Împărtășania "aseptică" și Dumnezeul "de unică folosință"

    Împărtășania "aseptică" e unul din colectivismele seculare ale ordinii de azi... Viața e emoție. Dar și rațiune. Trebuie să ne deprindem să ne cultivam, din cand in cand, ratiunea, ca sa stim sa ne gestionam mai bine emotiile. Ca să nu avem numai reacții "emotionale" și atât... 

     Iată, să facem un exercițiu de gândire critică. Un exercițiu de care mass-media, presa, televizorul ne-au dezobișnuit de mult, învățându-ne să gândim uniform, global și... la fel. Dar dacă nu reînvățăm să gândim cu mintea noastră dată de Dumnezeu, cu rațiunea noastră profundă, cu "a cui" altă rațiune vom gândi...? Cu rațiunea lumii fără Dumnezeu. Sau, mai exact, cu rațiunea "dumnezeului" lumii fără Dumnezeu - dacă se poate spune așa. Ceea ce este o alternativă teribilă, pentru orice fiu și fiică a Creatorului. 

     Cu toții am auzit de ultimele măsuri, "recomandări" impuse de Institutul Național de Sănătate Publică pentru redeschiderea bisericilor și accesul la slujbe după 15 mai. Cele mai multe rezonabile, cumva, în conditiile actuale. Dar printre ele, clauza draconica: "recomandarea" să "evităm Împărtășania dacă nu se pot asigura lingurițe și pahare de unică folosință...". În fapt, ce ni se propune/dispune prin această formulă soft? Ni se propune/dispune ca noi să ne raportăm la Trupul și Sângele Domnului - în care credem ca medicament al vieții veșnice - de pe poziția celui care, de principiu, nu crede! Cu alte cuvinte, suntem invitați ca în fața unui act de cult sacramental, miraculos, liber și asumat, să adoptăm poziția celui secular care nu crede și nu participă la el. Iar aceasta e o încălcare explicită a principiului autonomiei și libertății cultelor față de stat, consfințită de Legea 489/2006, ca și o încălcare a libertății de conștiință, statuată de art. 29 din Constituția României. 

     Și ce ni se propune/dispune să încalcăm, mai exact? Nimic mai puțin decât mărturisirea de credință pe care o facem înainte de Împărtășire ("cred, Doamne, și mărturisesc, ca acesta e însuși Preacurat Trupul Tău și acesta e însuși scump Sângele Tau..."), ca și cea de conștiință când ne împărtășim în auzul cuvintelor: "Trupul lui Hristos primiți și din izvorul cel fără de moarte gustați...". 

    Și de ce ar trebui să ne deranjeze schimbarea ritualului "exterior", dacă noi, cei care credem, primim, în fapt, același conținut euharistic? Pentru că valoarea acelui conținut, oferit prin forma exterioară (modul de Împărtășire) este alienată sau negată cu totul. Ritualul "exterior" al Împărtășirii (potir și linguriță unică) trebuie să exprime valoarea de conținut a Împărtășirii, adica comuniunea din același Trup și Sânge. Dacă eu nu mai sunt lăsat prin ritualul exterior să exprim conținutul Tainei, să-l arăt, să-l sugerez, să-l ofer ca mesaj... atunci ce rămâne din mesaj pe de-a întregul? Căci Tainele nu pot fi despărțite de mesajul și simbolul lor. În fapt asta înseamnă "profanarea" Tainelor - privirea Tainelor din perspectiva celor "profani". La fel ca și cerința de a "demonstra" ca Împărtășania nu produce îmbolnăvire (ceea ce așa și este, vezi studiile și cazul slujitorilor cu IPS Pimen), care este viciată în premisele ei. 

    La un nivel mai adânc, ce idee ni se introduce în subconștientul nostru? Ideea că ordinea religioasă, ritualul de credință trebuie făcut "aseptic" după modelul lumii seculare în care trăim. Că miracolul trebuie sa fie "sigur"... Și aici vine ideea cea mai insidioasă. NI SE DĂ VOIE SĂ CREDEM ÎN ÎMPĂRĂȚIE, ATÂTA TIMP CÂT ÎMPĂRĂȚIA E DUPĂ CHIPUL LUMII ACESTEIA. Fiecare dintre noi putem sesiza potențialul teribil al acestei idei... La un nivel mai juridic, să zicem, al libertății de conștiință, suntem obligați să luăm "Medicamentul" ca și când n-am crede în el. Și aici e încălcarea libertății și a suveranității noastre ca ființe. 

      Noi nu impunem altora să creadă în puterea vindecatoare a acestui medicament, prin urmare nici să se împărtășească cu el. Dar nu putem accepta să ni se impună nouă, celor care credem, viziunea celui care nu crede și nu participă la Împărtășire. Asta e definiția încălcării autonomiei și libertății de cult, și a negării unui mod de viață religios și asumat. În fapt, aici e "colectivismul" secular de care vorbeam. Nimeni nu mai e lăsat să fie ceea ce este, nici măcar în viața lui religioasă, în comunitatea lui publică/privată dacă nu se aliniază la ordinea seculară a lumii, devenită "ordine publică". 

     Dacă credem că aici pierdem numai noi, creștinii practicanți, ne înșelăm. Nici alții nu ar trebuie să se bucure de "răul" nostru... Pentru că libertatea care ni s-a luat nouă azi, li se va lua, mâine, lor. Oricât de religioși sau nereligioși am fi, vin "colectivisme" peste noi care ne omogenizează pe toți. Același gen de "colectivisme" din care a venit și cel cu Împărtășania aseptică: vaccinarea obligatorie, 5G-ul, educația sexuală obligatorie în școli etc. etc. Toate sunt paradigmele ideologice ale noii ordini în care trăim, care pe omul credincios nu-l va lăsa să fie credincios, iar pe omul "liber-cugetător" nu-l va lăsa să "cugete" decât în tiparele ordinii noi: Statul și legea devin noul Dumnezeu și singura autoritate morală, reflexivă și de conștiință. Ai voie să ai conștiință, atâta timp cât "conștiința" ta e seculară, uniformă cu a celorlalți și, mai ales, supusă. 

     Există legături tainice între noi ca societate, dincolo de biologic. Există un "aluat" comun în noi care ne facem să ne simțim un Trup și o Prezență. Există legături nevăzute care fac ca ce aleg unii să sufere și alții. Dacă noi, poporul, acceptăm, rând pe rând, toate celelalte colectivisme seculare (vaccinarea obligatorie, 5G, educația sexuală), atunci preoților și ierarhilor le va fi foarte greu să nu accepte acest "colectivism" al Împărtășaniei aseptice. Pentru că și ei sunt oameni și moștenesc și ei fricile, insecuritatile și vulnerabilitatile noastre ca popor. De acasă, de la mama, de la tata, de la societatea întreagă... 

     Cu fiecare compromis care se mai face în societatea noastră românească (85% teoretic ortodoxă), ceva se inchirceste și se incuibeaza în sufletul lor. O nouă frică, o nouă nesiguranță. Așa a lăsat Dumnezeu, în înțelepciunea Lui, să fim tari sau slabi unii împreună cu alții. Dacă cădem, să cădem împreună. Ca să nu ne putem ridica decât împreună. Și dacă vrem Superumani, să știm că Superumanii își iau, intr-un fel, puterea de la popor. Ca apoi să poată fi puternici pentru popor. Sa-i linistim, sa-i încurajăm, să le spunem ca suntem cu ei. Fiindcă preoții și călugării sunt printre cei mai atacati si disprețuiți oameni din această țară. De ani de zile. Să nu credem că asta nu lasă urme în suflet, chiar și la cei mai tari... E Crucea noastră, dar n-o putem duce fără încurajarea poporului. Fără să fim încurajați să suferim ce suferim, fiindcă dragostea poporului, ca trup al Bisericii, e cu noi. Fiindcă oricine - privat mult timp de dragoste, barfit, dispretuit - devine o umbră din omul care-a fost. Și din cel care ar fi putut să fie... 

    Să fim curajoși împreună. Să ne apărăm libertatea împreună. Și să (re)învățăm să gîndim critic împreună. Religioși sau mai puțin religioși. Pentru că nimeni nu ajunge la potențialul lui de om adevărat și împlinit atunci când se lasă strivit de "colectivismele" lumii fără Dumnezeu. Acea "colectivitate" ne va face mereu să ne simțim singuri. Dar comuniunea cu un Cer deasupra - și, cine știe, poate și un Creator - ne va face să ne simțim cu toții, ca chipuri ale aceleiași Persoane. Și părti din aceeasi Fericire. 

     În afara împărtășirii nu există Biserică. Ți-o poate spune orice babă neînvățată. În niciun sens și în niciun chip, oricâte interpretări omenești am dori noi să găsim. Au știut-o bunicii bunicilor noștri. Au auzit și părinții noștri ceva, dar s-a diluat în cei 50 de ani de comunism. Știm și noi. Însă doar știm. Pentru că în realitate, foarte puțini dintre români ne împărtășim cu Viața din Potir. 

    Fără a apela la generalizări masive, TRĂIM O DRAMĂ A EUHARISTIEI în poporul nostru. O criză a Împărtășirii. Preferăm surogatele. Ne înghesuim pe la Aghezmuri, la miruri de la Ierusalim, la alte uleiuri de prin candele de aiurea, pâinici „sfințite” și lumini miraculoase, dar ne ferim de POTIR. Este o realitate și nu trebuie negată. Conștientizată, da, pentru că am ajuns timpul ca în anul 2020, drama Euharistiei să se adâncească atât de mult încât Statul, să propună „evitarea” Împărtășirii și să ofere „rețeta” administrării unui Dumnezeu de unică folosință . 

    Chiar dacă comunicatul din această seară sună politic corect, drept „recomandări” și „precauțiuni speciale”, nu sunt nimic altceva decât zorii unei noi provocări Euharistice. O dramă a Euharistiei. Din a cărei amăreală vom gusta cu toții. 

     Deși suntem cetățeni a unei alte Împărății, noi puținii creștini, câți mai suntem ai Domnului, trăim vremelnic și în împărăția lumii. În mod normal, nu ar trebui să se amestece una cu alta, precum uleiul și apa. Din motive bine știute de către unii, un compromis mic aduce întotdeauna o presiune mare, s-a ajuns ca paharul astăzi să ne fie tulbure. Apă cu ulei. Normalitatea – apă și ulei. În cazul nostru cineva le agită să devină una. 

    Dar UNA este doar Biserica. Stâna lui Dumnezeu, dacă valul de progreșiști ne tot numesc „oi” și alte necuvântătoare. Și, ca în orice stână, avem de „baci” pe Hristos, iar de câinii vrednici nu ducem lipsă. Avem și rețeta de caș. Ce se cheamă Teologie Liturgică. O adevărată știință internațională. Cu nume grele. Cu milioane de pagini redactate în cel mai științific mod, cu reviste internaționale, așa cum este genetica pentru Medicină. Așa ne este nouă și Liturgica. Ce ne spune și la ce folosește? Pe scurt, pentru toți, ne transmite cum să-L slăvim pe Dumnezeu în rugăciunea noastră. Pentru fiecare cuvințel din slujbele noastre, avem o istorie, avem o explicare practică ce ne răspunde la întrebarea: „de ce s-a ajuns la acest rezultat? Cultul Bisericii, cu precădere, dumnezeiasca Liturghie, este un organism viu. Ca o ființă vie. Ce se mișcă necontenit de 2000 de ani. Însă organismul acesta viu cel îl numim viața Ortodoxiei, nedespărțită de credincioși, are ca baston de sprijin, tocmai această Liturgică. Fără baston nu se poate. Ne putem împiedica. Știința aceasta s-a născut cu mult timp înainte ca statului național român să-i dea mustățile. Și pe lângă baston, ființa aceasta vie, mai are la subraț o carte ce se cheamă Liturghier. Cea mai veche carte tipărită la noi, la români. De la Macarie, la Coresi, Dosoftei, Varlaam, părintele Vintilescu și Ene Braniște, Liturghierul este poate cartea care a păstrat cea mai mare unitate din toate timpurile. 

    De 512 ani, la noi, la români, nimeni nu a îndrăznit să se amestece în regulile Bisericii. Nici turcii, nici vremelnicii greci, nici austriecii sau ungurii, nici măcar tovarășii comuniști. Dar ce sunt mulțimea anilor, experiența istoriei sau ce valoare mai are istoria culturii pentru valul progresist de astăzi? Trotinetele la putere. Și sloganurile… Așa cum nimeni nu se amestecă în legile Statului, în medicația propusă de către doctor, în procedura de stingere a incendiului pentru pompieri, așa, nicio autoritate lumească nu are dreptul să ne spună cum să ne împărtășim la Dumnezeiasca Liturghie. Din palmă, din Lingurița Euharistică, direct din Potir, modul împărtășirii noastre, este doar treaba Bisericii. Exclusiv. Ce are la îndemână o adevărată știință – Liturgica. 

    „A se evita” oferirea Euharistiei este certificatul de comă indusă a Bisericii În toată nebunia pandemiei, bucuria deschiderii bisericilor în România ne este tuturor Înviere. Poate, știe Domnul, de ce noaptea ce ar trebui să ne fie luminoasă, ne este doar noapte. Pentru că autoritatea, legiuitorul, cu un deget ne-a dat, ce era de fapt un drept al nostru și cu toată mâna ne-a luat mult și bine. 

    Drama cea mare nu sunt cei 8 metri pătrați – știm creștini ce ar sta și într-un picior ca un cocostârc, doar, doar să participe la Liturghie, ci formularea tristă și amară „a se evita” oferirea Euharistiei. Din acest motiv, „câți mai suntem credincioși” așa cum îl întreabă Arhiereul pe diacon la începutul Liturghiei, trebuie să spunem din toți plămânii că „FĂRĂ LITURGHIE ȘI EUHARISTIE NU EXISTĂ BISERICĂ.” 

    Nu există „evitare”! Dacă acceptăm „evitarea” vom intra în moartea clinică a Bisericii, ne vom semna singuri certificatul de comă indusă a Bisericii! Și cine știe, dacă și când ne vom mai trezi din comă? NU, de 1000 de ori. 

    Vinovații? Noi ne suntem, pentru că „am relaxat”, tot este un cuvânt la modă astăzi, evlavia Euharistică. Am făcut Euharistia „borș cu mămăligă” – vorba scumpului moș Cleopa din cerdacul Sihăstriei ori pișcot de luat printre zâmbete și ghionturi la Cununie, acolo unde altă dată era o Euharistie întreagă. Am lăsat să ne împărtășim „de patru ori pe an, în cele patru posturi, ori doar în cel al Păresimilor” – frază ce trebuie decupată din Învățătura de Credință și așezată în lada istoriei. Câți ne mai suntem, să ne fim doar în jurul Potirului. Fără a accepta „evitări”. Ci doar „atrageri” la Hristos, Calea, Adevărul și Viața noastră! 

 Ierodiacon Iustin T.

Ce e Euharistia? 

      În 2000 eram la Praga, într-un proiect european. Am participat la o Mesă protestantă. La sfârșitul slujbei, am vorbit cu "preoteasa" reformată, în sacristie. În timp ce vorbeam, femeia a luat potirul cu vin care fusese la slujbă și l-a vărsat în chiuvetă. Am izbucnit în lacrimi. Și eu și ceilalți doi ortodocși. Apoi ne-am liniștit. Vinul ăla nu era Sfântul Sânge, nu fusese o Liturghie, doamna aia n-avea har și succesiune apostolică, nu era preot. Era doar un simulacru simbolic, o amintire a Cinei celei de Taină, un ritual sec. 

      În Biserica Ortodoxă, Sfânta Euharistie este Dumnezeu Însuși, Trupul și Sângele lui Hristos, Hrana cea nemuritoare, Izvorul vieții, Iubirea infinită, Rădăcina umanității, Capul Bisericii, Crucea plină de Sângele lui Dumnezeu. Pentru ea ne dăm viața, postim, ne spovedim, ne rugăm, ne pregătim, o primim cu lacrimi, nu scuipăm, nu sărutăm nimic în acea zi, preoții consumă cu sfințenie toată Euharistia care rămâne după toți oamenii. 

     Ea e Viața lui Dumnezeu intrând în sângele nostru. De aceea nu putem s-o aruncăm cu plasticul de unică folosință, nu putem s-o dezinfectăm, că arde universul cu focul iubirii Celui răstignit, nu putem s-o dăm celor nepregătiți că e Foc din cer care devine suferință veșnică oamenilor care o batjocoresc. 

     Și vă mai spun ceva: noi stăm toată ziua la sfat cu Dumnezeul cerurilor și știm care e sfârșitul celor care ne prigonesc. Dar totuși, din iubire de oameni, ne cucernicim și îi rugăm să nu se arunce în iezerul cel de foc.

Necunoscut

Șahul incorect politic - poveste ilustrativa

Corectitudinea politică are la bază idea că oamenii ar trebui să aibă grijă să nu se exprime sau să acționeze într-un fel în care ar putea să ofenseze, excludă sau marginalizeze un anumit grup de oameni dezavantajați social sau discriminați.

Corectitudinea politică este o ipocrizie. În fapt, discriminarea (etnică, rasială, contra homosexualilor și a femeilor) este în primul rând un fenomen social și comportamental. Simpla schimbare a cuvintelor (rom în loc de țigan) nu va îmbunătăți relațiile dintre români și țigani. Termenii adoptați ca fiind corect politici devin foarte repede receptați ca fiind peiorativi. De exemplu, invalid a devenit într-un timp foarte scurt handicapat, apoi persoană cu dizabilități, apoi persoană cu nevoi speciale.
În spiritul gândirii politice corecte, a admira pe cineva sau creația cuiva este o blasfemie, pentru ca înseamnă a recunoaște inegalitatea dintre oameni. Ideea de a acorda premii pentru anumite merite este și ea condamnată pentru că premierea unora ar însemna „jignirea” și „punerea în inferioritate” a altora. În cartea sa „A Study Of Our Decline” (Un studiu al declinului nostru), filosoful Philip Atkinson (n. 1947) se exprima astfel: Folosind scuza de a nu vrea să ofenseze pe nimeni, “Corectitudinea politică” le impune oamenilor să se poarte precum un nebun care vrea să le facă pe plac tuturor. Adică toți trebuie să se comporte precum acel nebun! Toți trebuie să accepte noțiunile “Corectitudinii politice” ca pe un adevăr. În caz contrar, vai de ei! Este aceeași mentalitate care a inspirat Inchiziția și l-a obligat pe Galileo Galilei să retracteze. Aceeași mentalitate care i-a inspirat pe naziști și a dus la holocaust. Odată ce libera exprimare este băgată în cămașa de forță a adevărului oficial, se ajunge la nebunia care domnește în toate statele totalitare. Viața, atât cea privată cât și cea publică, devine o șaradă golită de sens, în care prosperă iluzia și domnește teroarea.

Trăim într-o democrație, într-un regim civilizat care respectă și garantează dreptul la liberă exprimare. Cel puțin asta ne spune televizorul și asta suntem învățați. Dar oare chiar așa stau lucrurile? Avem voie să susținem sau nu un președinte, un partid, o idee, putem să ne dăm cu părerea despre multe, dar atunci când trecem granița impusă de corectitudinea politică atunci nu mai suntem ”corecți”, nu mai facem ceva bine. Ajungem atunci să comitem o ”crimă de gândire”, la fel ca în romanul politic al lui George Orwell 1984, carte care prezintă o lume totalitară în care era interzis orice gând cu care partidul nu era de acord.

Nu mai avem voie să gândim cum vrem, ci cum ”trebuie”, cum ar dori alții. Libertatea de exprimare trebuie să aibă limite se spune. De acord, însă cred că limbajul obscen sau insultarea țării sunt exact acele limite de bun simț de care e nevoie. Însă atunci când spunem ”țigan” în loc de ”rrom” automat suntem rasiști, incorecți politic, se consideră că am jignit un grup etnic. Dar ce jignire e folosirea numelui istoric al etniei respective? Cine a auzit de rromi până în secolul XX? Până la urmă spunem ”țigan” nu ”cioară”, cuvânt ce poate fi considerat o insultă. Dar corectitudinea politică și-a inventat limbajul ei și nu acceptă ce e înafara acestuia.

Nu este corect politic nici să spunem că mulți țigani fură, că homosexualitatea este o boală psihică sau că nu dorim musulmani în Europa. Atunci devenim incorecți, rasiști, înapoiați, xenofobi, intoleranți, ne sunt puse aceste etichete așa cum celor ce nu erau de acord cu comunismul li se punea eticheta de dușmani ai poporului. Dar dacă asta e părerea unor oameni, e normal să le-o interzică cineva doar pentru că nu o consideră corectă? E normal doar pentru regimurile totalitare.

În multe state europene și din întreaga lume corectitudinea politică se impune pas cu pas ca o ideologie. În România avem o instituție de inspirație totalitară numită Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării care promovează și caută să impună ideile corect politice, totul sub pretextul apărării drepturilor minorităților, fie ele sexuale, etnice, rasiale sau religioase. Și cu majoritatea cum rămâne? Nu majoritatea decide într-o democrație? Încă la noi nu există sancțiuni dure împotriva încălcării principiilor corectitudinii politice, dar în alte țări lucrurile au mers mult prea departe. Voi da un singur exemplu: o fetiță din Anglia a pus în geam o păpușă caraghioasă de culoare neagră, la scurt timp mama sa a fost amendată pentru rasism, gestul fetiței find considerat jignitor la adresa negrilor. Dacă citim presa britanică vom da de o mulțime de astfel de cazuri, unul mai penibil decât celălalt. Dar în occident legile sunt făcute și interpretate în așa fel încât astfel de abuzuri chiar pot avea loc. Ce ar preveni ca astfel de lucruri să se întâmple și în România?

Și ca să nu riscăm să fim incorecți politic, unii politicieni s-au gândit să ne bage pe gât corectitudinea politică, să ne îndoctrineze, pe limbajul lor ”să ne educe”. Că doar e necivilizat și primitiv să avem o părere contrară cu ce se spune în mass-media sau la școală. Tot occidentul e campion și la formarea omului corect politic. Suntem încurajați să ne facem prieteni care aparțin unei minorități, să acceptăm felul lor de a gândi și chiar să ni-l însușim. Mass-media ne bombardează cu multiculturalism și ignoranță, ne prezintă o imagine ideală a unui rai multicultural. Școala ne învață să acceptam pe oricine și orice. Nu mai avem voie să ne punem întrebări, să nu fim de acord, nu e bine. Cât mai avem oare până ajungem ca în SUA unde copiii de grădiniță sărbătoresc ziua homosexualilor și unde crimele minorităților nu sunt reflectate prea puternic în presă că nu le crează o imagine bună?

Așadar e important să ne facem o părere proprie cât mai puțin influențată de sistem, de stat, de mass-media sau de multiculturalism. Să fim capabili să ne facem singuri o părere despre ce e în jurul nostru, pe baza realității, nu a unei iluzii. Comunismul tocmai asta dorea un om care să gândească doar după tiparele impuse de partid, care să devină un robot fidel sistemului și fericit că trăiește într-o minciună. Până la urmă există două categorii de oameni în lumea asta: cei care gândesc singuri și cei pentru care gândesc alții. Voi din care vreți să faceți parte?

Am preluat un articol postat pe Facebook de pagina Coaliției pentru Familie, o istorioara fictivă ce ilustrează perfect ideea de corectitudine politică.

"Predau șah la mai multe școli dintr-o metropolă occidentală. Am mereu cu mine o tablă de demonstrație, pe care arăt copiilor funcția diferitelor piese și explic regulile de mutare.

Copiii, majoritatea între 7 și 10 ani, băieți și fete, de toate etniile și culorile, majoritatea înscriși la șah de gura părinților.
-Deci, copii, la șah avem 16 piese albe și 16 negre. Albul mută primul și...

Un băiețel mai închis la culoare întrerupe:
- E întotdeauna așa? Albul mută mereu primul?
- Da, răspund eu și vreau să continui. Și putem să mutăm ori un pion ori...
- Nu e corect, întrerupe un altul. Ar trebui să mute amândoi primii. Sau negrii să mute primii, că au fost mereu persecutați în istorie...
- Așa e regula, cineva trebuie să mute primul, albul e doar o culoare oarecare, nu e nimic superior, haideți să trecem mai departe. Așadar, cea mai importantă piesă de la jocul de șah este regele...

Clasa murmură. O fetiță ridică mâna.
- Mama mi-a zis că regina e cea mai importantă piesă.
- Nu chiar, zic eu cu blândețe, regina e și ea foarte importantă, de fapt, ca să știți, regina este cea mai puternică piesă din joc.... Copiii par mulțumiți cu asta, mai ales fetele afișează un zâmbet de satisfacție.
- Regina e foarte puternică pentru că poate juca la fel ca tura și ca nebunul.

Fetele protestează.
- Cum puteți spune că o regină mută la fel ca un nebun? Dvs. jigniți femeile!
- Nu, dragii mei, așa este jocul. Nebunul este această piesă (o arăt) care merge mereu strâmb, adică în diagonală.
- Nebun este un cuvânt urât. Nu trebuie să râdem de cei cu dizabilități mentale.
- Bun, dacă nu vă place „nebun”, să știți că în engleză se cheamă „bishop”, ca la biserică. Putem să îi spunem „episcop”.

Alte proteste.
- Dumneavoastră ne vorbiți acum de religie, aici este o școală laică.
- Ok, Ok, încerc să îi calmez, atunci păstrăm numele de nebun. Sau mai bine, bufon. Nebunul era în trecut bufonul care făcea regii și reginele să râdă. Așa e bine? O să îi spunem bufon.

Copii se calmează. Mergem mai departe.
- Cum spuneam, chiar dacă regina e cea mai puternică piesă, totuși regele e cel mai important, pentru că dacă se pierde regele, s-a terminat partida, ai pierdut. Uite, regele este această piesă, care are o cruce pe coroană.
- Crucea este semn religios. De ce nu are o semilună? Sau nici un semn? Cred că ar trebui să îi scoatem crucea, ca să nu ofensăm pe cei de altă religie. Așa am învățat la orele de educație civică.
- Cine se ofensează? Mă uit prin clasă și văd un băiat cu figură orientală. Mohamed, așa te cheamă, da? Te simți ofensat de această cruce de pe capul regelui?

Băiețelul mă privește aiurit.
- Ce înseamnă ofensat, dom’ profesor?
- Ofensat înseamnă supărat (Mă minunez de mine însumi, ce repede îmi găsesc sinonimele...). Este cum te simți atunci când un alt copil îți ia prăjitura sau jucăria favorită, poftim!
- Eu nu am prăjitură și nici jucărie. Sunt din Siria.

Trebuie să schimb vorba, discuția asta nu prevestește nimic bun.
- Așadar, regele...
- Există un singur rege? Întrerupe un băiețel blond.
- Unul pentru fiecare culoare. Unul negru și unul alb. La fel și cu reginele. Una albă și una neagră.
- Nu se poate să fie doi regi albi sau două regine albe? întrerupse iar o fată.
- Nu, zic eu categoric.

Un murmur de dezamăgire.
- Păi nu e corect. Noi știm că există și familii cu doi tați sau două mame. Ar trebui să se poată, nu e corect așa.

Încep să îmi pierd răbdarea.
- Uite, la șah este așa. Șahul s-a inventat într-o țară străină, acum foarte mult timp, și așa era pe atunci. Să trecem mai departe...
- Păi poate atunci erau mai înapoiați, și femeia nu avea drepturi, și nici cuplurile de același sex, dar acum nu mai este așa. Nu trebuie să mai existe discriminare.

Oftez. E cazul să trec să explic alte piese, care nu posedă sex, și nici religie. Regele cu cruce și regina m-au băgat în bucluc.
- Așa, deci, continuăm. O altă piesă specială este calul. Calul are avantajul unic că poate sări peste alte piese. Un nebun – pardon bufon – nu poate avansa aici, la h3 (arăt pe tablă), dacă un pion îi blochează calea. În schimb, calul poate să sară direct de la g1 la f3 (arăt mișcarea).

- Deci numai calul poate face asta, să sară peste alte piese? copii sunt iarăși în blocaj. Dar nu e corect. Are un avantaj special. Nu este egalitate față de celelalte piese.
- Da, așa este, zic eu încurcat, dar e normal să îi acordăm unele drepturi, pentru că este singurul animal din joc. Regele, regina, bufonii, pionii - sunt toți oameni, turnul este un obiect, calul este singurul animal. Trebuie să compenseze într-un fel.
- Așa da, se luminează copii.
- Dar, dom profesor-sare un alt băiat, nu e corect să exploatăm animalele, mai ales la război. Ele nu au nici o vină pentru
conflictele între oameni.

Uf, ce lungă a devenit ora asta! Poate reușesc să scap cu o schimbare de nume, cum am făcut cu nebunul.
- Dacă nu vă place să îi spuneți cal, atunci îi spunem „cavaler”.
Copiii simt că e doar un truc.
- Dar cavaler e cineva călare pe un cal. Tot chinuim animalele.

Simt că explodez.
- Cal, cavaler, măgar, ce contează? Trebuie să îi spunem într-un fel! Avion e bine, că tot zboară peste ceilalți?
- Da, da! E bine așa. Avion e bine.

Și iată cum calul a ajuns avion. Trecem mai departe.
La explicarea capturii, a fost relativ simplu:
- Deci aici, în poziția asta, calul alb, adică avionul, a capturat, adică a luat prizonier un nebun, adică un bufon negru.
- Cum adică prizonier? Ce se întâmplă cu bufonul?
- Nimic, nu mai joacă mai departe. A plecat. A părăsit câmpul de bătălie.
- Aha, se luminează copiii, adică e un fel de refugiat.
- Refugiat! Perfect! Asta e cuvântul potrivit. Merci (nu mai am putere să lupt cu ei).

Ajungem în fine să povestim despre pioni.
- Ăștia mici, de aici din față, sunt pionii. Ei sunt un fel de soldați, care avansează în teritoriul inamic. Dacă ajung cumva pe
ultima linie, se pot schimba în regină. Într-o partidă de șah, am putem avea, dacă toți pionii se schimbă în regină, 9 regine albe pe tablă.

Fetele se înfurie, fac gălăgie, iar băieții își ascund un zâmbet de satisfacție.
- Un singur rege și 9 regine? Femeia nu este egală bărbatului în acest joc, nu e frumos. Nu ne place șahul. Nu mai venim la orele dvs.

Soneria mă salvează. Copiii își strâng caietele, băieții mă salută cu respect, fetele ies îmbufnate din clasă.
Întreb un băiat:
- Ce oră ați avut înainte de ora de șah?
- Am avut literatură și am discutat despre desenele animate ale lui Walt Disney. Doamna profesoară ne-a explicat cum Disney a fost rasist, islamofob și misogin. Albă ca Zăpada era albă, de ce în Aladin hoțului i se tăia mâna, în Lion King nu s-a prezentat nici un om african....

Acum înțeleg şcoala modernă care rescrie istoria. Nu contează că în „Lion King” nu era deloc vorba despre oameni.... Îmi strâng catrafusele și părăsesc școala. Mă bucur că lecția s-a terminat la timp. Tocmai urma să explic o poziție de mat în care albul ar fi sacrificat regina. Nu știu dacă aș fi scăpat întreg..."

(preluata de la max peter)