Veșnică Pomenire Arhiepiscopului Pimen

   Părintele nostru, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților, Î.P.S. Pimen, a trecut la cele veșnice! Dumnezeu să îl așeze cu drepții care din veac au bine plăcut Lui! 

    „Sicriul mi l-am pregătit. Este din lariță. L-am pregătit frumos, m-am așezat în el, am văzut că încap. Ștergarele le-am pregătit, lumânărele le-am pregătit, mai trebuie să fiu pus în sicriu și băgat în mormânt. Și-am zis că după ce voi fi băgat în mormânt și oamenii vor pleca, și va rămâne doar groparul, să se audă, mai încet, așa, în surdină, Marșul funebru, de , Balada lui , ceva din lui George Enescu și un bucium. Sau două buciume. Să fie... Să cânte așa, mai în surdină... Pentru că este prea frumoasă Bucovina și prea frumoase cântecele noastre românești. Sunt dumnezeiești! Și am zis să fie și o trăistuță, în care să pună câteva fotografii cu copii și adulți îmbrăcați în portul național. Aceste imagini nu vor pieri niciodată în fața lui Dumnezeu! Și eu când mă voi prezenta în fața lui Dumnezeu voi spune că aceștia sunt oamenii cu care am trăit și care m-au ajutat să trăiesc frumos. Pentru că multe am învățat de la ei, chiar și de la copii.” (ÎPS Pimen) 

    "Dacă vrei să aduci o jertfă mai mare lui Dumnezeu în viaţa ta să iei calea vieţii mănăstireşti" 
     "Când şi cum a apărut chemarea care m-a determinat să-mi dedic întreaga viaţă Bisericii? Treptat. Începând din copilărie, prin felul de a trăi viaţa. Ea a apărut când eram în clasa a treia de liceu, dar până atunci tot se depăna în sufletul meu. De ce? Eu, de mic copil, am fost la biserică. Era, pentru mine, o mare bucurie să mă duc la biserică şi să particip activ. A contribuit foarte mult şi felul de viaţă pe care l-am dus. Am fost doi copii acasă. Eu şi o soră mai mică cu patru ani. Am fost supuşi unei discipline greu de crezut pentru mulţi. Eu mergeam la şcoala primară, care era gard în gard cu casa, ieşeam din curte atunci când se apropia învăţătorul de şcoală. Deci cu un minut înainte. Tata nu mă lăsa să merg mai repede. Copiii se jucau, se mai certau şi înjurau şi tata nu mă lăsa, ca să nu învăţ obiceiurile acestea. Când eram mai mărişor mergeam cu vitele. Le păşteam într-o pădure boierească. Eram singur în acea pădure. Deci, o viaţă de sihastru. Când păşteam vitele, într-o perioadă când nu se mai ţinea cont, toamna, de proprietate, mergeam cu copiii, dar nu cu toţi, ci doar cu doi-trei şi eu căutam să o iau puţin mai înainte şi mă suiam pe un deal şi de acolo număram munţii Vrâncioaiei, cei şase munţi, şi eram cu dorinţa spre Mănăstirea Putna, spre Ştefan cel Mare. Deci petrecându-mi timpul în felul acesta şi citind şi literatură religioasă şi mai ales o carte, <Îndrumarea Vieţii>, unde se spunea că dacă vrei să aduci o jertfă mai mare lui Dumnezeu în viaţa ta să iei calea vieţii mănăstireşti. A mai contribuit şi preotul satului, prin predică, dar şi corul de la biserică, un cor excepţional. Toate acestea au contribuit la chemarea spre viaţa monahală". 

    Aşa îşi aminteşte ÎPS Pimen copilăria. Chiar dacă chemarea către Biserică a apărut încă din copilărie, după terminarea şcolii generale a urmat un liceu teoretic, din Râmnicu Sărat. Un liceu în care fiii de ţărani nu aveau ce căuta. Pentru copilul venit de la ţară, viaţa de liceu s-a dovedit a fi foarte dură. Chiar dacă învăţa, chiar dacă nu ieşea din cuvântul dascălilor şi al pedagogilor: "La liceu la noi era foarte multă disciplină. Era un pedagog, fost ofiţer, şi un altul care era civil. Nu aveam voie să mergem pe stradă pe aceeaşi parte cu fetele. Noi mergeam pe o parte a străzii, iar fetele pe cealaltă parte. Nu aveam voie să mergem la film decât cu pedagogul, nu aveam voie să mergem pe stradă decât între anumite ore. Foarte greu de crezut. Era un liceu teoretic, din Râmnicu Sărat. La acest liceu intrau copiii de bani gata, profesori, avocaţi, preoţi, militari, funcţionari. Ţăranii mai puţin. Eram persecutaţi. De exemplu, pe mine mă scotea la tablă, la lecţii, cu fiul unui avocat. Dacă el ştia cât mine, lui îi punea notă mai mare, dacă ştia mai puţin decât mine, îi punea aceeaşi notă. Din <ţăran> nu ne mai scotea. Era un singur dascăl, Săndulescu Nicu, care aşa bucurie mare avea când ştia, la ora de română, un fiu de ţăran. Era foarte apropiat de noi. Restul nu, dispreţ mare. Şi era trist pentru noi, fii de ţărani. Când am intrat la liceu, tata m-a dat la pregătit la un profesor care nu era în comisia de admitere, profesor de limbă franceză. Şi m-a pregătit el şi la matematică, şi la limba română şi am reuşit la liceu. Şi datorită faptului că m-a pregătit profesorul acesta de limbă franceză, după ce am intrat la liceu, după ce am început şcoala, am învăţat limba franceză ca apa. Mi-era ruşine. Era foarte sever. Te scotea la tablă şi nu ştiai. Te însemna cu creta pe frunte şi îţi dădea şi două palme. Te scotea şi a doua zi şi nu ştiai şi tot aşa îţi făcea, dar nu îţi punea notă. Te scotea şi a treia oară şi dacă ştiai, nota aceea ţi-o punea. Era spaima liceului".
     În anul trei de liceu s-a hotărât să-şi urmeze calea, chemarea spre Biserică: "La 17 ani am întrerupt liceul şi m-am transferat la seminar la Mănăstirea Neamţ, după ce am dat toate diferenţele. Lui tata nu i-a convenit să iau drumul vieţii monahale. El ar fi vrut să fiu preot de mir, pentru că în familie au fost şapte preoţi de mir, începând cu fratele mamei. Am plecat la mănăstire la 17 ani şi lui tata nu i-a convenit, pentru că eram un sprijin în gospodărie şi, în plus, ştia că viaţa la mănăstire era foarte grea. El voia foarte mult ca să fac o facultate. Era ambiţia lui şi era îndreptăţită. I-am spus că, după ce am să fac seminarul, la mănăstire, am să merg mai departe, la facultatea de teologie. Am terminat seminarul şi apoi am dat la facultatea de teologie şi am reuşit. Însă spunea părintele că programa analitică de la un seminar nu e suficientă pentru un viitor student. Eram călugăr şi m-am supus. Am venit la Mănăstirea Neamţului şi timp de doi ani de zile am citit, astfel încât, atunci când am mers la facultate, nu aveam nevoie de prea mult studiu pentru a întocmi lucrările de seminar. Mi-a prins bine. Aşa am putut să învăţ limba greacă foarte bine, în anul doi de facultate". 
    După terminarea facultăţii a fost numit egumen la Mănăstirea Putna, în 1957. După un an de zile a fost numit stareţ şi a rămas aici până în 1960, când a trebuit să părăsească mănăstirea. „În 1958, s-a dat decretul 410 cu scoaterea călugărilor din mănăstiri. Eram stareţ şi eu nu am acceptat la primul ordin să-i dau pe călugări afară. Nici la al doilea, ci de abia la al treilea ordin am acceptat. Le-am dat câte 2.000 de lei la fiecare, erau bani atunci, şi-am rămas cu doi bătrâni la mănăstire. După aceea, la vreo trei luni de zile a venit de la Iaşi un camion cu Vicarul, Mitropolitul de atunci şi alte persoane, persoane din securitate, şi-au spus că au venit să ia piesele de muzeu, piesele de patrimoniu naţional, pentru că se păstrau mai bine la Iaşi, ziceau ei. Mănăstirea era atunci socotită cu un regim de semiautorizat. Asta însemna nici desfiinţarea, dar nici funcţionarea cu un număr mai mare de 4-5 persoane. Când mi-au spus cuvintele acestea, le-am spus: De ce? Pentru că luarea obiectelor de patrimoniu din Mănăstirea Putna înseamnă închiderea ei cu totul, închiderea candelei la mormântul lui Ştefan cel Mare. Au stat vreo trei-patru ore, poate, poate cedez. Când au văzut că nu cedez, au plecat. La o săptămână vine Mitropolitul de atunci, Iustin Moisescu, vine cu Corneliu Mănescu, cu care era bun prieten. Îi zic că a venit de la Iaşi, de parcă el nu ştia, şi i-am zis ce le-am spus şi am mai adăugat eu că au aflat oamenii din sat şi voiau să vină să facă manifestaţie. După încă o săptămână a venit cu Victor Bîrlădeanu şi tot aşa, Îi spuneam ba una, ba alta şi i-am spus iar cu oamenii care au aflat şi voiau să se revolte. Până la urmă s-a renunţat la ideea de a muta piesele de patrimoniu". 
    În 1961 a funcţionat ca preot la Mănăstirea Văratic, iar apoi preot la Mănăstirea Durău. În 1964, când la Mănăstirea Putna au început să vină mai mulţi străini, PS Gherasim, care era stareţ la Putna, l-a solicitat, pentru că ştia bine franceza. În acei ani, cât a activat ca ghid, ÎPS Pimen s-a făcut cunoscut prin felul în care spunea lucrurilor pe nume, prin modul în care le vorbea vizitatorilor despre adevărată istorie a României: "Odată au venit vreo opt sute şi ceva de elevi, premianţi la olimpiadă, care erau în tabără la Câmpulung Moldovenesc. Era atunci şef la tineret Radulian. Şi vine Radulian şi îmi spune că după ce le arăt copiilor muzeul să le spun şi lui Eminescu. Au venit copiii, le-am arătat muzeul, i-am strâns în jurul statuii lui Eminescu şi le-am spus apoi. Sigur că s-a auzit. După o săptămână vine Mitropolitul, cu prim-secretarul Miu Dobrescu, om bun să-l pui la icoană. Şi îi spun, până la urmă, cum au venit copiii şi la hartă le arătam, la toţi, cetăţile şi mănăstirile lui Ştefan cel Mare, inclusiv cele de peste Prut. 

    În 1975, a fost numit stareţ la Mănăstirea Sf. Ioan. Apoi, în 1981 a fost hirotonisit ca Episcop Vicar, iar în 1991 a venit în funcţia pe care se află la ora actuală, cea de Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţiului. Cu binecuvântarea şi sub îndrumarea ÎPS Pimen, din 1991, în cadrul Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor s-au înfiinţat 11 centre permanente pentru bătrâni şi trei pentru copii. De asemenea, în cele 432 de parohii şi mănăstiri se desfăşoară permanent acţiuni de ajutorare a oamenilor sărmani, derulate în spiritul discreţiei evanghelice de către preoţi şi călugări. R
    În anul 1992, ÎPS Pimen avea să scrie o pagină importantă în istoria poporului român. Crescut şi educat în spiritul respectului faţă de rege şi monarhie, ÎPS Pimen l-a invitat în 1992 pe Regele Mihai la Mănăstirea Putna, pentru ca fostul suveran să întâmpine aici marea sărbătoare a Învierii Mântuitorului. Regele Mihai încercase să petreacă în ţară Paştele în anul 1990. A aterizat pe Otopeni şi s-a îndreptat apoi spre Curtea de Argeş, dar pe autostrada Bucureşti – Piteşti, maşina în case se afla fostul suveran a fost oprită de militari. După două ore de parlamentări, la ordinul autorităţilor conduse de Ion Iliescu, Regele Mihai a fost dus înapoi la Otopeni şi a părăsit ţara. În 1992, în ciuda opoziţiei şi presiunilor făcute de acelaşi regim al lui Ion Iliescu, ÎPS Pimen i-a făcut o invitaţie oficială Regelui Mihai. Grație acestei invitații şi insistenţelor lui ÎPS Pimen, Regele Mihai, avea să se întoarcă pentru prima dată în România, oficial, după 45 de ani de exil impus de regimul comunist. 
    Anul trecut, ÎPS Pimen ne-a explicat ce l-a determinat să facă atunci acest gest: „Monarhia a avut un rol foarte important în viaţa poporului nostru. Pentru mine, monarhia a fost o instituţie sfântă, iar Regele Mihai a fost un om cu totul deosebit. Am făcut invitaţia, ameninţat cu pericol de moarte. A fost un rege credincios, faţă de ţară şi faţă de Dumnezeu. Şi dacă cei care au preluat puterea după evenimentele din decembrie 1989 ar fi acceptat monarhia, astăzi, România era o ţară fruntaşă în Europa. Dar am ajuns în situaţia în care ne aflăm…”. 

    Testamentul lui ÎPS Pimen

 

  

    ÎPS Pimen ne spunea atunci, cu lacrimi în ochi, că își dorește: „Să fiu înmormântat în Bucovina. Pentru că aici mi-am trăit cei mai frumoși ani din viața mea, frumusețe în cadrul culturii și a credinței. Și am ales loc de înmormântare Sihăstria Putnei, un schit al Mănăstirii Putna. De ce mi-am ales acest lor de înmormântare? Pentru că după ocuparea Bucovinei de către Austria, la un an sau doi, împăratul a dat dispoziție ca în școlile primare din Bucovina să se introducă predarea în limba germană. Și acești sihaștri au făcut scrisoare către împărat, scrisoare de protest. Au spus că dacă se va întâmpla așa se va desființa neamul românesc. Nu s-a dat curs cererii lor, lucrurile au mers înainte. Dar acești sihaștrii... Sihaștri iubitori de țară și de neam românesc... Iar oamenii de aici, de la Putna, au contribuit la formarea mea și la zidirea mea sufletească. Când am auzit lui Ciprian Porumbescu, am zis că nu poate să fie un cântec mai frumos decât această baladă. Arată durerea ocupației austriece, dar arată și o rază de bucurie pentru un viitor mai luminos pentru bucovineni. Este istoria Bucovinei pe coardele unei vioare”. (sursa Basilica.ro)

Învierea Domnului în carantină

Am primit un cuvânt foarte frumos de încurajare și meditare cu privire la starea de fapt a acestei perioade de carantină ca urmare a pandemiei de Covid-19 și vreau să îl împărtășesc cu voi.

Cuvinte pentru această perioadă 

   Cu darul lui Dumnezeu iată-ne ajunși la începutul Săptămânii Patimilor Domnului nostru Iisus Hristos. În această săptămână Hristos se dă de bună voie pe mâna răufăcătorilor, a nelegiuiților și a ucigașilor spre a fi batjocorit, răstignit și omorât, ca preț de răscumpărare pentru mântuirea celor ce vor crede în El. Este o săptămână cu o încărcătură spirituală cu totul deosebită, în care Biserica înmulțește rugăciunile, slujbele, iar cântările de o frumusețe aparte par a fi culese din cer. De acestea împărtășindu-se an de an, creștinii îl agonisesc pe Hristos, făcând să sporească în ei lucrarea virtuții, așezarea minții, deprinderea rugăciunii, dobândirea liniștirii, pacea gândurilor, slăbirea patimilor, depărtarea obiceiurilor rele, devenind oameni cu o trăire duhovnicească înaltă.

      În această perioadă însă, am putea spune că înseși creștinii trăitori trec printr-o săptămână a patimilor și aceasta datorită faptului că în urma măsurilor luate de autorități, ei nu vor avea posibilitatea de a participa la viața liturgică, cultică a Bisericii așa cum erau obișnuiți să o facă an de an. Chiar și Taina Spovedaniei și Taina Sfintei Euharistii au devenit greu de realizat, toate culminând cu eventuala lipsă de la slujba de Înviere din noaptea Sfintelor Paști, măsuri ce adună în inima credincioșilor o profundă mâhnire și întristare, dar și nemulțumire. 

     Ca de fiecare dată când se întâmplă ceva „rău”, ceva ce nu concordă cu bunul nostru plac, fie la nivel personal, fie general, cel mai adesea ne punem întrebarea „de ce?”. La cele ce se petrec în prezent, ne întrebăm: de ce se întâmplă toate acestea? De ce să nu putem participa la denii? Sau la slujba de Înviere? Dar oare se întâmplă ceva fără consimțământul lui Dumnezeu? Nu, niciodată! Chiar și cel mai neînsemnat fir de iarbă în ochii omului, la Dumnezeu este știut și face parte din Pronia Sa, având rostul lui. Dacă Dumnezeu are în purtarea Sa de grijă cele mai „mici” lucruri în ochii noștri, pe care noi nici nu le luăm în seamă, cu atât mai mult poartă de grijă de coroana creației Sale, adică de oameni. (vezi predica de pe munte, Matei, cap. V-VIII) 

    Poate că nu ne place ce se întâmplă! De multe ori oamenii, datorită firii căzute, obișnuiesc să ”arunce” vina unul pe celălalt, arătând prin aceasta de fapt o iresponsabilitate! Este de prisos să gândim că autoritățile ar fi de vină, că există interese meschine la mijloc, că acționează organizații sau forțe oculte sau alte lucruri de genul acesta. Adevărul curat îl știe doar Hristos! Nu cred că acesta ar fi lucrul care să ne preocupe și care să ne ”fure” timpul, ci mai degrabă să căutăm să avem ochi a vedea ”mesajul” lui Dumnezeu, ceea ce vrea El de la noi, odată ce a îngăduit să se întâmple toate acestea. Dacă Dumnezeu a îngăduit de multe ori să vină peste noi lucruri ce par ”rele” în ochii noștri, a făcut-o pentru a ne ajuta să ne revenim, întrucât ne îndepărtasem de cărarea mântuirii, rătăcind în felurite chipuri și pierzându-ne în întunericul necunoștinței, uitării și delăsării. Oare astăzi nu este la fel? Nu am lăsat cele duhovnicești și am permis celor lumești să pătrundă în noi până într-atât încât am ajuns să ne temem și de un virus? De ce teamă când credința mută munții, înviază morții, curăță leproșii, vindecă orice fel de boală? De ce, când Hristos ne spune că: „toate sunt cu putință celui ce crede”? 

       Să ne aducem aminte de discuția pe care a avut-o Dumnezeu cu Avraam referitor la cetatea Sodomei, aceasta va aduce un pic de lumină ajutându-ne să vedem mai clar realitatea interiorului nostru. În mila lui, Avraam l-a întrebat pe Dumnezeu dacă ar pedepsi cetatea aflându-se în ea cincizeci de drepți, vrând ca pentru cei cincizeci să fie cruțată toată cetatea, dar nu s-au găsit nici măcar cinci! Și știm ceea ce a urmat... Oare noi cum suntem!?.. Sigur o generație de sfinți nu suntem, ci mai degrabă o mulțime de oameni infestați nu de virusul Covid-19, ci de virusul păcatului, ancorată adânc în cele lumești, în alergătura după cele materiale, în ermetismul egoismului dus la cote înalte, trăind împreună dar străini unul de altul, o mulțime de oameni deconectată de la verticalitatea și frumusețea unei spiritualități pline de Duh Sfânt, de iubire și jertfă pentru aproapele. 

       Este adevărat că atunci când suferim o boală grea și primim medicamente amare, iar uneori foarte amare, deși nu ne plac deloc, le luăm în nădejdea vindecării, iar dacă aceasta se produce, uităm cât de amar a fost medicamentul conștientizând cât bine ne-a adus datorită bucuriei vindecării. Probabil și medicamentul pentru o asemenea stare interioară a societății contemporane este unul mai amar...dar cu siguranță va aduce multă tămăduire. 

       Lui Dumnezeu nu îi sunt străine lucrurile ce se petrec atât la noi în țară cât și pe întreg cuprinsul planetei, dar dacă le îngăduie, să fim convinși că le îngăduie fiindcă prin ele lucrează un bine pentru toți! Nu unul material, nu, ci unul de natură spirituală, unul care este în gândul Lui, care îl împlinește treptat și care este dincolo de ceea ce văd ochii noștri. Dumnezeu se folosește de urât ca să ne deschidă ochii să vedem ce este frumos! 

      Știm că întotdeauna jertfa unora a determinat bunăstarea de mai târziu, de multe ori din toate punctele de vedere, a generațiilor ulterioare. Nu fără înțelepciune s-a zis că: „sângele martirilor, sămânța creștinilor”! Sigur în acele vremuri de mucenicie au fost multe „strigăte” și rugi către Dumnezeu pentru nedreptățile ce se săvârșeau, mucenicind creștinii, cum sigur sunt și astăzi față de aspectele și măsurile coercitive față de Biserică. Dar mucenicii sunt în prezent o valoare inestimabilă a Bisericii, mărgăritare de scump preț, mijlocitori tari pentru toate nevoile noastre, în ciuda faptului că în vremea muceniciei lor, moartea lor părea în ochii oamenilor o mare nedreptate. Nu putem afirma neapărat că în zilele noastre măsurile adoptate de autorități ar lua nuanța unei ostilități vădite față de Biserică, dar în ele se citește clar lipsa de credință, neîncrederea în puterea divină și „înlocuirea puterii dumnezeiești și a purtării de grijă a lui Dumnezeu față de oameni” cu „grija statului față de poporul pe care îl conduce”! 

       Dar cine Îl poate înlocui vreodată pe Dumnezeu? Cine poate să Îl învețe pe El carte? Cine poate să Îi dea sfat Celui Atotștiutor? Cine poate să se măsoare cu Cel ce ține Pământul în mână? Sau cine poate să lupte împotriva Celui ce este Stăpânul vieții și al morții? Se vede că mândria omenească, mândrie ce va fi surpată asemenea cum a fost și cea a lui Lucifer când a căzut din Cer! 

      Aici ar trebui ca omul să se smerească și să dea un pas înapoi, să se lase în grija Celui ce le poate pe toate, pentru că doar așa va ieși mai degrabă din groapa în care singur s-a afundat, iar lucrul ăsta ar trebui înțeles și împlinit și de autorități! Ar trebui să știe că de fiecare dată când s-au pornit furtuni asupra Bisericii lui Hristos, multe dintre ele părând gata să o înghită, Ea a ieșit mai biruitoare și mai triumfătoare, strălucind în haina curățată în viforul încercărilor și că orice luptă și ostilitate a vreunui conducător sau parlament împotriva Bisericii lui Hristos îi va aduce doar cădere și pierzare. 

      Dacă luăm în considerare sfatul marilor asceți ai Egiptului în perioada de început a monahismului: „stai în chilia ta și ea te va învăța toate”, gândesc că și acest „stat în casă” ar fi extrem de folositor în regăsirea de sine, a păcii interioare, a rugăciunii și a aproapelui. Nu știm când ne mai putem întâlni cu o așa perioadă, deci la fel ca o albină care adună cele bune din fiecare floare, să fim înțelepți să câștigăm timpul prin lecturarea Sfintei Scripturi, a Filocaliilor și a Patericului, prin conștientizarea faptului că suntem oameni după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, pentru ca și roadele faptelor noastre să fie asemenea înzestrării date nouă de Dumnezeu. 

        În eventualitatea menținerii restricțiilor de participare la slujba din noaptea de Paști, nu vă faceți griji pentru lumina de la Înviere dacă nu va ajunge la dumneavoastră. Nu pe această lumină trecătoare să punem neapărat accent, ci pe cea a sufletului nostru, pe lumina candelei credinței noastre fiindcă aceea este cea care îi place lui Hristos, după cum El a spus: „foc am venit să arunc pe pământ și cât aș vrea să fie acum aprins”.(Luca, 12,49) 

        Nu vom putea ajunge la biserică, dar nu ne împiedică nimeni să facem biserică în sufletul nostru, nu vom putea merge la slujbă, dar o putem urmări prin intermediul postului Trinitas, nu putem răspunde preotului la ”Hristos a Înviat” rostit de el în biserică, dar îi putem spune lui Hristos din inima noastră ”Adevărat ai Înviat”! Nimeni, nici cele cerești, nici cele de pe pământ și nici cele de dedesubt nu ni-L poate lua vreodată pe Hristos din inimă, și nici nu ne poate împiedica să îl trăim indiferent sub ce jug ne-ar pune. 

      

Cu credință în Hristos și cu multă nădejde în purtarea Lui de grijă să trecem această perioadă, nu încărcându-ne mintea cu tot felul de întrebări prisositoare și tulburându-ne inima căutând răspunsuri la ele, sau ascultând știrile din mass-media și dezechilibrându-ne din pricina lor, ci înmulțind rugăciunea și cultivând cele plăcute Domnului, așteptând vremea când Dumnezeu le va aduce pe toate pe făgașul lor firesc. Amin! 

Protos. Euharist Micu 

Starețul Mănăstirii Bujoreni, jud. Vaslui

Sfântul Grigorie Teologul - Cele cinci cuvântări teologice

Vă ofer gratuit încă o carte tehnoredactată sub sigla Apa Vieții. O puteți descărca gratuit de aici.

Sf. Ier. Grigorie Teologul

Sfântul Ierarh Grigorie, Cuvântătorul de Dumnezeu (Teologul), s-a născut în anul 328 în cetatea Nazianz din Capadocia şi a trăit în vremea împăraţilor Valens (364-378) şi Teodosie cel Mare (379-395).

S-a născut într-o familie de neam ales, din oameni drepţi, Sfinţii Grigorie cel Bătrân şi Nona. Tatăl său, deşi venise la credinţă de puţină vreme, a fost hirotonit episcop de Nazianz pentru vredniciile sale.

Din tinereţe, Sfântul Grigorie a învăţat la şcolile cele mai de seamă din vremea sa: la Cezareea Capadociei, unde s-a împrietenit cu Sfântul Vasile, la Cezareea Palestinei, la Alexandria şi la Atena, şcoala cea mai înaltă de atunci, unde a şi fost rugat să rămână ca profesor.

S-a întors în Capadocia, iar tatăl său, care era acum bătrân, l-a sfinţit preot, fără voia lui. Voind tatăl său să-l sfinţească episcop în locul său, Sfântul Grigorie a fugit în pustie, lângă Sfântul Vasile cel Mare, prietenul său, de unde s-a întors peste o vreme, fiind chemat în ajutor de tatăl său, ajuns la neputinţă din cauza bătrâneţii. Mai târziu a fost sfinţit episcop pentru cetatea Sasima, tot fără voia lui, de către Sfântul Vasile cel Mare.

Era un cuvântător înnăscut. Iubea viaţa duhovnicească, poezia creştină şi teologia pe înţelesul oamenilor.

Când Biserica din Constantinopol a fost ameninţată de rătăcire, întrucât dreapta credinţă a fost primejduită de înşelătoarele învăţături ale ereticilor Arie şi Macedonie, Sfântul Grigorie a fost chemat de puţinii drept-credincioşi care mai erau în cetate ca să le fie păstor, iar el a primit. Sfântul Grigorie a adunat pe credincioşi într-o bisericuţă mărginaşă, pe care a numit-o biserica Învierii, deschisă chiar în casa uneia dintre rudele sale.

Aici a rostit şi vestitele cinci Cuvântări teologice, care i-au adus faima de mare cuvântător de Dumnezeu, adică teolog, pentru că tâlcuia, pe înţelesul oamenilor, dreapta învăţătură despre Sfânta Treime. Astfel, el i-a întors pe cei mai mulţi la dreapta credinţă, devenind arhiepiscop al cetăţii imperiale, Constantinopolul.

În această calitate, el a participat la cel de-al doilea Sinod Ecumenic, care s-a ţinut în anul 381, la Constantinopol, pe vremea binecredinciosului împărat Teodosie cel Mare (379-395).

Sfântul Grigorie a adus multe dovezi contra învăţăturilor greşite care tulburau atunci Biserica, el susţinând dumnezeirea Duhului Sfânt şi învăţătura ortodoxă despre Sfânta Treime. Din pricina unor neînţelegeri provocate de invidia unora, în scurtă vreme, Sfântul a părăsit scaunul arhieresc al capitalei şi s-a retras în singurătate, unde, până la sfârşitul vieţii sale, a alcătuit multe scrieri şi poeme despre viaţa duhovnicească şi despre teologia ortodoxă, pe care le-a lăsat moştenire Bisericii.

În teologia sa, Biserica Răsăritului regăseşte tâlcuită propria ei teologie despre Sfânta Treime; de aceea, creştinătatea îl cinsteşte pe Sfântul Grigorie ca fiind cel mai mare teolog al Sfintei Treimi.

Şi astfel, trăindu-şi credinţa şi tâlcuind oamenilor învăţătura despre Dumnezeu şi tainele Lui, Sfântul Grigorie s-a mutat la Domnul la 25 ianuarie, în anul 389.

Volumul „Cele 5 Cuvântări Teologice” cuprinde cuvântări rostite de sfântul Grigorie de Nazianz, supranumit Teologul, între lunile iulie şi noiembrie ale anului 380, în capela Anastasia din Constantinopol.
Ele constituie şi un răspuns la învăţăturile heterodoxe ale lui Eunomie, pe care le combate alături de Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul Grigorie de Nyssa. Întâia cuvântare teologică este, de altfel, intitulată "Vorbire începătoare despre eunomieni".
Dintru început, autorul îşi mărturiseşte deschis confruntarea cu cei „dibaci în cuvinte”, preocupaţi de „prisosinţa pretenţioasă de cuvinte”, cea lipsită de faptele credinţei şi depărtată de „calea evlaviei”, altfel spus de „vorbirile deşarte şi lumeşti şi de împotrivirile ştiinţei mincinoase” (I Tim. 6, 20), precum şi de nefolositoarele „certuri de cuvinte” (p. 11). Răspunsul sfântului Grigorie aduce în cuvenita lumină însăşi taina dumnezeiască, ce riscă să fie ocultată de tot felul de discursuri care iau forma unor prestidigitaţii de cuvinte, lipsite de trăirea înţelegătoare a celor „mişcaţi în măruntaie de Tatăl” şi „cu simţirile sfâşiate”; celor ce „spionează” taina fără a primi Duhul ei, sfântul Grigorie le reproşează vorbirea „fără ştiinţă şi cu mândrie”.
În continuare, sunt stabilite anumite exigenţe în vederea unei relaţii vii între adresanţi, destinatari, cadrul şi mijloacele concrete ale desfăşurării comunicării. Filosofarea despre Dumnezeu, după autorul capadocian, cere discernământul duhovnicesc cu privire la timpul, spaţiul, persoanele cărora se adresează, funcţie de gradul lor de atenţie şi receptivitate, şi „măsura” potrivită a discursului în care cuvântul se „întrupează”, în vederea rodirii, într-un „anume” context personalizat. Cuvântarea despre Dumnezeu necesită angajarea vorbitorului în lucrarea de curăţire în suflet şi trup, precum şi în deprinderea contemplării, spre a nu-şi lăsa mintea „întipărită de chipuri urâte, ca de nişte litere strâmbe”; ea se adresează celor „pentru care lucrul acesta este serios şi care nu flecăresc cu plăcere ca despre altceva”, în felul unei grăiri, lipsite de finalitate duhovnicească, despre cele lumeşti. Filosofarea creştină, întemeiată pe experienţa duhovnicească, are în vedere „cele ce ne sunt apropiate” şi măsura „în care ascultătorul este deprins să înţeleagă şi are puterea spre aceasta”, altfel spus, măsura potrivită spre asimilarea ei de către receptori.
Înfrânarea cerută de aceste condiţii preliminare ale vorbirii despre Dumnezeu nu presupune un fel de aruncare în uitare sau în umbră a lui Dumnezeu; dimpotrivă, ni se spune, să „pomenim pe Dumnezeu mai des decât respirăm”. Regăsim, aici, o mărturie a faptului că trăirea ce avea să fie numită „isihastă” constituie chintesenţa vieţii creştine. Prin pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu, „amintirea întipărită de curăţie”, cugetarea duhovnicească, postirea şi liturghisirea tainei dumnezeieşti, cuvântul primeşte substanţă, „harul rodirii” la vremea şi măsura potrivită. Fără ele, va lipsi discernământul cu privire la modul cuvenit al lucrării, ştiind că „binele nu e bine când nu se face bine”.
Sfântul Grigorie Teologul ne spune „să filosofăm înăuntrul graniţelor noastre”, să respectăm hotarele puse de revelaţia dumnezeiască, respectând şi trăind identitatea adevărului ce ni s-a descoperit de Sus, fără amestecuri hibride sau plecarea auzului la cei ce speculează greşelile sau păcatele unor creştini, cu intenţia ca „scânteia relelor din noi să se prefacă în flacără”.
Iconomia cuvântului fereşte de „urechi întinate cele ce nu trebuie să se spună” şi, de asemeni, nu răstoarnă valorile, lipsind de raportare critică aprecierile la adresa celor care, slujind „celor drăceşti, miturilor şi lucrurilor ruşinoase”, nu deţin înţelegerea duhovnicească. Grija faţă de cuvânt trebuie să transpară într-un mod de relaţionare neatins de „duşmănie”, atent „a grăi cele tainice în chip tainic şi cele sfinte în chip sfânt”, şi a vesti pe Dumnezeu, deopotrivă, prin „cuviinţa în port, prin felul de a trăi, prin cuvânt şi în tăcere”.
Cei ce se dedică satisfacerii patimilor sunt înclinaţi să primească cele despre Dumnezeu într-un înţeles deformat, fie material, fie ruşinos, fie prostesc, dintre cele care le sunt obişnuite”. Preluând învăţătura creştină despre Dumnezeu, ei ajung să filosofeze prin ea cele păgâne, tinzând, prin născociri, s-o facă „susţinătoare a zeilor şi patimilor lor”. De aceea, sfântul Grigorie mustră râvna nesăbuită a celor „ce se bat pentru Cuvântul mai mult decât îi place Cuvântului”, căci lucrarea creştină nu trebuie să fie lipsită de măsurile discernământului, spre a nu hrăni, prin „boala vorbirii”, tocmai deviaţiile şi războiul, şi a nu pătimi „cele proprii nebunilor”, care îşi fac rău lor înşişi şi celor apropiaţi.
Deprinderea discernământului identifică cele ce sunt proprii Cuvântului, distingându-le de cele ce sunt străine Lui. Ea este întemeiată pe experienţa duhovnicească, câştigată nu prin râvna fără frâu a vorbirii, ci prin practica vieţii creştine, prin ospitalitate, iubire frăţească, iubire conjugală, feciorie, grijă de săraci, psalmodiere, priveghere de toată noaptea, lacrimi, post şi rugăciune, cugetare la moarte, supunând prin toate aceste lucrări corpul duhului; râul cuvintelor, spre a nu dăuna, prin revărsarea lui, adevărului, trebuie să izvorască dintr-o inimă limpede, despătimită. Potolirea mâniei şi tristeţii, încetarea înălţării cu gândul şi a plăcerii lipsite de cuminţenie, oprirea râsului desfrânat şi a privirii necuvenite, renunţarea la cuvântul fără măsură şi la cugetarea prostească ne ajută să devenim liberi de patimi. Prin toate puterile pe care diavolul le ia „de la noi împotriva noastră”, deviindu-le de la lucrarea lor firească, „facem să intre în noi moartea prin (...) simţuri”. Şi nu numai în noi, ci şi în ceilalţi, pentru că lucrarea omului stăpânit de patimi, manifestând „îndrăzneala lipsei de evlavie”, dă şi „patimilor altora libertate”, stârnind împotrivirea faţă de Dumnezeu „cu mai multă îndrăzneală sau impietate” (p. 17).
„Sunt multe locaşuri la Dumnezeu”, spune sfântul Grigorie Teologul, a căror locuire constituie „odihna şi slava rânduită celor fericiţi”. Atingerea lor se realizează, „după măsura credinţei”, prin „diferite vieţuiri şi alegeri”, numite şi „căi”, ce trebuie străbătute, de este cu putinţă, toate, dar „ar fi lucru mare să se străbată şi una în chip deosebit”. În fapt, calea este „una, pentru virtute (...) chiar dacă se împarte în mai multe” şi „strâmtă, pentru sudoare şi pentru că nu poate fi umblată de mulţi, având în vedere mulţimea celor ce fac contrariul şi umblă pe căile răului”. Darurile duhovniceşti, după Apostolul Pavel, sunt împărţite. Nu este al tuturor a propovădui cuvântul lui Dumnezeu, a fi apostol sau prooroc (I Cor. 12, 29). E păgubos ca, socotind „săracă” explicarea duhovnicească, să foloseşti vorbirea despre Dumnezeu ca pe un „obiect de flecăreală şi de închipuire exagerată”.
Cuvintele celor nedespătimiţi trebuie întoarse, în primul rând, spre boala proprie, spre a aduce folos. Sfântul Grigorie îi mustră pe cei precum Eunomie, care îşi arogă autoritatea de a-i face pe alţii sfinţi şi de a-i investi ca teologi, ridicând pe scaune „necunoscători ai Scripturii”, arătând că preocuparea sa de cele înalte şi mai presus de cele înalte nu se întemeiază pe experierea tainelor dumnezeieşti, avută de sfinţi ca Ilie, Moise sau Pavel, care s-au bucurat de intimitatea „vederii lui Dumnezeu”. Dimpotrivă, Eunomie s-a ridicat împotriva credinţei, insistând pe o „laudă a dialecticienilor”, pe „pornirile uşuratice şi nebuneşti”, linguşiri şi necuminţenie.
În finalul primei Cuvântări teologice, sfântul Grigorie de Nazianz trece în revistă rătăcirile filosofiilor eline, pe care o înţelegere creştină se cuvine să le dea la o parte: tăcerea lui Pitagora şi grăunţele orfice (ultimele îi reprezintă pe părinţi; autorul nu se referă la tăcerea în sine, ci la tăcerea ca meditaţie la numeri şi o schemă a felurilor lumii şi a timpului; ambele concepţii de mai sus sunt bazate pe o înţelegere panteistă a existenţei, remarcă părintele Stăniloae), ideile lui Platon (cu materia existentă din eternitate şi întruparea motivată de plictiseala sufletelor) şi teoriile reîncarnării, ateismul lui Epicur, reductiv şi hedonist, providenţa „meschină şi meşteşugită” a lui Aristotel, dezvoltată în cadrul unei concepţii ce susţine o lume existentă din eternitate şi suflete muritoare, „încruntarea mândră” a stoicilor, sprijinită pe o răbdare desprinsă de temeiul ei duhovnicesc, „lăcomia şi hoinăreala cinicilor”. De asemeni, o filosofare creştină nu are de-a face cu „golul şi plinul” speculaţiilor născocite cu privire la „zei sau jertfe, idoli, demoni binefăcători, magie, evocarea zeilor şi a sufletelor, puterea aştrilor”.
Sfântul Grigorie îndeamnă pe ascultători a-şi orienta filosofarea nu atât spre cele ce ţin de la calea înaltă a teologiei, a adevărului despre Dumnezeu descoperit sfinţilor prin experierea vederii Lui, cât spre cele ce ţin de iconomie (întreprindere care nu e atât de riscantă, în caz de eşec, şi nici nefolositoare, în caz de reuşită, ni se spune). Cu alte cuvinte, a cerceta subiecte precum lumea şi lumile, materia, sufletul, firile raţionale ale celor bune şi rele, învierea, judecata, răsplata, patimile lui Hristos. Căci, în condiţia actuală a lumii, încheie sfântul Grigorie această Cuvântare, „ne întâlnim cu Dumnezeu în parte”, însă „puţin mai târziu mai desăvârşit în Hristos Iisus, Dumnezeul nostru, Căruia se cuvine slava în veci. Amin”.  

Articol preluat de aici.

Veniți Duminica la Dumnezeiasca Liturghie

Iubiţi credincioşi,

De foarte multe ori vine câte un credincios la mine şi îmi spune:

„Părinte, ce pot face că nu-mi merge bine deloc, cred că am făcături?“.

Şi atunci eu îl întreb:

„Ca să lămurim această problemă a făcăturilor, spuneţi-mi mai întâi dacă mergeţi în fiecare duminică la Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie“.

„Nu, părinte, de ce să mint, că m-ar bate Dumnezeu!“

„Dar  posturile de miercuri şi vineri la ţineţi?“

„Câteodată, foarte rar, doar vinerea.”

„Dar v-aţi spovedit şi v-aţi împărtăşit cel puţin de patru ori pe an, în cele patru posturi mari?“

„Nu, părinte, asta chiar n-am făcut-o din copilărie“.

„Vă rugaţi şi dumneavoastră dimineaţa, la prânz şi seara, când vă aşezaţi şi când vă sculaţi de la masă?“

„O, nu părinte, păi lucrul ăsta nici măcar n-am ştiut că trebuie făcut“.

„V-aţi făcut sfeştenie la casa unde locuiţi măcar o dată pe an?“

„N-am făcut-o niciodată“.

„Aveţi candelă în casă?

„Nu, n-avem candelă“.

„Dar icoane aveţi pe pereţii camerelor unde locuiţi?“

„Nu avem pe pereţi, avem numai din acelea mici, pe care le ţinem în portofel să ne meargă bine“.

Şi atunci i-am spus:

„Iată că nu ai făcături, ci ai puţinătate de credinţă, adică dumneata eşti creştin ortodox doar prin Taina Sfântului Botez, în rest, te comporţi ca şi un păgân care nu vine duminica la Sfânta Biserică, pentru că, de fapt el, nici nu crede în Iisus Hristos“.

Şi, ca să fiu mai clar, iată ce ne îndemnă Sfântul Ioan Gură de Aur:

„Rămâi în Sfânta Biserică Ortodoxă şi nu vei fi trădat de Biserică; iar de fugi din Biserică, nu este vinovată Biserica. Că de vei fi înăuntrul Bisericii, nu intră lupul; iar de vei ieşi afară te va pierde fiara. Nu este de vină stâna la aceasta, ci nerăbdarea şi necredinţa ta; că nimic nu este mai tare decât Biserica. Nădejdea ta să fie Biserica: mânturiea ta să fie Biserica; scăparea ta să fie Biserica, căci este mai înaltă decât cerurile şi mai desfătată decât pământul şi niciodată nu îmbătrâneşte, ci întotdeauna înfloreşte“.

Iată ce se spune într-una din Sfintele Evanghelii: „Atunci, intrând în corabie, Iisus a trecut înapoi şi a venit în cetatea Sa“ (Matei 9:1). Intrând în corabie… Iată şi viaţa noastră – nu este altceva decât o mare,nestatornică, furtunoasă! Nu în zadar se spune într-o cântarebisericească: „Marea vieţii văzând-o înălţându-se de viforul ispitelor, la limanul Tău cel lin alergând strig către Tine: scoate din stricăciune viaţa mea, Mult Milostive!“ (irmosul glasului 6, cântarea a 6-a). Mareapreînchipuie viaţa noastră, iar corabia este simbolul Sfintei BisericiOrtodoxe cu crucea pe catarg şi cu Mântuitorul Iisus Hristos la cârmasufletelor noastre.

Porunca a patra

Moise a primit pe muntele Sinai Tablele legii, adică cele zece porunci dumnezeieşti. Porunca a patra din Decalog spune aşa: „Adu-ţi aminte de ziua odihnei (duminica, ziua Domnului), ca s-o sfinteşti“…. Aşadar, această poruncă ne cere ca în fiecare săptămâână să păstrăm o zi de odihnă închinată cinstirii lui Dumnezeu. A sfinţi ziua de odihna stă în puterea noastră, a fiecăruia, care doreşte să trăiască cu Dumnezeu. Dacă cineva ne-ar întreba: „de când se ţine duminica drept zi de sărbătoare?“, noi ar trebui să-i răspundem aşa: „Creştinii au ţinut duminica drept zi de rugăciune şi de odihnă, chiar de la Învierea Domnului. Iată cum citim în Sfânta Scriptură: „Iar în ziua cea dintâi a săptămânii (duminica), când noi – adică ucenicii – ne-am adunat să frângem pâinea, Pavel, care avea să plece a doua zi, a stat cu ei de vorbă şi şi-a prelungit cuvântul lui până la miezul nopţii“ (FapteleApostolilor 20:7). „Să frângem pâinea“, înseamnă că ucenicii se adunausă săvârşească în fapt Sfânta Liturghie şi să se împărtăşească, în zilele deduminică.

Unde este adevărul, la adeventişti sau la ortodocşi? Care este ziua de sărbătoare şi odihnă: sabatul sau duminica?

Duminica este ziua cinstită de creştini. Este o mare diferenţă între serbarea duminicii – proprie creştinilor – şi odihna sabatului – proprie evreilor. Trebuie să ştim clar că: vinerea este ziua de odihnă a musulmanilor, SÂMBǍTA ESTE ZIUA DE ODIHNǍ A EVREILOR, Duminica – ziua de odihnă şi sărbătoare a creştinilor. Punem o întrebare simplă şi clară: adventiştii din ţara noastră de ce ţin sabatul??? Sunt evrei sau sunt creştini??? Dacă sunt creştini atunci să ţină duminica !!! Adventiştii au început să ţină sabatul după 1846, când „profeteasa“ Hellen White susţine că a primit un mesaj de la Dumnezeu prin care-i poruncea (?!?) să restituie „adevărata zi de odihnă“ adică Sabatul. Trebuie menţionat că până în 1846 adventiştii au serbat, ca toţi creştinii, ziua de duminică.

Şi atunci, ce i-a determinat oare pe adventişti să revină la Sabat? Hellen White este cea care i-a convins pe adepţi să ţină Sabatul motivând că Hristos, care a venit „în duh“ în 1844, nu a venit în trup pentru că nu este ţinută adevărata zi de odihnă (?!?). După aşa-zisa „revelaţie“ a Hellenei White, o parte din adventişti părăsesc cultul şi formează grupul adventiştilor reformişti. Adepţii care au acceptat revenirea la Sabat s-a numit „adventişti de ziua a şaptea“ (A.Z.Ş.) sau adventişti sabatişti.

Dovezi bilice ale consacrării duminicii ca zi de sărbătoare

1. Dumnezeu-Tatăl a creat lumea şi prima zi a creaţiei este duminica (Facerea 1:1-5).

2. Dumnezeu-Fiul a înviat a treia zi din morţi tot duminica (Matei 28:1).

3. Dumnezeu-Duhul Sfânt s-a pogorât peste Sfinţii Apostoli la Rusalii tot duminica (Fapte 2:1 4).

Privind cu atenţie cele trei puncte de mai sus despre lucrarea Sfintei Treimi, observăm cu uşurinţă că Duminica e zi de bucurie în care prăznuim:

► ZIDIREA LUMII de către Dumnezeu-Tatăl;

► RǍSCUMPǍRAREA ei prin Dumnezeu-Fiul;

► SFINŢIREA LUMII prin Dumnezeu-Duhul Sfânt.

DUMINICA A SǍVÂRŞIT HRISTOS LUCRǍRILE SALE MÂNTUITOARE:

◙ Duminica – Mântuitorul investeşte pe Sfinţii Apostoli, prin viu grai şi prin pogorârea Sfântului Duh asupra lor, cu harul apostolesc, preoţesc şi al duhovniciei (Ioan 20:21-23).

◙ Duminica – se arată lui Luca şi lui Cleopa, săvârşind prima Euharistie în ziua Învieri în faţa lor şi îi împărtăşeşte în Emaus (Luca 24:13-31).

◙ Duminica – se arată celor şapte apostoli la Marea Tiberiadei (Ioan 21:1-22).

◙ Duminica – se arată lui Iacov, tuturor apostolilor şi „la cei peste cinci sute de fraţi“(1Corinteni 15:5-7).

◙ Duminica – s-a arătat Sfântului Apostol Toma (Ioan 20:24-29).

◙ Duminica – s-a făcut cea mai mare descoperire a lucrurilor care sunt în cer şi care au să vină, în vremea Sfântului Apostol Ioan (Apocalipsa 1:10).

◙ Duminica – Sfinţii Apostoli săvârşeau Sfânta Liturghie (Fapte 20:6-7; 1Corinteni 16:1-2).

Sfântul Apostol Pavel  le-a grăit evreilor din vremea sa despre „Noua zi de odihnă“, lucru care desigur este valabil şi pentru noi, cei deastăzi: „Căci dacă Iosua le-ar fi adus odihnă, Dumnezeu n-ar mai fi vorbit, după acestea, de o altă zi de odihnă. Drept aceea s-a lăsat altă zi de odihnă poporului lui Dumnezeu (Evrei 4:8-9). Se poate vedea foarte clar, că sâmbăta a existat ca zi de odihnă pentru evrei, dar poporului lui Dumnezeu (creştinilor) i s-a lăsat altă zi de odihnă: duminica.

autor Preot Ioan