Grijile vieții și fobiile contemporane - Predică la Duminica a treia după Rusalii

PREDICĂ LA DUMINICA A III – A DUPĂ RUSALII,

Despre grijile vieţii – Mt. 6, 22-33

„Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui 
şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Mt. 6, 33)

Preacuvioși părinți și iubiți frați și surori întru Hristos,

Pericopa evanghelică de astăzi este parte din Predica de pe munte a Domnului nostru Iisus Hristos, unde a rostit și binecunoscutele fericiri. Probabil, unii cu greu înţeleg ceva din aceste porunci dificil de acceptat de iubitorii de sine, iar alţii, mai puţin cunoscători ai învăţăturii noastre creştine, s-ar putea chiar scandaliza. Iată conţinutul acestei pericope:

    „Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care este întru tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult? Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona. De aceea zic vouă: nu vă îngrijiţi pentru viaţa voastră ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea? Priviţi la păsările cerurilor, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele? Şi cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot? Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţini credincioşilor? Deci, nu duceţi grijă, spunând: ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Căci după toate acestea se străduiesc păgânii; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea se vor adăuga vouă“.

 Dreptslăvitori creştini,

 „Grijile vieţii” nu se referă numai la cele de trebuinţă vieţii de aici, sub aspect material, ci şi la cele viitoare, fiind invitaţi, astfel, să ne îngrijim cu deosebire de cele sufleteşti. Mai adânc, trebuie să ne preocupe acele griji spirituale care ne călăuzesc pe drumul mântuitor al cerului.

Dacă ne îngrijim doar de cele materiale, suntem materialişti. Ne îngrijim de cele duhovniceşti, suntem oameni duhovniceşti. Iar felul grijilor noastre ne izvorăşte, astfel, fericire sau nefericire. Preocupaţi doar de cele trecătoare, suntem veşnic frământaţi, panicaţi, nemulţumiţi, cu un cuvânt, nefericiţi. Ne îngrijim de cele ale sufletului, fără a neglija, desigur, cele strict necesare trupului, suntem liniştiţi, împăcaţi, mulţumiţi, cu alt cuvânt, fericiţi, încă din lumea aceasta, nu doar în cea făgăduită.

Iar acum, întorcând privirea spre textul evangheliei, minunându-ne de frumuseţea învăţăturilor, să încercăm o înţelegere mai apropiată a câtorva dintre cuvintele rostite de Mântuitorul nostru Iisus Hristos: „Luminătorul trupului va fi ochiul...”.

Prin „ochi” înţelegem aici nu numai simţul vederii, ci şi mintea, priceperea. Căci spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Ceea ce este ochiul pentru trup, aceea este mintea pentru suflet. După cum atunci când ochii sunt orbiţi, cea mai mare parte a lucrării celorlalte mădulare este pierdută, pentru că li s-a stins lumina, tot aşa şi când mintea este stricată, sufletul se umple de nenumărate rele. După cum cel ce stârpeşte izvorul a secat şi râul, tot astfel cel care strică mintea a tulburat toată osteneala sufletului în lumea aceasta...” (Omilii la Matei, XX, 3).

Pe de altă parte, cunoaştem importanţa ochilor trupeşti pentru o percepţie corectă. Ochii sunt ca nişte ferestre: prin ele noi privim lumea, dar suntem şi priviţi. Starea sufletească a omului se dezvăluie, astfel, în mare măsură prin privire... Bunătatea sau răutatea, lumina sau întunericul, înţelepciunea sau prostia se pot vedea, aşadar, prin intermediul ochiului; se citesc pe fața omului.

„Nimeni nu poate sluji la doi domni...”. Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui Mamona. „Mamona” este un cuvânt care în traducere înseamnă „avuţie, tezaur”, iar în contextul acestui verset este înţeles ca „demon al banului, al avariţiei, al egoismului, al posesiunilor materiale”.

Prin cuvintele de mai sus, Mântuitorul ne îndeamnă să nu fim duplicitari, cu două feţe, să zicem una şi să facem două. Să ne declarăm, adică, fii ai lui Dumnezeu, să părem a fi interesaţi de cele sufleteşti, iar în ascuns să ne preocupe banii, funcţiile, mâncarea, hainele luxoase şi altele asemenea. Ori eşti cu Dumnezeu, ori cu Mamona. Hotărăşte de care parte a vrei să rămâi!

„Nu purtaţi grijă pentru viaţa voastră ce veţi mânca şi ce veţi bea... . Căci pe toate acestea le caută şi păgânii...”. Din capul locului trebuie să înţelegem că Mântuitorul nu îndeamnă la pasivitate, lene, nemuncă. Ne atrage atenţia să nu ne preocupăm, însă, peste măsura cuvenită de cele ale trupului, aşadar spre observarea unui echilibru firesc între grija pentru suflet şi cea pentru materie.

Cei care aud dar nu înțeleg, se scandalizează: Iată, Hristos învaţă pe oameni să nu muncească! Iată un Dumnezeu care-i îndeamnă pe oameni să nu se îngrijească ce vor mânca şi cu ce se vor îmbrăca. Adică, să lenevească, aşteptând să le pice de undeva proverbiala pară mălăiaţă în gura lui Nătăfleață; să plouă, adică, cu mâncare, îmbrăcăminte şi cu toate celelalte lucruri de care avem nevoie aici pe pământ, fără a ne îngriji nicio clipă de ele. Ei bine, nu este aşa!

Aici Hristos și întreaga învățătură a Bisericii ne învață cum să ne raportăm la lucrurile de care avem nevoie, cum să trăim după placul lui Dumnezeu și în folosul nostru și al întregii lumi. Vedem adeseori în jurul nostru oameni care nu ştiu să trăiască. Oameni nefericiţi, care-şi petrec viaţa în abuzuri şi exagerări de tot felul, departe de voia lui Dumnezeu. Există oameni care cred că sinceritatea este slăbiciune, punând în schimb la mare cinste, viclenia şi falsitatea. Oameni care nici măcar în faţa lor înşişi nu-şi mai recunosc slăbiciunile. Există oameni, aşadar, care nu ştiu să trăiască, iar evanghelia aceasta ne învaţă nici mai mult nici mai puţin decât cum să trăim, mergând până la cele mai elementare lucruri din viața noastră, lucruri de care nu ne putem dispensa — hrana şi îmbrăcămintea.

Ce vrea să spună însă evanghelia, să nu ne intereseze deloc nevoile materiale? Îşi propune ea, oare, să încurajeze lenea? Vrea ea să incite la cerşetorie pe cel care, de fapt, ar putea munci şi ar putea să-şi câştige hrana şi traiul său, dar preferă să primească degeaba? Nici pe departe!... Nu se poate ca ea să contrazică pe Sfântul Apostol Pavel care spune clar: „dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce” (II Tes. 3,10). Cum trebuie dar să înţelegem cuvintele din evanghelia de astăzi?

Înţelesul comprimat al evangheliei de astăzi este acesta: nu vă îngrijoraţi peste măsură de lucrurile trupești, dealtfel necesare; să nu pună acestea stăpânire pe voi şi pe sufletele voastre, în aşa fel încât să nu mai puteţi nici măcar zări, din vâltoarea lor, împărăţia lui Dumnezeu! Să nu vă lăsaţi robiţi adică mâncării, băuturii, îmbrăcăminţii, grijilor de tot felul, mai mult decât de Dumnezeu. Să ne îngrijim, adică, în primul rând să-I plăcem lui Dumnezeu, şi abia după aceea de acestea. Să nu-L situăm, aşadar, pe El sub aceste lucruri, căci Dumnezeu este şi Creatorul lor, şi pe toate, ca un Atotputernic, le-a făcut pentru nevoile noastre.

Dumnezeu este gata să fie călăuzitor vieţii noastre, gata să ne ajute în fiecare problemă a noastră, dacă vom şti să I-o cerem. Din păcate însă, sunt atâţia oameni care-L „izolează” mai degrabă, îl limitează pe Dumnezeu la o cruce fugară, formală şi aproape inconştientă. Sunt între noi persoane care uită sau nu iau în seamă faptul că, dincolo de trupul acesta material, care sigur, îşi cere drepturile sale, au şi suflet, de care cel puţin în duminici și sărbători trebuie să se îngrijească în mod deosebit. Sunt oameni care nu înţeleg că nu se poate să slujească şi lui Dumnezeu şi păcatelor. Sunt persoane care şi duminica şi în sărbători şi tot timpul petrec la fel: în fuga aceasta după hrană, după bunuri materiale, după îmbrăcăminte, oameni „al căror dumnezeu este pântecele lor”, potrivit Apostolului Pavel (Flp. 3, 19).

Nu vrea, Doamne fereşte, să ne spună că necesitățile materiale nu au nicio importanţă pentru noi! Dimpotrivă! Haideţi să ne aducem aminte că Mântuitorului Hristos i-a fost milă de mulţimea care şedea şi-L asculta şi, pentru că se făcuse seară şi era înfometată, a binecuvântat pâinea şi peştele şi, înmulţindu-le, a purtat grijă de această nevoie a firii (Mt., cap. 14 şi 15). Nu vrea Dumnezeu să ne spună că nu trebuie să ne îngrijim deloc de mâncare, de bunurile materiale necesare şi de îmbrăcăminte, de sănătatea noastă și a familiei noastre, ci ne interzice să ne facem din acestea mici „dumnezei”, care să se substituie adevăratului Dumnezeu în sufletele noastre. Nu cumva preocuparea noastră numărul unu — grijă, obsesie, stres — să fie de ordin material, iar El să ajungă să ocupe în inima noastră un loc secundar, ultimul loc sau nici măcar acela. Dumnezeu se vrea prezent permanent în sufletul şi în preocupările noastre.

Aşa trebuie să-L receptăm, iar nu în felul în care a ajuns să fie receptat astăzi de tot mai mulţi: ca Unul „îndepărtat” şi izolat undeva în cer, ce asistă pasiv cum se nasc oamenii şi mor, pentru ca după aceea să îi ia la Dânsul sau nu, fără însă a participa la viaţa lor şi ei la a Lui. Eu cred că pe Dumnezeu trebuie să-L receptăm ca pe „un prieten pe care-L ţinem totdeauna de mână” şi pe Care îl simţim totdeauna aproape. El este singurul în măsură să ne ajute în problemele, slăbiciunile şi nevoile noastre. El poate şi-Şi doreşte să fie prezent în fiecare act de-al nostru, numai să-I cerem ajutorul şi „să-L ţinem de mână” permanent.

Bunurile materiale în sine nu trebuiesc condamnate, dacă sunt agonisite cinstit şi administrate creştineşte. „Nu-i condamn pe bogaţi - spune Sfântul Ioan Gură de Aur - ci pe cei robiţi de bogăţie”. Iov a fost bogat, dar nu a fost rob lui Mamona; nu era stăpânit de Mamona, ci-l stăpânea; era stăpân, nu rob. Stăpânea toate averile lui, ca şi cum ar fi fost administratorul unor averi străine. Nu numai că nu răpea averile altora, ci chiar pe ale sale le dădea celor nevoiaşi”. Înţelegem, aşadar, că „a nu purta de grijă ce vom mânca şi ce vom bea”, înseamnă a nu ne preocupa excesiv, peste măsură, egoist, de cele de pe pământ, ignorând aspiraţiile cereşti ale sufletului. Nu a ne lăsa în „voia soartei”, cum se spune, adică a nu munci, aşa cum din păcate înţeleg unii semeni de-ai noştri.

Iubiți credincioși,

În contextul zilelor noastre și a evenimentelor contemporane, există o mulțime de motive de îngrijorare. Astăzi ne confruntăm cu o pandemie și posibil o criză economică, întâmplată sau regizată de puterile oculte, doar Dumnezeu, Cel care a îngăduit aceasta spre folosul duhovnicesc al nostru, știe.

Pe măsură ce coronavirusul s-a răspândit în lumea întreagă, s-au interzis deplasările, s-au anulat evenimentele, s-au introdus acele reguli stricte de carantină și s-au limitat și încă se limitează contactele personale ale oamenilor. S-au închis până și bisericile, spitalele duhovnicești și de multe ori și trupești ale celor ce cred. Vedeți ce face grija de trup peste măsură, grija care Îl exclude pe Dumnezeu din viața omului? Frontierele s-au închis, rafturile din magazine s-au golit, oamenii tremurau și încă mai tremură de frică...

Situațiile de acest fel – fie pandemia COVID-19, fie criza economică sau orice altceva – pot deveni un motiv de frică și îngrijorare pentru cei necredincioși. Această frică și îngrijorare îi face să cadă în una din cele două extreme.

Prima extremă – fatalismul. Dăm mâinile în jos și spunem: „Fie ce-o fi. Când se va întâmpla, atunci și mă voi gândi, dar acum îmi voi continua viața și nu-mi voi face griji cu privire la modul în care aceste evenimente ar putea să afecteze viața mea și a celor din jur.”

Cealaltă extremă – controlul absolut. Suntem paralizați de îngrijorare și ne consumăm toate eforturile, intelectuale și fizice, pentru analiza celui mai rău scenariu posibil. Respectiv, întrucât nu ne putem controla destinul, noi încercăm să controlăm tot ce putem, și chiar și ceea ce nu putem.

Viziunea asupra vieții și morții determină reacția la ceea ce se întâmplă acum. Modul în care puteți să vă descurcați cu frica și îngrijorarea depinde mult de ceea ce credeți despre viață și moarte. Dacă viața aceasta e tot ce avem, atunci există motive de frică. La fiecare colț, de fiecare dată când trecem strada sau când dăm mâna cu cineva, ne poate aștepta sfârșitul. Dacă viața aceasta e tot ce avem, atunci fiecare secundă o considerăm importantă și ocolim orice pericol.

Hristos însă ne învață altceva. Din Sfintele Scripturi aflăm că viața noastră nu este doar o frântură scurtă, care azi este, iar mâine nu va fi. Omul a fost creat pentru veșnicie. Aici suntem doar în treacăt. Chiar dacă trupurile noastre au fost create pentru o perioadă scurtă de timp, sufletele noastre vor continua să trăiască pentru veșnicie, însă trebuie să trăim veșnicia de acum.Un Sfânt Părinte chiar îndrăznea să afirme că cel care nu trăiește raiul încă de pe pământ, adică o viață curată, cu Dumnezeu, în fapte bune și rugăciune, nu va vedea raiul nici după moarte.

În contextul pandemiei trebuie să avem discernământ. Nu trebuie să fim nepăsători crezând că nouă nu ni se poate întâmpla nimic, că sunt credincios, dar nici nu trebuie să ne lăsăm pradă fricii.

Nu trebuie să fim fataliști, că avem așa-zisa nădejde în Dumnezeu, și ne păzește de orice, fără să ne păzim noi înșine în prealabil. 
Am nădejde și credință în Dumnezeu că mă ocrotește și ferește de rele, dar nu trec strada fără să mă asigur, ci doar pe trecerea de pietoni; am nădejde, dar nu conduc peste limita legală; am nădejde, dar mă spăl pe mâini, iau tratament când sunt bolnav, muncesc ca să îmi câștig traiul zilnic. Este un proverb românesc: „Dumnezeu dă, dar nu îți pune în traistă!”  Eu trebuie să mă îngrijesc de mine și de aproapele cât îmi este cu putință, iar ce este peste puterile mele, le las în grija lui Dumnezeu.

Nu trebuie să ne fie frică de boală, foamete și tot felul de necazuri și supărări. Sfânta Scriptură ne învață că există două tipuri de frică: există frica de Dumnezeu și începutul înțelepciunii, iar al doilea tip de frică este cea inspirată de demoni, adică o teamă patologică. Însă, pe lângă acestea două, mai există și un al treilea tip, o așa numită teamă psihologică, ce se referă la nesiguranța și instabilitatea emoțională a unei persoane.

Sfântul Paisie Aghioritul, meditând și făcând o radiografie a lumii contemporane și a sufletului „omului recent”, spunea că în alte vremuri, omul avea o singură teamă – teama sfântă de Dumnezeu. Dar nu o teamă paralizantă, ca de un stăpân dur, neînțelegător și grabnic pedepsitor, ci teama fiului de a nu-și supăra părintele bun și iubitor, care nu l-a întristat niciodată pe copilul său, ci, dimpotrivă, și-a sacrificat întreaga Sa viață pentru binele lui. Teama aceasta sfântă îl făcea pe om să trăiască frumos și virtuos, în dragoste de Dumnezeu și în înțelegere și respect față de semenii săi.

Astăzi, în lumea științei și a tehnologiei, a progresului material și a emancipării nefirești, când inima omului a devenit „de gheață”, insensibilă la durerile celorlalți, ba chiar și ignorantă față de ale sale, frica de Dumnezeu a fost alungată din sufletul omului.

Și fiind alungată din sufletul omului această frică sfântă, observa Sfântul Paisie, în sufletul omului au intrat sumedenie de alte temeri, una mai sfâșietoare decât alta: teama de boală, teama de șomaj, teama de hoți sau pagubă, teama de moarte, „teama de teamă” etc.

Ca să fac o paranteză există peste o sută de fobii, temeri, frici de diferite lucruri sau situații, unele înregistrate ca boli ce necesită terapie sau tratament medicamentos.

Una dintre cele mai viclene temeri este „teama de celălalt”, teama de semeni, teama de „aproapele”. Iar aceasta este confirmată de tratatele sau manualele de psihologie și psihiatrie. De la „teama de a vorbi în public” din perioada comunismului violent și criminal, am trecut, iată, la „teama de aproapele”. Ultimele statistici confirmă faptul că teama cea mai mare a omului contemporan este așa-numita „fobie socială” sau „anxietatea socială”, adică teama de ceilalți. Teama de străini, teama de colegi, teama de prieteni, teama de membrii familiei, ba chiar teama de tine însuți și „teama de teamă”. Spaima că ești urmărit și monitorizat cu scopul de a fi judecat și criticat, clevetit și condamnat.

Proliferarea bolii Covid-19 ar trebui să fie un prilej de verificare și întărire în credință, nu prilej de deznădejde și temeri. Atitudinea de discernământ a creștinului trebuie să aibă o dublă direcție.

În primul rând, după cum am mai spus, suntem datori să întreprindem tot ceea ce ține de noi în prevenirea bolii, iar dacă aceasta s-a instalat deja, să luptăm cu toate puterile pentru vindecarea trupească. În această lucrare, trebuie să țină cont sau să respecte recomandările medicale autorizate, având convingerea că medicii și lucrarea lor sunt „mâna lui Dumnezeu” întinsă asupra lumii, spre tămăduirea ei fizică și spirituală.

Însă, mai presus de toate, creștinul trebuie să își îndrepte gândul curat și rugăciunea stăruitoare spre Milostivul Dumnezeu, Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre, de la Care vine „toată darea cea bună și tot darul desăvârșit”, spre mântuirea noastră și a lumii. Cu alte cuvinte, să nu ne temem a înfrunta, împreună cu Hristos, boala – oricare ar fi aceasta. Mai degrabă să ne temem a trăi, aparent sănătoși fizic, dar bolnavi și infirmi sufletește. Să alegem frica de Dumnezeu cea mântuitoare, care ne vindecă de fricile nefirești cele tulburătoare!

Frați creștini,

În loc de concluzie, vă istorisesc o minunată pildă despre Pronia dumnezeiască:

Se spune că un om cu viaţă îmbunătăţită a primit la bătrîneţe de la Dumnezeu darul de a-şi vedea trecutul. Şi-a revăzut viaţa pe care a parcurs-o, paşii pe care i-a făcut în viaţă ca pe nişte urme moi pe nisip. Şi, întorcându-se şi reluându-şi firul vieţii sale de la început, a văzut că, de cele mai multe ori nu era numai o pereche de paşi, ci două. Alături de urmele sale pe nisip era încă o pereche de paşi, şi i-a zis Dumnezeu: Acestea sunt urmele Mele, care au fost alături de tine şi ţi-au călăuzit paşii, sprijinindu-te totdeauna. Uitându-se mai bine însă, omul nostru a observat că, în clipele cele mai grele ale vieţii nu mai erau două perechi de urme, ci doar una, şi atunci a strigat la Dumnezeu şi I-a zis: Bine, Doamne, tocmai în clipele cele mai dureroase şi mai grele şi când aveam nevoie mai multă de Tine, m-ai lăsat singur? Și i-a zis Dumnezeu: În clipele cele mai grele din viaţa ta, pentru că M-ai slujit şi M-ai iubit, pentru că M-ai chemat totdeauna şi M-ai dorit, atunci Eu te purtam pe umerii Mei!…”

Fie ca Dumnezeu să ne poarte pe calea cea îngustă, dar mântuitoare, ca să Îl slăvim, în veacul cel viitor, împreună cu îngerii, cu Preacurata Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, și cu toți sfinții: Slavă Ție, Treime Sfântă: Tatăl Care ne-ai creat, Fiule Care ne-ai mântuit prin Răstignirea și Învierea Ta și Duhule Sfinte, Care ne-ai îndumnezeit! Amin.

M.H.

Credință si mărturisire. Reflecții ale bucuriei Învierii în vremea pandemiei

    Învăluită în taină și negrăită bucurie, Învierea din morți a Domnului nostru Iisus Hristos, numită și ,,Sărbătoarea sărbătorilor”, este fără tăgadă momentul de maximă vibrație spirituală din întreaga panoplie de Praznice Împărătești cuprinse în calendarul liturgic anual al Bisericii. Întreaga creație se (re)conectează acum la sursa de har și lumină divină, ca o pregustare, chiar și pentru o singură noapte, din slava lui Dumnezeu cel nemărginit, ca preambul al iubirii eterne și al bucuriei mai presus de fire din Împărăția lui Dumnezeu, în care vor locui sfinții după Învierea de Obște: Acum toate s-au umplut de lumină: și cerul și pământul și cele de dedesubt. Deci să prăznuiască toată făptura Învierea lui Hristos, întru Care s-a întărit. (Canonul Învierii, Cântarea 3, Stihira a II-a). 

     Creștinul practicant, după cele șase săptămâni ale Postului Mare în care a avut de parcurs un adevărat urcuș duhovnicesc, în abstinență alimentară, rugăciune și alte gesturi expiatorii pe deplin asumate, în noaptea de Înviere devine părtaș unor momente de desfătare duhovnicească, întreaga sa ființă celebrând biruința lui Hristos asupra morții odată cu primirea luminii și intonarea troparului: ,,Hristos a înviat din morți cu moartea pre moarte călcând și celor din mormânturi viață dăruindu-le”. 

    Lumânările aprinse sunt simbolul credinței și al vieții veșnice, iar salutul pascal ,,Hristos a înviat!” devine peste milenii un ecou liturgic izvorât din bucuria femeilor mironosițe și, totodată, o mărturisire de credință transmisă din generație în generație. La miezul nopții, cu lumânări în mână aprinse din candela de pe sfânta masă, singura sursă de lumină din întreaga biserică, ce devine simbol al mormântului întunecat în care a fost îngropat Iisus Hristos, slujitorii sfintelor altare îndeamnă credincioșii: ,,Veniți de luați lumină!”. Cu chipurile radioase, însuflețiți de această chemare, cei prezenți primesc lumină din lumina lui Hristos, iar harul Învierii le încălzește inima și le luminează mintea spre trăiri nebănuite ale credinței și iubirii dumnezeiești. Pacea sufletului și veselia duhovnicească domină întreaga atmosfera. Moartea a fost din nou biruită, iar Raiul își deschide și mai larg porțile. 

     Rânduiala tipiconală a slujbei din noaptea Sfintelor Paști prevede ca, după primirea luminii dinaintea ușilor Împărătești, bucuria Învierii să fie binevestită din afara locașului de cult. Astfel, pe esplanada bisericii sau într-un spațiu special amenajat în proximitatea acesteia, preotul rostește un fragment din Evanghelia de la Matei (28,1-16), în care rememorează momentul când femeile mironosițe Îl întâlnesc pe Iisus Hristos cel Înviat și primesc de la Acesta îndemnul de a-L propovădui Sfinților Apostoli: "Atunci Iisus le-a zis: Nu vă temeți! Mergeți și spuneți fraților Mei să meargă în Galileea și acolo mă vor vedea.” (Mt. 28,10) Din lectura Sfintelor Evanghelii cunoaștem că Sfinții Apostoli, dezamăgiți de cele întâmplate odată cu patimile și răstignirea Învățătorului lor, au primit cu reticență vestea învierii Sale din morți. Astfel, Petru și Ioan au alergat la mormânt să se convingă singuri de cele spuse lor de femeile mironosițe; Luca și Cleopa arătau nedumerire și îndoială în discuțiile cu Străinul care li se alăturaseră pe drumul Emausului, iar Toma are nevoie de argumente palpabile pentru a se convinge că arătarea lui Iisus Hristos cel Răstignit și Înviat celorlalți apostoli în lipsa sa este reală. Din acest motiv, Mântuitorul Iisus Hristos, după ridicarea Sa din morți, petrece timp de patruzeci de zile în mijlocul ucenicilor, încredințându-i prin gesturi umane și fapte minunate de adevărul Învierii Sale. Astfel, apostolii devin ei înșiși, din martori ai suferinței și ai deznădejdii, martori ai Învierii Domnului. 

     Primul cuvânt adresat de Iisus Hristos femeilor mironosițe a fost „Bucurați-vă!” (Mt. 28,9). Acest îndemn se adresează tuturor urmașilor lui Adam și este de fapt o invitație discretă la moștenirea Împărăției lui Dumnezeu, care, din momentul acesta, devine din nou accesibilă, moartea fiind biruită pentru totdeauna, iar firea umană reintegrată în starea de har, restaurată după chipul și asemănarea Creatorului său. Bucuria Învierii Domnului este, așadar, o stare firească, concretă și permanentă în Biserica lui Hristos până la sfârșitul veacurilor, indiferent de căderile și patimile membrilor ei, de ispitele aduse de cei din afară sau de vicisitudinile istoriei. Ea se actualizează cu fiecare sfântă taină, dar, îndeosebi, cu fiecare nou botezat, cu fiecare spovedanie și se desăvârșește în Sfânta Liturghie la care se împărtășesc credincioșii. 

* * * 

      În primele luni ale acestui an, ca o plagă, s-a întins asupra întregii omeniri un virus ucigaș, necunoscut până acum, numit de specialiști SARS-CoV-2, care a generat boala numită COVID-19. Existența și răspândirea acestuia la nivel planetar au produs pretutindeni haos si dezechilibre economice, sociale și politice. Lumea întreagă a fost cuprinsă de frică, de suferință și de durere, iar mulți dintre semenii noștri, în urma infectării, și-au găsit sfârșitul. Omul contemporan, total nepregătit, a fost luat prin surprinere și trăiește astăzi drama propriei neputințe. Prins în mrejele secularizării, el vede în boala și suferință doar un obstacol în obținerea fericirii efemere și a bunăstării cotidiene. Goana după cele materiale, căutarea obsesivă a plăcerii și ambițiile de mărire si putere, toate acestea l-au depărtat pe omul de azi de Dumnezeu și i-au întunecat rațiunea, nemaifiind astfel capabil să înțeleagă rostul vieții sale pământești și al încercărilor. Din acest motiv, el si-a pus încrederea în progresele științifice din toate domeniile, inclusiv cel medical, și în sistemele politice care-i garantau un echilibru social. 

    Existenta virusului ucigaș, veștile înspăimântătoare care circulă pe toate canalele mass-media, dar mai ales teama de moarte, toate acestea l-au determinat să conștientizeze neputința științei și a societății de a-i proteja sănătatea și siguranța zilei de mâine. Panicat și dezamăgit, el caută acum disperat soluții salvatoare, ajungând în cele din urmă fie la compromisuri care liniștesc amăgitor conștiința, fie la întrebări existențiale profunde și la la căutarea adevăratului sens al vieții în lumea aceasta. 

    La polul opus, omul credincios știe că boala, durerea și moartea sunt consecințele unei libertăți greșit întrebuințate și ale păcatului care alterează firea umană. Totul, inclusiv boala, se întâmplă în viața noastră prin purtarea de grija a lui Dumnezeu, care, pentru vindecarea omului, a pus la îndemâna Bisericii cele șapte Sfinte Taine. Ele tămăduiesc atât sufletul, cât și trupul. Însă boala sufletului, adică păcatul, este mai gravă decât orice boală trupească, deoarece ne apropie de cea mai înfricoșătoare moarte, cea spirituală, care ne poate despărți de Dumnezeu pentru tot restul existenței noastre. 

    Sărbătoarea Învierii de anul acesta, în mod cu totul excepțional, va avea parte de o desfășurare atipică, prin faptul că, dacă restricțiile impuse de autoritățile statului nu vor suferi modificări ulterioare, slujba va avea loc doar în prezența slujitorilor sfintelor altare, credincioșii fiind nevoiți să rămână la casele lor, evitându-se astfel riscul infectării cu acest virus. Această situație, prin amploarea ei, paradoxală și greu de înțeles, a produs în rândul clerului multă suferință, iar în sufletele bunilor creștini nedumerire, deznădejde și, pe alocuri, revoltă. 

    Paradoxală, fiindcă prezența la slujba Învierii și primirea Luminii dătătoare de viață te pot îmbolnăvi cu un virus mortal. Creștinul trăitor vede în toate voia lui Dumnezeu și poate da un înțeles profund duhovnicesc acestei inedite situații. În primul rând, celor care au tendința de a se revolta asupra autorităților, considerându-le vinovate de această situație, le punem la inimă cuvintele Sf. Pavel către Tit: ,,Adu-le aminte să se supună stăpânirilor și dregătorilor, să asculte, să fie gata la orice lucru bun. Să nu defaime pe nimeni, să fie pașnici, îngăduitori, arătând blândețe-ntreagă față de toți oamenii”. (Tit 3,1-2) 

    Chiar dacă bisericile vor fi goale pe dinăuntru, iar nouă preoților ne vor lipsi chipurile pline de bucurie și de evlavie ale fiilor noștri duhovnicești, nimic nu ne va putea împiedica, nici măcar distanța fizică, să ne rugăm unii pentru alții și să ne exprimam cu toții, din locuri diferite, dragostea față de Mântuitorul Iisus Hristos, căci „Cine ne va despărți pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia?” (Rom. 8,35). Avem șansa, poate unică, împlinind astfel porunca Mântuitorului: ”Unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor.” (Mt. 18,20), să transformăm satul sau orașul în care locuim într-o măreață catedrală, biserica să fie altarul, casele noastre să se înmănuncheze într-un imens naos spiritual, iar cimitirele, locurile de odihnă ale moșilor și strămoșilor noștri, să devină pentru o singură noapte pronaosul tainic al amintirilor și durerilor noastre. 

    De ce să nu devină fiecare căsuță a noastră o biserică vie, în care murmurul rugăciunii curate și imnul Învierii să vibreze la unison în toate inimile, așa cum s-a întâmplat în Egiptul începutului de mileniu II, în timpul unui mare persecutor al creștinilor, califul Al-Hakim bi-Amr Allah (985-1021), care a interzis celor asupriți timp de nouă ani să intre în bisericile lor, până într-o seară, când, umblând pe străzile orașului, a auzit în fiecare casă cum se rugau credincioșii egipteni și, plin de uimire, a exclamat: „Deschideți din nou bisericile și lăsați creștinii să se roage cum vor ei, căci azi am descoperit că, închizându-le biserica din orașele lor, aceasta s-a deschis în fiecare casă!” 

    Poate că fiecare dintre noi, cleric sau mirean, ar trebui să facă o introspecție în sufletul propriu și să caute răspunsul sincer la motivul pentru care Dumnezeu a îngăduit situația aceasta. Oare chiar nu avem nimic să ne reproșăm în relația cu Dumnezeu și cu semenii noștri? De câte ori n-am căutat pretexte, false și viclene, să putem lipsi de la sfintele slujbe, să ne rugăm mai puțin sau deloc, să ne oprim de la săvârșirea păcatului și să amânăm pocăința? Câți dintre noi n-au abuzat de bunătatea lui Dumnezeu și de iubirea Lui? Dacă vom avea smerenie și vom conștientiza că totul în lumea aceasta se întâmplă cu voia Celui de Sus, ne vom strădui să-L primim și anul acesta în inima noastră pe Iisus Hristos cel Înviat în condițiile date, pregătindu-ne ca în anul viitor să-L întâlnim mai profund. 

    Totul capătă sens în viața noastră dacă există credință și dragoste. Numai atunci întristarea se schimbă în bucurie, suferința vremelnică se preface în fericire, durerea se vindecă, iar angoasa din fața morții se risipește și apare realitatea vieții veșnice. Este însă nevoie de credință mărturisitoare, de rugăciune stăruitoare, de pocăință smerită și, mai ales, în timpuri de pace, de prezența la Sfânta Liturghie și împărtășirea euharistică, care este doar o prefigurare a bucuriei plenare din Împărăția lui Dumnezeu, așa cum ne sugerează unul dintre troparele cântate la slujba de Înviere: ,,O, Paștile cele mari și preasfinte, Hristoase! O, Înțelepciunea și Cuvântul și Puterea lui Dumnezeu! Dă-ne nouă să ne împărtășim cu Tine, mai adevărat în ziua cea neînserată a împărăției Tale” (Canonul Învierii, Cântarea a XI-a, troparul al II-lea). 

Protos. Zaharia Curteanu

Exarhul mănăstirilor din cadrul Episcopiei Hușilor și

Starețul Mănăstirii Alexandru Vlahuță, jud. Vaslui

Învierea Domnului în carantină

Am primit un cuvânt foarte frumos de încurajare și meditare cu privire la starea de fapt a acestei perioade de carantină ca urmare a pandemiei de Covid-19 și vreau să îl împărtășesc cu voi.

Cuvinte pentru această perioadă 

   Cu darul lui Dumnezeu iată-ne ajunși la începutul Săptămânii Patimilor Domnului nostru Iisus Hristos. În această săptămână Hristos se dă de bună voie pe mâna răufăcătorilor, a nelegiuiților și a ucigașilor spre a fi batjocorit, răstignit și omorât, ca preț de răscumpărare pentru mântuirea celor ce vor crede în El. Este o săptămână cu o încărcătură spirituală cu totul deosebită, în care Biserica înmulțește rugăciunile, slujbele, iar cântările de o frumusețe aparte par a fi culese din cer. De acestea împărtășindu-se an de an, creștinii îl agonisesc pe Hristos, făcând să sporească în ei lucrarea virtuții, așezarea minții, deprinderea rugăciunii, dobândirea liniștirii, pacea gândurilor, slăbirea patimilor, depărtarea obiceiurilor rele, devenind oameni cu o trăire duhovnicească înaltă.

      În această perioadă însă, am putea spune că înseși creștinii trăitori trec printr-o săptămână a patimilor și aceasta datorită faptului că în urma măsurilor luate de autorități, ei nu vor avea posibilitatea de a participa la viața liturgică, cultică a Bisericii așa cum erau obișnuiți să o facă an de an. Chiar și Taina Spovedaniei și Taina Sfintei Euharistii au devenit greu de realizat, toate culminând cu eventuala lipsă de la slujba de Înviere din noaptea Sfintelor Paști, măsuri ce adună în inima credincioșilor o profundă mâhnire și întristare, dar și nemulțumire. 

     Ca de fiecare dată când se întâmplă ceva „rău”, ceva ce nu concordă cu bunul nostru plac, fie la nivel personal, fie general, cel mai adesea ne punem întrebarea „de ce?”. La cele ce se petrec în prezent, ne întrebăm: de ce se întâmplă toate acestea? De ce să nu putem participa la denii? Sau la slujba de Înviere? Dar oare se întâmplă ceva fără consimțământul lui Dumnezeu? Nu, niciodată! Chiar și cel mai neînsemnat fir de iarbă în ochii omului, la Dumnezeu este știut și face parte din Pronia Sa, având rostul lui. Dacă Dumnezeu are în purtarea Sa de grijă cele mai „mici” lucruri în ochii noștri, pe care noi nici nu le luăm în seamă, cu atât mai mult poartă de grijă de coroana creației Sale, adică de oameni. (vezi predica de pe munte, Matei, cap. V-VIII) 

    Poate că nu ne place ce se întâmplă! De multe ori oamenii, datorită firii căzute, obișnuiesc să ”arunce” vina unul pe celălalt, arătând prin aceasta de fapt o iresponsabilitate! Este de prisos să gândim că autoritățile ar fi de vină, că există interese meschine la mijloc, că acționează organizații sau forțe oculte sau alte lucruri de genul acesta. Adevărul curat îl știe doar Hristos! Nu cred că acesta ar fi lucrul care să ne preocupe și care să ne ”fure” timpul, ci mai degrabă să căutăm să avem ochi a vedea ”mesajul” lui Dumnezeu, ceea ce vrea El de la noi, odată ce a îngăduit să se întâmple toate acestea. Dacă Dumnezeu a îngăduit de multe ori să vină peste noi lucruri ce par ”rele” în ochii noștri, a făcut-o pentru a ne ajuta să ne revenim, întrucât ne îndepărtasem de cărarea mântuirii, rătăcind în felurite chipuri și pierzându-ne în întunericul necunoștinței, uitării și delăsării. Oare astăzi nu este la fel? Nu am lăsat cele duhovnicești și am permis celor lumești să pătrundă în noi până într-atât încât am ajuns să ne temem și de un virus? De ce teamă când credința mută munții, înviază morții, curăță leproșii, vindecă orice fel de boală? De ce, când Hristos ne spune că: „toate sunt cu putință celui ce crede”? 

       Să ne aducem aminte de discuția pe care a avut-o Dumnezeu cu Avraam referitor la cetatea Sodomei, aceasta va aduce un pic de lumină ajutându-ne să vedem mai clar realitatea interiorului nostru. În mila lui, Avraam l-a întrebat pe Dumnezeu dacă ar pedepsi cetatea aflându-se în ea cincizeci de drepți, vrând ca pentru cei cincizeci să fie cruțată toată cetatea, dar nu s-au găsit nici măcar cinci! Și știm ceea ce a urmat... Oare noi cum suntem!?.. Sigur o generație de sfinți nu suntem, ci mai degrabă o mulțime de oameni infestați nu de virusul Covid-19, ci de virusul păcatului, ancorată adânc în cele lumești, în alergătura după cele materiale, în ermetismul egoismului dus la cote înalte, trăind împreună dar străini unul de altul, o mulțime de oameni deconectată de la verticalitatea și frumusețea unei spiritualități pline de Duh Sfânt, de iubire și jertfă pentru aproapele. 

       Este adevărat că atunci când suferim o boală grea și primim medicamente amare, iar uneori foarte amare, deși nu ne plac deloc, le luăm în nădejdea vindecării, iar dacă aceasta se produce, uităm cât de amar a fost medicamentul conștientizând cât bine ne-a adus datorită bucuriei vindecării. Probabil și medicamentul pentru o asemenea stare interioară a societății contemporane este unul mai amar...dar cu siguranță va aduce multă tămăduire. 

       Lui Dumnezeu nu îi sunt străine lucrurile ce se petrec atât la noi în țară cât și pe întreg cuprinsul planetei, dar dacă le îngăduie, să fim convinși că le îngăduie fiindcă prin ele lucrează un bine pentru toți! Nu unul material, nu, ci unul de natură spirituală, unul care este în gândul Lui, care îl împlinește treptat și care este dincolo de ceea ce văd ochii noștri. Dumnezeu se folosește de urât ca să ne deschidă ochii să vedem ce este frumos! 

      Știm că întotdeauna jertfa unora a determinat bunăstarea de mai târziu, de multe ori din toate punctele de vedere, a generațiilor ulterioare. Nu fără înțelepciune s-a zis că: „sângele martirilor, sămânța creștinilor”! Sigur în acele vremuri de mucenicie au fost multe „strigăte” și rugi către Dumnezeu pentru nedreptățile ce se săvârșeau, mucenicind creștinii, cum sigur sunt și astăzi față de aspectele și măsurile coercitive față de Biserică. Dar mucenicii sunt în prezent o valoare inestimabilă a Bisericii, mărgăritare de scump preț, mijlocitori tari pentru toate nevoile noastre, în ciuda faptului că în vremea muceniciei lor, moartea lor părea în ochii oamenilor o mare nedreptate. Nu putem afirma neapărat că în zilele noastre măsurile adoptate de autorități ar lua nuanța unei ostilități vădite față de Biserică, dar în ele se citește clar lipsa de credință, neîncrederea în puterea divină și „înlocuirea puterii dumnezeiești și a purtării de grijă a lui Dumnezeu față de oameni” cu „grija statului față de poporul pe care îl conduce”! 

       Dar cine Îl poate înlocui vreodată pe Dumnezeu? Cine poate să Îl învețe pe El carte? Cine poate să Îi dea sfat Celui Atotștiutor? Cine poate să se măsoare cu Cel ce ține Pământul în mână? Sau cine poate să lupte împotriva Celui ce este Stăpânul vieții și al morții? Se vede că mândria omenească, mândrie ce va fi surpată asemenea cum a fost și cea a lui Lucifer când a căzut din Cer! 

      Aici ar trebui ca omul să se smerească și să dea un pas înapoi, să se lase în grija Celui ce le poate pe toate, pentru că doar așa va ieși mai degrabă din groapa în care singur s-a afundat, iar lucrul ăsta ar trebui înțeles și împlinit și de autorități! Ar trebui să știe că de fiecare dată când s-au pornit furtuni asupra Bisericii lui Hristos, multe dintre ele părând gata să o înghită, Ea a ieșit mai biruitoare și mai triumfătoare, strălucind în haina curățată în viforul încercărilor și că orice luptă și ostilitate a vreunui conducător sau parlament împotriva Bisericii lui Hristos îi va aduce doar cădere și pierzare. 

      Dacă luăm în considerare sfatul marilor asceți ai Egiptului în perioada de început a monahismului: „stai în chilia ta și ea te va învăța toate”, gândesc că și acest „stat în casă” ar fi extrem de folositor în regăsirea de sine, a păcii interioare, a rugăciunii și a aproapelui. Nu știm când ne mai putem întâlni cu o așa perioadă, deci la fel ca o albină care adună cele bune din fiecare floare, să fim înțelepți să câștigăm timpul prin lecturarea Sfintei Scripturi, a Filocaliilor și a Patericului, prin conștientizarea faptului că suntem oameni după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, pentru ca și roadele faptelor noastre să fie asemenea înzestrării date nouă de Dumnezeu. 

        În eventualitatea menținerii restricțiilor de participare la slujba din noaptea de Paști, nu vă faceți griji pentru lumina de la Înviere dacă nu va ajunge la dumneavoastră. Nu pe această lumină trecătoare să punem neapărat accent, ci pe cea a sufletului nostru, pe lumina candelei credinței noastre fiindcă aceea este cea care îi place lui Hristos, după cum El a spus: „foc am venit să arunc pe pământ și cât aș vrea să fie acum aprins”.(Luca, 12,49) 

        Nu vom putea ajunge la biserică, dar nu ne împiedică nimeni să facem biserică în sufletul nostru, nu vom putea merge la slujbă, dar o putem urmări prin intermediul postului Trinitas, nu putem răspunde preotului la ”Hristos a Înviat” rostit de el în biserică, dar îi putem spune lui Hristos din inima noastră ”Adevărat ai Înviat”! Nimeni, nici cele cerești, nici cele de pe pământ și nici cele de dedesubt nu ni-L poate lua vreodată pe Hristos din inimă, și nici nu ne poate împiedica să îl trăim indiferent sub ce jug ne-ar pune. 

      

Cu credință în Hristos și cu multă nădejde în purtarea Lui de grijă să trecem această perioadă, nu încărcându-ne mintea cu tot felul de întrebări prisositoare și tulburându-ne inima căutând răspunsuri la ele, sau ascultând știrile din mass-media și dezechilibrându-ne din pricina lor, ci înmulțind rugăciunea și cultivând cele plăcute Domnului, așteptând vremea când Dumnezeu le va aduce pe toate pe făgașul lor firesc. Amin! 

Protos. Euharist Micu 

Starețul Mănăstirii Bujoreni, jud. Vaslui