Veșnică Pomenire Arhiepiscopului Pimen

   Părintele nostru, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților, Î.P.S. Pimen, a trecut la cele veșnice! Dumnezeu să îl așeze cu drepții care din veac au bine plăcut Lui! 

    „Sicriul mi l-am pregătit. Este din lariță. L-am pregătit frumos, m-am așezat în el, am văzut că încap. Ștergarele le-am pregătit, lumânărele le-am pregătit, mai trebuie să fiu pus în sicriu și băgat în mormânt. Și-am zis că după ce voi fi băgat în mormânt și oamenii vor pleca, și va rămâne doar groparul, să se audă, mai încet, așa, în surdină, Marșul funebru, de , Balada lui , ceva din lui George Enescu și un bucium. Sau două buciume. Să fie... Să cânte așa, mai în surdină... Pentru că este prea frumoasă Bucovina și prea frumoase cântecele noastre românești. Sunt dumnezeiești! Și am zis să fie și o trăistuță, în care să pună câteva fotografii cu copii și adulți îmbrăcați în portul național. Aceste imagini nu vor pieri niciodată în fața lui Dumnezeu! Și eu când mă voi prezenta în fața lui Dumnezeu voi spune că aceștia sunt oamenii cu care am trăit și care m-au ajutat să trăiesc frumos. Pentru că multe am învățat de la ei, chiar și de la copii.” (ÎPS Pimen) 

    "Dacă vrei să aduci o jertfă mai mare lui Dumnezeu în viaţa ta să iei calea vieţii mănăstireşti" 
     "Când şi cum a apărut chemarea care m-a determinat să-mi dedic întreaga viaţă Bisericii? Treptat. Începând din copilărie, prin felul de a trăi viaţa. Ea a apărut când eram în clasa a treia de liceu, dar până atunci tot se depăna în sufletul meu. De ce? Eu, de mic copil, am fost la biserică. Era, pentru mine, o mare bucurie să mă duc la biserică şi să particip activ. A contribuit foarte mult şi felul de viaţă pe care l-am dus. Am fost doi copii acasă. Eu şi o soră mai mică cu patru ani. Am fost supuşi unei discipline greu de crezut pentru mulţi. Eu mergeam la şcoala primară, care era gard în gard cu casa, ieşeam din curte atunci când se apropia învăţătorul de şcoală. Deci cu un minut înainte. Tata nu mă lăsa să merg mai repede. Copiii se jucau, se mai certau şi înjurau şi tata nu mă lăsa, ca să nu învăţ obiceiurile acestea. Când eram mai mărişor mergeam cu vitele. Le păşteam într-o pădure boierească. Eram singur în acea pădure. Deci, o viaţă de sihastru. Când păşteam vitele, într-o perioadă când nu se mai ţinea cont, toamna, de proprietate, mergeam cu copiii, dar nu cu toţi, ci doar cu doi-trei şi eu căutam să o iau puţin mai înainte şi mă suiam pe un deal şi de acolo număram munţii Vrâncioaiei, cei şase munţi, şi eram cu dorinţa spre Mănăstirea Putna, spre Ştefan cel Mare. Deci petrecându-mi timpul în felul acesta şi citind şi literatură religioasă şi mai ales o carte, <Îndrumarea Vieţii>, unde se spunea că dacă vrei să aduci o jertfă mai mare lui Dumnezeu în viaţa ta să iei calea vieţii mănăstireşti. A mai contribuit şi preotul satului, prin predică, dar şi corul de la biserică, un cor excepţional. Toate acestea au contribuit la chemarea spre viaţa monahală". 

    Aşa îşi aminteşte ÎPS Pimen copilăria. Chiar dacă chemarea către Biserică a apărut încă din copilărie, după terminarea şcolii generale a urmat un liceu teoretic, din Râmnicu Sărat. Un liceu în care fiii de ţărani nu aveau ce căuta. Pentru copilul venit de la ţară, viaţa de liceu s-a dovedit a fi foarte dură. Chiar dacă învăţa, chiar dacă nu ieşea din cuvântul dascălilor şi al pedagogilor: "La liceu la noi era foarte multă disciplină. Era un pedagog, fost ofiţer, şi un altul care era civil. Nu aveam voie să mergem pe stradă pe aceeaşi parte cu fetele. Noi mergeam pe o parte a străzii, iar fetele pe cealaltă parte. Nu aveam voie să mergem la film decât cu pedagogul, nu aveam voie să mergem pe stradă decât între anumite ore. Foarte greu de crezut. Era un liceu teoretic, din Râmnicu Sărat. La acest liceu intrau copiii de bani gata, profesori, avocaţi, preoţi, militari, funcţionari. Ţăranii mai puţin. Eram persecutaţi. De exemplu, pe mine mă scotea la tablă, la lecţii, cu fiul unui avocat. Dacă el ştia cât mine, lui îi punea notă mai mare, dacă ştia mai puţin decât mine, îi punea aceeaşi notă. Din <ţăran> nu ne mai scotea. Era un singur dascăl, Săndulescu Nicu, care aşa bucurie mare avea când ştia, la ora de română, un fiu de ţăran. Era foarte apropiat de noi. Restul nu, dispreţ mare. Şi era trist pentru noi, fii de ţărani. Când am intrat la liceu, tata m-a dat la pregătit la un profesor care nu era în comisia de admitere, profesor de limbă franceză. Şi m-a pregătit el şi la matematică, şi la limba română şi am reuşit la liceu. Şi datorită faptului că m-a pregătit profesorul acesta de limbă franceză, după ce am intrat la liceu, după ce am început şcoala, am învăţat limba franceză ca apa. Mi-era ruşine. Era foarte sever. Te scotea la tablă şi nu ştiai. Te însemna cu creta pe frunte şi îţi dădea şi două palme. Te scotea şi a doua zi şi nu ştiai şi tot aşa îţi făcea, dar nu îţi punea notă. Te scotea şi a treia oară şi dacă ştiai, nota aceea ţi-o punea. Era spaima liceului".
     În anul trei de liceu s-a hotărât să-şi urmeze calea, chemarea spre Biserică: "La 17 ani am întrerupt liceul şi m-am transferat la seminar la Mănăstirea Neamţ, după ce am dat toate diferenţele. Lui tata nu i-a convenit să iau drumul vieţii monahale. El ar fi vrut să fiu preot de mir, pentru că în familie au fost şapte preoţi de mir, începând cu fratele mamei. Am plecat la mănăstire la 17 ani şi lui tata nu i-a convenit, pentru că eram un sprijin în gospodărie şi, în plus, ştia că viaţa la mănăstire era foarte grea. El voia foarte mult ca să fac o facultate. Era ambiţia lui şi era îndreptăţită. I-am spus că, după ce am să fac seminarul, la mănăstire, am să merg mai departe, la facultatea de teologie. Am terminat seminarul şi apoi am dat la facultatea de teologie şi am reuşit. Însă spunea părintele că programa analitică de la un seminar nu e suficientă pentru un viitor student. Eram călugăr şi m-am supus. Am venit la Mănăstirea Neamţului şi timp de doi ani de zile am citit, astfel încât, atunci când am mers la facultate, nu aveam nevoie de prea mult studiu pentru a întocmi lucrările de seminar. Mi-a prins bine. Aşa am putut să învăţ limba greacă foarte bine, în anul doi de facultate". 
    După terminarea facultăţii a fost numit egumen la Mănăstirea Putna, în 1957. După un an de zile a fost numit stareţ şi a rămas aici până în 1960, când a trebuit să părăsească mănăstirea. „În 1958, s-a dat decretul 410 cu scoaterea călugărilor din mănăstiri. Eram stareţ şi eu nu am acceptat la primul ordin să-i dau pe călugări afară. Nici la al doilea, ci de abia la al treilea ordin am acceptat. Le-am dat câte 2.000 de lei la fiecare, erau bani atunci, şi-am rămas cu doi bătrâni la mănăstire. După aceea, la vreo trei luni de zile a venit de la Iaşi un camion cu Vicarul, Mitropolitul de atunci şi alte persoane, persoane din securitate, şi-au spus că au venit să ia piesele de muzeu, piesele de patrimoniu naţional, pentru că se păstrau mai bine la Iaşi, ziceau ei. Mănăstirea era atunci socotită cu un regim de semiautorizat. Asta însemna nici desfiinţarea, dar nici funcţionarea cu un număr mai mare de 4-5 persoane. Când mi-au spus cuvintele acestea, le-am spus: De ce? Pentru că luarea obiectelor de patrimoniu din Mănăstirea Putna înseamnă închiderea ei cu totul, închiderea candelei la mormântul lui Ştefan cel Mare. Au stat vreo trei-patru ore, poate, poate cedez. Când au văzut că nu cedez, au plecat. La o săptămână vine Mitropolitul de atunci, Iustin Moisescu, vine cu Corneliu Mănescu, cu care era bun prieten. Îi zic că a venit de la Iaşi, de parcă el nu ştia, şi i-am zis ce le-am spus şi am mai adăugat eu că au aflat oamenii din sat şi voiau să vină să facă manifestaţie. După încă o săptămână a venit cu Victor Bîrlădeanu şi tot aşa, Îi spuneam ba una, ba alta şi i-am spus iar cu oamenii care au aflat şi voiau să se revolte. Până la urmă s-a renunţat la ideea de a muta piesele de patrimoniu". 
    În 1961 a funcţionat ca preot la Mănăstirea Văratic, iar apoi preot la Mănăstirea Durău. În 1964, când la Mănăstirea Putna au început să vină mai mulţi străini, PS Gherasim, care era stareţ la Putna, l-a solicitat, pentru că ştia bine franceza. În acei ani, cât a activat ca ghid, ÎPS Pimen s-a făcut cunoscut prin felul în care spunea lucrurilor pe nume, prin modul în care le vorbea vizitatorilor despre adevărată istorie a României: "Odată au venit vreo opt sute şi ceva de elevi, premianţi la olimpiadă, care erau în tabără la Câmpulung Moldovenesc. Era atunci şef la tineret Radulian. Şi vine Radulian şi îmi spune că după ce le arăt copiilor muzeul să le spun şi lui Eminescu. Au venit copiii, le-am arătat muzeul, i-am strâns în jurul statuii lui Eminescu şi le-am spus apoi. Sigur că s-a auzit. După o săptămână vine Mitropolitul, cu prim-secretarul Miu Dobrescu, om bun să-l pui la icoană. Şi îi spun, până la urmă, cum au venit copiii şi la hartă le arătam, la toţi, cetăţile şi mănăstirile lui Ştefan cel Mare, inclusiv cele de peste Prut. 

    În 1975, a fost numit stareţ la Mănăstirea Sf. Ioan. Apoi, în 1981 a fost hirotonisit ca Episcop Vicar, iar în 1991 a venit în funcţia pe care se află la ora actuală, cea de Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţiului. Cu binecuvântarea şi sub îndrumarea ÎPS Pimen, din 1991, în cadrul Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor s-au înfiinţat 11 centre permanente pentru bătrâni şi trei pentru copii. De asemenea, în cele 432 de parohii şi mănăstiri se desfăşoară permanent acţiuni de ajutorare a oamenilor sărmani, derulate în spiritul discreţiei evanghelice de către preoţi şi călugări. R
    În anul 1992, ÎPS Pimen avea să scrie o pagină importantă în istoria poporului român. Crescut şi educat în spiritul respectului faţă de rege şi monarhie, ÎPS Pimen l-a invitat în 1992 pe Regele Mihai la Mănăstirea Putna, pentru ca fostul suveran să întâmpine aici marea sărbătoare a Învierii Mântuitorului. Regele Mihai încercase să petreacă în ţară Paştele în anul 1990. A aterizat pe Otopeni şi s-a îndreptat apoi spre Curtea de Argeş, dar pe autostrada Bucureşti – Piteşti, maşina în case se afla fostul suveran a fost oprită de militari. După două ore de parlamentări, la ordinul autorităţilor conduse de Ion Iliescu, Regele Mihai a fost dus înapoi la Otopeni şi a părăsit ţara. În 1992, în ciuda opoziţiei şi presiunilor făcute de acelaşi regim al lui Ion Iliescu, ÎPS Pimen i-a făcut o invitaţie oficială Regelui Mihai. Grație acestei invitații şi insistenţelor lui ÎPS Pimen, Regele Mihai, avea să se întoarcă pentru prima dată în România, oficial, după 45 de ani de exil impus de regimul comunist. 
    Anul trecut, ÎPS Pimen ne-a explicat ce l-a determinat să facă atunci acest gest: „Monarhia a avut un rol foarte important în viaţa poporului nostru. Pentru mine, monarhia a fost o instituţie sfântă, iar Regele Mihai a fost un om cu totul deosebit. Am făcut invitaţia, ameninţat cu pericol de moarte. A fost un rege credincios, faţă de ţară şi faţă de Dumnezeu. Şi dacă cei care au preluat puterea după evenimentele din decembrie 1989 ar fi acceptat monarhia, astăzi, România era o ţară fruntaşă în Europa. Dar am ajuns în situaţia în care ne aflăm…”. 

    Testamentul lui ÎPS Pimen

 

  

    ÎPS Pimen ne spunea atunci, cu lacrimi în ochi, că își dorește: „Să fiu înmormântat în Bucovina. Pentru că aici mi-am trăit cei mai frumoși ani din viața mea, frumusețe în cadrul culturii și a credinței. Și am ales loc de înmormântare Sihăstria Putnei, un schit al Mănăstirii Putna. De ce mi-am ales acest lor de înmormântare? Pentru că după ocuparea Bucovinei de către Austria, la un an sau doi, împăratul a dat dispoziție ca în școlile primare din Bucovina să se introducă predarea în limba germană. Și acești sihaștri au făcut scrisoare către împărat, scrisoare de protest. Au spus că dacă se va întâmpla așa se va desființa neamul românesc. Nu s-a dat curs cererii lor, lucrurile au mers înainte. Dar acești sihaștrii... Sihaștri iubitori de țară și de neam românesc... Iar oamenii de aici, de la Putna, au contribuit la formarea mea și la zidirea mea sufletească. Când am auzit lui Ciprian Porumbescu, am zis că nu poate să fie un cântec mai frumos decât această baladă. Arată durerea ocupației austriece, dar arată și o rază de bucurie pentru un viitor mai luminos pentru bucovineni. Este istoria Bucovinei pe coardele unei vioare”. (sursa Basilica.ro)

Varlaam - Răspunsul împotriva Catehismusului Calvinesc

Viața Sfântului

    Sfântul Mitropolit Varlaam a păstorit Mitropolia Moldovei între anii 1632-1653, în timpul domnitorilor Alexandru Iliaş, Miron Barnovschi, Moise Movilă şi Vasile Lupu. Provenind dintr-o familie de răzeşi, care se numea Moţoc, din Borceşti, sat dispărut situat lângă Târgu-Neamţ, Mitropolitul Varlaam s-a născut în jurul anului 1590. Numele său de botez a fost Vasile. Din tinereţe şi-a îndreptat paşii spre Schitul Zosim de pe valea pârâului Secu, unde a învăţat carte şi limbile slavonă şi greacă. Pe aceeaşi vatră, Vornicul Nestor Ureche şi soţia sa Mitrofana au ctitorit în 1602 Mănăstirea Secu în care a început să funcţioneze şi o şcoală. Tânărul Vasile Moţoc a intrat în obştea noii mănăstiri, unde a fost călugărit cu numele de Varlaam. Fiind bun povăţuitor, a fost numit egumen al mănăstirii. Cu multă osârdie, cuviosul Varlaam s-a adâncit în tainele cărţilor, traducând Scara (Leastviţa) Sfântului Ioan Scărarul (1618). Apoi, pentru strădaniile şi virtuţile sale el a fost cinstit cu rangul de arhimandrit.
      Ajungând sfetnic de încredere al domnitorului Miron Barnovschi, în anul 1628, arhimandritul Varlaam este trimis la Kiev şi Moscova în vederea cumpărării de icoane pentru mănăstirile Dragomirna şi Bârnova şi pentru biserica ctitorită de domnitor în Iaşi. Săvârşind aceasta, Varlaam s-a întors în ţară, dar primind vestea morţii Mitropolitului Anastasie Crimca (1629) şi pe cea a înlăturării domnului Miron Barnovschi, s-a retras la Mănăstirea Secu.

       În anul 1632, în timpul domniei voievodului Alexandru Iliaş, prin lucrarea lui Dumnezeu, arhimandritul Varlaam a fost chemat să păstorească Mitropolia Moldovei în locul Mitropolitului Atanasie (1629-1632), care s-a mutat la cele veşnice şi a fost înmormântat la Mănăstirea Bistriţa, Neamţ.
       Noul Mitropolit unea învăţătura cu rugăciunea şi cuvântul înţelept cu fapta cea bună. În timpul păstoririi învăţatului Mitropolit Varlaam, Mitropolia Moldovei s-a bucurat de mult ajutor din partea binecredinciosului domnitor Vasile Lupu. Sprijinit şi de Sfântul Mitropolit Petru Movilă al Kievului, Mitropolitul Varlaam a înfiinţat prima tipografie românească din Moldova, în anul 1640, pe care a instalat-o la Mănăstirea „Sfinţii Trei Ierarhi” din Iaşi. 

     Înţelept apărător al dreptei credinţe şi al unităţii Bisericii Ortodoxe în vremuri tulburi, Mitropolitul Varlaam s-a ocupat îndeaproape de organizarea Sinodului de la Iaşi din anul 1642, care a îndreptat şi aprobat Mărturisirea de credinţă alcătuită de Mitropolitul Petru Movilă al Kievului în 1638, pentru a da clerului şi credincioşilor ortodocşi o călăuză în lupta lor împotriva rătăcirilor de la Sfânta Tradiţie a Bisericii.      

      Vrednicul Mitropolit Varlaam al Moldovei era preţuit atât în ţară, cât şi în afara ei. Astfel, pentru evlavia şi înţelepciunea sa, Mitropolitul Varlaam s-a numărat, în anul 1639, între cei trei candidaţi propuşi pentru ocuparea scaunului de Patriarh ecumenic al Constantinopolului. Ca un păstor bun şi harnic, Mitropolitul a tipărit la Iaşi mai multe cărţi de slujbă şi de apărare a credinţei ortodoxe, şi anume: Cazania, Cele şapte taine, Răspunsul împotriva catehismului calvinesc, Pravila, Paraclisul Născătoarei de Dumnezeu şi altele.
      Lucrarea sa intitulată Cazania sau Carte românească de învăţătură la duminicile de peste an, la praznice împărăteşti şi la sfinţi mari (1643) a fost prima carte românească tipărită în Moldova, numărându-se până astăzi între cele mai de seamă scrieri din istoria vechii culturi româneşti. Ea s-a răspândit în toate provinciile româneşti, dar mai ales în Transilvania, unind în cuget şi credinţă pe românii locuind de o parte şi de alta a munţilor Carpaţi. 

     În timpul păstoririi Mitropolitului Varlaam al Moldovei a fost zidită frumoasa biserică a Mănăstirii „Sfinţii Trei Ierarhi” din Iaşi, ctitoria cea mai de seamă a domnitorului Vasile Lupu. În această biserică, sfinţită în anul 1639, Mitropolitul Varlaam slujea adeseori şi binevestea Evanghelia lui Hristos cu râvnă şi înţelepciune. În anul 1641, în această biserică, evlaviosul Mitropolit Varlaam a aşezat moaştele Cuvioasei Parascheva, dăruite domnitorului Vasile Lupu de Patriarhia Ecumenică de Constantinopol, în semn de recunoştinţă pentru ajutorul oferit de el acesteia, în vremea Patriarhului ecumenic Partenie. Prin evlavia sa, Mitropolitul Varlaam a sporit mult în rândurile credincioşilor cinstirea Sfintei Cuvioase Parascheva. 

     Pentru a întări credinţa ortodoxă şi a-i lumina pe tineri, Mitropolitul Varlaam l-a îndemnat pe domnitorul Vasile Lupu să întemeieze la Iaşi, în anul 1640, prima şcoală de grad înalt din Moldova, după modelul Academiei duhovniceşti de la Kiev, înfiinţată acolo de Sfântul Ierarh Petru Movilă. Noul aşezământ de cultură din Moldova, în care se preda în limbile greacă, slavonă şi română, se afla în incinta Mănăstirii „Sfinţii Trei Ierarhi” din Iaşi, având la început şi profesori trimişi de Mitropolitul Petru Movilă al Kievului, ca semn că nu şi-a uitat patria sa, Moldova.
        După ce domnitorul Vasile Lupu a pierdut scaunul domnesc în anul 1653, Mitropolitul Varlaam, dornic de linişte şi de rugăciune, s-a retras la mănăstirea sa de metanie, Secu, după cum mărturiseşte cronicarul Miron Costin. Vrednicul Mitropolit a mai trăit patru ani, în smerenie, în rugăciune şi în vieţuire sfântă, strămutându-se la veşnicele locaşuri către sfârşitul anului 1657. Toate cele agonisite în timpul vieţii sale le-a dăruit Mănăstirii Secu. Marele Mitropolit Varlaam al Moldovei a fost înmormântat în zidul de miazăzi al bisericii Mănăstirii Secu.
       Pentru râvna sa în apărarea dreptei credinţe, pentru vieţuirea sa sfântă şi pentru lumina duhovnicească pe care a dăruit-o poporului român dreptcredincios, la propunerea Sinodului mitropolitan al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, în data de 12 februarie 2007, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a înscris în rândul sfinţilor din calendar pe învăţatul Mitropolit Varlaam al Moldovei, cu zi de pomenire la 30 august. Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi.

Sursa: Doxologia.ro

 Răspunsul împotriva Catehismusului Calvinesc

     Catihismul calvinic este un catehism protestant care a văzut lumina tiparului în satul Prisaca din Transilvania, în anul 1642. Ediția s-a tipărit după o traducere românească aparținând clericului Gheorghe de Secul, făcută după ediția Heldelberg din anul 1563. 

   

      Lucrarea a dat naștere unei reacții din partea Bisericii Ortodoxe din Țara Românească și Moldova, care a dus la redactarea de către Sfântul Mitropolit Varlaam al Modovei (Varlaam Moțoc) a lucrării polemice Răspuns împotriva Catihismusului calvinesc, care a fost tipărită la Mănăstirea Dealu, în anul 1645. 

     Ediția de față a Răspunsului este cea publicată în anul 1984 la București de Editura Minerva, textul fiind doar transliterat, dar precedat de un stufos studiu istoric și lingvistic. 

      În dorința de a ușura citirea, am adăugat ca anexă la scanarea făcută și textul redactat și adaptat limbajului actual de către Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, publicat de preacucernicia sa pe site-ul personal teologiepentruazi.ro

     

Cartea o puteți descărca de aici.

Îndreptarea Legii 1652

   Pravila lui Matei Basarab (cunoscută și sub numele de Îndreptarea legii) este o culegere de legi tipărită în 1652 la Târgoviște. Reprezintă traducerea unor legiuiri grecești (manualul lui Malaxos, tradus din greacă de Daniil Panoneanul) conținând însă și numeroase texte extrase din Pravila lui Vasile Lupu. 

   Domnia lui Matei Basarab, extrem de lungă faţă de a predecesorilor săi (1633 -1654), a reprezentat o perioadă de consollidare a autorităţii monarhice, constituind una dintre condiţiile care au făcut posibilă întocmirea la 1652, a “Îndreptării Legii” sau “Pravila cea Mare”. În secolul al XVII-lea, la Târgovişte, prin strângerea mai multor oameni de cultură în jurul lui Udrişte Năsturel, s-a creat un mediu cultural elevat, care a contribuit la dezvoltarea învăţământului, a tipăriturilor, a arhitecturii şi picturii. Comunitatea erudiţilor cărturari, educaţi în spirit umanist, determină fondarea unei şcoli de profil superior, cu limbile de predare greaca şi latina, dar şi înfiinţarea unei noi tipografii, pentru editarea de lucrări în limba română. Noul colegiu, Schola graeca et latina, activ între 1646 şi 1652, era organizat după modelul institutelor similare din Occident. El funcţiona alături de şcoala de slovenie, activă deja la Târgovişte, cu dascăli specializaţi în gramatică şi lexicografie slavo-română. În tipografia adusă la mănăstirea Dealu a fost tipărită, în 1644, „Evanghelia învăţătoare”, urmată de multe alte cărţi, între care „Răspuns împotriva catehismului calvinesc” (1645), lucrare teologică originală, şi „Îndreptarea legii” (1652), importantă operă juridică a vremii-unul dintre primele coduri de legi din Europa redactate într-o limbă naţională.

   Pravila lui Matei Basarab, cunoscută și sub denumirile Îndreptarea Legii cu Dumnezeu sau Pravila Mare (spre a o deosebi de Pravila cea Mică de la Govora denumită și Dreptatoriu de lege sau Pravila Bisericească, tipărită în 1640-1641 tot sub Matei Basarab) este socotită a fi și un îndreptar de credință, datorită conținutului ei dogmatic și cultic, fiind un mijloc de apărare a ortodoxiei împotriva influențelor calvine și catolice.

   Întrucât tipărirea s-a făcut cu aprobarea autorităților bisericești competente, ea a devenit corpusul oficial de legi al Bisericii române de Răsărit, fiind aplicată în viața socială a vremii.

   Se distinge prin abordarea drepturilor și obligațiilor clerului de mir, ale călugărilor, problemelor referitoare la familie, căsătorie, judecată bisericească, a chestiunilor teologice, liturgice, obiceiurile de drept.

   Pravila lui Matei Basarab, însușindu-și dispozițiile cuprinse în canonul 53 al celui de al șaselea sinod ecumenic al bisericii creștine desfășurat în 691-692, care statua că rudenia rezultată din botez este mai mare decât rudenia de sânge, a prevăzut în cazul rudeniei spirituale aceleași impedimente ca și în cazul rudeniei de sânge, oprind căsătoria până la gradul al șaptelea inclusiv, interzicând și căsătoria între finii aceluiași naș.

   Îndreptarea Legii este alcătuită din două părţi distincte, după cum arată chiar titlul ei: prima, “Îndreptarea Legii cu Dumnezeu carea are toată judecata arhierească şi împărătească de toate vinile preoţeşti şi mireneşti”, şi a doua “Pravila Sfinţilor Apostoli a ceale 7 săboare şi toate cele nameastnice. Lângă acestea şi ale sfinţilor dascăli ai lumii: Vasili Velichi, Timothei, Nichita. Theologia dumnzeeştilor bogoslovi”. 

   Ediția de față este cea publicată în anul 1962 și conține și anexa "Nomocanonul lui Malaxos". Vă pun la dispoziție o variantă curățată de însemnările din scanarea ce deja circulă pe internet, într-un format gata de imprimat.

Cartea o puteți descărca de aici.

Arhim. Ioanichie Bălan - Convorbiri duhovnicești

  Linkurile pentru descărcare le găsiți la sfârșitul postării

Viața

   Părintele Ioanichie Bălan s-a născut în data de 10 februarie 1930 în localitatea Stănița, județul Neamt, primind, la Botez, numele de Ioan.

   După ce a absolvit Liceul comercial din Roman, în 4 noiembrie 1949, a venit la Mănăstirea Sihăstria. Este tuns în monahism la data de 14 aprilie 1953 și este hirotonit diacon la data de 15 aprilie 1953. Între 1949-1971 îndeplinește în Mănăstirea Sihăstria ascultările de casier, contabil, secretar și ghid al mănăstirii.
Între anii 1971-1990, când comuniştii  făceau nenumărate schimbări şi presiuni asupra vieţii bisericeşti, părintele Ioanichie Bălan se mută la Mănăstirea Bistriţă, judeţul Neamţ. Cu acest prilej, între anii 1971-1975, el urmează cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti, pe care le termină cu lucrarea intitulată „Chipuri de călugări îmbunătăţiţi din mănăstirile nemţene”.
   În ziua de 2 februarie 1979, ierodiaconul Ioanichie Bălan este hirotonit preot, de către vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist. Mai apoi, în anul 1984, el va fi numit protosinghel, iar în anul 1992, arhimandrit. Abia în anul 1990 va reveni la Mănăstirea Sihăstria, unde îşi va continua activitatea misionară şi publicistică.
Părintele Ioanichie Bălan a trecut la cele veşnice în dată de 22 noiembrie 2007, în chilia sa din Mănăstirea Sihăstria, la vârsta de 77 de ani.

Opera

 In anul 1980 apare prima editie a monumentalului Pateric romanesc. Era o lucrare pe care o intrevazuse inca din anul 1965, atunci cand scria in prefata la Chipuri de calugari imbunatatiti din manastirile nemtene urmatoarele cuvinte:

    „Daca asemenea lucrari s-ar continua in cele mai importante regiuni ale tarii, s-ar putea intocmi un adevarat pateric romanesc si s-ar imbogati calendarul Bisericii noastre cu noi sfinti nationali“.

   Dragostea fata de sfintii neamului l-a facut pe Parintele Ioanichie sa se osteneasca vreme de 15 ani la aceasta lucrare de pionierat, care cuprinde, in mai mult de 700 de pagini, scurte biografii si cuvinte de invatatura a

    „peste 300 de parinti romani, care s-au nevoit dupa voia lui Dumnezeu din secolul XIV si pana in prima jumatate a secolului XX, atat in Moldova, Tara Romaneasca si Transilvania, cat si in Muntele Athos si la Locurile Sfinte. O buna parte dintre ei sunt cuviosi sihastri si lucratori ai rugaciunii lui Iisus, care au stralucit in viata de obste si mai ales in mici sihastrii retrase de lume, dintre care unii au ajuns la o inalta sfintenie, calugari harismatici, faptuitori de lucruri minunate si inainte-vazatori duhovnicesti“.

    Cu adevarat, la inceputul anilor 1980 era un moment providential pentru aparitia Patericului romanesc. El venea ca o completare fireasca la volumele Filocaliei traduse de Parintele Dumitru Staniloae si aparute in aceeasi perioada. Daca in acestea se prezentau temeliile teoretice ale vietii duhovnicesti in Hristos, cartea Parintelui Ioanichie prezenta exemple practice de traire a celor expuse in scrierile filocalice, ca confirmare vie ca omul „se poate curati, lumina si desavarsi” si ca pe pamantul romanesc au existat astfel de nevoitori care au parcurs calea spre cer.

 Patericul romanesc a ramas pana in zilele noastre o carte de referinta pentru cei care vor sa cunoasca spiritualitatea romaneasca. S-a tiparit in cinci editii, Parintele Ioanichie largind aria de documentare, incepand cu cea de-a doua editie, la secolele IV-XXI, si adaugand de fiecare data noi biografii ale unor nevoitori care nu fusesera inclusi cu ocazia celorlalte aparitii. Cartea a cunoscut si un ecou international deosebit, fiind tiparita integral in limba greaca (1985), si partial in limbile italiana (1987), franceza (in traducerea Parintelui Nicolae Steinhardt – 1987), engleza (1997) si maghiara (2004).

  In anul 1981, stapanit de ravna de a face cunoscut rolul monahismului in istoria neamului romanesc, Parintele Ioanichie a publicat a doua sa carte fundamentala: Vetre de sihastrie romaneasca. Asa cum mentiona in introducere, lucrarea avea „rolul de a relata si dovedi, atat istoric si documentar, cat si geografic, etnic, lingvistic si toponimic inceputurile vietii monahale pe pamantul tarii noastre“.

    Pentru a prezenta cele 24 de vetre de sihastrie cuprinse in cele peste 500 de pagini ale cartii, Parintele Ioanichie a desfasurat o munca de documentare uriasa, cercetand cu de amanuntul vechi pomelnice ctitoricesti, legende, traditii locale, scrise si orale, insemnari de pe carti vechi, studii arheologice, catagrafii si topografii de pe tot cuprinsul tarii. Cercetarea sa s-a extins si asupra sihastrilor si sihastriilor din Muntele Athos, de la Sfintele Locuri si de la Muntele Sinai, carora le-a dedicat un capitol special la sfarsitul cartii.

   

   In anul 1984 Parintele Ioanichie publica primul volum din cea de-a treia carte a trilogiei sale inchinate spiritualitatii monahale romanesti: Convorbiri duhovnicesti. Inca de la inceputul anilor 1970, el alcatuise un manuscris dactilografiat purtand acelasi titlu si cuprinzand dialoguri cu 45 de calugari si calugarite cu viata imbunatatita.
   

   Dupa mai mult de 10 ani de documentare suplimentara, in care a adaugat noi convorbiri cu mari profesori de la institutele teologice din tara, precum si cu alti parinti romani renumiti, s-au strans peste 60 de dialoguri menite „sa raspunda credinciosilor nostri si calugarilor mai tineri cum trebuie sa traiasca pe pamant pentru a mosteni viata cea vesnica, oferindu-le experienta si sfaturile vii ale parintilor batrani, sprijinite pe temelia Sfintei Scripturi si invataturile Sfintilor Parinti“. Acestea au alcatuit primul volum al Convorbirilor duhovnicesti, numarand peste 600 de pagini, in care erau prezente nume de referinta ale Ortodoxiei romanesti, precum parintii: Cleopa Ilie, Dumitru Staniloae, Ioan G. Coman, Constantin Galeriu, Paisie Olaru, Sofian Boghiu, Arsenie Papacioc, Benedict Ghius, Teofil Paraian, Petroniu Tanase si altii.

   Nu a fost usor pentru Parintele Ioanichie sa-i abordeze pe toti acesti parinti. Pentru unii era cunoscut, altii insa nu-l cunosteau si, in acea perioada tulbure, erau banuitori fata de necunoscuti. La aceasta dificultate se mai adauga si faptul ca in acea vreme Parintele Ioanichie nu dispunea de mijloacele moderne de inregistrare de astazi.
   

   Pe langa aceste dialoguri purtate verbal cu marii duhovnici ai tarii, Parintele Ioanichie a lucrat la alcatuirea Convorbirilor si prin corespondenta cu cei mai renumiti profesori de teologie si cu unii stareti si starete din diferite zone ale tarii.

   Efortul Parintelui Ioanichie nu a ramas nerasplatit, cartea sa avand un ecou deosebit in randul celor interesati de spiritualitatea ortodoxa romaneasca. Daca din Patericul romanesc si din Vetre de sihastrie romaneasca cititorii aflau despre un trecut al monahismului nostru presarat cu personalitati harismatice de exceptie, la inaltimea sfintilor altor popoare ortodoxe, din Convorbiri duhovnicesti ei aflau despre un prezent cu mari parinti in viata, purtatori de duh, pregatiti sa raspunda la toate marile intrebari care framantau constiintele cautatorilor de adevar. Intr-o lume in care materialismul predomina, erau prezentati, unii pentru prima oara, parinti care traiau bucuria vietii in Hristos si erau gata sa o impartaseasca si celor care o cautau cu sinceritate. Pentru multi cititori ai cartii, aceasta le-a aparut ca o lumina care a stralucit in intunericul spiritual al acelor ani.

   Avand in vedere buna primire de care s-a bucurat primul volul de Convorbiri duhovnicesti, Parintele Ioanichie a purces la continuarea acestuia printr-un nou sir de dialoguri cu mari dascali de teologie si duhovnici. Generatia celor formati inainte de epoca ateismului era aproape de apus si parintele se simtea raspunzator pentru salvarea si transmiterea catre urmasi a comorilor de duh pe care acestia le adunasera. Astfel, in anul 1988 apare cel de-al doilea volum al Convorbiri duhovnicesti, primit cu aceeasi bucurie de cei care insetau de apa cea vie a cuvintelor marilor parinti. Dintre numele care apar in cele peste 800 de pagini ale acestei noi culegeri de dialoguri mentionam parintii: Dumitru Staniloae, Constantin Galeriu, Iachint Unciuleac, Bartolomeu Anania, Nicolae Delarohia (Steinhardt) si altii.

    Cu cel de-al doilea volum al Convorbirilor duhovnicesti se incheie seria cartilor tiparite de Parintele Ioanichie in timpul regimului comunist, in conditii de cenzura si piedici de multe feluri. Lupta cu aceste greutati l-a solicitat foarte mult. Adeseori soarta cartilor sale era incerta, erau amanate la nesfarsit si se invocau tot felul de motive pentru a nu fi tiparite. Numai credinta puternica a parintelui si rugaciunile sale si ale altor parinti l-au ajutat sa treaca peste aceste incercari si sa-si vada tiparite cartile sale.

   In toti acesti ani, Parintele Ioanichie nu a mai trait pentru sine, ci pentru sfinti si pentru memoria lor, pentru care a fost gata sa se jertfeasca cu totul, riscandu-si chiar viata si liberatea si trecand prin chinuri de marturisitor. Tot ceea ce a lucrat, a lucrat din dragoste: din Dragoste pentru Dumnezeu ca sa fie pururea slavit, din dragoste pentru sfinti, ca sa fie cinstiti ca niste fii ai lui Dumnezeu, si din dragoste pentru oameni, ca sa se bucure impreuna cu sfintii.

   In acelasi timp insa, cartile i-au adus pe langa recunostinta din partea cititorilor si multa faima. Dar parintele de tanar lasase lumea cu toate tentatiile ei si alesese sa traiasca pentru Dumnezeu. A iubit viata de manastire si ar fi vrut sa ramana necunoscut, dar cartile sale l-au facut vestit pana si peste hotarele tarii. Totusi, nu acesta era telul sau, sfintia sa nu a lucrat pentru titluri sau onoruri, ci a ramas in continuare un parinte apropiat tuturor, cu usa deschisa pentru fiecare. In plus, gasea cai ca sa depaseasca ispita mandriei chiar si in calitatea sa de autor de renume. De aceea, in acest veac de acum, atat de iubitor de slava desarta, spunea uneori celor care il mai ajutau la corectura: “Mai lasati si greseli, pentru smerenie“, caci nu cauta cinste de la oameni, ci de la Dumnezeu, si ii era destul sa fie cinstit sfintii si cuviosii pe care ii infatisa, iar pe sine se lasa la urma ca un nestiutor.

Linkuri de descărcare

   După cum v-am obișnuit, vă oferim gratuit varianta scanată și bună de imprimat a celor două volume de Convorbiri duhovnicești.

Spor la lectură și pomeniți și ostenitorul!

   Totodată fac  un apel la cei care dețin cartea Vetre de sihăstrie românească să o scaneze și pentru noi și să o trimită pe adresa de e-mail: mon.hrisostom@gmail.com, o voi edita și oferi gratuit mai departe prin intermediul archive.org

Convorbiri duhovnicești volumul I

Convorbiri duhovnicești volumul II

Sfântul Ioan Gură de Aur - Opere care nu se găsesc de cumpărat

    Editura Patriarhiei, Editura Sophia și alte edituri au publicat sau reeditat marea majoritate a cărților Sfântului Ioan Gură de Aur, restul circulă în format pdf, scanate de creștini binevoitori. Ca și Colecția Părinți și Scriitori Bisericești, am căutat să vă pun la dispoziție o variantă bună de printat.

Mai jos sunt titlurile cu linkurile pentru descărcare.

    

1. Comentariile sau Explicarea Epistolelor către Tit și Filimon, Apa Vieții, 2019

2. Comentariile sau Explicarea Epistolei către Galateni, Tipografia Dacia, Iași, 1901

3. Comentariile sau Explicarea Epistolelor Pastorale: I și II Timotei, Atelierele Grafice SOTEC, București, 1911 

4. Comentariile sau Explicarea Epistolei către Filipeni, Atelierele Grafice SOTEC, București, 1903

5. Comentariile sau Explicarea Epistolei către Evrei, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1923

6. Comentariile sau Explicarea Epistolei către Efeseni, Tipografia Dacia, Iași, 1901

7. Comentariile sau Explicarea Epistolelor către Coloseni și I și II Tesaloniceni, Atelierele Grafice SOTEC, București, 1905

8. Cele dintâi omilii la Facere, Sophia 2004, refăcut Apa Vieții, 2012

Vrem spitale...

Am primit pe Whatsapp următoarea povestire; nu știu dacă este adevărată sau ficțiune, dar mesajul este valabil.
Nu are titlu, așa că mi-am permis să îl pun eu. La sfârșit e semnat de autor.
Lectură plăcută!

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale.

Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte.

La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany, în care totul funcționează perfect, unde construcția de spitale nu este împiedicată de construirea de biserici. Încântarea i-a fost pe măsura așteptărilor când a pășit în Düsseldorf. Tocmai se dărâma o biserică din centrul orașului.

– Aici este cu adevărat o societate normală, comunică Roxana prietenului său la telefon. Abia aștept să vii să vezi în sfârșit ce înseamnă normalitate. În România nu o să avem niciodată această șansă. Astăzi am fost martoră la un gest firesc într-o societate în care rațiunea primează superstiției. A fost dărâmată o catedrală chiar sub ochii mei. Pe acel loc vor apărea construcții cu adevărat utile.

Prietenul îi împărtășea opiniile. Roxana era extrem de mulțumită de modul în care funcționau lucrurile. Se simțea apreciată și răsplătită pe măsură. Ardoarea cu care muncea zilnic peste 12 ore o epuiză însă curând. Devenea tot mai mai slăbită.

– Sunt deosebit de încântată de tot ce am învățat și învăț. Sunt însă tot mai obosită. Nu mai am răbdare să ascult pe nimeni. Am impresia că e totuși prea mult, se plângea Roxana prietenului ei.

–  Nu te lăsa chiar acum. Profită de tot timpul care ți-a mai rămas. Apoi te vei întoarce și vei pune în practică toată experiența acumulată acolo, îi răspunse Paul.

Roxana a cedat la un moment dat după atâtea ore de lucru în spital, după atâtea cursuri de perfecționare, după atâtea discuții interminabile înainte și după serviciu în cadrul colegiului medical. Dormea doar patru ore pe noapte, iar mintea îi era încărcată de problemele pacienților, de grija hârtiilor, de teama de a eșua, de lipsa prietenilor, de presiunea unei noi zile în care trebuia să dea randament desăvârșit pentru a susține sistemul perfect.

– Domnule doctor, aș dori să stau de vorbă cu dumneavoastră despre câteva probleme persoanale, se adresă Roxana celui mai bun doctor din clinica la care lucra.

– Cu cea mai mare plăcere. O să vă fac o programare, răspunse scurt domnul Schmidt.

– Am nevoie urgentă de ajutorul dumneavoastră. Vă rog să mă primiți cât puteți de repede, insistă Roxana.

– Nicio problemă. În 3 săptămâni, pe 12 februarie, ora 11:30. Vă aștept, răspunse doctorul și se grăbi la vizita medicală.

Roxana simțea că i se năruie ultima speranță. Nu mai avea deloc liniște. Trupul îi tremura de oboseală. Nu mai putea asimila nimic, nu mai putea gândi, nu mai putea închide niciun ochi noaptea.

– Fă-ți programare la un alt doctor, o sfătuia Paul. Nu se poate să nu fie undeva cineva cu care să vorbești despre aceste probleme.

– Am sunat la toate clinicile de psihiatrie. Nu există niciun loc liber. Sunt toate ocupate, răspunse cu glas stins Roxana.

–  Mai încearcă, sunt convins că vei reuși. Am încredere, o încurajă Paul.

Roxana sună peste tot, dar nu găsi posibilitatea unei programări urgente. Încercă ultima variantă și sună la cea mai nouă clinică.

– Bună ziua. Mă numesc Roxana Pintilescu și sunt doctor psihiatru la clinica din Holthausen. Aș dori o programare la clinica dumneavoastră.

– Pentru un pacient de-al dumneavoastră?

– Eu sunt pacientul. Aș dori să încep o terapie cu domnul doctor Fisch.

– Din păcate, domnul doctor Fisch nu mai face programări până anul viitor în martie. Vă recomand însă clinica din Grafenberg. Se va deschide în două săptămâni.

– Nu se poate nici cu internare? întrebă Roxana.

– Internare? Nu ați citit în ziar că nu mai sunt paturi la psihiatrie?

Roxana trânti receptorul dezănădjuită. După atâtea telefoane nu găsi un loc la un cabinet de psihoterapie și nici măcar la spital, ea care îngrijea cu atâta devotament pacienții cu afecțiuni psihice. Nu îndrăznea să se ducă la colegii ei. Îi considera pe toți incompetenți în afară de doctorul Schmidt. Nici nu voia să își prescrie singură un tratament. Avea nevoie să vorbească. Știa foarte bine că sufletul nu îl poți trata cu pastile.

Se anunță bolnavă la serviciu și se hotărî să facă o plimbare prin Düsseldorf. Mergea și nu știa pe unde o poartă pașii. Avea sentimentul că nu a fost niciodată pe acolo, deși fusese de mult ori prin centrul orașului. La un moment dat zări o catedrală la intrarea căreia se afla o placă pe care scria: Parohia Ortodoxă Română Düsseldorf. Își făcuse curaj și intră în catedrală. Întâmplător acolo era părintele Macarie care împacheta diferite lucruri.

– Măcar aici este cineva cu care pot vorbi în limba mea, se gândi Roxana.

Se așeză în ultima bancă. Pe bancă zări o carte a părintelui Paisie Aghioritul. O deschise la întâmplare și ochii i se fixară pe niște cuvinte care o făcură să tresară: „Fără duhovnici buni bisericile se golesc şi se umplu psihiatriile, închisorile şi spitalele”. Ceva îi atinsese inima și o făcu să se ridice și să intre în vorbă cu părintele căruia îi relată stările prin care trecea. Părintele o asculta cu atenție și nu scotea niciun cuvânt. Pe măsură ce vorbea, Roxana se simțea tot mai bine, mai eliberată. După ce povesti tot ce avea pe suflet, îi mulțumi părintelui și îi dădu o carte de vizită.

– Mă bucur să mai putem vorbi. Aș dori să mai vin, dacă se poate, spuse Roxana cu glas înveselit.

– Cu mare drag, doamnă doctor Pintilescu. Sunați-mă când simțiți nevoia, îi răspunse părintele.

– Eu aș dori să ne întâlnim față către față aici la biserică. Îmi face mult mai bine să vorbesc personal cu dumneavoastră, replică Roxana sătulă de telefoane.

– Cu mare drag, însă așa cum vedeți noi împachetăm lucrurile întrucât trebuie să părăsim această biserică.

– De ce trebuie să părăsiți această biserică? se miră Roxana. E o catedrală impresionantă.

– Această catedrală în care am fost găzduiți va fi demolată. Din păcate, deocamdată nu mai avem unde sluji, răspunse părintele trădându-și îndurerarea.

Roxanei nu îi venea să creadă. Cum să se dărâme o catedrală în care un om făcea o lucrare atât de mare? Cum să fie dat afară un om care îi adusese atâta mângâiere? Cum să fie alungat singurul om care și-a făcut timp să îi asculte durerea? Era uimită, mâhnită, revoltată.

de pr. Iosif-Cristian Rădulescu

Sfântul Ierarh Nectarie, scrisoare către Hristos

Sfântul Nectarie Taumaturgul, unul dintre cei mai iubiţi sfinţi de dată recentă, este cunoscut mai ales ca vindecător al uneia dintre cele mai cumplite boli: cancerul. Puterea făcătoare de minuni ce izvorăşte din moaştele sale, aflate la Mănăstirea „Sfânta Treime“ din insula Eghina, atrage mii de credincioşi. Cei care caută pacea şi vindecarea se pot închina moaştelor Sfântului Nectarie şi la Mănăstirea Radu Vodă din Bucureşti, unde există părticele dăruite în 2002 de un arhiereu grec, aflat în vizită la mănăstirile din ţară.

Sfântul Nectarie s-a născut la 1 octombrie 1846 la Silivria, pe malul mării Marmara, în nordul Greciei. Venirea sa pe lume a coincis cu sărbătoarea Acoperământului Maicii Domnului şi a fost o bucurie pentru părinţii săi, oameni săraci, cu mulţi copii, dar foarte credincioşi, care l-au botezat Anastasie (gr. „Înviere“). Cât timp stă în casa părintească, copilul primeşte o aleasă educaţie creştină. Buna creştere se vede mai târziu, când pleacă, la vârsta de 14 ani, la Constantinopol, mânat de dorinţa de a-şi continua studiile şi de a-şi ajuta familia. Pentru că nu are bani să-şi plătească călătoria cu vaporul, căpitanul refuză să-l primească pe vas. Este momentul săvârşirii primei minuni din existenţa sfântului. Inexplicabil pentru membrii echipajului, vaporul nu poate pleca din port până când Anastasie nu este lăsat să urce la bord.

În copilărie, trimitea scrisori Cerului

Experienţa traiului în Constantinopol se dovedeşte una foarte dificilă, chiar dacă munceşte cu toată stăruinţa pentru a se întreţine. Într-o iarnă, rămas fără hrană şi haine groase, scrie o scrisoare „Pentru Domnul nostru Iisus Hristos. În ceruri“. Scrisoarea ajunge în mâna unui vecin cu suflet bun, care pune într-un pachet toate cele trebuincioase copilului, cu adresa „De la Hristos, pentru Anastasie“. În 1866, la vârsta de 20 de ani, Sfântul Nectarie pleacă în insula Chios, unde lucrează ca pedagog şi dascăl pentru clasele mici la Şcoala Metocului.

Iată de ce a scris această scrisoare către Hristos micul Anastasie, așa cum este relatat în cartea Sfântul Nectarie, Sfântul secolului nostru:

Într-o dimineaţă de iarnă, domnul Temistocle, un om blând cu suflet mare, se îndrepta spre prăvălioara lui. Era frig şi zloată şi mergea strângându-şi pe el paltonul, când îl vede pe micul Anastasie că se apropie pe trotuarul celălalt.
- Unde te duci, Anastasie? Ai alt drum astăzi? Nu te duci la lucru? Baieţelule, o să răceşti. Nu eşti îmbrăcat gros.
- Mă duc la poştă să duc nişte scrisori.
- Dă-mi-le mie. Trec eu acum pe la poştă. Hai, fugi înapoi la lucru, că o să răceşti afară.
- Vă mulţumesc mult, domnule, spuse micuţul, dârdâind de frig.
Ce i-a venit domnului Temistocle, că s-a uitat pentru cine sunt scrisorile. Una era pentru un negustor, alta pentru o fabrică de tutun, a treia era... „CĂTRE DOMNUL NOSTRU IISUS HRISTOS, ÎN CER“. S-a oprit locului şi a început să zâmbească.
- Săracul băieţel! Ia să văd ce cere... A deschis scrisoarea şi a citit:

„Hristoase al meu,
Hainele mi s-au rupt, pantofii mi s-au stricat şi mi-e frig. Din ce-mi dă stăpânul nu-mi ajunge nici de mâncare. N-am reuşit să trimit aproape nimic mamei mele, care este săracă. Ce să mă fac acum? Cum ies eu din iarnă, Doamne? Ajută-mă! Mă închin Ţie!
Robul Tău,
Anastasie“

- Comoară scumpă, spuse domnul Temistocle şi a plecat spre casă. A pregătit un pachet cu haine călduroase de iarnă - flaneluţe, un palton, pantofi, şosete de-ale copiilor lui - şi s-a dus apoi la poştă.
Peste două zile, l-a şi văzut îmbrăcat în haine călduroase. Îi veneau numai bine. Ochii copilului străluceau de bucurie. Ba luase pe chip şi o adiere de lumină tainică, căci cine poate şti câte nu şi-au spus seara la rugăciune Domnul şi micuţul Său rob...
Domnul Temistocle s-a bucurat mult să-l vadă fericit pe acel băieţel. Omului nici nu i-a trecut prin cap că sufletul pe care-l ajutase va ajunge cândva Sfântul Nectarie, făcătorul de minuni...

Coletul nu ar fi fost trimis dacă Anastasie nu ar fi scris mai întâi scrisoarea. Am putea spune: ,, Și nici scrisoarea nu ar fi fost scrisă dacă Hristos nu i S-ar fi arătat în vis, si nu l-ar fi intrebat de ce plânge ”. Dar tot așa am putea spune și că nici Hristos nu i S-ar fi arătat daca el nu i S-ar fi rugat, vreme îndelungată și nu și-ar fi pus nădejdea în ajutorul dumnezeiesc.

Sfântul Nectarie ne învață să ne rugam lui Dumnezeu. Anastasie a răbdat vreme îndelungată înainte ca suferința sa să primească ușurare. Dar aceasta suferință nu a ramas neroditoare: a fost treaptă a sfinteniei.

La vârsta de 27 de ani, pe 7 noiembrie 1876, intră în obştea Mănăstirii Nea Moni, prilej cu care este călugărit cu numele de Lazăr, de către mitropolitul Gheorghe de Chios.

Un an mai târziu, este hirotonit de acelaşi mitropolit diacon, cu numele Nectarie. În 1885, termină Facultatea de Teologie din Atena, după ce absolvise liceul, cu rezultate deosebite. În acelaşi an, Sfântul Nectarie pleacă în Egipt, unde slujeşte timp de trei ani la Biserica „Sfântul Nicolae“, din Cairo. Câţiva ani mai târziu, în 1889, patriarhul Sofronie l-a hirotonit Mitropolit onorific de Pentapolis.

Exilat, din cauza unor calomnii

Nectarie a fost nevoit să se întoarcă la Atena, după ce câţiva detractori invidioşi au reuşit să obţină destituirea sa. Aici, a rămas câţiva ani predicator (l891-1894), după care, acceptă postul de director al Şcolii teologice Rizarios, după ce a câştigat încrederea oamenilor ca preot predicator, în cadrul Mitropoliei de Evvia.

În decembrie 1908, la 62 de ani, Sfântul Nectarie pleacă de la conducerea Şcolii teologice şi se retrage în mănăstirea „Sfânta Treime“ din Eghina, unde rămâne până la sfârşitul vieţii. Modest şi dăruit în tot ceea ce făcea, sfântul munceşte laolaltă cu angajaţii mănăstirii, înveşmântat într-o rasă veche şi ponosită, rostind tot timpul rugăciunea lui Iisus.

Ctitor al Mănăstirii „Sfânta Treime“ din Eghina

A trecut la cele veşnice la 8 noiembrie 1920, după ce a îndurat un an şi jumătate chinurile cancerului. A fost înmormântat în mănăstirea sa, „Sfânta Treime“, de către ieromonahul iconar Sava care, mai târziu, a pictat prima icoană a sfântului. După moartea sa, s-a descoperit printr-o minune că din trupul său izvorau picături de mir, iar Patriarhia Ecumenică din Constantinopol l-a proclamat sfânt al Bisericii în 1961, cu pomenirea pe 9 noiembrie.

Încă din timpul vieţii, Sfântul Nectarie a fost cunoscut ca făcător de minuni. Se spune că îmblânzea şerpii, alunga lăcustele roşii, aducea ploaia în vreme de secetă, vindeca bolnavii. Minunile s-au înmulţit după mutarea sa la cele cereşti. Există mărturii contemporane despre minunile săvârşite în zilele noastre. Sfântul Nectarie este vindecător al bolnavilor, de unde şi denumirea de „Taumaturgul“. Sfintele sale moaşte se află la Mănăsirea „Sfânta Treime“ din insula Eghina, de unde foarte mulţi credincioşi pleacă vindecaţi sufleteşte şi trupeşte.

Libertatea în Hristos - Cuvânt al părintelui Calistrat către tinerii prezenți la ITO

CUVÂNT CĂTRE TINERII ORTODOCȘI DE PRETUTINDENI PREZENȚI ÎN CAPITALA MOLDOVEI, IAȘI

“ITO- Intalnirea Tinerilor Ortodocsi”, eveniment creștin găzduit în cetatea istorică a capitalei Moldovei, Iași.

    Cu o atentă trăire interiorizată și sufletească, parcă foșnetul frunzelor se aude și parfumul florilor din teiului lui Eminescu se simte în tot orașul Iași, pentru cei ce percep iubirea și dragostea ca o poezie,pentru că adevarații tineri știu să iubească frumos.

   Dragostea și compasiunea împletite în cultură și poezie pot naște valori eterne, prietenii frumoase, legende de dragoste, povești de iubire inocentă și curățenie sufletească.
Atunci când iubirea trece prin focul inimii curate ea devine Jertfă.

   Aceasta ne-o arată Hristos, în dragostea Lui dumnezeiască, de 2ooo de ani, de când s-a lăsat bătut în cuie pe Cruce, pentru noi oamenii și a noastră mântuire:. Luca 23-24 "Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac!"

   Dragostea fără cultură, fără poezie, fără jertfă este inertă, sterilă, moartă. Nu putem naște valori nepieritoare fără jertfă.

   Dragostea limitată la carnal, la senzualitate, la consumul de plăcere și eros aduce moarte sufletului din interiorul omului spre exteriorul lui.

   Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe unicul Său Fiu l-a dat la moarte, care “S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce.” Filipeni 2:8

   Și noi oamenii I-am adus ca jertfă dragostea noastră, inima înfrântă, sufletul smerit, i-am adus iubirea personală dintr-o voință liberă fiască, neimpusă, neconstrânsă, recunoscându-L pe Hristos ca singurul Adevăr și unicul Adevăr-Mântuitor.

   “Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui.” Ioan 14:21-23.

   Iată că iubirea lui Hristos ne îndumnezeiește, Duhul Sfânt ne restaurează, ne aduce la înțelepciunea libertății duhului, asemenea sfinților.

   Asa zice Sfanta Evanghelie, Ioan 8;32 “veti cunoaste adevarul, si adevarul va va face slobozi."

Deși sinaxarele sunt pline de sfinți, vom vedea că cei mai reprezentativi și cunoscuți sfinți sunt cei tineri,
Sfinții: Gheorghe, Dimitrie, Mercurie, Fanurie, Panteleimon, Teodor Tiron, Efrem cel Nou, Ioan Rusu sunt câteva exemple ce arată că libertatea curajului mărturisirii credinței te face cu adevărat liber în fața lui Hristos, a lumii, a veșniciei primind pecetea luminii: SFINȚENIA.

    Același lucru este înțeles de sfintele femei mironosițe și sfintele Bisericii, că toată demnitatea războinică și vitejia bărbătească, în lupta cu duhurile este și pentru ele.

    Sfintele Ecaterina, Varvara, Eufimia, Irina, Tomaida, Marina, Iuliana, Perpetua si Felicitas, Maria Magdalena si Fotini samarineanca  dau masura curajului feminitatii in lupta cu lumea si pacatul, dar avand libertatea in Hristos si Credinta: “dar indrazniti, Eu am biruit lumea." Ioan 16:33. Dupa cum tot Hristos zice: “…dar partea celor fricoşi şi necredincioşi este în iezerul care arde, cu foc şi cu pucioasă, care este moartea a doua.”  Apocalipsa 21:8

     Intrând duhovnicește în Cetatea Iașului simțim de departe umbra de parfum istoric a marilor voievozi și ctitori de lăcașuri sfinte.

    Nenumăratele biserici vechi boierești și cu statut voivodal ne amintesc de mari și iluștri domni unși de Dumnezeu ca păzitori ai acestor sfinte și binecuvântate locuri.

   Umbra lui Ștefan cel Mare și Sfânt, Alexandru Lăpușneanu, Miron Barnovschi, Vasile Lupu, Eustatie Dabija, Gheorghe Duca, Dimitrie Cantemir, Alexandru Ioan Cuza, Carol 1 si alte legendare chipuri de domni și doamne ale istoriei Moldovei sunt martorii acestei culturi creștine.

   Mărturie stau aceste semnificative și emblematice focare de cultură, mănăstirile ieșene și numele câtorva remarcante fețe bisericești, dascăli și ctitori de cultură românească.

   Mitropoliții Dosoftei, Varlaam, Anastasie Crimca, Iacob Putneanul, Veniamin Costache, Iosif Naniescu și marele Ion Creangă, au dat viața credinței și culturii creștine românești moldave.

   Aceste embleme de spiritualitate și cultură sunt adevărata carte de vizită a orașului Iași în aceste zile, pentru acești tineri, care sunt prezenți aici în inima Moldovei.

   Ei pot învăța astăzi diferența dintre Credința Adevărată și orice alte idei de credință.
Aparent gama mare de oferte religioase  ce duc la Hristos și pe alte cărări, sau cărărușe, sunt doar o diversitate în cercetarea spre drumul dreptei credințe.

   Nu putem vorbi de o revelație autentică, mai mult de o raționalitate a drumului spre Adevărul Hristos cel Unic.
Dar Ortodoxia, “având atâta nor de marturii”, Evrei 12:1, astăzi aici tinerilor li se revelează mărturiile Dreptei Credințe din osteneala și lucrarea înaintașilor noștri.

   Acest adevăr ne face liberi, ne canalizează pe calea cea dreaptă a lui Hristos: “Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi.” Matei 11:28, “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine.” Ioan 14:6

   Toate aceste valori creștine, ca și pe atleții tineri ai lui Hristos, sfinții și mucenicii, ne duc la discernerea între libertinajul vicios, consumist, distructiv și libertatea duhului în lucrarea poruncilor dreptei credințe pe urmele sfinților, spre o libertate divină a slavei dumnezeești.

    Dar toate acestea trebuie să fie însoțite de arma bunăvoinței personale, de dorul curat de Dumnezeu , de credința inocentă lucrătoare, simplă și curată.

   Fără aceste repere și valori fundamentale sufletești: înțelepciunea, care vine din rugăciune, smerenia care vine din bunătate și credință, discernerea care vine din cunoașterea profundă a lui Dumnezeu în plan personal și a comuniunii liturgice, nu vom pătrunde plenar adâncimea, rostul Sfintei Euharistii și nici dulceața ei.

    Personal Hristos a fost preocupat permanent de copii și de tineri, de puritatea și inocența lor, de căldura și simplitatea lor sufletească: “Lăsați copiii să vină la Mine, unora ca acestora este împărăția lui Dumnezeu”, Marcu 10:14.

    A înviat din morți și sufletește pe fiica lui Iair, pe fiul văduvei din Nain, și pe Lazăr din Betania, vârste relativ tinere, 9 sau 10 ani fiica lui Iair: Fiică, ţie zic, scoală-te!” Marcu 5:51,  apoi adolescența matură: “Tinere, ţie îţi zic, scoală-te.” Luca 7:14 si barbatia deplina ca la 30 ani: ”Lazare vin o afara.” Ioan 11:43

   Iată că și Hristos Domnul personal întra în Templu la 11 ani cititnd din Lege, surprinde auditoriu și Sinedriu: “Cum știe Acesta carte fără să fi învăţat?” Ioan 7:15.

    La 30 se arată lumii la Iordan, mod revelat și mărturisit: “Acesta este Fiul Meu iubit intru care am binevoit” Matei 3:17.
Apoi, marturisit: “iată Mielul lui Dumnezeu ce ridica pacatele lumii”, Ioan 1:29.

   În concluzie, astăzi și noi ne am arătat lumii, am mărturisit liber convingerea noastră ortodoxă, iar  de acum începem jertfa și misiunea.

   La 33 ani, Hristos împlinește prin jertfa Crucii, liber și de bună voie actul de restaurare a lumii căzute în Adam cel dintâi: “Adam cel de pe urmă cu Duh dătător de viață”, I Corinteni 15:45

   Dacă aceste zile vor înmuguri în noi dorul de veșnicie, de Dumnezeu, de Rai de Împărăția lui Dumnezeu, ținta, obiectivul și cununa au fost atinse: “Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit”, II Timotei 4:7

   Dacă vom rămâne doar la nivel de întrevedere, de comunicare, de schimburi de idei, de activitate spontană creștină, străduința noastră este zadarnică.

    Sfântul apostol Pavel da esența acestei mari adunări ortodoxe: “Nu mi este a mă lăuda decât numai în Crucea lui Hristos”, Galateni 6:14, adică jertfa morții și Învierii și răscumpărării din robia diavolului și a morții: “Și dacă Hristos a Înviat și noi.vom Învia”, I Corinteni 15

    În parfum de Rai, în iz de tămâie, în glas de rugă și cântări de sfânta Liturghie, pe mireasma poeziei eminesciene, “La Steaua”, “Rugăciune”, “Scrisoarea  I-a”, în amintirea parfumului de tei să ne îmbătăm mistic de frumusețea Ortodoxiei, căutându-o în evlavia rugăciunii, în filele istoriei, a hrisoavelor, a pisaniilor și în adâncul miezului Euharistic, în rugăciunea minții, în libertatea credinței faptice și în inima arzândă de dorul pentru Hristos.

   Așa doar putem găsi Calea către Tronul lui Dumnezeu.
Şi au zis unul către altul: Oare, nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale şi când ne tâlcuia Scripturile?”, Luca 24:32,
„Şi ei au istorisit cele petrecute pe cale şi cum a fost cunoscut de ei la frângerea pâinii.
“ Luca 24:35
“Atunci le a deschis mintea lor.sa priceapa Scripturile”, Luca 24:45
“Cercetati Scripturile si in ele veti afla viata vesnica”, Ioan 5:39.

Dragi tineri ortodocși: BINE AȚI VENIT ÎN FRUMOASA CETATE A IAȘULUI!

Părintele Calistrat, Mănăstirea Vlădiceni, Iași - 2017

Articol preluat de pe Facebook

Viața și mucenicia Sfinților Brâncoveni

Domnia Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu

Vlăstar de neam ales

Sfântul Mucenic Constantin s-a născut în anul 1654 din vechiul neam boieresc al Brâncovenilor din Oltenia. Bunicul său, marele vornic Preda Brâncoveanul, a fost ctitor de vestite aşezăminte monahale, ca Mănăstirea Dintr-un Lemn, zidită de el din temelie la 1634-1635, Mănăstirea Brâncoveni, aşezământ din secolul al XVI-lea, zugrăvit şi înzestrat în 1633 de Preda împreună cu unchiul său, Matei-Voievod Basarab şi Mănăstirea Gura Motrului, în 1653, pe care o va zugrăvi în 1705 nepotul său, Sfântul Constantin.

Pruncul Constantin, rămas orfan de tată la vârsta de un an, a fost crescut în legea ortodoxă a străbunilor şi potrivit vredniciei sale boiereşti, de mama sa, Stanca, din puternicul şi slăvitul neam al Cantacuzinilor, coborâtori din împăraţii Bizanţului.

În biblioteca bunicului său, Postelnicul Constantin Cantacuzino şi a unchiului său, Stolnicul Constantin Cantacuzino, tânărul Constantin a găsit o comoară de cunoştinţe rară pe atunci în toată Europa răsăriteană. Ea cuprindea multe scrieri ale Sfinţilor Părinţi, cărţi de filosofie antică şi lucrări ştiinţifice. Din cărţile de filozofie a deprins înţelepciunea omenească, avându-l ca model pe marele filosof Platon, iar din cărţile duhovniceşti, a deprins înţelepciunea cerească şi puterea de jertfă având ca model vieţile sfinţilor şi martirii Bisericii.

Tânărul Constantin se întărea pe calea Ortodoxiei şi prin cercetarea mănăstirilor la hramuri şi în vremea posturilor. Participa la Sfintele Slujbe şi cerea sfaturi duhovnicilor iscusiţi.

Mare agă, mare postelnic și mare spătar

Tânărul Constantin avea şi o bună pregătire de dregător şi ostaş. El a fost pe rând postelnic al doilea (vtori postelnic) în 1674 şi vtori logofăt, în 1678. În 1679, după venirea la domnie a unchiului său, Şerban, a fost ridicat în treapta de mare agă, aşadar, comandant de oşti şi răspunzător de paza capitalei ţării. A fost apoi numit ispravnic de scaun, mare postelnic şi, în 1682, mare spătar.

Voievod al Ţării Româneşti

În 1688, de vreme ce a murit Şerban-Vodă, a fost ales domn al Ţării Româneşti. Boierii s-au strâns cu toţii, fiind acolo şi Patriarhul de Constantinopol, Dionisie şi Vlădica Teodosie, Mitropolitul Ţării Româneşti; şi au ales pe logofătul Constantin. Şi îndată ce sosi el acolo, ziseră cu toţii: „Logofete, noi cu toţii poftim să ne fii domn”. Iar el zise: „Dar de ce aş vrea eu domnia, de vreme ce ca un domn sunt la casa mea? Nu-mi trebuieşte să fi”. Însă ei ziseră: „Ne rugăm, nu lăsa ţara să intre alţi oameni, sau răi sau nebuni, să o strice”. Şi-l luară de mâini spre biserică, de i-au citit molitfele de domnie, şi au mers de i-au sărutat toţi mâna, zicându-i „Întru mulţi ani!” Iar boierii au jurat în faţa icoanei că vor fi cu dreptate şi-l vor sprijini pe domnitor. Aşa se rânduiau domnitorii ţării în zilele cele bune ale dreptei credinţe.

Sfântul Constantin a luat cârma Ţării Româneşti în vremuri de mari încercări pentru Europa de Răsărit. Împărăţia turcească intra într-o lungă luptă de supravieţuire. Conducătorii papistaşi ai Veneţiei, Austriei şi Poloniei au încheiat, în 1684, o alianţă numită „Liga Sfântă” care, sub pretextul zdrobirii puterii turceşti, încerca să-i aducă pe creştinii robiţi de turci sub ascultarea lor. Austria ar fi vrut să cotropească toate cele trei Principate române. Polonia s-ar fi mulţumit numai cu Moldova şi Ţara Românească. O rază de speranţă părea să vină doar dinspre Rusia, ţară puternică şi ortodoxă.

Când Sfântul Constantin a venit la Domnie, o solie românească, având în frunte pe aga Constantin Bălăceanu, era deja trimisă la Viena de fostul domnitor Şerban, ca să ceară primirea Ţării Româneşti în „Liga Sfântă”. Această alianţă, fiind primejdioasă, binecredinciosul voievod Constantin Brâncoveanu i-a trimis lui Bălăceanu porunca să întrerupă tocmelile cu habsburgii, „să vie în ţară şi să se părăsească de cele ce gândeşte”.

Aga Bălăceanu, dorind să-i ia locul domnitorului, n-a ascultat de poruncă, ci s-a alăturat oastei austriece trimisă în Ţara Românească împotriva Sfântului Constantin şi a turcilor, dar în lupta de la Zărneşti, austriecii au fost înfrânţi, aga Bălăceanu şi-a găsit moartea, iar Sfântul Constantin s-a întors cu bine la Bucureşti.

Desăvârşit cunoscător al situaţiei politice şi militare din această parte a lumii, voievodul Constantin a înţeles că ţara trebuie ferită de război cu oricare din împărăţiile vecine, însă trebuie ferită şi de o alianţă cu vreuna din ele. O alianţă ar fi dus la ocuparea ţării cu oşti străine, la jafuri şi omoruri, precum şi la amestecul străinilor în treburile poporului nostru. Aceasta era cugetarea luminată de Dumnezeu a binecredinciosului voievod Constantin.

Iar fiind ţara ocupată de nemţi, domnul mergând la Buzău la episcopie, a participat la Sfânta Slujbă a Bobotezei împreună cu boierii şi poporul. Şi cu toată inima toţi se rugau să se milostivească Dumnezeu de sărmana ţară. Iar Domnul face voia celor ce se tem de El, şi spre cel ce nădăjduieşte spre Dânsul, mila îl va înconjura(Psalmul 31,11). Că s-au speriat nemţii de mulţimea tătarilor ce veneau asupra lor, şi au fost siliţi să treacă în Ardeal. Iar tătarii au fost înduplecaţi cu multe daruri să părăsească ţara. Aşa a izbăvit Dumnezeu neamul nostru şi de ciumă şi de lepră.

Deşi mică, oastea ţării era bine pregătită pentru că domnitorul făcea mari cheltuieli cerute de cumpărarea armelor şi plata ostaşilor. Şi a înființat voievodul regimente noi, de tălpaşi (infanterişti), plăieşi (în partea de câmpie) şi roşiori (cavalerişti). La Cerneţi a fost înfiinţată o căpitănie de graniţă. Pe Dunăre pluteau corăbii militare româneşti. Cunoştea bine domnitorul că slăbirea armatei îngăduie ca ţara să fie pradă lupilor.

Cei 26 de ani în care Sfântul Constantin a cârmuit Ţara Românească au fost socotiţi de cronicarii vremii drept anii în care se împlinise ectenia Sfintei Liturghii: „Pentru îmbelşugarea roadelor pământului şi pentru vremi paşnice, Domnului să ne rugăm!” Că binecuvântează Dumnezeu pe cei care-L binecuvântează pe Dânsul, iar pentru dreapta credinţă şi evlavia Domnitorului se revarsă mila lui Dumnezeu asupra celor care l-au ales şi asupra neamului lor. Xenopol îl caracterizează drept „cel mai deplin acrobat politic ce au stătut vreodată în capul popoarelor”[1] şi încă: „Acest simplu fapt – că a domnit peste 25 de ani, ne arată că el trebuie să fi fost o fire de om deosebită… Dacă ne gândim la vremurile grele când el a domnit, când Poarta purta două mari războaie care trebuiau să aducă asupra domnului român cele mai mari greutăţi, (…) trebuie ca mintea lui Brâncoveanu să fi fost de o dibăcie cu totul afară de cale, pentru ca el să stea în tot acest răstimp de strajă pe tronul muntean”.

Ctitor de lăcaşuri sfinte

Cunoscând din Sfânta Liturghie că Domnul binecuvântează pe cei ce iubesc podoaba casei Sale, Sfântul Constantin Vodă Brâncoveanu a fost unul din marii ctitori din Ţara Românească, atât prin numărul dumnezeieştilor lăcaşuri înălţate sau rectitorite de el, cât şi prin frumuseţea picturii, icoanelor şi vaselor liturgice dăruite. În vremea lui s-a plămădit „stilul brâncovenesc”, ultimul capitol mare al artei vechi româneşti şi unul dintre cele mai strălucite din arta creştină de după căderea împărăţiei bizantine. Istoricii consemnează 19 biserici zidite din temelii de Sfântul Constantin sau rezidite, reparate şi înfrumuseţate de dânsul pe tot cuprinsul Ţării Româneşti. În 1683 repară Biserica Mănăstirii Bistriţa şi Biserica Sfântul Dimitrie din Potlogi. În 1688 zidește Biserica Sfântul Gheorghe la Mogoșoaia. În 1706 înnoieşte lăcaşul Mănăstirii Arnota, ctitorie a lui Matei-Vodă Basarab.

Sfântul Constantin a zugrăvit biserica Mănăstirii Sfinţii Arhan­gheli din Târgşor, ctitorie a lui Antonie-Vodă, străbunicul doamnei sale Maria şi a rezidit biserica Mănăstirii Mamun, împodobind-o cu zugrăveala iscusitului meşter Pârvu Mutu. Binecredinciosul voievod a înnoit Mănăstirea Snagov, biserica domnească Sfânta Paraschiva din Râmnicul Sărat, Mănăstirea Dealu, biserica domnească din Târgovişte.

Mănăstirea Hurezi a fost târnosită în 1694. Tot în 1694 s-au isprăvit şi chiliile Mănăstirii Sfântul Gheorghe din Bucureşti, mănă­stire închinată Ierusalimului. În 1698 a fost ctitorită biserica din Făgăraş. Între 1698-1703 a fost refăcută biserica Mănăstirii Polovragi, iar între 1701-1702 a fost înnoită Mănăstirea Govora.

Sprijinitor al tipăririi cărţilor ortodoxe

Sfântul Constantin se îngrijea şi de rosturile duhovniceşti, culturale şi educative ale ctitoriilor sale.Tiparniţele domneşti ale mitropoliilor, episcopiilor şi mănăstirilor mari scoteau cărţi folositoare de suflet în româneşte, dar şi în alte limbi ale creştinilor supuşi de tirania turcească. În timpul cât a cârmuit el, au lucrat în Țara Românească nouă tipografii, care au scos 84 de cărţi în română, greacă, slavonă şi arabă. Aceste cărţi erau tălmăciri româneşti din Sfânta Scriptură, cărţi liturgice (Liturghierul, Molitvelnicul, Ceaslovul, Octoihul, Triodul, Penticostarul), scrieri ale Sfinţilor Părinţi. Cărţile erau dăruite de Domnitor, nu vândute. El socotea aceasta o datorie pentru zidirea duhovnicească a binecredincioşilor.

Fiind foarte iubitor de învăţătură, Brâncoveanu întemeiază „academii şi şcoli în mai multe limbi”[2]. În 1688 în Ţara Românească nu exista decât învăţământ elementar. Brâncoveanu pune bazele învăţământului superior românesc, şi organizează în chiliile de la Sf. Sava „Academia domnească”, unde se preda cu profesori din lumea întreagă: logica, istoria, fizica, metafizica, matematica, retorica, poetica, astronomia, psihologia, greaca şi latina, franceza şi italiana. Împreună cu Mitropolitul Sfânt Antim Ivireanul, tipăreşte prima ediţie integrală a Sfintei Scripturi în româneşte: Biblia lui Şerban Cantacuzino (1688). Luptând împotriva propagandei catolice, îi cere lui Ieremia Cacavela să traducă din latină Istoria papilor (a lui Platina), unde sunt adăugate comentariile traducătorului în care se combat dogmele catolice şi se apără Ortodoxia. În 1690 tipăreşte Manual împotriva schismei papistaşilor”, manual distribuit gratuit. Lângă stema Ţării Româneşti se află scris: „aşezată între lună şi soare pe radioasele ramuri ale Ortodoxiei, răzbind papismul cu baston şi sabie”[3]. Tipăreşte multe alte cărţi de mărturisire ortodoxă şi combatere a ereziilor catolice şi calvine.

Sfântul Constantin a ajutat prin bogate danii, tipărirea la Veneţia, în 1712, a Marelui Dicţionar sau Tezaurul întregii limbi greceşti, într-o ediţie nouă, îngijită de Gheoghe Trapezuntul, profesor la Academia Domnească din Bucureşti. Era pe atunci cel mai mare dicţionar al limbii eline.

Lupta împotriva uniației

Adunarea papistașilor, rupându-se de adevărata Biserică a lui Hristos în anul 1054, a pierdut harul Preasfântului Duh și a dovedit aceasta atât prin mulțimea de erezii în care a căzut, cât și prin crimele cumplite ale inchiziției, cruciadelor și uniației.

Văzând că ortodocșii sunt statornici în credință, papii au uneltit viclenia uniației, prin care le promitea preoților ortodocși îmbunătățirea situației materiale prin aderarea lor la hibridul „greco-catolic”. Greco-catolicii își puteau păstra formele exterioare ale cultului, însă erau obligați să îl pomenească și să îl recunoască pe ereziarhul papă ca patriarh al Romei și ca cel mai înalt patriarh al Bisericii.

Din documentele istorice cunoaștem foarte bine intențiile cele viclene ale papistașilor. Episcopul Athanasie Anghel uită de făgăduinţele făcute la Bucureşti în faţa Mitropolitului Teodosie şi a Patriarhului Dositei al Ierusalimului de a păstra dreapta credință şi semnează unirea cu papistaşii. Când se află că el a fost „rehirotonit” episcop papistaș la Viena şi că a depus jurământ să rupă legăturile cu Ţara Românească, începând cu 25 februarie 1701 se întrerupe orice relaţie bisericească cu Athanasie. Iar Patriarhul Dositei al Ierusalimului aruncă anatema asupra lui.

Cei dintâi care au protestat împotriva uniaţiei au fost românii din Șcheii Braşovului sfătuiţi de Patriarhul Dositei să se ferească de a avea legături cu Athanasie.

Braşovenii s-au prezentat la Alba Iulia protestând împotriva instalării unui episcop unit în catedrala istorică a românilor ortodocşi din Ardeal. De la catedrală, suita s-a îndreptat spre reşedinţa mitropolitană (mănăstirea oraşului) unde delegaţia a repetat protestul dar a fost alungată cu forţa.

Vestea unirii unor români din Ardeal cu adunarea papistaşilor şi statornicia braşovenilor în credinţa strămoşească îl determină pe voievodul Constantin Brâncoveanu să le adreseze acestora la 5 iulie 1701 o scrisoare prin care le făgăduieşte ajutor prin scris şi faptă. Voievodul intervine la împăratul Leopold să nu forţeze pe românii ortodocşi la unire. În urma acestei intervenţii, Leopold garantează românilor ortodocşi libertatea religioasă.Neoficial însă, împăratul Leopold dă dispoziţii generalului Rabutin să facă sforţări de a-i trece pe românii ardeleni la biserica unită.

Iată scrisoarea domnitorului către binecredincioșii din Brașov:

„Io Costandin voevod Bojiĭu milostiĭu gospodarŭzemli Vlahscoe

Molitvelor voastre preoților dela Brașov și altor bătrâni den Șchéĭ sănătate vă poftim, carté ce ațtrimis néu venit și toate căte ne scrieț am înțeles. Căt pentru dumnéluĭ piscupul de aciĭ din Ardél, în ce félĭu s-aŭ purtat și ce aŭ făcut am conoscut din scrisoare-vă, de care bună nădéjde am avut șiîncredințat săntem, că Dumnezeŭ unora ca acestora, cariĭ ocărăscu și nu cinstescu légéîntru care s-au pomenit și înainté lui Dumnezeŭ s-au făgăduit, cu degrab le va răsplăti, că de multe ori aceasta am văzut, că cel ce-ș lasă légé sa și poftéște alta, ĭ-aŭ plată de la direptul Judecător Dumnezeu, ĭar molitva voastrăși dumnévoastră alalți pravoslavnici, cumcă nimic nu v-aș lunecat, nici ațumblat după acéĭa, ci aț păzit curata lége cé pravoslavnică caré de la părințiĭși moșii voștri o aveț, de aceasta foarte néu părut bine și ném bucurat, căcĭ cunoaștem că aț făcut lucru cinstit și cuvios, plăcut lui Dumnezeu și oamenilor celorînțelepți, dela care Dumnezeu rugăm să văîntăréscă și să vă păzéscă tot în cea strămoșască pravoslavnică lége, să o puteț ținé și păzi curată și nezmintită, căci noi vedem și de la curté împărătéscă dela Becĭ avem știre că piscupul n-are voe împărătéască ca să facă silă oamenilor, fără cănumaĭ ceĭ ce vor vré de voĭa lor. Decĭ nu găndim, nici socotim că să va tinde dumnélui maĭ mult den cătu-ĭ iaste porunca, și ales, că la acé beséricăsăntem și noĭ ctitorĭ, de vréme ce ĭaste făcută de răposațiĭ Domniĭ aĭ acești țărĭ ce trebuiaște săpăzéscăși să urméze légé care au ținut pănă acum și noĭ iarș cu céĭa ce va fi de pre parté noastră a văpăzi și avă ajuta, cu céia ce se va puté, nu vom lipsi.Înțeles-am, căși părințiĭ dela Făgărașși alțĭ creștini pravoslavnicĭ, ĭarăș asémené nimic nu s-aŭ lunecat cu firé, ce ș-au păzit cinsté legiĭ sale, care și de aceasta mult ném bucurat, măcar că așa li s-au căzut a și face, dé vreme ce noi acé sfăntă besérecăo am rădicat și o am făcut cu acé nădejde că oînchinăm présfănțitei săborniceștii a răsăritului Beséreci și că va fi prăn putință preoțiĭși creștiniĭlăcuitoriĭ de acolo, de acé pravoslavie să nu sălipséscăși noi iar zicem, cu céia ce ne va fi prin putință aĭ căuta și aĭ păzi nu vom lipsi. Aceasta acum și Dumnezeu pururé să vă fie într-ajutor.

Iulie 5, 7209
Io Costandin voevod”

Cinstindu-l pentru osteneala sa în apărarea dreptei credințe, Patriarhul Calinic al Constantinopolului îi scrie Voievodului Constantin următoarele:

„Prealuminate Doamne, precum vedem, cugeți ca un al doilea Patriarh și ai prevedere pentru orice pricină bisericească și te îngrijești de Biserică în multe; pentru care ne faci să gândim că, deoarece lucrezi și cele ale Domnilor și cele ale Patriarhilor, laudă Luminăției tale și de trei ori laudă se cuvine, bucură-te și te veselește, căci multă răsplată te așteaptă în ceruri pentru ostenelile tale”.

Familia Brâncoveanu, model de vieţuire creştină

Binecredinciosul Voievod Constantin şi Doamna lui, Maria, au avut patru fii şi şapte fiice. Dintre cei patru fii, întâiul născut, Constantin, purta numele tatălui său, nume al primului împărat creştin, Constantin cel Mare. Al doilea, Ştefan, a fost numit astfel în amintirea Binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt. Al treilea, Radu, purta numele întemeietorului Ţării Româneşti, Radu Negru-Vodă, începătorul dinastiei Basarabilor. Al patrulea a fost numit Matei ca strămoşul său apropiat Matei-Vodă Basarab, mare ctitor şi cârmuitor într-o lungă domnie de pace.

Doamne Maria Brâncoveanu îşi îngrijea toţi fiii în frica lui Dumnezeu şi în simţul dragostei de neam. Adeseori făcea cu cateheze, după ce se adunau împreună pentru săvârşirea rugăciunilor de dimineaţă sau de seară, studiau şi se întreceau în scrieri poetice şi literare. Avea strânse legături cu Patriarhul Ierusalimului, aceasta reiese şi din corespondenţa scrisă dintre aceştia, de unde se poate vedea dragostea Brâncovenilor pentru Ortodoxie, râvna de a apăra Adevărul neştirbit al ortodoxiei, dar şi nenumăratele danii oferite de familia Brâncoveanu Patriarhiei Ierusalimului. Dar nu numai Ierusalimul s-a bucurat de daniile brâncovenilor, ci până la Sinai şi la Sfântul Munte Athos au ajuns bunăvoinţa şi darurile marelui Voievod.

Deprinşi cu pravila bisericească, erau nelipsiţi de la sfintele slujbe şi adeseori, fiii mai mari alcătuiau laude Sfinţilor prăznuiţi. Astfel s-au păstrat câteva din scrierilor fiilor lui Brâncoveanu:

Mucenicia Sfinţilor Brâncoveni,

arestaţi în Vinerea Patimilor, martirizaţi la praznicul Adormirii Maicii Domnului

Vizirul Gin Ali-paşa avea de multă vreme ură mare împotriva Sfântului Constantin, nesuferind să vadă cum un principe de credinţă creştină are atâta putere încât îşi poate păzi ţara necotropită de oastea turcească. De aceea, vizirul căuta prilej să-l răstoarne din scaunul Ţării Româneşti pe Sfântul Constantin-Voievod, să-i ia averile şi, dacă ar putea, să-l facă să lepede credinţa creştină.

Prilejul s-a ivit după războiul din 1711 dintre împărăţia Rusiei şi a Turciei, când armatele lui Dimitrie Cantemir au fost biruite de păgâni. Turcii au aflat că oştile moldoveneşti au fost ajutate în taină de Constantin Vodă, voievodul fiind pârât chiar de unii dintre boierii săi. Aceşti nelegiuiţi au îngrămădit asupra capului lor încă o osândă: au întocmit scrisori ticluite din care să reiasă că domnul Ţării Româneşti era vrăjmaş împărăţiei otomane.

Vrăjmaşii Sfântului Constantin au ales vremea cea mai potrivită pentru împlinirea planului lor. Era către sfârşitul postului Sfintelor Paşti din anul 1714. Fiind ajutaţi de boierii trădători, păgânii au prins pe Constantin Vodă în Vinerea Patimilor cu toată casa lui şi l-au dus la Constantinopol. Aici au fost aruncaţi în temniță.

Despre clucerul Ianache, cel care a primit moartea mucenicească împreună cu domnul său, ştim că făcea parte din neamul vechi al boierilor Văcăreşti şi că era binecredincios şi sfetnic de încredere al Sfântului Constantin. El a ctitorit biserica Sfântului Nicolae din Văcăreşti. Prietenia strânsă cu domnitorul i-au atras bănuielile şi ura vizirului Gin Ali-paşa care îl cunoştea bine, căci marele clucer Ianache fusese sol la Poartă al domnului Ţării Româneşti. De aici a urmat prinderea, întemniţarea, chinuirea şi apoi omorârea sa.

Timp de patru luni, Sfântul Constantin a fost supus la chinuri de călăii sultanului, biciuit, ars cu cârlige înroşite în foc, spânzurat de picioare, ca să mărturisească faptele de care era învinuit şi să se lepede de credinţa creştinească. Dar, nereuşind păgânii nimic, au hotărât moartea tuturor Brâncovenilor de parte bărbătească, pentru ziua de 15 august 1714, spre a batjocori Praznicul Adormirii Maicii Domnului.

Osândiţii au fost aduşi pe jos şi desculţi la locul uciderii lor. După ce li s-a citit osânda, călăul a tăiat capul clucerului Ianache. Au fost apoi tăiaţi fiul cel mare, Constantin, care avea 31 de ani, Ştefan de 29 de ani, Radu, de 24 de ani, înaintea ochilor tatălui lor. Spun cei ce erau de faţă şi au istorisit în scris aceste cumplite fărădelegi, că Matei, fiul cel mai mic al Sfântului Constantin, în vârstă de numai 12 ani, înspăimântat de pieirea fraţilor săi, ar fi avut o clipă de slăbiciune firească la vârsta lui fragedă, ceea ce a dat musulmanilor speranţa că va trece la credinţa lor. Dar Sfântul Constantin i-a spus cu glas limpede: „Din sângele nostru n-a fost nimeni care să-şi lepede credinţa!” Atunci, întărit de harul lui Dumnezeu, tânărul Matei a spus gâdelui: „Vreau să mor creştin, loveşte!”, şi îndată gâdele îi reteză capul ca şi celorlalţi. În sfârşit îi tăie capul şi tatălui. După aceea trupurile lor au fost aruncate în mare, iar capetele au fost atârnate în faţa bolţii celei mari a Saraiului şi au rămas acolo vreme de trei zile.

Dumnezeu n-a voit ca Moaştele Sfântului Mucenic Constantin să rămână ascunse în mare. Credincioasa sa soţie a vegheat ca trupul domnitorului să fie scos din apă şi înmormântat în taină la Mănăstirea Sfânta Panaghia Camariotissa din insula Halki, ctitorie a voievodului.

În 1720, când doamna Maria a adus Moaştele în ţară, Oltenia se afla de doi ani sub stăpânirea ereticilor austrieci. De aceea, Sfintele Moaşte nu au fost aduse la Hurez, ci au fost îngropate în taină în biserica Sfântului Gheorghe din Bucureşti.

Pe candela de argint care luminează deasupra cinstitului mor­mânt se află scris: „Această candelă ce s-au dat la Sfeti Gheorghe cel Nou, luminează unde odihneasc oasele fericitului Domn Io Constandin Brâncoveanu Basarab Voievod şi iaste făcută de Doamna Măriei Sale Maria, carea şi Măriia Sa nădăjduieşte în Domnul iarăşi aicea să i se odihnească oasele. Iulie în 12 zile, leat 7288 (adică 1720)”.

În anul 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a canonizat pe aceşti Sfinţi Mucenici, arătând vrednică de urmat pilda mărturisirii lor. Pentru ale căror sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.

| articol publicat în nr. 24 al revistei ATITUDINI

Bibliografie

Pr. Horia Constantinescu, Biserica fostei Mînăstiri Rîmnicu-Sărat, Ctitorie brîncovenească şi monument de artă feudală,Glasul Bisericii, 1965, nr. 1 – 2.
Nicolae Densuşianu, Independenţa bisericească a Mitropoliei Române de Alba Iulia, Braşov, 1893, Alba Iulia, 2002.
Silviu Dragomir, Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal în secolul XVIII, vol I, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 2002.
Silviu Dragomir, Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal în secolul XVIII, vol II, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 2002.
Arhimandrit Lucian Florea, Ortodocşii din Braşov în luptă cu uniaţia în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, Glasul Bisericii, septembrie 1968.
Gherasim Cristea Episcopul Râmnicului, Viaţa Sfântului Martir Constantin-Vodă Brâncoveanu şi a celor împreună pătimitori cu dânsul, Editura Episcopiei Râmnicului, 2001.
Sfântul Paisie de la Neamţ, Cuvinte şi scrisori duhovniceşti, I, 1998.
Sfântul Paisie de la Neamţ, Cuvinte şi scrisori duhovniceşti, II, 1999.
Prof. Th. M. Popescu, Cum s-au făcut „unirile” cu Roma, Ortodoxia, anul I, 1949, nr. 2-3.
Teodor M. Popescu, Uniaţia în lumina adevărului istoric, Ortodoxia, anul I, 1949, nr.4.
Preot Profesor Dumitru Stăniloae, Uniatismul din Transilvania – încercare de dezmembrare a poporului român, Bucureşti, 1973.
Dr. Sterie Stinghe, Documente privitoare la trecutul romînilor din Șchei (1700-1783), vol. I, Brașov, 1901.
Canonizarea unor Sfinţi români (20-21 iunie 1992), tipografia IBMBOR.
Documente privitoare la Istoria Românilor, volumul XIV al colecției „Hurmuzaki”, Documente grecești privitoare la Istoria Românilor, partea I, 1320-1716, București, 1915.
Proloagele, Ed. Mitropoliei Olteniei, 1991.
Sfinţi români şi apărători ai Legii Strămoşeşti, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1987.
Unificarea religioasă, Telegraful Român, 19 ianuarie 1936, Redactor responsabil Pr. Dr. D. Stăniloae.
Pagini din Istoria Neamului Românesc, de Ioan Vlăducă, Editura Fundaţia Justin Pârvu, 2011.
Viaţa şi Acatistul Sfinţilor Martiri Brâncoveni, Sfânta Mănăstire Hurezi, 1998.

               

[1] Xenopol, A.,D., Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. VIII, ed. A III-a, Bucureşti, 1929, p. 64.
[2] Prefaţa unui mansuscris caligrafiat în 1702, aflat în Biblioteca Naţională de la Viena, în Buluţă Gh., Comori de cultură şi artă românească, în M.I., apr 1988, p 10.
[3] Bianu, I. Hodoş, N., Bibliografie românească veche, vol. I (1508-1716), Bucureşti, 1903, p. 398.