Primatul și Infailibilitatea - două erezii papistașe

   Am primit spre editare și vă pun la dispoziție două cărți despre ereziile papistașe: Ion Broju - Primatul papal și Infailibilitatea, un răspun ortodox și Episcopul Melchisedec - Papismul și starea actuală a Bisericii Ortodoxe din Regatul României, pe care le-am unit într-un volum (nefiind foarte groase) și pe care îl puteți descărca de aici. 

    Mulțumiri domnului Justin Lazăr, care a binevoit să mi le trimită spre editare.

DESPRE EREZIILE PAPISTASE 

Prof. Ioan Vladuca 

     I. Despre supremația și infailibilitatea papală 

Definiții 

    Supremația papală și infailibilitatea papală sunt două erezii strâns legate una de alta. Supremația papală este pretenția papei de a fi împărat și dumnezeu, adică stăpân suprem peste cele materiale și spirituale. Este evident că, dacă se consideră dumnezeu, consideră că este și infailibil. De aici rezultă a doua erezie, cea a infailibilității papale, conform căreia papa nu poate greși. Forme de exprimare Papa a luat locul lui Dumnezeu pe pământ De-a lungul timpului, aceste erezii s-au exprimat în mai multe forme: „Papa ține locul lui Dumnezeu pe pământ”; „Papa este cel care sprijină Biserica și o păzește în unitate indestructibilă”; „Papa este Iisus Hristos Însuşi, ascuns sub vălul trupului”; „Papa este Dumnezeu pe pământ”; „Papa nu e numai om, ci și Dumnezeu”; „Sfânta Scriptură primește puterea și autoritatea de la Papa”;!!! „Toată puterea Bisericii emană de la Papa”; „Papa e izvorul preoției”; „Cel mai important lucru din religia creștină este infailibilitatea Papei”; „Papa și ca învățător privat este infailibil”. 

   La prima vedere, aceste afirmații exprimă lucruri diferite. Însă la o cercetare teologică atentă se poate constata că ele sunt echivalente. Toate exprimă aceeași idee: „Papa nu e numai om, ci și Dumnezeu”. 

    Considerăm prima afirmație eretică. Din afirmația „Papa ține locul lui Dumnezeu pe pământ”, rezultă că Dumnezeu își poate înceta lucrarea proniatoare, fiindcă papa se ocupă de aceasta în locul Lui. În particular, „Papa este cel care sprijină Biserica și o păzește în unitate indestructibilă”. Obținem astfel a doua afirmație. Dar Biserica este trupul lui Hristos: „Acum mă bucur de suferinţele mele pentru voi şi împlinesc, în trupul meu, lipsurile necazurilor lui Hristos, pentru trupul Lui, adică Biserica” (Colos. 1: 24). Dacă „Papa este cel care sprijină Biserica și o păzește în unitate indestructibilă”, înseamnă că papa sprijină trupul lui Hristos și îi păzește unitatea. Rezultă că este mai mare ca Hristos sau identic cu Hristos, fiindcă cineva mai mic nu ar avea această putere. 

    S-a ajuns astfel la a treia afirmație eretică: „Papa este Iisus Hristos Însuşi, ascuns sub vălul trupului”. Însă Iisus Hristos este Dumnezeu. Dacă papa ar fi Iisus Hristos, ar însemna că este Dumnezeu. 

    Se obține a patra afirmație eretică din listă: „Papa este Dumnezeu pe pământ”. Dacă „Papa și ca învățător privat este infailibil”, atunci înseamnă că nu poate greși; rezultă că el este Dumnezeu, fiindcă numai Dumnezeu nu poate greși. 

    Se obține din nou afirmația eretică: „Papa este Dumnezeu pe pământ”, care este echivalentă cu „Papa nu e numai om, ci și Dumnezeu”. 

     În concluzie, sub orice formă s-ar exprima erezia supremației și infailibilității papale, ea este echivalentă cu: „Papa nu e numai om, ci și Dumnezeu”. 

Ce spun papii despre ei 

    Papa Leon al XIII-lea (1878-1903) urmărea atragerea ortodocșilor la papism și spunea că unirea se poate dobândi numai prin recunoașterea lui ca Pontif Suprem, ca cel mai înalt ocârmuitor spiritual și vremelnic al Bisericii universale și ca unic reprezentant al lui Hristos pe pământ și împărțitorul a tot harul.[1] Într-o enciclică din 1894, el declara: „Noi ţinem pe acest pământ locul lui Dumnezeu cel Atotputernic”.[2] Iar într-o enciclică din 1896, considerându-se urmaș canonic al Sfântului Apostol Petru, declara: „Prin voinţa şi porunca lui Dumnezeu Biserica se întemeiază pe Sfântul Petru, la fel cum o clădire se bazează pe fundamentul ei. Acum natura corectă a unei fundații este de a fi un principiu de coeziune pentru diferite părți ale clădirii. Aceasta trebuie să fie o condiție necesară de stabilitate și rezistență. Eliminați-o și întreaga clădire va cădea. Este, prin urmare oficiul Sfântului Petru acela ce sprijină Biserica și o păzește în unitate indestructibilă.”[3] Papa Pius al X-lea (1903-1914) a spus: „Papa este nu numai un reprezentant al lui Iisus Hristos, ci este Iisus Hristos Însuşi, ascuns sub vălul trupului.”[4] Papa Pius al XI-lea (1922-1939) a rostit următoarele: „Voi ştiţi că sunt Sfântul Părinte, reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ, Vicarul lui Hristos, ceea ce înseamnă că eu sunt Dumnezeu pe pământ.”[5] Ce spun „teologii” papistași despre papa Dominicanul Martin de Tropau (sec. XIII) îl egala pe papă cu Hristos. Alţii îl numeau „Dominus Deus noster Papa”. Ereticul Toma de Aquino (sec. XIII) declara supunerea faţă de papă ca o condiţie a mântuirii. În secolul al XIV-lea, italianul Augustinus Triumphus şi spaniolul Alvarus Pelagius considerau că nimeni nu poate să apeleze de la papă la Dumnezeu şi că nimeni nu poate să intre la „Consistorium Dei” decât prin mijlocirea papei, care este purtătorul cheilor de la Consistoriul vieţii veşnice. Triumphus mai spunea că numai papa este mijlocitor între Dumnezeu şi poporul creştin.[6] Ereticul Alvarus Pelagius a alcătuit în 1340 o lucrare care cuprindea ansamblul doctrinelor papistășești de la Gregoriu VI până la acea dată. El scrie : „Nici chiar un Sinod ecumenic nu poate să judece pe Papa, chiar nici pentru erezii. Dacă într-o privință lumea întreagă ar fi de altă opiniune, nu de a Papei, ar trebui să urmăm părerea Papei, pentru că Papa e superior tuturor. De la el primesc Sinoadele ecumenice concesiune de a se aduna, de la el autoritatea și jurisdicțiunea, nu el de la ele. Fiecare Papă are toată puterea pe pământ, pe care a avut-o Christos ca om. Precum Adam a fost creat după chipul lui Dumnezeu, așa este și Papa după chipul lui Christos și reprezintă pe Christos pe pământ. Întru atâta Papa nu e numai om, ci și Dumnezeu. Papa este Adam, Biserica este Eva cea făcută din trupul lui Adam. Puterea papei nu are nici număr, nici măsură.”[7] Ereticul Silvester Prierias, așa numitul „Magister sacri palatii”, afirmă că: „Este eretic acela care nu recunoaște pe Papă ca normă infailibilă, de la care și Sfânta Scriptură primește puterea și autoritatea ei.”[8] Ereticul Albertus Pighius scrie : „Christos a dat numai lui Petru și scaunului său (adică papalității, n.n.) privilegiul infailibilității. Papa și ca învățător privat este infailibil, și este peste putință ca un Papă să fie eretic.”[9] Iezuitul Gregoriu de Valentia scrie : „În adevărul despre infailibilitatea Papei este cuprinsă suma și lucrul de căpetenie a religiunei creștine. Papa, ori studiază chestiunea, ori nu, vrând a hotărî, de bună seamă nu greșește în hotărârea sa.”[10] Ereticul Abraham Bzovius, în scrierea „Pontifex romanus”, din 1619, afirmă : „Papa e izvorul preoției din al cărui scaun apostolesc curge toată dignitatea episcopească.”[11] Din păcate, chiar unii foşti ortodocşi, adepţi ai unirii cu papa, îl considerau pe acesta Dumnezeu. După ce în sinodul de la Florenţa, cei mai mulţi reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe, trădători ai Ortodoxiei, au recunoscut supremaţia papei, un trimis al patriarhului de Alexandria declara papei Eugeniu IV acestea: „Tremur înaintea ta, eu praf şi cenuşă, tu Dumnezeu pe pământ. Da, tu eşti Dumnezeu pe pământ şi Hristos şi vicarul Lui, capul şi învăţătorul Bisericii universale, căruia îi sunt date cheile pentru a închide şi deschide paradisul cui vei voi tu, regele regilor.”[12] Cum să se întoarcă papii la Ortodoxie, când şi unii foşti ortodocşi admit că papa este Dumnezeu pe pământ? 

    Combaterea acestor erezii Absurditatea acestor erezii este evidentă. Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, este unul singur. El este Persoană Dumnezeiască, nu omenească. Este și om, în sensul că are și fire omenească. Este Fiul lui Dumnezeu, Care, prin întrupare, a luat fire omenească. Iar papii sunt persoane omenești. Niciun papă nu poate să fie Hristos! Nici un papă nu poate să fie infailibil! „Papii romani timp de o mie de ani şi ceva au lucrat în folosul mândriei lor şi al minciunii, nu al lui Hristos, nu al Bisericii Lui, născocind o mulţime de învăţături false – despre primatul papal în biserică, despre infailibilitatea papală, despre azime la Liturghie, despre împărtăşirea numai cu Trupul, nu şi cu sângele lui Hristos, despre purgatoriu şi altele; au îngrămădit atâtea dogme noi, nemaiauzite, încât este cu neputinţă ca cineva să se mântuiască, dar ei cred că este cu putinţă – pentru cel ce mărturiseşte credinţa catolică şi minciuna catolică o socoteşte adevăr.”[13] 

     Sfântul Ioan de Kronstadt se întreabă: „Cine e papa?” Şi răspunde: „Un idol, nu Hristos”.[14] Sfântul Ioan spune că „marea greşeală constă tocmai în dogma infailibilităţii, fiindcă papa este un om păcătos şi nemernic, dacă el crede despre sine că este infailibil. Să ne gândim câte erori colosale, fatale pentru sufletele omeneşti a născocit biserica catolică papală, în dogme, în rituri, în dreptul canonic, în slujbele dumnezeieşti, în relaţiile ostile dintre catolici şi ortodocşi, în ponegririle şi calomniile la adresa Bisericii Ortodoxe, în injuriile aduse Bisericii Ortodoxe şi creştinilor ortodocşi! Şi de toate vinovat este papa, pasă-mi-te infailibil şi doctrina iezuiţilor lui, duhul falsităţii şi duplicităţii lor”.[15] 

 Bibliografie 

   Simeon Popescu, profesor de Teologie în Sibiu, Dezvoltarea primatului papal și influența lui asupra Creștinătății, Ed. autorului, Tiparul Tipografiei Archidiecezane, Sibiu, 1882. 

    Prof. Teodor M. Popescu, Cezaropapismul romano-catolic de ieri şi de azi, Ortodoxia, anul III, nr. 4, oct-dec. 1951. 

     Viața și nevoințele celui între sfinți Părintelui nostru Marcu Evghenicul Mitropolitul Efesului, Ed. Cartea Ortodoxă, Ed. Egumenița. 

     Ne vorbeşte Sfântul Ioan de Kronstadt, Ultimul Jurnal mai-noiembrie 1908, Ed. Egumeniţa. 

    http://www.papalencyclicals.net/Leo13/l13praec.htm

 http://www.papalencyclicals.net/Leo13/l13satis.htm 

 Note

[1] Viața și nevoințele celui între sfinți Părintelui nostru Marcu Evghenicul Mitropolitul Efesului, Ed. Cartea Ortodoxă, p. 181-182. [2] Great Encyclical Letters of Pope Leo XIII, 20 June 1894, cf. Viața şi nevoinţele celui între sfinţi Părintelui nostru Marcu Evghenicul Mitropolitul Efesului, Ed. Cartea Ortodoxă, Ed. Egumeniţa, p. 196-197 [3] Papa Leon XIII, Enciclica Satis cognitum, 29 iunie, 1896. [4] Cf. Viața și nevoințele celui între sfinți Părintelui nostru Marcu Evghenicul Mitropolitul Efesului, Ed. Cartea Ortodoxă, p. 197. [5] Ibidem, p. 196-197. [6] cf. Prof. Teodor M. Popescu, Cezaropapismul romano-catolic de ieri şi de azi, Ortodoxia, anul III, nr. 4, oct-dec. 1951, p. 513-517. [7] Cf. Simeon Popescu, Desvoltarea primatului papal și influența lui asupra Creștinătăței, Sibiiu, 1882, p. 95. [8] Ibidem, p. 96. [9] Ibidem, p. 97. [10] Ibidem, p. 100. [11] Ibidem, p. 101. [12] cf. Prof. Teodor M. Popescu, Cezaropapismul romano-catolic de ieri şi de azi, Ortodoxia, anul III, nr. 4, oct-dec. 1951, p. 516. [13] Ne vorbeşte Sfântul Ioan de Kronstadt, Ultimul Jurnal mai-noiembrie 1908, Ed. Egumeniţa, p. 53. [14] Ibidem, p. 102. [15] Ibidem, p. 70. din revista Atitudini

Predică la prăznuirea Sfinților Apostoli Petru și Pavel

„În tot pământul a ieșit vestirea lor și la marginile lumii cuvintele lor”

Iubiți credincioși,

Sfânta noastră Biserică prăznuiește astăzi pomenirea Sfinților și întru tot lăudaților Apostoli Petru și Pavel, cei dintâi pe scaun șezători și propovăduitori ai Evangheliei lui Hristos. Cine dintre fiii Bisericii noastre nu a auzit de numele lor? Cine nu a citit câtuși de puțin despre viața lor? Cine nu s-a îndulcit de învățăturile lor cele folositoare de suflet care se citesc și se cântă în toate zilele prin sfintele biserici?
Însă, a vorbi după vrednicie despre acești mari stâlpi ai Bisericii lui Hristos este cu neputință pentru noi păcătoșii, deoarece numai Dumnezeu știe ostenelile, chinurile și nevoințele pe care le-au depus ei la propovăduirea Sfintei Evanghelii, după Înălțarea Domnului la cer. Dar, având nădejde în rugăciunile Sfinților Apostoli, îndrăznim să vorbim pe scurt despre viața lor, spre lauda lui Hristos și spre folosul nostru sufletesc.

Pe Sfântul Apostol Petru l-a odrăslit Betsaida Galileii, fiind fratele mai mic al Sfântului Apostol Andrei şi fiu al lui Iona pescarul. Era pescar ca și tatăl său, neavând posibilitatea de a studia. Auzind că Sfântul Ioan Botezătorul propovăduieşte despre Mesia, a primit botezul pocăinţei în apele Iordanului, ca și fratele său Andrei, care a și rămas ca ucenic la marele prooroc. Hristos cel mult aşteptat, iese la propovăduire, trece prin Betsaida, coboară la malul Tiberiadei, află pe Simon, îl cheamă la Sine, îi schimbă numele în „Chifa”, care se tâlcuieşte „Piatră” sau Petru şi astfel îl face pescar de suflete omeneşti. Din ceasul acela, Petru îşi lasă casa şi soţia, îşi lasă patria şi corabia în voia Tatălui, se alătură lui Hristos şi devine cel mai râvnitor apostol. La picioarele Domnului a învăţat adâncul teologiei. Aici a auzit cuvinte nemaigrăite vreodată de om, a văzut minuni nemaiauzite pe pământ, a simţit bucurii nemaicunoscute până atunci de muritori. Din aceste pricini, Sfântul Petru a crezut din inimă că Iisus este Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu (Matei 16, 16), pe Care mărturisindu-L a primit de la El cheile împărăţiei cerurilor, adică puterea de a lega şi dezlega păcatele oamenilor (Matei 16, 19). Cu rânduiala lui Dumnezeu a fost lăsat să se lepede de Hristos de trei ori, în vremea patimii Sale, din trei pricini: pentru a se smeri mai mult, pentru a plânge mai cu amar în toată viaţa sa (Matei 26, 75) şi pentru a avea mai multă milă de cei păcătoşi. Dar, după Înviere, arătându-i-se Domnul, i-a încredinţat păstoria oilor şi a mieluşeilor Săi, ca semn că i s-a iertat păcatul său. După Pogorârea Sfântului Duh, Sfântul Petru începe primul a vorbi despre Hristos în adunări, pe străzile Ierusalimului, în templul lui Solomon. Peste tot învaţă, face minuni, vindecă bolnavi, mustră, suferă închisoare. Faptele Apostolilor scrise de Sfântul Evanghelist Luca, arată chiar că bolnavii așteptau ca măcar umbra apostolului Petru să treacă peste ei și să se vindece. Şi aşa, acest mare Apostol, predică Evanghelia fără odihnă în Ierusalim, în Samaria, în Iope, în Lidia şi după cum menționează în viața lui, ajunge și până la Roma unde, apoi, este răstignit cu capul în jos, în timpul împăratului Nero, după dorinţa sa, zicând că nu este vrednic să fie răstignit asemenea lui Hristos.

Sfântul Apostol Pavel era tot evreu de neam, născut în Tarsul Ciliciei (Turcia de astăzi), care, mai înainte de a crede în Hristos se chema Saul. A crescut de mic la picioarele unui mare învăţat evreu, anume Gamaliil. De la el a învăţat puterea Legii lui Moise, psalmii lui David şi sfinţenia templului, pentru care era plin de râvnă, dusă la fanatism. Nefiind încă luminat cu puterea Duhului Sfânt, el nu credea că Hristos este Mesia cel aşteptat. De aceea, crezând că ucenicii lui Hristos sunt nişte începători de eresuri, cu nespusă mânie s-a pornit asupra lor ca să-i prindă şi să-i dea în mâinile arhiereilor spre judecată. Pe calea Damascului, unde se ducea să găsească pe creștinii de acolo, i se arătă în vedenie Domnul nostru Iisus Hristos, îi spune greşala, îi ridică sufletul pînă la al treilea cer (II Corinteni 12, 2), îi descoperă taina creştinătăţii şi îl trimite să vestească Evanghelia mântuirii la neamuri. În Damasc a primit botezul de la Apostolul Anania (Fapte 9, 17-18). Apoi a stat trei ani în pustiul Arabiei, pregătindu-se cu multe rugăciuni, cu post şi cu lacrimi pentru noua sa misiune. De aici, Sfântul Pavel s-a suit la Ierusalim să vadă pe Sfinţii Apostoli, de unde a luat apoi poruncă să vestească Evanghelia, începând din Antiohia. Sfântul Pavel a făcut astfel trei călătorii misionare împreună cu apostolii Varnava, Sila, Marcu, Luca şi Timotei, propovăduind ziua şi noaptea, cu timp şi fără timp, vestea cea bună, mai întâi în Antiohia, apoi în Cipru; apoi în Asia Mică, în Pamfilia, Frigia, Galatia, unde a pătimit multe de la păgâni şi evrei. Apoi, îndemnat de Duhul Sfânt (Fapte 16, 9) a trecut în Macedonia şi în Ahaia (Grecia), propovăduind în cetăţile Tesalonic, Corint şi chiar Atena, unde a grăit de pe înălţimile Areopagului şi a uimit pe înţelepţii ei. Întărind cu multe minuni cele propovăduite de el, a rânduit în toate cetăţile preoţi şi episcopi. Apoi marele Apostol Pavel s-a suit pentru ultima dată la Ierusalim, unde a fost prins de evrei şi ţinut în lanţuri şi în temniţă peste doi ani. În cele din urmă, invocând cetățenia sa romană a cerut să fie judecat de împărat și a fost dus cu mari primejdii la Roma, predicînd şi aici Evanghelia mântuirii încă doi ani. Iar în anul 66, a fost prins şi i s-a tăiat capul, în Roma, în același timp cu Sfântul Petru.
Evenimentele importante din viața acestor mari apostoli, au fost scrise de Sfântul Apostol Luca în Faptele Apostolilor, iar sfârșitul vieții lor e păstrat în scrierile apusene, cum că ar fi murit împreună la Roma.

Romano-catolicii prin dogma primatului papal, susțin că episcopul Romei, papa, este mai mare peste toți ierarhii, așa cum Sfântul Petru, mai-marele apostolilor a fost primul Episcop al Romei. Vrând să combată erezia catolică Sfântul Nectarie de Eghina, în cartea sa Istoria Schismei, aduce argumente convingătoare din Sfânta Scriptură, prin care dovedește că Sfântul Apostol Petru nu a fost primul episcop al Romei și că nu se găsesc alte scrieri în care să fie menționat că ar fi fost martirizat în capitala Imperiului roman, afară de scrierile istoricului Gaius (sec. III-IV), din care autorii vieților Sfinților Apostoli Petru și Pavel s-au folosit în alcătuirea lor.
Astfel, teologii romano-catolici așează deplasarea Apostolului Petru la Roma pe la anul 41 după Hristos, susținând că a fost episcop în Roma 25 de ani, adică până la anul 66, când a suferit moartea muceniceasca sub Nero.
Dacă urmărim firul cronologic al Noului Testament, aflăm că Apostolul Pavel s-a întors la Hristos pe la anul 37, iar după trei ani (Gal 1,18), în anul 39, s-a urcat la Ierusalim pentru a-l cunoaște pe Apostolul Petru. O a doua călătorie la Ierusalim o face Sfântul Pavel plecând din Antiohia împreună cu Varnava pentru a aduce milosteniile creștinilor dăruite săracilor din Iudeea. Așadar Apostolul Petru se găsea în Iudeea și după 14 ani de la prima întâlnire, adică în anul 53. În anul 58 este scrisă Epistola către Romani, în care Apostolul Petru nu este amintit deloc, lucru inacceptabil dacă presupunem că acesta se afla la Roma. În anul 60 Sfântul Pavel a urcat la Ierusalim pentru ultima oară, unde a rămas de la Cincizecimea anului 60 până în primăvara celui de-al treilea an: 62-63. Nu se relatează aici dacă, în afară de Sfântul Iacov, vreun altul dintre Apostoli se găsea la Ierusalim. Pe la anii 61 – 63, pe când se afla în închisoare, Apstolul Pavel scrie Epistola către Efeseni. Prima epistolă sobornicească a Sfântului Apostol Petru a fost scrisă în urma celei către Efeseni a Sfântului Pavel, unde se indică drept loc al scrierii ei Babilonul, fapt care arată că Sfântul Petru se afla in Babilon pe durata ținerii în închisoare a Apostolului Pavel. Teologii Apusului au înțeles Babilonul ca fiind Roma, însă Babilonul este orășelul din Egipt și nu Roma, căci spune la sfârșit: „Biserica cea aleasă din Babilon și Marcu, fiul său”. Iar Sfântul Marcu era episcopul Bisericii din Egipt. Astfel în anul 63 Apostolul Petru se afla în Babilon. Iar faptul că Babilonul era Babilon și nu Roma, este atestat și în epistola a doua către Timotei, trimisă din Roma, în care Apostolul Pavel scrie: „Ia pe Marcu și adu-l cu tine, căci îmi este de folos în slujire” (4, 11). Dacă acceptăm că Babilonul este Roma și Sfântul Petru era la Roma, atunci Apostolul Marcu ar fi fost împreună cu el, iar Sfântul Pavel nu ar mai fi solicitat prezența la Roma a lui Marcu. Așadar Apostolul Petru nu era la Roma nici pe la anul 66. S-au împlinit astfel cei 25 de ani fără ca Sfântul Petru să se fi deplasat la Roma. Dacă sfintele moaște ale Apostolului Petru au fost mutate la Roma sau dacă Sfântul Petru a fost totuși adus și a mucenicit la Roma nu cunoaștem, deoarece istoria tace, dar în nici un caz nu a fost primul episcop al Romei.
Din mărturiile din Epistola a doua către Timotei (4, 9-22), reiese faptul că, deși a fost chemat înaintea lui Nero, Sfântul Apostol Pavel a fost salvat din primejdia abătută asupra lui, fiind dezlegat și lăsat liber, fiind declarat nevinovat și disculpat de acuzațiile aduse împotriva lui. Chiar dacă creștinii au fost persecutați pentru falsa învinuire de incendiatori ai capitalei, Apostolul Pavel, pe la anii 65 – 66 petrecea liber la Roma. Deci, de vreme ce Sfântul Pavel nu a murit în anul 66, putem deduce că e posibil să fi mucenicit mai târziu tot la Roma, sau în Spania, unde dorea să ajungă ca să vestească Evanghelia lui Hristos.
Toate aceste argumente și multe altele le găsiți, mai pe larg și bine dovedite, în cartea Sfântului Ierarh Nectarie de Eghina, din care v-am rezumat ideea principală.

Iubiți credincioși,

Iată, aşadar, că prăznuim astăzi două persoane sfinte foarte deosebite: unul pescar, celălalt cărturar; unul - fire entuziastă, celălalt - fire analitică de scriitor; unul - verhovnic sau căpetenie a Apostolilor, celălalt - fară să-L fi văzut pe Hristos vreodată -Apostol al tuturor neamurilor.
Deşi firi deosebite, totuşi Biserica a hotărât ca Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel să fie prăznuiţi astăzi împreună. Şi aceasta nu doar pentru faptul că amândoi sunt căpetenii, vârfurile apostolilor, ci, cu siguranţă, şi pentru asemănările care îi leagă atât de mult. Oricât de deosebiţi ar fi ca firi, iată şi două asemănări şi calităţi comune:
1. Şi unul, şi altul au fost răpiţi în lumina dumnezeiască: Sfântul Apostol Petru pe Muntele Taborului, unde a pregustat şi a văzut încă de pe pământ ce va să fie fericirea cea veşnică, iar Sfântul Apostol Pavel până la al treilea cer, cunoscând astfel, încă de aici, taina celor viitoare.
2. O altă asemănare între Apostolii Petru şi Pavel: amândoi au cunoscut căderea. Amândoi au încercat depărtarea de Dumnezeu: Sfântul Petru ca apostat, Sfântul Pavel ca prigonitor sau persecutor al creştinilor. Sfântul Petru ca apostat, pentru că s-a lepădat de Mântuitorul Hristos, când Acesta era judecat de arhiereii evreilor, în pofida faptului că s-a arătat gata să moară oricând alături de Învăţătorul său. Iar Sfântul Apostol Pavel a gustat din plin depărtarea de Dumnezeu, mai înainte de convertirea lui pe drumul Damascului, unde s-a întâlnit, după cum am mai spus, chiar cu Domnul Iisus. Nu cu un mort furat şi ascuns de ucenicii Săi, ci cu Iisus cel viu, în Care mai apoi a crezut cu toată inima.

Dar lăsând deoparte neclaritatea din cronologia vieții lor, trebuie să tragem foloase duhovnicești, spre mântuirea sufletelor noastre. Nu este așa de important dacă acești mari Sfinți au suferit mucenicia în Roma sau nu, împreună sau separat, ci foarte important este să le cunoaștem virtuțile, să le urmăm credința și să le respectăm învățăturile.
Ce, aşadar, vom învăţa de la Sfântul Apostol Petru? Ce altceva dacă nu râvna, entuziasmul său, faptul că totdeauna era gata să se ofere, să-şi dea viaţa pentru Hristos. Şi veţi zice: „Da. Dar a căzut". Şi noi cădem. Dar să învăţăm de la Apostolul Petru să ne ridicăm, aşa cum el, ieşind după acea tăgăduire „a plâns cu amar” până când Hristos l-a repus în dregătorie.
Ce să învăţăm de la Sfântul Apostol Pavel? Să învăţăm dragostea lui pentru un Hristos pe care nu L-a văzut niciodată. Sau L-a văzut doar în starea aceea duhovnicească de rugăciune şi meditaţie. Așa și noi: deși nu-L vedem cu ochii aceştia trupeşti, însă îl simţim în rugăciunea noastră. Îl simţim în inimile noastre, Îl simţim în fiinţa noastră. Şi să învăţăm de la Sfântul Pavel spiritul acela misionar cu care el L-a slujit pe un Hristos pe Care, mai înainte îl prigonise. Să învăţăm de la Apostolul Pavel să-l propovăduim pe Hristos nu atât cu gura noastră, că poate nu vom şti să fim la fel de convingători. Lumea de astăzi nu mai are atâta nevoie de cuvintele noastre măiestrite. Să învăţăm să-L predicăm pe Hristos cu viaţa noastră. Aceasta aşteaptă lumea mai mult de la noi, pentru că ochii sunt mai credincioşi decât urechile. Lumea aşteaptă să vadă exemple vii, creştini vii, care nu doar vorbesc frumos, dar care şi trăiesc la fel de frumos. Care conving nu cu măiestritele lor cuvinte, împodobite şi alcătuite să sune cât mai frumos, ci care conving cu faptele lor, cu viata lor.

Iată ce trebuie să învăţăm de la Sfinţii Apostoli de astăzi, Petru şi Pavel! Să-i rugăm, astăzi, la ziua lor, când ei se bucură în ceruri că Biserica le-a dăruit această zi comună de prăznuire, să mijlocească pentru noi la Dumnezeu, ca şi noi, la locurile noastre de muncă, din locurile unde trăim, să devenim, mici apostoli. Dar nu numai cu limba şi cu gura, ci şi cu faptele şi viaţa noastră. Ca văzând cei din jurul nostru bucuria creştină pe care o trăim noi şi suntem în stare să o împărtăşim şi altora, văzând exemplul nostru, să-şi pună şi ei întrebarea: „Nu cumva Sfinţii aceştia, Petru şi Pavel, la care ortodocșii se închină, pot fi exemple bune şi pentru fiecare dintre noi şi suntem datori cu toţii să le urmăm credinţa?”

Să-i rugăm, aşadar, pe Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel să mijlocească la Dumnezeu pentru noi astăzi, la ziua lor şi în toate zilele vieţii noastre, iertare păcatelor noastre, sănătate trupurilor şi mai cu seamă mântuire sufletelor noastre. Amin.

Monah Hrisostom

Mărturisire sau schismă? - agitația din jurul Sinodului de la Creta

Interviu cu Mitropolitul Ierótheos al Nafpaktosului

Având în vedere faptul că în ultima vreme au avut loc discuții intense legate de Sinodul din Creta, ne-am adresat Mitropolitului Ierótheos al Nafpaktosului, unul dintre participanții la acest Sinod, care nu a semnat controversatul text „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”, pentru a ne răspunde la câteva întrebări legate de frământările iscate în jurul acestui subiect. Îi mulțumim pentru bunăvoința de a ne acorda acest interviu, așa cum a făcut-o de fiecare dată, în virtutea relației și colaborării de mai mulți ani pe care redactorii revistei noastre o au cu Înalt-Preasfinția sa.

- Spun Părinții că pentru a fi cineva mărturisitor în orice vreme – deci și în vremurile de astăzi – trebuie să fi ajuns la treapta luminării minții. Vă rugăm să ne spuneți ce este luminarea minții și care sunt semnele că a ajuns cineva la luminare.

– Mărturia-mărturisirea este strâns legată de martiriu. Mărturia ortodoxă fără martiriu, atunci când nu există condiții pentru martiriu, are valoare, câtă vreme martiriul fără mărturie-mărturisire nu are valoare, pentru că și ereticii pot suferi martiriu fără să aibă mărturie ortodoxă și, prin urmare, nu sunt martiri din punct de vedere ortodox.

Mărturia ortodoxă și martiriul ortodox presupun un om care se află pe treapta luminării minții și a vederii lui Dumnezeu, așa cum bine spuneți în întrebarea dumneavoastră. Starețul Sofronie de la Essex spunea că martiriul este rod al vederii lui Dumnezeu. Acest lucru îl arată Fericirile lui Hristos, care încep cu sărăcia duhovnicească, adică cea mai adâncă smerenie, trec prin tânguire, blândețe, milostivire, curăția inimii, pace – și, la sfârșit, prigoana.

Acest lucru se vede și în viața Apostolilor, care le-au părăsit pe toate pentru a-L urma pe Hristos, s-au curățit, au trecut prin durerea Crucii lui Hristos, L-au văzut pe Hristos înviat, au primit Duhul Sfânt în ziua Cincizecimii, au propovăduit Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu în toată lumea și și-au încheiat viața prin moarte martirică, cu excepția Evanghelistului Ioan, care a trăit martiriul Crucii pe Golgotha.

Astfel, mărturisirea lui Hristos presupune comuniunea mărturisitorului cu Hristos în Duhul Sfânt. Însuși Hristos a spus: „Oricine va mărturisi întru Mine[1] înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu întru el înaintea Tatălui Meu Care este în Ceruri, iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu Care este în Ceruri” Matei 10:32-33.

În acest pasaj trebuie să luam aminte la acest „întru Mine”. Sfințitul Gură de Aur, tâlcuind acest punct, spune că prin aceasta Hristos arată că „mărturisitorul mărturisește nu prin puterea sa proprie, ci ajutat de harul de sus”[2]. Dimpotrivă, pentru cel care Îl tăgăduiește pe Hristos nu folosește „întru Mine”, pentru că, „devenind pustiu de darul lui Dumnezeu, astfel se leapădă [de Hristos]”.

Aceasta înseamnă că mărturisirea lui Hristos nu se face din patimile omenești, ci în comuniune cu Hristos: Hristos adeverește în inimă, iar omul mărturisește, după cuvântul Apostolului Pavel: „Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturisește spre mântuire” Romani 10:10. Aceasta înseamnă că omul poate să spună „nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” Galateni 2:20, ca drept să învețe[3] cuvântul adevărului. Iar ca să spună aceasta trebuie să aibă o foarte adâncă încredințare că înlăuntrul său lucrează Hristos, în Duhul Sfânt.

Exact asta înseamnă că înlăuntrul inimii omului trebuie să fie pusă în lucrare, în Duhul Sfânt, energia noetică a sufletului – lucru care este caracterizat de Părinți ca minte (νοῦς) – și, mai ales, să existe luminarea minții, rugăciunea minții (rugăciunea noetică). Sfântul Maxim Mărturisitorul scria că atunci când omul depășește plăcerea și durerea se află la treapta curăției inimii, când depășește uitarea și ignorarea lui Dumnezeu, atunci se află la luminarea minții, iar când depășește închipuirea, atunci se află la îndumnezeire și este teolog adevărat.

Prin urmare, când omul își tămăduiește partea pătimitoare a sufletului, când puterile sufletești scapă din starea împotriva firii și se mișcă spre starea după fire și spre cea mai presus de fire, atunci devine Părinte al Bisericii, Mărturisitor ortodox, are teologie empirică ortodoxă și poate deveni martir al lui Hristos. În caz contrar, lucrează patimile, și prin patimi vorbește vrăjmașul credinței noastre.

„Teologia ortodoxă este empirică”

- Din aceasta înțelegem că, de exemplu, cineva care este bine-intenționat, iubește Ortodoxia și vrea să o apere cu râvnă, dar nu a ajuns la luminare, în momentul în care va fi pus în situația mărturisirii se va lepăda, oricât de mult și-ar fi dorit să mărturisească?

– În chestiunile credinței ortodoxe nu contează atât de mult să fie cineva bine-intenționat sau să aibă o bună disponibilitate sufletească și râvnă, pentru că mulți dintre cei care au aceste însușiri se află și în erezii, și în alte religii. Problema este să avem baze teologice ortodoxe, instruire teologică, premise teologice, tradiție isihastă și multe altele. Teologia ortodoxă este empirică, și această teologie poate să deosebească ce este creat de ce este necreat, ce este necurat de ce este curat, ce este ortodox de ce este eretic, mărturisirea ortodoxă de îndărătnicia înșelată.

Astăzi există multă confuzie în jurul acestor subiecte, și lucrul acesta mă neliniștește în mod deosebit. Cineva poate să pară și să acționeze ortodox, și totuși să fie stăpânit de o insolență demonică-luciferică și, în esență, să-și promoveze propriile patimi.

Gândiți-vă că toți ereticii primelor veacuri (Pavel din Samosata, Arie, Nestorie etc.) erau clerici morali, oameni buni, aveau râvnă – dar, pe de o parte, nu aveau cunoașterea teologiei empirice, iar pe de altă parte teologhiseau din filosofie. Vorbeau despre faptul că Dumnezeu are esență și energie – dar în chip filosofic, aristotelic, intelectual, de aceea au și căzut în erezii. Acest lucru îl vedem puternic la teologii monarhianiști dinamici și modaliști, care încercau, pe baza unor premise filosofice, să interpreteze că Dumnezeu este Unul și în același timp Trei.

Dimpotrivă, Părinții Bisericii vorbeau despre esență și energie din experiența lor cea după har, cu alte cuvinte cunoșteau empiric că omul se împărtășește de energia necreată a lui Dumnezeu, iar nu din esența Lui necreată, și această cunoaștere provenea din faptul că vedeau Lumina dumnezeiască care pătrundea în adâncul existenței lor, în inima lor, dar nu puteau să vadă „izvorul” acestei Luminii. Și pe baza acestei experiențe vorbeau despre faptul că energia lui Dumnezeu este împărtășibilă omului, iar esența neîmpărtășibilă.

Cine ajunge la asemenea stări duhovnicești devine teolog ortodox, după cuvântul Apostolului Pavel: „Dumnezeu, Cel ce a zis «Strălucească în întuneric lumina» –, Care a strălucit în inimile noastre, spre luminarea cunoștinței slavei lui Dumnezeu pe fața lui Hristos” 2 Corinteni 4:6, și dobândește dumnezeiasca dragoste, care „nu cade niciodată” 1 Corinteni 13:8. Toate iubirile sentimentale vin și trec, numai dumnezeiasca dragoste nu se micșorează. Este vorba de dragostea care e legată de experiența îndumnezeirii și sfârșește în martiriu.

Oamenii care au o teologie cerebrală-rațională – exprimată mai degrabă de patimi – și sunt mânați de tot felul de interese, nu au focul dumnezeieștii dragoste înlăuntrul lor și, firește, sunt supuși alunecărilor.

Prin urmare, nu e de-ajuns să teologhisim, ci să dispunem și de premisele ortodoxe ale teologiei ortodoxe, care sunt experiența, isihasmul după Hristos.

Acest lucru îl vedem la Sfântul Maxim Mărturisitorul, care era isihast ortodox, așa cum reiese din primele sale scrieri, iar apoi, până la sfârșitul vieții, a ajuns mărturisitor ortodox, adică lega isihasmul de mărturisire. Acest lucru îl vedem și la Sfântul Grigorie Palamà, care a trăit isihast și a grăit teologic. Aceasta este chintesența întregii învățături și vieți a Sfinților Părinți.

„Nu este de ajuns râvna, ci este nevoie și de experiență duhovnicească”

În istoria Bisericii citim că au existat cazuri ca acestea despre care vorbiți în întrebarea dumneavoastră. Adică au existat creștini care aveau râvnă pentru Hristos, însă atunci când s-au aflat în situații grele, s-au temut și s-au lepădat de Hristos – pentru că aveau râvnă, „dar nu după cunoștință” Romani 10:2, și nu aveau o experiență duhovnicească înaltă. Nu este de ajuns râvna, și mai ales cea exterioară, care este hrănită de felurite patimi, ci este nevoie și de experiență duhovnicească, dimpreună cu harisma teologică a discernământului.

Avem pilda Apostolului Petru, care s-a lepădat de Hristos în timpul Patimii Sale, în timp ce mai înainte spunea că, dacă toți se vor lepăda de Hristos, el niciodată nu se va lepăda cf. Matei 26:30-35. Cauza căderii sale a fost faptul că se distingea pe sine de ceilalți Ucenici, pe care îi desconsidera și-i credea în stare să se lepede de Hristos. Însă după căderea sa, când s-a lepădat de Hristos, s-a smerit, a plâns cu amar și, după o adâncă pocăință, a rămas în ceata Ucenicilor, pe care mai înainte îi desconsidera, și astfel s-a învrednicit să-L vadă pe Hristos cel Înviat. Iar când a primit Duhul Sfânt în ziua Cincizecimii, a devenit foarte puternic, propovăduind Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu și suferind mucenicie pentru Hristos.

Este important să rămânem în ceata Ucenicilor lui Hristos, în Biserică, chiar dacă există diferite probleme – și azi, ca și atunci, când Ucenicii L-au părăsit pe Hristos –, pentru că noi, rămânând cu pocăință în ceata Ucenicilor, fără să-i desconsiderăm, vom putea să Îl vedem pe Hristos cel Înviat.

„Trebuie să avem un Părinte duhovnicesc îndumnezeit”

- Cum să ne pregătim să ajungem mărturisitori, chiar mucenici, în ziua de astăzi – în  faptă, nu doar în cuvânt?

– Este nevoie să trăim cu adevărat în Biserică, cu pocăință, rugăciune, păzirea poruncilor lui Hristos, studierea cuvintelor Prorocilor, Apostolilor și Părinților, împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos.

Ceea ce ne trebuie mai ales este să avem un Părinte duhovnicesc îndumnezeit, cu discernământ, care să poată face deosebire între energiile dumnezeiești și cele demonice, între cele create și cele necreate, între cele ale închipuirii și cele ale realității, între energiile omului împătimit și energiile omului despătimit. Lucrarea Părintelui duhovnicesc este de a-i naște din nou pe oameni și de a-i face copii ai lui Dumnezeu, iar nu proprii lui adepți, sau adepții lui satana. Pentru că, din păcate, se întâmplă și acest lucru.

Problema este însă că astăzi sunt tot mai rari Părinții duhovnicești îndumnezeiți și predomină Părinții duhovnicești împătimiți, care nu au discernământ teologic. Astfel de Părinți duhovnicești nu pot deosebi erezia de adevăr, ceea ce este dumnezeiesc de ceea ce este satanic, ceea ce este împătimit de ceea ce este nepătimaș, și de aceea este cultivată intens o teologie care poate fi caracterizată drept „teologie a patimilor”.

Când nu putem găsi un îndrumător duhovnicesc potrivit, atunci să ne smerim, să cerem ajutor de la Dumnezeu, să ne rugăm, să rămânem statornici în învățătura Prorocilor, Apostolilor și Părinților, în hotărârile Sinoadelor Ecumenice, și Dumnezeu ne va descoperi voia Sa.

„Amestecul teologiei cu politica este o greșeală”

- Care este atitudinea ortodoxă pe care ar trebui să o avem în urma acestui Sinod din Creta: de pocăință pentru neputința celor care au semnat? De revoltă față de ierarhie? De înmulțire a rugăciunii, pentru a ajunge la starea luminării?

– Acest subiect este vast și nu poate fi epuizat într-un răspuns succint. Voi sublinia doar câteva aspecte.

Pentru început, textele pe care le-a adoptat Sinodul din Creta, și mai ales cel intitulat „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine” nu este un text pur teologic, ci unul cel puțin diplomatic. Problema este că din acest text poate să extragă cineva diferite fraze și să susțină argumente contrare, de la linia extrem-liberală la linia extrem-conservatoare. Am citit fel de fel de opinii contradictorii, care folosesc diferite expresii ale textului, și acest lucru vădește aspectele problematice ale acestuia.

De textul mai sus menționat nu sunt mulțumiți nici ortodocșii, nici ceilalți creștini. Pentru că, așa cum știți și dumneavoastră, Papa consideră că el constituie Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, și nu poate fi de acord cu faptul că el conduce o Biserică eterodoxă.

Istoria bisericească ne-a demonstrat că, de fiecare dată când în chestiunile teologice se amestecă politica și diplomația, în cele din urmă nu sunt realizate dezideratele acestui mod de gândire.

Amintiți-vă că puterea politică în Imperiul Roman Creștin a folosit monoenergismul pentru a acoperi prăpastia dintre ortodocși și monofiziți, așa cum a făcut și cu monotelismul. Acest demers pornea de la puterea politică (prin „Ekthesis” și „Typos”[4]), chipurile pentru pacea Imperiului, dar eșua de fiecare dată. La fel s-a întâmplat și cu pseudo-sinodul de la Ferrara-Florența, care a încercat să realizeze unirea Răsăritului cu Apusul prin argumente politice și diplomatice, lucru care a fost condamnat de istorie. Cred că este o greșeală să fie amestecată teologia cu politica, și mai ales cu geopolitica din zilele noastre.

„Grupările schismatice, în timp, devin eretice”

Amintiți-vă, de asemenea, că de fiecare dată când în mersul Bisericii aveau loc acțiuni pripite din partea creștinilor zeloți, care, poate dintr-o bună intenție, întrerupeau comuniunea cu conducerea bisericească din acea vreme, ulterior, când Biserica, prin Sinoade Ecumenice, regla problemele și stabilea termeni dogmatici pentru subiecte dogmatice, atunci grupările schismatice rămâneau schismatice și deveneau și eretice, pentru că o mișcare superficială, odată cu trecerea timpului, se consolidează, având consecințe bisericești imprevizibile.

Acest lucru, mai ales, se vede în Orient, așa cum am constatat de-a lungul șederii mele de mai mulți ani în Siria și Liban. Cu alte cuvinte, există grupări creștine foarte active, precum monofiziții, monoteliții etc., care nu primesc dogma Sinodului al IV-lea Ecumenic de la Calcedon, după cum, de asemenea, nici dogmele următoarelor Sinoade Ecumenice, adică al V-lea și al VI-lea. În consecință, o ruptură pornește de la un motiv minor, poate justificat, și de multe ori sfârșește în erezie, prin fanatism și argumente „teologice” aparte.

Se vede, deci, că textul respectiv, care se referă la Biserica Ortodoxă și la restul lumii creștine, nu era gata pentru o hotărâre finală, având multe puncte contradictorii, și de aceea trebuie corectat. Acest lucru a fost susținut de unele Biserici, printre care și Biserica voastră (a României). Asta înseamnă că trebuie să ne luptăm să fie corectat textul și să fie rescris într-un mod teologic și patristic.

Este semnificativ în acest sens exemplul așa-numitei „Mărturisiri a lui Chiril Lucaris”[5] (adică mărturisirea prezentată ca fiind scrisă de către Patriarhul Chiril Lucaris al Constantinopolului, dar cel mai probabil întocmită de către calvini și doar semnată de către Patriarh), care a fost influențată în multe puncte de calvinismul protestant, cu toate că a fost prezentată drept „Mărturisire Răsăriteană a credinței creștine”. A avut loc o discuție amplă asupra acestui subiect, însă creștinii, după emiterea acestei Mărturisiri eretice, nu au ieșit din Biserică, ci s-au luptat să fie anulată, așa cum s-a și întâmplat prin Sinoadele din 1638, 1642, 1672, 1691, care au autoritate universală.

„Biserica este sfințită de către Hristos, nu de către noi”

Consider, deci, că e nevoie de calm, cumpătare, rugăciune ca să nu se creeze schisme în Biserică, pe care cine le creează nu se mântuiește nici prin sângele mucenicesc, potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur. Biserica este un organism viu, este Trupul lui Hristos și comuniunea îndumnezeirii, și ea însăși va regla problema, odată cu trecerea timpului. Așa cum organismul omului păstrează alimentele de care are nevoie și le elimină pe cele vătămătoare, la fel se întâmplă și cu organismul dumnezeiesc-omenesc al Bisericii.

Noi, desigur, cu cinstire față de regimul ierarhic al Bisericii, cu smerenie și cuget bisericesc, avem de datoria să venim cu poziții teologice serioase și argumentate, care resping opiniile înșelate, iar Hristos, Care este Capul Bisericii, va păstra curat Trupul Său. De altfel, Biserica este sfințită de către Capul ei, Hristos, iar nu de către noi. Nu noi suntem mântuitorii Bisericii, de vreme ce Mântuitor al Bisericii este Hristos, Care s-a răstignit pentru ea, ci suntem mădulare smerite ale Bisericii, care rămânem în ea ca să ne mântuim.

Prin urmare, este nevoie să avem cumpătare, minte luminată, discernământ teologic, cuget bisericesc, viață duhovnicească, să trăim într-o atmosferă de rugăciune.

Cred că în următoarea perioadă se vor pronunța și cele patru Biserici care nu au fost prezente în Creta, va hotărî în acest sens și Sfântul Munte, cu experiența duhovnicească pe care o au Părinții, vor cugeta cu mai multă maturitate toate Bisericile, vor fi discutate subiectele în mănăstiri, în Facultățile de Teologie, în sinaxe ale clericilor și mirenilor – și subiectul se va clarifica.

Este nevoie de multă atenție, ca nu cumva să ne aflăm în afara Bisericii tocmai atunci când Biserica va îndrepta greșelile teologice ale unora din membrii ei!

Material realizat de Anca Stanciu, pentru revista Familia Ortodoxă, preluat de pe site-ul revistei în întregime.

Traducere de Tatiana Petrache

Interviul este publicat și în revista „Familia Ortodoxă”, luna septembrie, nr. 9 (92) / 2016

[1] Traducerea exactă a expresiei din original (ὁμολογήσει ἐν ἐμοὶ), redată și în versiunile Bibliei de la 1688 și a celei din 1914. Prepoziția ἐν indică aici un raport de interioritate a subiectului cu persoana de la dativ, asupra căruia Sf. Ioan Gură de Aur insistă în mod anume („Iată cât de precise sunt cuvintele Sale! N-a spus «pe Mine», ci «întru Mine»…”). Tâlcuirea aceasta este întărită și de Sf. Theofilact al Bulgariei: „Şi nu a zis: «cel ce Mă va mărturisi pe Mine», ci «întru Mine», adică «întru puterea Mea», căci cu adevărat cel care mărturiseşte mărturiseşte fiind ajutat de harul cel de sus. Iar celui care se leapădă nu i-a zis «întru Mine», ci «de Mine», arătând că acesta se leapădă neavând ajutorul cel de sus”. (n.red.)

[2] Omilii la Matei, PSB 23, p. 425. (n.red.)

[4] Ekthesis-ul Împăratului Heraclie (638) poruncea încetarea discuțiilor pe tema existenței în Hristos unei singure lucrări (erezia monoenergetă) sau a două lucrări (dogma ortodoxă); zece ani mai târziu (în 648), Împăratul Constantin II îl întărește printr-un Typos care interzicea, la rându-i, sub amenințarea unor grele pedepse, să se vorbească despre cele două lucrări și cele două voințe din Hristos. Conștiința ortodoxă a fost reprezentată atunci de Sfântul Maxim Mărturisitorul, împreună cu ucenicii săi, cei doi Anastasie, și Papa Martin al Romei. (n.red.)

[5] În 1629 a apărut o „Mărturisire de credință” cu puternic caracter calvin, atribuită Patriarhului Chiril I al Constantinopolului. Chiar dacă condițiile apariției ei sunt încă neclare (dar, mai mult ca sigur, semnătura a avut o motivație politico-diplomatică), Patriarhul Chiril a repudiat ulterior protestantismul, numindu-l „dogmă hulitoare”, și a avut o moarte mucenicească, fiind canonizat în 2009. Se cuvine amintit și că Patriarhul s-a luptat pe perioada întregii sale slujiri arhipăstorești cu acțiunile prozelististe ale iezuiților și cu încercările de Uniație. (n.red.)

Hotărârile Marelui Sinod Ortodox de la Creta - 2016

Hotărârile Sinodului Pan-Ortodox de La Creta - 2016 by Hrisostom on Scribd

Sfântul Apostol Petru nu a fost niciodată în Roma

Dovezi despre nedeplasarea lui Petru la Roma de la anul 41 pana la anul 66, perioada de timp in care teologii apuseni sustin ca Petru a slujit ca episcop la Roma, adica 25 de ani

Teologii romano-catolici aseaza deplasarea Apostolului Petru la Roma pe la anul 41 dupa Hristos, adica in al doilea an al domniei imparatului Claudiu, sustinand ca a ramas la Roma 25 de ani, adica pana la anul 66, cand a suferit moartea muceniceasca sub Nero. Sa vedem mai intai daca asa stau lucrurile si daca cele afirmate sunt in acord cu cele istorisite de Sfanta Scriptura. Pentru a dovedi adevarul vom recurge la naratiunea istorica a Evanghelistului Luca despre calatoriile misionare ale Apostolului Pavel, in care facem cunos­tinta cu cei doi Apostoli, precum si cu epistolele lor. Din acestea va iesi la iveala timpul cand s-au intalnit cei doi Apostoli unul cu celalalt, unde au avut loc intalnirile, in ce an, si cine s-a deplasat cel dintai la Roma si daca Petru insusi s-a deplasat sau nu la Roma in aceasta perioada de timp.

Apostolul Pavel s-a intors la Hristos pe la anul 37, dupa trei ani(Gal 1,18) s-a urcat la Ierusalim pentru a-l cunoaste pe Petru si a ramas la el cincisprezece zile; asadar prima intalnire dintre cei doi Apostoli s-a petrecut la Ierusalim in anul 39. O a doua calatorie la Ierusalim o face Apostolul Pavel plecand din Antiohia impreuna cu Varnava pentru a aduce milosteniile crestinilor daruite saracilor din Iudeea „ceea ce au si facut, trimitand preotilor prin mana lui Varnava si a lui Saul” (Fapte 11, 30-12, 25).

Aceasta perioada coincide cu foametea care a avut loc sub cezarul Claudiu, pe vremea guvernatorilor Iudeii Cusios Fados si Tiberiu Alexandru, adica pe la 44 – 45. In conti­nuare in Faptelor Apostolilor se istorisesc urmatoarele(12,1-3):

Si in vremea aceea, regele Irod (Agripa) a pus mana pe unii din Biserica, ca sa-i piarda. Si a ucis cu sabia pe Iacov, fratele lui Ioan. Si vazand ca este pe placul iudeilor, a mai luat si pe Petru.

Deci pe la anul 45 Petru se afla tot in Iudeea. Spune Pavel in Epistola catre Galateni (2,1):

Apoi, dupa paisprezece ani (de la prima cercetare impreuna cu Apostolii a celor privitoare la credinta) m-am suit iarasi la Ierusalim cu Varnava, luand cu mine si pe Tit. M-am suit, potrivit unei descoperiri, si le-am aratat (Apostolilor) Evanghelia pe care o propo­vaduiesc la neamuri.

Si in Faptele Apostolilor se istoriseste despre aceasta urcare a lui Pavel la Ierusalim, istorisire in care se face referire si la al doilea motiv al urcarii lui Pavel: chestiunea primirii la credinta prin prealabila taiere imprejur. „Si facandu-se multa vorbire, s-a sculat Petru si le-a zis: Barbati frati…” (15, 7-21). Asadar Petru se gasea in Iudeea si dupa 14 ani de la prima intalnire dintre Pavel si Petru, cand rama­sese la el 15 zile, adica din anul 39 + 14 = anul 53. Si dupa aceasta a venit in Antiohia unde a fost mustrat de Pavel.

Potrivit celor relatate in Faptele Apostolilor (cap. 18-21), Pavel s-a urcat iarasi la Ierusalim si a imbratisat Biserica, insa versetul nu nominalizeaza vreun Apostol pe care l-a intalnit, ci la modul general: a intalnit intreaga Biserica. Si fiindca cercetatori cu credibilitate considera calatoria rela­tata la Galateni cap. 2, 1 identica cu aceea de la Fapte 18, 21, iar la Galateni 2, 9 se spune: „Si cunoscand harul ce mi-a fost dat mie, Iacov si Chefa si Ioan, cei socotiti a fi stalpi, mi-au dat mie si lui Varnava dreapta spre partasie cu ei”, rezulta faptul ca Petru era la Ierusalim si dupa 14 ani de la prima intalnire cu Pavel. Asadar, potrivit atat celei dintai, cat si celei de-a doua relatari, pe la anul 53 Petru se afla la Ierusalim. In plus, prin ce-a de-a doua varianta, a intalnirii anterioare de la Fapte 11,30 – 12, 25, se da marturie despre faptul ca Petru a ramas permanent la Ierusalim si in tinuturile dimprejurul Iudeii.

In anul 58 este scrisa Epistola catre Romani, in care Petru nu este amintit deloc, lucru inacceptabil daca presu­punem ca Petru se afla la Roma. Dar s-a dovedit deja ca nu a fost.

In anul 60 Pavel a urcat la Ierusalim pentru ultima oara, unde a ramas de la Cincizecimea anului 60 pana in primavara celui de-al treilea an: 62-63. Iata ce scrie Luca despre aceasta in Faptele Apostolilor:

Si sosind la Ierusalim, fratii ne-au primit cu bucurie, Iar a doua zi Pavel a mers cu noi la Iacov si au venit acolo toti preotii(21, 17-18).

Nu se relateaza aici daca, in afara de Iacov, vreun altul dintre Apostoli se gasea la Ierusalim. De aici se pot face doua supozitii: fie ca Apostolii erau in diaspora, fie ca nu au fost mentionati din lipsa unui motiv important. O a treia ipoteza, a probabilitatii de a se fi deplasat Petru la Roma, nu se sprijina pe nimic, deplasarea la Roma fiind respinsa de Faptele Apostolilor (28,20-31), astfel incat Petru nu era la Roma nici pe la anul 60. ,

Pe la anii 61 – 63, pe cand se afla in inchisoare, Pavel scrie Epistola catre Efeseni[1]. Prima epistola soborniceasca a lui Petru adresata iudeilor din diaspora Pontului, Galatiei, Capadociei, Asiei si Bitiniei a fost scrisa in urma celei catre Efeseni a lui Pavel, dupa cum indica numeroasele asemanari si identitati lexicale dintre ele, ceea ce indica faptul ca Petru a avut cunostinta de ea si ca era primita de toti. Epistola lui Petru indica drept loc al scrierii ei Babilonul, fapt care arata ca Petru se afla in Babilon pe durata tinerii in inchisoare a lui Pavel.

Teologii Apusului, dorind sa uneasca cele separate si sa anuleze distantele dintre Roma si Babilon, au inteles Babilonul ca fiind Roma si, printr-o modificare inovatoare, au vorbit de Roma in loc de Babilon. Este, intr-adevar, o mare reusita si o nascocire inteleapta, insa totodata o za­darnica risipa de inteligenta, fiindca nepotrivirile care reies din textul epistolei concureaza cu dificultatile pe care le presupune anularea distantelor dintre cele doua tinuturi. Este adevarat ca Eusebiu face referire la o anume varianta amendata a denumirii Babilonului, si aceasta din cauza ca a urmat de buna credinta referintele anumitor teologi rasariteni. Insa, asa cum vrem sa dovedim, Eusebiu, in calitate de cronicar, iar nu de interpret al Scripturilor, istoriseste traditiile. Babilonul este Babilonul si nu Roma; iar faptul ca este vorba despre Babilon se vede din continutul insusi al epistolei. Apostolul, scriind iudeilor din diaspora, spune la sfarsit ca imbratiseaza Bisericile „Biserica cea aleasa din Babilon si Marcu, fiul sau”. Iar Marcu era episcopul Bisericii din Egipt. Dar si daca nu era pe atunci episcopul Egiptului, acest fapt nu justifica deloc schimbarea Babilonului in Roma; asadar, in anul 63 Petru se afla in Babilon. Iar faptul ca Babilonul era Babilon si nu Roma, asa cum spun unii, este atestat si in epistola a doua catre Timotei a lui Pavel, in care Pavel ii scrie lui Timotei, zicand: „Ia pe Marcu si adu-l cu tine, caci imi este de folos in slujire” (4, 11). Epistola aceasta a fost scrisa de la Roma – daca acceptam ca Babilonul este Roma si daca acceptam ca Petru era la Roma, atunci Marcu ar fi fost impreuna cu el. Dar atunci cum de-i scrie Pavel lui Timotei sa-l aduca cu sine pe Marcu? Asadar, de vreme ce acolo unde era Marcu era si Petru, rezulta ca Petru nu era la Roma, ci in Babilon. Nu este de mirare faptul ca Marcu este invitat de Pavel de vreme ce Apostolii nu erau episcopii unei cetati anume, iar aceasta epistola a fost scrisa aproximativ pe la anul 66, perioada de timp in care lui Marcu ii era imposibil sa porneasca din Babilon si sa vina catre Timotei, chiar daca socotim ca era vorba despre Babilonul cel mare. Asadar Petru nu era la Roma nici pe la anul 66. S-au implinit astfel cei 25 de ani fara ca Petru sa se fi deplasat la Roma.

Daca sfintele moaste ale Apostolului Petru au fost mutate la Roma sau daca Petru a fost adus si a mucenicit la Roma nu cunoastem, deoarece istoria tace, iar din fragmentul lui Clement nu reiese ca a mucenicit la Roma. Dar chiar daca a mucenicit acolo, a fost adus pentru a mucenici si nu s-a deplasat ca propovaduitor al cuvantului dumnezeiesc, nici nu a fost intemeietor al Bisericii Romei.

Marturii culese din istorie si din Scripturi

In Cronica pascala a Alexandriei (vo1I, pag. 432) este infa­tisata urmatoarea traditie: in anul acesta (indict. 11, 3) Marcu Evanghelistul a plecat pentru a vesti cuvantul lui Hristos egiptenilor si alexandrinilor, intemeind mai intai Bisericile Alexandriei in fruntea carora a stat timp de 22 de ani. Desi nu este intru totul exacta, aceasta traditie indica totusi faptul ca Marcu a petrecut destui ani in Egipt.

Potrivit lui Eusebiu, Marcu a murit in Egipt in anul al 8-lea al domniei lui Nero, care a imparatit de la anul 54 pana la anul 68. Deci anul al 8-lea coincide cu anul 62. Iata cuvintele lui Eusebiu:

Iar in anul al optulea al imparatiei lui Nero, Anianos ii urmeaza primul la slujirea comunitatii din Alexandria lui Marcu Apostolul si Evanghelistul; si era acesta barbat iubitor de Dumnezeu si minunat intru toate[2].

Asadar, moartea Apostolului Marcu s-a petrecut in anul 62. Si fiindca epistola lui Petru il mentioneaza pe Marcu rezulta ca ea este ulterioara primei epistole scrise de Pavel din inchisoare, cea catre Efeseni, scrisa pe la anii 60 -61. Rezulta faptul ca epistola lui Petru a fost scrisa putin dupa cea a lui Pavel catre Efeseni, pe care Petru a vazut-o, si, prin urmare, cu putin inainte de moartea lui Marcu. Asadar Petru se afla in anul acela alaturi de Marcu in Egipt, iar Babilonul este Babilonul Egiptului, cel aflat la sud de Helipoli. De aici si tacerea lui Petru asupra Babilonului acelui din Siria, care este ascuns sub numele de Asia. Deci in zadar se zbat inventatorii Babilonului imagi­nar, in locul caruia aseaza Roma pentru ca Petru sa se deplaseze acolo. Petru a ramas nemiscat in Babilon. Martu­riile aduse de teologii apuseni pentru a dovedi vechimea Babilonului imaginar la care ne-am referit (si caruia ii substituie Roma) nu au nici o valoare, fiindca il inter­preteaza gresit pe Eusebiu si fiindca Eusebiu si-a extras informatiile din izvoare tulburi. Acesta prezinta ca adevar istoric si povestea despre Simon Magul pe baza careia e sprijinita opinia scrierii la Roma a Sfintei Evanghelii dupa Marcu, lucru pe care-l relateaza si Clement Alexandrinul[3]. Asadar Babilonul este Babilonul, iar nu Roma, iar in primii ani ai prizonieratului lui Pavel, Petru se afla alaturi de Marcu in Babilon.

Perioada de timp a sederii lui Petru in Egipt este sta­bilita din doua informatii istorice care certifica datele deja prezentate. Informatiile acestea, desi nu intru totul exacte, sustin totusi faptul ca Petru se afla in Egipt de la anul 62, an in care a scris cea dintai epistola soborniceasca din Babilonul Egiptului.

Insa, informatia istorica a lui Eusebiu despre data mortii lui Marcu pare inexacta, deoarece, potrivit epistolei lui Pavel catre Coloseni (4, 10) si a celei catre Filimon (v. 24), ambele scrise de la Roma, Marcu se afla alaturi de Pavel, iar in epistola a doua catre Timotei il cheama pe acesta la Roma. Cea dintai dintre aceste epistole a fost scrisa in anul 63 sau 64, iar cea de-a doua pe la anul 65 – 66. Asadar informatia istorica a lui Eusebiu despre timpul mortii lui Marcu nu poate fi exacta. Ceea ce este indicat cu precizie atat de istorie, cat si de epistole este faptul nedeplasarii lui Petru la Roma si slujirea lui Marcu alaturi de Pavel de la anul 62 – 63 pana la anul 66, poate si mai mult.

Nu poate fi corecta nici ipoteza deplasarii lui Petru la Roma pe durata sederii vreme de doi ani a lui Pavel acolo, deoarece Faptele Apostolilor si Epistola a doua catre Timotei si cea catre Evrei neaga acest lucru. Faptele Apostolilor spun (28, 30-31):

Iar Pavel a ramas doi ani intregi in casa luata de el cu chirie, si primea pe toti care veneau la el, pro­povaduind imparatia lui Dumnezeu si invatand cele despre Domnul. Iisus Hristos, cu toata indrazneala si fara nici o piedica.

Cu aceste cuvinte se incheie Faptele Apostolilor. Ce rezulta deci din cuvintele lui Luca? Rezulta oare ca Petru s-a deplasat la Roma? Rezulta oare ca Pavel a marturisit la Roma? Desigur nu. Ce rezulta asadar? Rezulta faptul ca pe la anii 65 – 66 Petru nu era la Roma si faptul ca Pavel nu mucenicise inca si ca el singur, timp de doi ani, a propovaduit la Roma imparatia lui Dumnezeu. Aceasta marturie o sprijina si Epistola a doua catre Timotei (4, 9-22), in care Pavel scrie catre Timotei:

Sileste-te sa vii curand la mine. Ca Dimas, iubind veacul de acum; m-a lasat. Numai Luca este cu mine… La intaia mea aparare, nimeni nu mi-a venit in ajutor, ci toti m-au parasit. Sa nu li se tina lor in socoteala! Dar Domnul mi-a stat intr-ajutor si m-a intarit, pentru ca, prin mine, Evanghelia sa fie pe deplin vestita si s-o auda toate neamurile; iar eu am fost izbavit din gura leului.

Ce reiese din cuvintele lui Pavel?

Faptul ca era sin­gur;
1. ca cei din jurul lui l-au parasit, cu exceptia lui Luca;
2. ca s-a aparat;
3. ca Domnul S-a aratat si l-a intarit, pen­tru ca prin el propovaduirea sa ajunga la urechile si la cunostinta tuturor neamurilor 4. si ca a fost izbavit din gura leului.
Din primul punct reiese faptul ca Petru nu era la Roma; din al doilea, faptul ca Luca este martorul credin­cios; din al treilea, faptul ca s-a aparat de doua ori inaintea cezarului Nero (lucru indicat de subinsemnarea de la sfarsitul epistolei) in legatura cu acuzatia pentru care a fost adus legat la Roma, iar nu pentru acuzatia de incendiere a Romei; din al patrulea, faptul ca l-a intarit pe el Domnul, pentru ca prin el vestea cea buna sa ajunga la cunostinta si auzul tuturor neamurilor, ceea ce arata ca misiunea lui apostolica nu s-a terminat, ci ca se deschide inaintea lui un nou stadiu al luptei; iar din al cincilea, faptul ca a fost salvat din primejdia abatuta asupra lui, fiind dezlegat si lasat liber; faptul ca a fost declarat nevinovat si disculpat de acuzatiile aduse impotriva lui. Felonul si pergamentele pe care cere sa i le aduca Timotei indica o dorinta a unui om liber si nu a unuia aflat in legaturi. Asadar Pavel, pe la anii 65 – 66 petrece liber la Roma, lucru acceptat de multi dintre cercetatorii care vorbesc si despre o a doua depla­sare a lui Pavel la Roma, cand se spune ca a suferit moartea muceniceasca. Lucrul acesta, insa, nu este marturisit de Sfintele Scripturi.

Deci, de vreme ce Pavel nu a murit in anul 66, ci a realizat si o noua calatorie misionara, cum se face ca a mucenicit impreuna cu Petru in anul 66 pe cand s-ar fi aflat la Roma?

[1] Am scris anterior ca epistola catre Efeseni a fost scrisa de la Roma, fiindca marturia spune ca a fost scrisa din inchisoare, dar Pavel a fost in legaturi si in Iudeea. Daca insa consideram Roma drept loc al scrierii, atunci datarea se avanseaza.
[2] Eusebiu, Istoria bisericeasca, cartea a II-a, cap. 24.
[3] Ibidem, cap. 14-15.

extras din cartea De ce papa si supusii lui s-au despartit de Biserica lui Hristos?,
de Sfantul Nectarie de Egina