălui şi al mamei în educaţia copiilor. Nimeni nu va putea îndeplini la fel de bine şi cu acelaşi succes un astfel de rol. De aceea e atât de important ca, în primul rând, fiecare copil să aibă şi tată, şi mamă. Din nefericire, explozia actuală a numărului de divorţuri face ca atâţia copii să fie lipsiţi de acest drept fundamental. Aici însă trebuie să mai adaug ceva: pentru educaţia copiilor este, de asemenea, de neînlocuit rolul fraţilor şi al surorilor. Iar limitarea numărului copiilor face ca atâţia copii să fie lipsiţi de fraţii şi de surorile pe care ar fi trebuit să-i aibă. Ce să mai spun de grozăvia faptului că înşişi părinţii lor sunt vinovaţi de neprimirea în familie, ba, mai mult, de suprimarea acestor fraţi şi surori.

Astăzi se încearcă îndepărtarea de conceptul familiei formate din tată, mamă şi copii. Ţările din Occident, una câte una, aprobă căsătoria persoanelor de acelaşi sex. De ce credeţi că s-a ajuns la această situaţie?

Răspunsul la această întrebare îl dă Sfântul Apostol Pavel, care zice lămurit că păcatele împotriva firii sunt consecinţa idolatriei, a părăsirii adevăratului Dumnezeu (Rom. 1, 22-28). Există în acest text paulin un „de aceea“ (în versetul 24) şi un „pentru aceea“ (în versetul 26) care arată, clar şi repetat, legătura de la cauză la efect între părăsirea credinţei şi grava decădere în patimile de ocară şi împotriva firii. Consecinţele acestei grave decăderi pentru întreaga comunitate umană sunt, cu adevărat, incalculabile.

Cel mai mult vor avea de pierdut copiii. Cum credeţi că vor fi copiii care nu vor mai trăi într-o familie tradiţională?

Nu numai copiii, ci toţi suportă consecinţele unei astfel de grave abateri de la legea firii, de Dumnezeu rânduită. O lume creată după poftele necurate şi după mintea stricată a unor oameni bolnavi nu mai poate fi o lume în care cineva - oricine - să se mai simtă acasă. Dar, desigur, primele şi cele mai evidente victime vor fi copiii aruncaţi în această cursă demonică.

Sper din toată inima să nu ajungem să vedem şi pe la noi copii care să aibă doi „părinţi“ de acelaşi sex. Căci fiecare copil are nevoie de un tată şi de o mamă. Amândoi, şi tatăl, şi mama, cu specificitatea genului lor, au un rol unic şi de neînlocuit în viaţa şi în formarea copilului. Cu atât mai mult este adevărat acest lucru pentru familia creştină, în care tatăl şi mama, trăind potrivit voii lui Dumnezeu, oferă copiilor lor acea atmosferă de dragoste jertfelnică, de bucurie, de pace, de bunătate, într-un cuvânt, de adevărată şi sfântă comuniune, care, prezentă şi cultivată în familie, se va răsfrânge din plin şi în afara ei.

În urma curentului occidental de prăbuşire a familiei tradiţionale, mai mult ca oricând, familia trebuie să devină şi mărturisitoare. Cum trebuie să venim în apărarea familiei?

Ortodoxia este chemată acum, mai mult ca oricând, să-şi afirme adevărul şi misiunea mântuitoare pentru oameni şi pentru lume. Şi aceasta nu numai – şi nu atât – la nivel teoretic, cât mai ales într-un mod practic, prin pilda autenticei trăiri a Evangheliei lui Hristos.

Occidentul este victima gravelor trădări ale unui creştinism care, iată, de atâtea secole, s-a abătut de la calea credinţei adevărate. Dacă lumea apuseană este o lume secularizată, aceasta se datorează, în primul rând şi mai presus de toate, secularizării de secole a creştinismului apusean. Acolo unde, de atâta vreme, Biserica a îmbrăţişat idealuri mai degrabă lumeşti (secularizare vine de la saeculum, care înseamnă lume), părăsindu-le, în aceeaşi măsură, pe cele duhovniceşti, să nu ne mirăm că lumea s-a afirmat tot mai mult ca o lume a păcatului, în vrăjmăşie cu Dumnezeu (cf. Iac. 4, 4).

Îmi aduc aminte de o discuţie particulară cu părintele profesor Dumitru Stăniloae, care-mi spunea că pericolul cel mai mare care ne paşte este secularizarea Bisericii, adică, în special, a preoţilor. Căci dacă preoţii se lasă cuprinşi de duhul lumii, atunci ce ideal mai oferă Biserica?

Biserica nu are voie să se potrivească lumii şi nici să accepte în vreun fel sau altul duhul lumii. Dimpotrivă, în lumina şi prin puterea şi lucrarea Duhului Sfânt, Biserica este chemată să vădească lumea „de păcat şi de dreptate şi de judecată“ (In. 16, 8-10), mărturisind credinţa cea adevărată şi în ceea ce priveşte instituţia divină a familiei. Iar această mărturisire, din partea tuturor credincioşilor şi, desigur, în primul rând, din partea preoţilor, se cuvine să fie o mărturisire practică, o mărturisire prin însăşi viaţa lor.

Tot mai multe familii mari şi binecuvântate ale preoţilor şi ale credincioşilor Bisericii noastre, iată cel mai bun răspuns la provocarea ucigaşă a lumii robite de păcat!

Diacon George Aniculoaie