Grijile vieții și fobiile contemporane - Predică la Duminica a treia după Rusalii

PREDICĂ LA DUMINICA A III – A DUPĂ RUSALII,

Despre grijile vieţii – Mt. 6, 22-33

„Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui 
şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Mt. 6, 33)

Preacuvioși părinți și iubiți frați și surori întru Hristos,

Pericopa evanghelică de astăzi este parte din Predica de pe munte a Domnului nostru Iisus Hristos, unde a rostit și binecunoscutele fericiri. Probabil, unii cu greu înţeleg ceva din aceste porunci dificil de acceptat de iubitorii de sine, iar alţii, mai puţin cunoscători ai învăţăturii noastre creştine, s-ar putea chiar scandaliza. Iată conţinutul acestei pericope:

    „Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care este întru tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult? Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona. De aceea zic vouă: nu vă îngrijiţi pentru viaţa voastră ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea? Priviţi la păsările cerurilor, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele? Şi cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot? Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţini credincioşilor? Deci, nu duceţi grijă, spunând: ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Căci după toate acestea se străduiesc păgânii; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea se vor adăuga vouă“.

 Dreptslăvitori creştini,

 „Grijile vieţii” nu se referă numai la cele de trebuinţă vieţii de aici, sub aspect material, ci şi la cele viitoare, fiind invitaţi, astfel, să ne îngrijim cu deosebire de cele sufleteşti. Mai adânc, trebuie să ne preocupe acele griji spirituale care ne călăuzesc pe drumul mântuitor al cerului.

Dacă ne îngrijim doar de cele materiale, suntem materialişti. Ne îngrijim de cele duhovniceşti, suntem oameni duhovniceşti. Iar felul grijilor noastre ne izvorăşte, astfel, fericire sau nefericire. Preocupaţi doar de cele trecătoare, suntem veşnic frământaţi, panicaţi, nemulţumiţi, cu un cuvânt, nefericiţi. Ne îngrijim de cele ale sufletului, fără a neglija, desigur, cele strict necesare trupului, suntem liniştiţi, împăcaţi, mulţumiţi, cu alt cuvânt, fericiţi, încă din lumea aceasta, nu doar în cea făgăduită.

Iar acum, întorcând privirea spre textul evangheliei, minunându-ne de frumuseţea învăţăturilor, să încercăm o înţelegere mai apropiată a câtorva dintre cuvintele rostite de Mântuitorul nostru Iisus Hristos: „Luminătorul trupului va fi ochiul...”.

Prin „ochi” înţelegem aici nu numai simţul vederii, ci şi mintea, priceperea. Căci spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Ceea ce este ochiul pentru trup, aceea este mintea pentru suflet. După cum atunci când ochii sunt orbiţi, cea mai mare parte a lucrării celorlalte mădulare este pierdută, pentru că li s-a stins lumina, tot aşa şi când mintea este stricată, sufletul se umple de nenumărate rele. După cum cel ce stârpeşte izvorul a secat şi râul, tot astfel cel care strică mintea a tulburat toată osteneala sufletului în lumea aceasta...” (Omilii la Matei, XX, 3).

Pe de altă parte, cunoaştem importanţa ochilor trupeşti pentru o percepţie corectă. Ochii sunt ca nişte ferestre: prin ele noi privim lumea, dar suntem şi priviţi. Starea sufletească a omului se dezvăluie, astfel, în mare măsură prin privire... Bunătatea sau răutatea, lumina sau întunericul, înţelepciunea sau prostia se pot vedea, aşadar, prin intermediul ochiului; se citesc pe fața omului.

„Nimeni nu poate sluji la doi domni...”. Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui Mamona. „Mamona” este un cuvânt care în traducere înseamnă „avuţie, tezaur”, iar în contextul acestui verset este înţeles ca „demon al banului, al avariţiei, al egoismului, al posesiunilor materiale”.

Prin cuvintele de mai sus, Mântuitorul ne îndeamnă să nu fim duplicitari, cu două feţe, să zicem una şi să facem două. Să ne declarăm, adică, fii ai lui Dumnezeu, să părem a fi interesaţi de cele sufleteşti, iar în ascuns să ne preocupe banii, funcţiile, mâncarea, hainele luxoase şi altele asemenea. Ori eşti cu Dumnezeu, ori cu Mamona. Hotărăşte de care parte a vrei să rămâi!

„Nu purtaţi grijă pentru viaţa voastră ce veţi mânca şi ce veţi bea... . Căci pe toate acestea le caută şi păgânii...”. Din capul locului trebuie să înţelegem că Mântuitorul nu îndeamnă la pasivitate, lene, nemuncă. Ne atrage atenţia să nu ne preocupăm, însă, peste măsura cuvenită de cele ale trupului, aşadar spre observarea unui echilibru firesc între grija pentru suflet şi cea pentru materie.

Cei care aud dar nu înțeleg, se scandalizează: Iată, Hristos învaţă pe oameni să nu muncească! Iată un Dumnezeu care-i îndeamnă pe oameni să nu se îngrijească ce vor mânca şi cu ce se vor îmbrăca. Adică, să lenevească, aşteptând să le pice de undeva proverbiala pară mălăiaţă în gura lui Nătăfleață; să plouă, adică, cu mâncare, îmbrăcăminte şi cu toate celelalte lucruri de care avem nevoie aici pe pământ, fără a ne îngriji nicio clipă de ele. Ei bine, nu este aşa!

Aici Hristos și întreaga învățătură a Bisericii ne învață cum să ne raportăm la lucrurile de care avem nevoie, cum să trăim după placul lui Dumnezeu și în folosul nostru și al întregii lumi. Vedem adeseori în jurul nostru oameni care nu ştiu să trăiască. Oameni nefericiţi, care-şi petrec viaţa în abuzuri şi exagerări de tot felul, departe de voia lui Dumnezeu. Există oameni care cred că sinceritatea este slăbiciune, punând în schimb la mare cinste, viclenia şi falsitatea. Oameni care nici măcar în faţa lor înşişi nu-şi mai recunosc slăbiciunile. Există oameni, aşadar, care nu ştiu să trăiască, iar evanghelia aceasta ne învaţă nici mai mult nici mai puţin decât cum să trăim, mergând până la cele mai elementare lucruri din viața noastră, lucruri de care nu ne putem dispensa — hrana şi îmbrăcămintea.

Ce vrea să spună însă evanghelia, să nu ne intereseze deloc nevoile materiale? Îşi propune ea, oare, să încurajeze lenea? Vrea ea să incite la cerşetorie pe cel care, de fapt, ar putea munci şi ar putea să-şi câştige hrana şi traiul său, dar preferă să primească degeaba? Nici pe departe!... Nu se poate ca ea să contrazică pe Sfântul Apostol Pavel care spune clar: „dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce” (II Tes. 3,10). Cum trebuie dar să înţelegem cuvintele din evanghelia de astăzi?

Înţelesul comprimat al evangheliei de astăzi este acesta: nu vă îngrijoraţi peste măsură de lucrurile trupești, dealtfel necesare; să nu pună acestea stăpânire pe voi şi pe sufletele voastre, în aşa fel încât să nu mai puteţi nici măcar zări, din vâltoarea lor, împărăţia lui Dumnezeu! Să nu vă lăsaţi robiţi adică mâncării, băuturii, îmbrăcăminţii, grijilor de tot felul, mai mult decât de Dumnezeu. Să ne îngrijim, adică, în primul rând să-I plăcem lui Dumnezeu, şi abia după aceea de acestea. Să nu-L situăm, aşadar, pe El sub aceste lucruri, căci Dumnezeu este şi Creatorul lor, şi pe toate, ca un Atotputernic, le-a făcut pentru nevoile noastre.

Dumnezeu este gata să fie călăuzitor vieţii noastre, gata să ne ajute în fiecare problemă a noastră, dacă vom şti să I-o cerem. Din păcate însă, sunt atâţia oameni care-L „izolează” mai degrabă, îl limitează pe Dumnezeu la o cruce fugară, formală şi aproape inconştientă. Sunt între noi persoane care uită sau nu iau în seamă faptul că, dincolo de trupul acesta material, care sigur, îşi cere drepturile sale, au şi suflet, de care cel puţin în duminici și sărbători trebuie să se îngrijească în mod deosebit. Sunt oameni care nu înţeleg că nu se poate să slujească şi lui Dumnezeu şi păcatelor. Sunt persoane care şi duminica şi în sărbători şi tot timpul petrec la fel: în fuga aceasta după hrană, după bunuri materiale, după îmbrăcăminte, oameni „al căror dumnezeu este pântecele lor”, potrivit Apostolului Pavel (Flp. 3, 19).

Nu vrea, Doamne fereşte, să ne spună că necesitățile materiale nu au nicio importanţă pentru noi! Dimpotrivă! Haideţi să ne aducem aminte că Mântuitorului Hristos i-a fost milă de mulţimea care şedea şi-L asculta şi, pentru că se făcuse seară şi era înfometată, a binecuvântat pâinea şi peştele şi, înmulţindu-le, a purtat grijă de această nevoie a firii (Mt., cap. 14 şi 15). Nu vrea Dumnezeu să ne spună că nu trebuie să ne îngrijim deloc de mâncare, de bunurile materiale necesare şi de îmbrăcăminte, de sănătatea noastă și a familiei noastre, ci ne interzice să ne facem din acestea mici „dumnezei”, care să se substituie adevăratului Dumnezeu în sufletele noastre. Nu cumva preocuparea noastră numărul unu — grijă, obsesie, stres — să fie de ordin material, iar El să ajungă să ocupe în inima noastră un loc secundar, ultimul loc sau nici măcar acela. Dumnezeu se vrea prezent permanent în sufletul şi în preocupările noastre.

Aşa trebuie să-L receptăm, iar nu în felul în care a ajuns să fie receptat astăzi de tot mai mulţi: ca Unul „îndepărtat” şi izolat undeva în cer, ce asistă pasiv cum se nasc oamenii şi mor, pentru ca după aceea să îi ia la Dânsul sau nu, fără însă a participa la viaţa lor şi ei la a Lui. Eu cred că pe Dumnezeu trebuie să-L receptăm ca pe „un prieten pe care-L ţinem totdeauna de mână” şi pe Care îl simţim totdeauna aproape. El este singurul în măsură să ne ajute în problemele, slăbiciunile şi nevoile noastre. El poate şi-Şi doreşte să fie prezent în fiecare act de-al nostru, numai să-I cerem ajutorul şi „să-L ţinem de mână” permanent.

Bunurile materiale în sine nu trebuiesc condamnate, dacă sunt agonisite cinstit şi administrate creştineşte. „Nu-i condamn pe bogaţi - spune Sfântul Ioan Gură de Aur - ci pe cei robiţi de bogăţie”. Iov a fost bogat, dar nu a fost rob lui Mamona; nu era stăpânit de Mamona, ci-l stăpânea; era stăpân, nu rob. Stăpânea toate averile lui, ca şi cum ar fi fost administratorul unor averi străine. Nu numai că nu răpea averile altora, ci chiar pe ale sale le dădea celor nevoiaşi”. Înţelegem, aşadar, că „a nu purta de grijă ce vom mânca şi ce vom bea”, înseamnă a nu ne preocupa excesiv, peste măsură, egoist, de cele de pe pământ, ignorând aspiraţiile cereşti ale sufletului. Nu a ne lăsa în „voia soartei”, cum se spune, adică a nu munci, aşa cum din păcate înţeleg unii semeni de-ai noştri.

Iubiți credincioși,

În contextul zilelor noastre și a evenimentelor contemporane, există o mulțime de motive de îngrijorare. Astăzi ne confruntăm cu o pandemie și posibil o criză economică, întâmplată sau regizată de puterile oculte, doar Dumnezeu, Cel care a îngăduit aceasta spre folosul duhovnicesc al nostru, știe.

Pe măsură ce coronavirusul s-a răspândit în lumea întreagă, s-au interzis deplasările, s-au anulat evenimentele, s-au introdus acele reguli stricte de carantină și s-au limitat și încă se limitează contactele personale ale oamenilor. S-au închis până și bisericile, spitalele duhovnicești și de multe ori și trupești ale celor ce cred. Vedeți ce face grija de trup peste măsură, grija care Îl exclude pe Dumnezeu din viața omului? Frontierele s-au închis, rafturile din magazine s-au golit, oamenii tremurau și încă mai tremură de frică...

Situațiile de acest fel – fie pandemia COVID-19, fie criza economică sau orice altceva – pot deveni un motiv de frică și îngrijorare pentru cei necredincioși. Această frică și îngrijorare îi face să cadă în una din cele două extreme.

Prima extremă – fatalismul. Dăm mâinile în jos și spunem: „Fie ce-o fi. Când se va întâmpla, atunci și mă voi gândi, dar acum îmi voi continua viața și nu-mi voi face griji cu privire la modul în care aceste evenimente ar putea să afecteze viața mea și a celor din jur.”

Cealaltă extremă – controlul absolut. Suntem paralizați de îngrijorare și ne consumăm toate eforturile, intelectuale și fizice, pentru analiza celui mai rău scenariu posibil. Respectiv, întrucât nu ne putem controla destinul, noi încercăm să controlăm tot ce putem, și chiar și ceea ce nu putem.

Viziunea asupra vieții și morții determină reacția la ceea ce se întâmplă acum. Modul în care puteți să vă descurcați cu frica și îngrijorarea depinde mult de ceea ce credeți despre viață și moarte. Dacă viața aceasta e tot ce avem, atunci există motive de frică. La fiecare colț, de fiecare dată când trecem strada sau când dăm mâna cu cineva, ne poate aștepta sfârșitul. Dacă viața aceasta e tot ce avem, atunci fiecare secundă o considerăm importantă și ocolim orice pericol.

Hristos însă ne învață altceva. Din Sfintele Scripturi aflăm că viața noastră nu este doar o frântură scurtă, care azi este, iar mâine nu va fi. Omul a fost creat pentru veșnicie. Aici suntem doar în treacăt. Chiar dacă trupurile noastre au fost create pentru o perioadă scurtă de timp, sufletele noastre vor continua să trăiască pentru veșnicie, însă trebuie să trăim veșnicia de acum.Un Sfânt Părinte chiar îndrăznea să afirme că cel care nu trăiește raiul încă de pe pământ, adică o viață curată, cu Dumnezeu, în fapte bune și rugăciune, nu va vedea raiul nici după moarte.

În contextul pandemiei trebuie să avem discernământ. Nu trebuie să fim nepăsători crezând că nouă nu ni se poate întâmpla nimic, că sunt credincios, dar nici nu trebuie să ne lăsăm pradă fricii.

Nu trebuie să fim fataliști, că avem așa-zisa nădejde în Dumnezeu, și ne păzește de orice, fără să ne păzim noi înșine în prealabil. 
Am nădejde și credință în Dumnezeu că mă ocrotește și ferește de rele, dar nu trec strada fără să mă asigur, ci doar pe trecerea de pietoni; am nădejde, dar nu conduc peste limita legală; am nădejde, dar mă spăl pe mâini, iau tratament când sunt bolnav, muncesc ca să îmi câștig traiul zilnic. Este un proverb românesc: „Dumnezeu dă, dar nu îți pune în traistă!”  Eu trebuie să mă îngrijesc de mine și de aproapele cât îmi este cu putință, iar ce este peste puterile mele, le las în grija lui Dumnezeu.

Nu trebuie să ne fie frică de boală, foamete și tot felul de necazuri și supărări. Sfânta Scriptură ne învață că există două tipuri de frică: există frica de Dumnezeu și începutul înțelepciunii, iar al doilea tip de frică este cea inspirată de demoni, adică o teamă patologică. Însă, pe lângă acestea două, mai există și un al treilea tip, o așa numită teamă psihologică, ce se referă la nesiguranța și instabilitatea emoțională a unei persoane.

Sfântul Paisie Aghioritul, meditând și făcând o radiografie a lumii contemporane și a sufletului „omului recent”, spunea că în alte vremuri, omul avea o singură teamă – teama sfântă de Dumnezeu. Dar nu o teamă paralizantă, ca de un stăpân dur, neînțelegător și grabnic pedepsitor, ci teama fiului de a nu-și supăra părintele bun și iubitor, care nu l-a întristat niciodată pe copilul său, ci, dimpotrivă, și-a sacrificat întreaga Sa viață pentru binele lui. Teama aceasta sfântă îl făcea pe om să trăiască frumos și virtuos, în dragoste de Dumnezeu și în înțelegere și respect față de semenii săi.

Astăzi, în lumea științei și a tehnologiei, a progresului material și a emancipării nefirești, când inima omului a devenit „de gheață”, insensibilă la durerile celorlalți, ba chiar și ignorantă față de ale sale, frica de Dumnezeu a fost alungată din sufletul omului.

Și fiind alungată din sufletul omului această frică sfântă, observa Sfântul Paisie, în sufletul omului au intrat sumedenie de alte temeri, una mai sfâșietoare decât alta: teama de boală, teama de șomaj, teama de hoți sau pagubă, teama de moarte, „teama de teamă” etc.

Ca să fac o paranteză există peste o sută de fobii, temeri, frici de diferite lucruri sau situații, unele înregistrate ca boli ce necesită terapie sau tratament medicamentos.

Una dintre cele mai viclene temeri este „teama de celălalt”, teama de semeni, teama de „aproapele”. Iar aceasta este confirmată de tratatele sau manualele de psihologie și psihiatrie. De la „teama de a vorbi în public” din perioada comunismului violent și criminal, am trecut, iată, la „teama de aproapele”. Ultimele statistici confirmă faptul că teama cea mai mare a omului contemporan este așa-numita „fobie socială” sau „anxietatea socială”, adică teama de ceilalți. Teama de străini, teama de colegi, teama de prieteni, teama de membrii familiei, ba chiar teama de tine însuți și „teama de teamă”. Spaima că ești urmărit și monitorizat cu scopul de a fi judecat și criticat, clevetit și condamnat.

Proliferarea bolii Covid-19 ar trebui să fie un prilej de verificare și întărire în credință, nu prilej de deznădejde și temeri. Atitudinea de discernământ a creștinului trebuie să aibă o dublă direcție.

În primul rând, după cum am mai spus, suntem datori să întreprindem tot ceea ce ține de noi în prevenirea bolii, iar dacă aceasta s-a instalat deja, să luptăm cu toate puterile pentru vindecarea trupească. În această lucrare, trebuie să țină cont sau să respecte recomandările medicale autorizate, având convingerea că medicii și lucrarea lor sunt „mâna lui Dumnezeu” întinsă asupra lumii, spre tămăduirea ei fizică și spirituală.

Însă, mai presus de toate, creștinul trebuie să își îndrepte gândul curat și rugăciunea stăruitoare spre Milostivul Dumnezeu, Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre, de la Care vine „toată darea cea bună și tot darul desăvârșit”, spre mântuirea noastră și a lumii. Cu alte cuvinte, să nu ne temem a înfrunta, împreună cu Hristos, boala – oricare ar fi aceasta. Mai degrabă să ne temem a trăi, aparent sănătoși fizic, dar bolnavi și infirmi sufletește. Să alegem frica de Dumnezeu cea mântuitoare, care ne vindecă de fricile nefirești cele tulburătoare!

Frați creștini,

În loc de concluzie, vă istorisesc o minunată pildă despre Pronia dumnezeiască:

Se spune că un om cu viaţă îmbunătăţită a primit la bătrîneţe de la Dumnezeu darul de a-şi vedea trecutul. Şi-a revăzut viaţa pe care a parcurs-o, paşii pe care i-a făcut în viaţă ca pe nişte urme moi pe nisip. Şi, întorcându-se şi reluându-şi firul vieţii sale de la început, a văzut că, de cele mai multe ori nu era numai o pereche de paşi, ci două. Alături de urmele sale pe nisip era încă o pereche de paşi, şi i-a zis Dumnezeu: Acestea sunt urmele Mele, care au fost alături de tine şi ţi-au călăuzit paşii, sprijinindu-te totdeauna. Uitându-se mai bine însă, omul nostru a observat că, în clipele cele mai grele ale vieţii nu mai erau două perechi de urme, ci doar una, şi atunci a strigat la Dumnezeu şi I-a zis: Bine, Doamne, tocmai în clipele cele mai dureroase şi mai grele şi când aveam nevoie mai multă de Tine, m-ai lăsat singur? Și i-a zis Dumnezeu: În clipele cele mai grele din viaţa ta, pentru că M-ai slujit şi M-ai iubit, pentru că M-ai chemat totdeauna şi M-ai dorit, atunci Eu te purtam pe umerii Mei!…”

Fie ca Dumnezeu să ne poarte pe calea cea îngustă, dar mântuitoare, ca să Îl slăvim, în veacul cel viitor, împreună cu îngerii, cu Preacurata Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, și cu toți sfinții: Slavă Ție, Treime Sfântă: Tatăl Care ne-ai creat, Fiule Care ne-ai mântuit prin Răstignirea și Învierea Ta și Duhule Sfinte, Care ne-ai îndumnezeit! Amin.

M.H.

Împărtășania "aseptică" și Dumnezeul "de unică folosință"

    Împărtășania "aseptică" e unul din colectivismele seculare ale ordinii de azi... Viața e emoție. Dar și rațiune. Trebuie să ne deprindem să ne cultivam, din cand in cand, ratiunea, ca sa stim sa ne gestionam mai bine emotiile. Ca să nu avem numai reacții "emotionale" și atât... 

     Iată, să facem un exercițiu de gândire critică. Un exercițiu de care mass-media, presa, televizorul ne-au dezobișnuit de mult, învățându-ne să gândim uniform, global și... la fel. Dar dacă nu reînvățăm să gândim cu mintea noastră dată de Dumnezeu, cu rațiunea noastră profundă, cu "a cui" altă rațiune vom gândi...? Cu rațiunea lumii fără Dumnezeu. Sau, mai exact, cu rațiunea "dumnezeului" lumii fără Dumnezeu - dacă se poate spune așa. Ceea ce este o alternativă teribilă, pentru orice fiu și fiică a Creatorului. 

     Cu toții am auzit de ultimele măsuri, "recomandări" impuse de Institutul Național de Sănătate Publică pentru redeschiderea bisericilor și accesul la slujbe după 15 mai. Cele mai multe rezonabile, cumva, în conditiile actuale. Dar printre ele, clauza draconica: "recomandarea" să "evităm Împărtășania dacă nu se pot asigura lingurițe și pahare de unică folosință...". În fapt, ce ni se propune/dispune prin această formulă soft? Ni se propune/dispune ca noi să ne raportăm la Trupul și Sângele Domnului - în care credem ca medicament al vieții veșnice - de pe poziția celui care, de principiu, nu crede! Cu alte cuvinte, suntem invitați ca în fața unui act de cult sacramental, miraculos, liber și asumat, să adoptăm poziția celui secular care nu crede și nu participă la el. Iar aceasta e o încălcare explicită a principiului autonomiei și libertății cultelor față de stat, consfințită de Legea 489/2006, ca și o încălcare a libertății de conștiință, statuată de art. 29 din Constituția României. 

     Și ce ni se propune/dispune să încalcăm, mai exact? Nimic mai puțin decât mărturisirea de credință pe care o facem înainte de Împărtășire ("cred, Doamne, și mărturisesc, ca acesta e însuși Preacurat Trupul Tău și acesta e însuși scump Sângele Tau..."), ca și cea de conștiință când ne împărtășim în auzul cuvintelor: "Trupul lui Hristos primiți și din izvorul cel fără de moarte gustați...". 

    Și de ce ar trebui să ne deranjeze schimbarea ritualului "exterior", dacă noi, cei care credem, primim, în fapt, același conținut euharistic? Pentru că valoarea acelui conținut, oferit prin forma exterioară (modul de Împărtășire) este alienată sau negată cu totul. Ritualul "exterior" al Împărtășirii (potir și linguriță unică) trebuie să exprime valoarea de conținut a Împărtășirii, adica comuniunea din același Trup și Sânge. Dacă eu nu mai sunt lăsat prin ritualul exterior să exprim conținutul Tainei, să-l arăt, să-l sugerez, să-l ofer ca mesaj... atunci ce rămâne din mesaj pe de-a întregul? Căci Tainele nu pot fi despărțite de mesajul și simbolul lor. În fapt asta înseamnă "profanarea" Tainelor - privirea Tainelor din perspectiva celor "profani". La fel ca și cerința de a "demonstra" ca Împărtășania nu produce îmbolnăvire (ceea ce așa și este, vezi studiile și cazul slujitorilor cu IPS Pimen), care este viciată în premisele ei. 

    La un nivel mai adânc, ce idee ni se introduce în subconștientul nostru? Ideea că ordinea religioasă, ritualul de credință trebuie făcut "aseptic" după modelul lumii seculare în care trăim. Că miracolul trebuie sa fie "sigur"... Și aici vine ideea cea mai insidioasă. NI SE DĂ VOIE SĂ CREDEM ÎN ÎMPĂRĂȚIE, ATÂTA TIMP CÂT ÎMPĂRĂȚIA E DUPĂ CHIPUL LUMII ACESTEIA. Fiecare dintre noi putem sesiza potențialul teribil al acestei idei... La un nivel mai juridic, să zicem, al libertății de conștiință, suntem obligați să luăm "Medicamentul" ca și când n-am crede în el. Și aici e încălcarea libertății și a suveranității noastre ca ființe. 

      Noi nu impunem altora să creadă în puterea vindecatoare a acestui medicament, prin urmare nici să se împărtășească cu el. Dar nu putem accepta să ni se impună nouă, celor care credem, viziunea celui care nu crede și nu participă la Împărtășire. Asta e definiția încălcării autonomiei și libertății de cult, și a negării unui mod de viață religios și asumat. În fapt, aici e "colectivismul" secular de care vorbeam. Nimeni nu mai e lăsat să fie ceea ce este, nici măcar în viața lui religioasă, în comunitatea lui publică/privată dacă nu se aliniază la ordinea seculară a lumii, devenită "ordine publică". 

     Dacă credem că aici pierdem numai noi, creștinii practicanți, ne înșelăm. Nici alții nu ar trebuie să se bucure de "răul" nostru... Pentru că libertatea care ni s-a luat nouă azi, li se va lua, mâine, lor. Oricât de religioși sau nereligioși am fi, vin "colectivisme" peste noi care ne omogenizează pe toți. Același gen de "colectivisme" din care a venit și cel cu Împărtășania aseptică: vaccinarea obligatorie, 5G-ul, educația sexuală obligatorie în școli etc. etc. Toate sunt paradigmele ideologice ale noii ordini în care trăim, care pe omul credincios nu-l va lăsa să fie credincios, iar pe omul "liber-cugetător" nu-l va lăsa să "cugete" decât în tiparele ordinii noi: Statul și legea devin noul Dumnezeu și singura autoritate morală, reflexivă și de conștiință. Ai voie să ai conștiință, atâta timp cât "conștiința" ta e seculară, uniformă cu a celorlalți și, mai ales, supusă. 

     Există legături tainice între noi ca societate, dincolo de biologic. Există un "aluat" comun în noi care ne facem să ne simțim un Trup și o Prezență. Există legături nevăzute care fac ca ce aleg unii să sufere și alții. Dacă noi, poporul, acceptăm, rând pe rând, toate celelalte colectivisme seculare (vaccinarea obligatorie, 5G, educația sexuală), atunci preoților și ierarhilor le va fi foarte greu să nu accepte acest "colectivism" al Împărtășaniei aseptice. Pentru că și ei sunt oameni și moștenesc și ei fricile, insecuritatile și vulnerabilitatile noastre ca popor. De acasă, de la mama, de la tata, de la societatea întreagă... 

     Cu fiecare compromis care se mai face în societatea noastră românească (85% teoretic ortodoxă), ceva se inchirceste și se incuibeaza în sufletul lor. O nouă frică, o nouă nesiguranță. Așa a lăsat Dumnezeu, în înțelepciunea Lui, să fim tari sau slabi unii împreună cu alții. Dacă cădem, să cădem împreună. Ca să nu ne putem ridica decât împreună. Și dacă vrem Superumani, să știm că Superumanii își iau, intr-un fel, puterea de la popor. Ca apoi să poată fi puternici pentru popor. Sa-i linistim, sa-i încurajăm, să le spunem ca suntem cu ei. Fiindcă preoții și călugării sunt printre cei mai atacati si disprețuiți oameni din această țară. De ani de zile. Să nu credem că asta nu lasă urme în suflet, chiar și la cei mai tari... E Crucea noastră, dar n-o putem duce fără încurajarea poporului. Fără să fim încurajați să suferim ce suferim, fiindcă dragostea poporului, ca trup al Bisericii, e cu noi. Fiindcă oricine - privat mult timp de dragoste, barfit, dispretuit - devine o umbră din omul care-a fost. Și din cel care ar fi putut să fie... 

    Să fim curajoși împreună. Să ne apărăm libertatea împreună. Și să (re)învățăm să gîndim critic împreună. Religioși sau mai puțin religioși. Pentru că nimeni nu ajunge la potențialul lui de om adevărat și împlinit atunci când se lasă strivit de "colectivismele" lumii fără Dumnezeu. Acea "colectivitate" ne va face mereu să ne simțim singuri. Dar comuniunea cu un Cer deasupra - și, cine știe, poate și un Creator - ne va face să ne simțim cu toții, ca chipuri ale aceleiași Persoane. Și părti din aceeasi Fericire. 

     În afara împărtășirii nu există Biserică. Ți-o poate spune orice babă neînvățată. În niciun sens și în niciun chip, oricâte interpretări omenești am dori noi să găsim. Au știut-o bunicii bunicilor noștri. Au auzit și părinții noștri ceva, dar s-a diluat în cei 50 de ani de comunism. Știm și noi. Însă doar știm. Pentru că în realitate, foarte puțini dintre români ne împărtășim cu Viața din Potir. 

    Fără a apela la generalizări masive, TRĂIM O DRAMĂ A EUHARISTIEI în poporul nostru. O criză a Împărtășirii. Preferăm surogatele. Ne înghesuim pe la Aghezmuri, la miruri de la Ierusalim, la alte uleiuri de prin candele de aiurea, pâinici „sfințite” și lumini miraculoase, dar ne ferim de POTIR. Este o realitate și nu trebuie negată. Conștientizată, da, pentru că am ajuns timpul ca în anul 2020, drama Euharistiei să se adâncească atât de mult încât Statul, să propună „evitarea” Împărtășirii și să ofere „rețeta” administrării unui Dumnezeu de unică folosință . 

    Chiar dacă comunicatul din această seară sună politic corect, drept „recomandări” și „precauțiuni speciale”, nu sunt nimic altceva decât zorii unei noi provocări Euharistice. O dramă a Euharistiei. Din a cărei amăreală vom gusta cu toții. 

     Deși suntem cetățeni a unei alte Împărății, noi puținii creștini, câți mai suntem ai Domnului, trăim vremelnic și în împărăția lumii. În mod normal, nu ar trebui să se amestece una cu alta, precum uleiul și apa. Din motive bine știute de către unii, un compromis mic aduce întotdeauna o presiune mare, s-a ajuns ca paharul astăzi să ne fie tulbure. Apă cu ulei. Normalitatea – apă și ulei. În cazul nostru cineva le agită să devină una. 

    Dar UNA este doar Biserica. Stâna lui Dumnezeu, dacă valul de progreșiști ne tot numesc „oi” și alte necuvântătoare. Și, ca în orice stână, avem de „baci” pe Hristos, iar de câinii vrednici nu ducem lipsă. Avem și rețeta de caș. Ce se cheamă Teologie Liturgică. O adevărată știință internațională. Cu nume grele. Cu milioane de pagini redactate în cel mai științific mod, cu reviste internaționale, așa cum este genetica pentru Medicină. Așa ne este nouă și Liturgica. Ce ne spune și la ce folosește? Pe scurt, pentru toți, ne transmite cum să-L slăvim pe Dumnezeu în rugăciunea noastră. Pentru fiecare cuvințel din slujbele noastre, avem o istorie, avem o explicare practică ce ne răspunde la întrebarea: „de ce s-a ajuns la acest rezultat? Cultul Bisericii, cu precădere, dumnezeiasca Liturghie, este un organism viu. Ca o ființă vie. Ce se mișcă necontenit de 2000 de ani. Însă organismul acesta viu cel îl numim viața Ortodoxiei, nedespărțită de credincioși, are ca baston de sprijin, tocmai această Liturgică. Fără baston nu se poate. Ne putem împiedica. Știința aceasta s-a născut cu mult timp înainte ca statului național român să-i dea mustățile. Și pe lângă baston, ființa aceasta vie, mai are la subraț o carte ce se cheamă Liturghier. Cea mai veche carte tipărită la noi, la români. De la Macarie, la Coresi, Dosoftei, Varlaam, părintele Vintilescu și Ene Braniște, Liturghierul este poate cartea care a păstrat cea mai mare unitate din toate timpurile. 

    De 512 ani, la noi, la români, nimeni nu a îndrăznit să se amestece în regulile Bisericii. Nici turcii, nici vremelnicii greci, nici austriecii sau ungurii, nici măcar tovarășii comuniști. Dar ce sunt mulțimea anilor, experiența istoriei sau ce valoare mai are istoria culturii pentru valul progresist de astăzi? Trotinetele la putere. Și sloganurile… Așa cum nimeni nu se amestecă în legile Statului, în medicația propusă de către doctor, în procedura de stingere a incendiului pentru pompieri, așa, nicio autoritate lumească nu are dreptul să ne spună cum să ne împărtășim la Dumnezeiasca Liturghie. Din palmă, din Lingurița Euharistică, direct din Potir, modul împărtășirii noastre, este doar treaba Bisericii. Exclusiv. Ce are la îndemână o adevărată știință – Liturgica. 

    „A se evita” oferirea Euharistiei este certificatul de comă indusă a Bisericii În toată nebunia pandemiei, bucuria deschiderii bisericilor în România ne este tuturor Înviere. Poate, știe Domnul, de ce noaptea ce ar trebui să ne fie luminoasă, ne este doar noapte. Pentru că autoritatea, legiuitorul, cu un deget ne-a dat, ce era de fapt un drept al nostru și cu toată mâna ne-a luat mult și bine. 

    Drama cea mare nu sunt cei 8 metri pătrați – știm creștini ce ar sta și într-un picior ca un cocostârc, doar, doar să participe la Liturghie, ci formularea tristă și amară „a se evita” oferirea Euharistiei. Din acest motiv, „câți mai suntem credincioși” așa cum îl întreabă Arhiereul pe diacon la începutul Liturghiei, trebuie să spunem din toți plămânii că „FĂRĂ LITURGHIE ȘI EUHARISTIE NU EXISTĂ BISERICĂ.” 

    Nu există „evitare”! Dacă acceptăm „evitarea” vom intra în moartea clinică a Bisericii, ne vom semna singuri certificatul de comă indusă a Bisericii! Și cine știe, dacă și când ne vom mai trezi din comă? NU, de 1000 de ori. 

    Vinovații? Noi ne suntem, pentru că „am relaxat”, tot este un cuvânt la modă astăzi, evlavia Euharistică. Am făcut Euharistia „borș cu mămăligă” – vorba scumpului moș Cleopa din cerdacul Sihăstriei ori pișcot de luat printre zâmbete și ghionturi la Cununie, acolo unde altă dată era o Euharistie întreagă. Am lăsat să ne împărtășim „de patru ori pe an, în cele patru posturi, ori doar în cel al Păresimilor” – frază ce trebuie decupată din Învățătura de Credință și așezată în lada istoriei. Câți ne mai suntem, să ne fim doar în jurul Potirului. Fără a accepta „evitări”. Ci doar „atrageri” la Hristos, Calea, Adevărul și Viața noastră! 

 Ierodiacon Iustin T.

Ce e Euharistia? 

      În 2000 eram la Praga, într-un proiect european. Am participat la o Mesă protestantă. La sfârșitul slujbei, am vorbit cu "preoteasa" reformată, în sacristie. În timp ce vorbeam, femeia a luat potirul cu vin care fusese la slujbă și l-a vărsat în chiuvetă. Am izbucnit în lacrimi. Și eu și ceilalți doi ortodocși. Apoi ne-am liniștit. Vinul ăla nu era Sfântul Sânge, nu fusese o Liturghie, doamna aia n-avea har și succesiune apostolică, nu era preot. Era doar un simulacru simbolic, o amintire a Cinei celei de Taină, un ritual sec. 

      În Biserica Ortodoxă, Sfânta Euharistie este Dumnezeu Însuși, Trupul și Sângele lui Hristos, Hrana cea nemuritoare, Izvorul vieții, Iubirea infinită, Rădăcina umanității, Capul Bisericii, Crucea plină de Sângele lui Dumnezeu. Pentru ea ne dăm viața, postim, ne spovedim, ne rugăm, ne pregătim, o primim cu lacrimi, nu scuipăm, nu sărutăm nimic în acea zi, preoții consumă cu sfințenie toată Euharistia care rămâne după toți oamenii. 

     Ea e Viața lui Dumnezeu intrând în sângele nostru. De aceea nu putem s-o aruncăm cu plasticul de unică folosință, nu putem s-o dezinfectăm, că arde universul cu focul iubirii Celui răstignit, nu putem s-o dăm celor nepregătiți că e Foc din cer care devine suferință veșnică oamenilor care o batjocoresc. 

     Și vă mai spun ceva: noi stăm toată ziua la sfat cu Dumnezeul cerurilor și știm care e sfârșitul celor care ne prigonesc. Dar totuși, din iubire de oameni, ne cucernicim și îi rugăm să nu se arunce în iezerul cel de foc.

Necunoscut

Varlaam - Răspunsul împotriva Catehismusului Calvinesc

Viața Sfântului

    Sfântul Mitropolit Varlaam a păstorit Mitropolia Moldovei între anii 1632-1653, în timpul domnitorilor Alexandru Iliaş, Miron Barnovschi, Moise Movilă şi Vasile Lupu. Provenind dintr-o familie de răzeşi, care se numea Moţoc, din Borceşti, sat dispărut situat lângă Târgu-Neamţ, Mitropolitul Varlaam s-a născut în jurul anului 1590. Numele său de botez a fost Vasile. Din tinereţe şi-a îndreptat paşii spre Schitul Zosim de pe valea pârâului Secu, unde a învăţat carte şi limbile slavonă şi greacă. Pe aceeaşi vatră, Vornicul Nestor Ureche şi soţia sa Mitrofana au ctitorit în 1602 Mănăstirea Secu în care a început să funcţioneze şi o şcoală. Tânărul Vasile Moţoc a intrat în obştea noii mănăstiri, unde a fost călugărit cu numele de Varlaam. Fiind bun povăţuitor, a fost numit egumen al mănăstirii. Cu multă osârdie, cuviosul Varlaam s-a adâncit în tainele cărţilor, traducând Scara (Leastviţa) Sfântului Ioan Scărarul (1618). Apoi, pentru strădaniile şi virtuţile sale el a fost cinstit cu rangul de arhimandrit.
      Ajungând sfetnic de încredere al domnitorului Miron Barnovschi, în anul 1628, arhimandritul Varlaam este trimis la Kiev şi Moscova în vederea cumpărării de icoane pentru mănăstirile Dragomirna şi Bârnova şi pentru biserica ctitorită de domnitor în Iaşi. Săvârşind aceasta, Varlaam s-a întors în ţară, dar primind vestea morţii Mitropolitului Anastasie Crimca (1629) şi pe cea a înlăturării domnului Miron Barnovschi, s-a retras la Mănăstirea Secu.

       În anul 1632, în timpul domniei voievodului Alexandru Iliaş, prin lucrarea lui Dumnezeu, arhimandritul Varlaam a fost chemat să păstorească Mitropolia Moldovei în locul Mitropolitului Atanasie (1629-1632), care s-a mutat la cele veşnice şi a fost înmormântat la Mănăstirea Bistriţa, Neamţ.
       Noul Mitropolit unea învăţătura cu rugăciunea şi cuvântul înţelept cu fapta cea bună. În timpul păstoririi învăţatului Mitropolit Varlaam, Mitropolia Moldovei s-a bucurat de mult ajutor din partea binecredinciosului domnitor Vasile Lupu. Sprijinit şi de Sfântul Mitropolit Petru Movilă al Kievului, Mitropolitul Varlaam a înfiinţat prima tipografie românească din Moldova, în anul 1640, pe care a instalat-o la Mănăstirea „Sfinţii Trei Ierarhi” din Iaşi. 

     Înţelept apărător al dreptei credinţe şi al unităţii Bisericii Ortodoxe în vremuri tulburi, Mitropolitul Varlaam s-a ocupat îndeaproape de organizarea Sinodului de la Iaşi din anul 1642, care a îndreptat şi aprobat Mărturisirea de credinţă alcătuită de Mitropolitul Petru Movilă al Kievului în 1638, pentru a da clerului şi credincioşilor ortodocşi o călăuză în lupta lor împotriva rătăcirilor de la Sfânta Tradiţie a Bisericii.      

      Vrednicul Mitropolit Varlaam al Moldovei era preţuit atât în ţară, cât şi în afara ei. Astfel, pentru evlavia şi înţelepciunea sa, Mitropolitul Varlaam s-a numărat, în anul 1639, între cei trei candidaţi propuşi pentru ocuparea scaunului de Patriarh ecumenic al Constantinopolului. Ca un păstor bun şi harnic, Mitropolitul a tipărit la Iaşi mai multe cărţi de slujbă şi de apărare a credinţei ortodoxe, şi anume: Cazania, Cele şapte taine, Răspunsul împotriva catehismului calvinesc, Pravila, Paraclisul Născătoarei de Dumnezeu şi altele.
      Lucrarea sa intitulată Cazania sau Carte românească de învăţătură la duminicile de peste an, la praznice împărăteşti şi la sfinţi mari (1643) a fost prima carte românească tipărită în Moldova, numărându-se până astăzi între cele mai de seamă scrieri din istoria vechii culturi româneşti. Ea s-a răspândit în toate provinciile româneşti, dar mai ales în Transilvania, unind în cuget şi credinţă pe românii locuind de o parte şi de alta a munţilor Carpaţi. 

     În timpul păstoririi Mitropolitului Varlaam al Moldovei a fost zidită frumoasa biserică a Mănăstirii „Sfinţii Trei Ierarhi” din Iaşi, ctitoria cea mai de seamă a domnitorului Vasile Lupu. În această biserică, sfinţită în anul 1639, Mitropolitul Varlaam slujea adeseori şi binevestea Evanghelia lui Hristos cu râvnă şi înţelepciune. În anul 1641, în această biserică, evlaviosul Mitropolit Varlaam a aşezat moaştele Cuvioasei Parascheva, dăruite domnitorului Vasile Lupu de Patriarhia Ecumenică de Constantinopol, în semn de recunoştinţă pentru ajutorul oferit de el acesteia, în vremea Patriarhului ecumenic Partenie. Prin evlavia sa, Mitropolitul Varlaam a sporit mult în rândurile credincioşilor cinstirea Sfintei Cuvioase Parascheva. 

     Pentru a întări credinţa ortodoxă şi a-i lumina pe tineri, Mitropolitul Varlaam l-a îndemnat pe domnitorul Vasile Lupu să întemeieze la Iaşi, în anul 1640, prima şcoală de grad înalt din Moldova, după modelul Academiei duhovniceşti de la Kiev, înfiinţată acolo de Sfântul Ierarh Petru Movilă. Noul aşezământ de cultură din Moldova, în care se preda în limbile greacă, slavonă şi română, se afla în incinta Mănăstirii „Sfinţii Trei Ierarhi” din Iaşi, având la început şi profesori trimişi de Mitropolitul Petru Movilă al Kievului, ca semn că nu şi-a uitat patria sa, Moldova.
        După ce domnitorul Vasile Lupu a pierdut scaunul domnesc în anul 1653, Mitropolitul Varlaam, dornic de linişte şi de rugăciune, s-a retras la mănăstirea sa de metanie, Secu, după cum mărturiseşte cronicarul Miron Costin. Vrednicul Mitropolit a mai trăit patru ani, în smerenie, în rugăciune şi în vieţuire sfântă, strămutându-se la veşnicele locaşuri către sfârşitul anului 1657. Toate cele agonisite în timpul vieţii sale le-a dăruit Mănăstirii Secu. Marele Mitropolit Varlaam al Moldovei a fost înmormântat în zidul de miazăzi al bisericii Mănăstirii Secu.
       Pentru râvna sa în apărarea dreptei credinţe, pentru vieţuirea sa sfântă şi pentru lumina duhovnicească pe care a dăruit-o poporului român dreptcredincios, la propunerea Sinodului mitropolitan al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, în data de 12 februarie 2007, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a înscris în rândul sfinţilor din calendar pe învăţatul Mitropolit Varlaam al Moldovei, cu zi de pomenire la 30 august. Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi.

Sursa: Doxologia.ro

 Răspunsul împotriva Catehismusului Calvinesc

     Catihismul calvinic este un catehism protestant care a văzut lumina tiparului în satul Prisaca din Transilvania, în anul 1642. Ediția s-a tipărit după o traducere românească aparținând clericului Gheorghe de Secul, făcută după ediția Heldelberg din anul 1563. 

   

      Lucrarea a dat naștere unei reacții din partea Bisericii Ortodoxe din Țara Românească și Moldova, care a dus la redactarea de către Sfântul Mitropolit Varlaam al Modovei (Varlaam Moțoc) a lucrării polemice Răspuns împotriva Catihismusului calvinesc, care a fost tipărită la Mănăstirea Dealu, în anul 1645. 

     Ediția de față a Răspunsului este cea publicată în anul 1984 la București de Editura Minerva, textul fiind doar transliterat, dar precedat de un stufos studiu istoric și lingvistic. 

      În dorința de a ușura citirea, am adăugat ca anexă la scanarea făcută și textul redactat și adaptat limbajului actual de către Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, publicat de preacucernicia sa pe site-ul personal teologiepentruazi.ro

     

Cartea o puteți descărca de aici.