Predică la Soborul Sfântului Ioan Botezătorul

Preacuvioşi părinţi, iubiţi fraţi şi surori întru Hristos, 

 Astăzi sărbătorim Soborul Sfântului Ioan Botezătorul, zi în care cinstim pe proorocul care L-a botezat pe Mântuitorul lumii în apele Iordanului, moment în care Sfânta Treime S-a arătat pentru prima dată oamenilor. Soborul Sfântului Ioan Botezătorul sau încununarea tuturor zilelor închinate Sfântului Ioan este ultima mare sărbătoare a iernii. Astăzi Biserica Ortodoxă îi aduce jertfă de mulţumire Înaintemergătorului Domnului, care a propovăduit evreilor de atunci, dar şi tuturor oamenilor până astăzi: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor!“. Misiunea pe care a avut-o Sfântul Ioan Botezătorul a fost aceea de a vesti apropierea lui Hristos și de a boteza în râul Iordan pe cei care se pocăiau. ‘Mijlocitor al legii’ și ‘propovăduitor al pocăinței’, ‘sfeșnic și înger’, Sfântul Ioan Botezătorul este proorocul care închide cartea Vechiului Testament și o deschide pe cea a Noului Testament. Cel mai mare om născut din femeie, simbolul martirilor și al misionarilor, rămâne în tradiția Bisericii ca Mergătorul-înainte al lui Hristos, cel care Îl prezintă lumii pe Mielul lui Dumnezeu, Răscumpărătorul păcatelor omenirii. Sfântul Prooroc Ioan s-a născut în familia Sfântului preot al Legii Vechi, Zaharia, la Ein-Karem, la aproximativ 10 kilometri de Ierusalim. Nașterea minunată a Sfântului Ioan a fost profețită de Arhanghelul Gavriil într-o arătare în timpul slujbei oficiate la templu de tatăl Sfântului Ioan. Mama sa, Sfânta Elisabeta, înaintată în vârstă și fără copii, deoarece nu putea să aibă urmași, era descendentă a seminției lui Aaron. Zaharia, tatăl său, nu a crezut în cuvântul îngerului și, drept pedeapsă, a rămas mut. Nașterea Sfântului Ioan s-a petrecut cu șase luni înaintea nașterii Domnului nostru Iisus. Sfinții Părinții socotesc nașterea Înaintemergătorului ca ‘minunea ce merge înaintea Minunii’ și o privesc ca treaptă pe care se urcă înțelegerea celor ce vor vedea nașterea cea peste fire, din cea bătrână și stearpă din neamul lui Aaron, pentru a se sui apoi la vederea cea preaminunată a nașterii celui mai presus de fire din Fecioara Maria. Pe când era încă nenăscut, la salutarea Mariei, Maica Domnului, Sfântul Evanghelist Luca consemnează că pruncul Ioan a săltat în pântecele mamei sale. Sfântul Ioan își începe propovăduirea în pustiu, acolo își botează ucenicii și ‘glasul lui strigă în pustiu’ (Is. 40, 3). Ducea o viață de renunțare, era îmbrăcat cu haine din păr de cămilă, mânca miere de albine și lăcuste și se ruga mereu. Prin viaţa sa aspră, a fost un exemplu pentru primii asceți ai creștinismului și pentru monahism. Sfântul Ioan Botezătorul este Înaintemergătorul Domnului, cel care a pregătit calea și mulțimile pentru primirea lui Mesia, Iisus Hristos. Mesajul principal pe care îl transmitea Ioan era „Pocăiți-vă, că s-a apropiat împărăția cerurilor!”. Cei care renunțau la păcate erau botezați în Iordan. Botezul acesta are și o semnificație eshatologică, prevestind, așa cum însuși proorocul spunea, botezul cu „foc și Duh Sfânt”, pe care îl aducea Cel Care va veni după el, Hristos-Domnul. În predicile sale l-a criticat, în mod repetat, pe regele Irod Antipa pentru faptul că s-a căsătorit cu Irodiada, fosta soție a fratelui său vitreg, Filip. Aceasta i-a atras întemnițarea. La o petrecere cu mulți oaspeți, Salomeea, fiica Irodiadei, a dansat în fața tatălui său vitreg, iar Irod Antipa i-a promis orice. La îndemnul mamei, fata a solicitat capul Sfântului Ioan Botezătorul. Fiind ucis, capul i-a fost adus Salomeei pe tavă. Astfel îşi încheie viaţa Înaintemergătorul lui Hristos. Trupul Sfântului Ioan Botezătorul ar fi fost dus de susținătorii săi în orașul Samaria. Istoricii Rufinus și Teodoret arată că mormântul său a fost profanat în timpul împăratului Iulian Apostatul, în 362, o parte dintre moaște fiind arse. Cealaltă parte a fost dusă în Ierusalim, apoi în Alexandria, unde, la 27 mai 395, a fost așezată în biserica ce îi poartă numele. Despre capul Sfântului, Nichifor și Simeon Metafrastul spuneau că ar fi fost îngropat separat, în fortăreața Machaerus ori chiar în palatul lui Irod din Ierusalim. Capul Sfântului Ioan Botezătorul, după o peregrinare şi mai multe aflări miraculoase, a ajuns în două părţi. Partea occipitală se află la Moscheia Omeiazilor din Damasc iar partea frontală la Catedrala din Amiens, Franţa. De fapt, atunci când în secolul 5 a fost mutat Capul Sfântului la Constantinopol de la Emesa, o parte a rămas la Emesa. Acea parte este acum la Damasc, iar cealaltă care a plecat la Constantinopol, se află acum la Amiens, furată de la Constantinopol de cruciaţii catolici. Capul Sfântului de la Damasc face mulţime mare de minuni, mai ales celor orbi, mai ales creştini dar chiar şi musulmani care se roagă sfântului. Ioan este nume iudaic: "Iohanan" prescurtare din Iehohanan" si înseamnă "Dumnezeu s-a milostivit". Foarte mulți romani poartă numele de Ion, Ioan, Ioana (fie ca atare, fie în diferite variante: Ionel, Nelu, Ionică, Nică, Ionuț, Onuţ, Ionela, Nela, Ionica, Oana), alcătuind cea mai bogata familie onomastică de la noi. 

 Sărbătoarea de astăzi este una dintre cele trei sărbători cu cruce roșie închinate Sfântului Proroc Ioan Botezătorul pe lângă Nașterea Sfântului sărbătorită la 24 iunie și Tăierea Capului la 29 august. 

Iubiţi credincioşi, 

 Sfântul Ioan Botezătorul reprezintă modelul de priveghere, de rugăciune, de pocăință și de trezvie duhovnicească, de trezire a sufletului din moartea păcatului și de ascultare a cuvântului lui Dumnezeu. Haina din păr de cămilă purtată de Ioan vorbește despre pocăința necesară pentru dobândirea mântuirii. Totodată, veșmântul purtat de Sfântul Ioan mărturisește asprimea vieții dusă de acest prooroc. Să ne uităm la Sfântul Ioan Botezătorul: n-a fost om născut din femeie mai mare decât el, cel mai mare decât toţi proorocii, prietenul lui Hristos şi cu toate acestea la Iordan se opreşte cu sfială: „Doamne, Tu trebuie să mă botezi pe mine şi nu eu!” Vedeţi, aceasta este smerenia, duşmanul de moarte al mândriei: să fii plin de daruri, de vrednicii şi să te socoţi mai nevrednic decât toţi; aceasta este micşorarea sufletului. De obicei, noi oamenii suntem plini de mândrie, ne socotim mai buni decât semenii noştri. Cel evlavios se crede mai evlavios decât ceilalţi şi se uită de sus la dânşii; tânărul se crede mai frumos, cel isteţ mai priceput, cel bogat mai vrednic; fiecare se crede mai bun, mai presus decât ceilalţi. Aceasta este mândria, din care izvorăsc toate relele: zavistiile, certurile, uciderile. Dimpotrivă, smerenia este maica virtuţii, nu te lasă să te socoţi mai bun decât aproapele tău: niciodată să nu-l socoţi mai prejos decât tine, totdeauna să ai despre el o părere mai bună decât despre tine. Iată cele două unelte cu care putem micşora pe omul cel vechi din noi, pentru ca să crească omul cel nou întru Hristos: postul şi smerenia. Cu aceste două cununi s-a împodobit cel mai mare decât toţi cei născuţi din femei, Sfântul Ioan Botezătorul, şi cu ele trebuie să se împodobească tot creştinul. Acestea împreună, după cum ne învaţă Sfinţii Părinţi, alcătuiesc plinătatea tuturor virtuţilor. Ele micşorează pe omul de păcat din noi şi ajută să crească omul cel duhovnicesc. Şi, lucru minunat, cu cât ne micşorăm mai mult, cu atât ne facem mai transparenţi, cu atât mai mult străluceşte Hristos din noi, precum zice Apostolul, că nu mai trăiesc eu, ci Hristos care este în mine. Dacă Sfântul Ioan Botezătorul, cel sfinţit din pântecele maicii sale, atât de mult a postit şi s-a smerit, cum trebuie să fie smerenia şi nevoinţele şi postul nostru, a celor ce suntem plini de păcate! De aceea, postul şi smerenia trebuie să ne însoţească în toate zilele vieţii, pentru că ele ne fac asemenea cu marele prooroc şi înaintemergător Ioan; ba şi mai mult, ne fac asemenea cu Dumnezeu, Care să ne învrednicească şi să ajute să ne înnoim şi noi sufleteşte, cu rugăciunile sfântului şi mare­lui Său Prieten, Ioan Botezătorul. Amin.

Toate predicile de pe blog sunt o antologie de paragrafe din predici ale Sfinților părinți, ale părintelui Cleopa și a altor mari duhovnici români, postate pe doxologia.ro, crestin-ortodox.ro sau alte portaluri ortodoxe, întocmite într-o predică unitară de autorul blogului.

Predică la Praznicul Botezului Domnului nostru Iisus Hristos

Preacuvioși părinți și iubiți frați și surori întru Hristos,

C

u mila și cu îndurarea lui Dumnezeu, iată am ajuns și în anul acesta la prealuminatul praznic al Botezului Domnului. Sărbătoarea de astăzi se mai numește și Teofanie sau Epifanie, adică Arătarea lui Dumnezeu.

Acest eveniment a avut loc atunci când Hristos a ajuns la vârsta de treizeci de ani, înainte de a începe lucrarea oficială a învățăturii și a Patimilor Sale pentru mântuirea neamului omenesc. Alegerea acestei vârste pentru începerea activităţii publice a lui Hristos în lume are legătură cu faptul că la evrei putea vorbi poporului doar un bărbat desăvârşit; treizeci de ani fiind considerată vârsta maturizării omului.

Sfânta Scriptura nu amintește multe evenimente din intervalul de timp dintre Întâmpinarea Domnului si Botezul lui Hristos. Ceea ce cunoaștem este fuga în Egipt şi întoarcerea de acolo, ca şi prezenţa lui Hristos în templu la vârsta de doisprezece ani. Evangheliile nu au fost scrise pentru a descrie întreaga viață a lui Hristos, ci pentru a face cunoscută lumii întruparea Fiului lui Dumnezeu-Cuvântul și, de asemenea, pentru a vădi învățătura, faptele şi patimile Sale pentru neamul omenesc. Evangheliile au fost materiale de catehizare şi nu era necesară istorisirea vieții lui Hristos şi nici a întâmplărilor din copilăria Sa. Prezenţa Lui în templu la doisprezece ani a fost surprinsă de Evanghelie tocmai pentru că a însemnat o vădire timpurie a faptului că El era Fiul lui Dumnezeu.

Trebuie subliniat faptul că absenţa evenimentelor din copilăria şi din adolescenţa lui Hristos nu înseamnă că El nu se afla în Iudeea. În afară de cei şapte ani de pribegie în Egipt, de frica regelui Irod, Hristos a trăit lângă Maica Sa şi lângă Iosif, care era tatăl Sau adoptiv, şi le era supus. Nu este adevărat ceea ce se spune de către unii, anume că Hristos S-ar fi dus în alte ţări, ca de exemplu în India, unde Şi-ar fi petrecut viaţa până la vârsta de treizeci de ani, când S-ar fi arătat dintr-o dată în Nazaret şi la râul Iordan. În Sfintele Evanghelii există mărturii care arată că atunci când a început propovăduirea, Hristos era cunoscut de compatrioții Săi, numai că ceea ce îi nedumerea pe aceștia era înțelepciunea Sa.

Hristos vine la Ioan care predica şi boteza la râul Iordan. De vreme ce botezul lui Ioan avea rolul de a-i îndruma pe oameni pentru ca aceștia să-şi cunoască starea de păcătoșenie şi de a pregăti poporul pentru primirea Botezului desăvârșit al lui Hristos, iar Hristos, fiind Dumnezeu desăvârșit şi om desăvârșit, nu făcuse niciun păcat, atunci de ce a fost nevoie ca El sa primească Botezul?

Sfântul Ioan Damaschin spune că Hristos nu S-a botezat pentru că avea nevoie de curățire, „ci pentru a lua asupra Sa curățirea noastră”. El Şi-a asumat curățirea oamenilor în același fel în care a primit Patimile şi Răstignirea, cu toata durerea si suferința lor. Hristos S-a botezat pentru a strivi capetele dracilor; pentru a spăla păcatul şi a-l îngropa în apă cu totul pe vechiul Adam; pentru a-l sfinți pe Botezător, fiindcă nu Înaintemergătorul L-a sfințit pe Hristos, ci Hristos l-a sfințit pe Înaintemergător, atunci când acesta din urma a pus mâna sa pe capul lui Hristos; S-a mai botezat pentru a ţine Legea, deoarece El Însuși o dăduse şi nu voia să pară un călcător al ei şi, în fine pentru a descoperi taina Sfintei Treimi şi a oferi preînchipuirea şi modelul propriului nostru botez, adică Botezul desăvârșit care se face cu apă şi cu Duh Sfânt. Dincolo de toate acestea, prin Botezul Său în râul Iordan, Hristos a sfințit apele. De aceea, în ziua Bobotezei săvârșim slujba sfințirii apelor, iar in timpul slujbei cerem Duhului Sfânt sa se pogoare asupra apei. Astfel, după sfințire, apa încetează sa mai fie apă a căderii, făcându-se apă a reînnoirii pentru că se unește cu harul nezidit al lui Dumnezeu.

Căderea şi stricarea firii noastre au fost urmate de renașterea omului. Prin întruparea lui Hristos, ca şi prin toate celelalte etape ale sfintei iconomii, între care se afla, firește, şi Botezul în râul Iordan, neamul omenesc a fost remodelat. Vrând să rezidească firea noastră stricată de păcat, Dumnezeu a folosit foc şi apă. Focul a venit de la El, pentru că Dumnezeu este „foc mistuitor” care arde răul, iar apa a fost luată din râul Iordan. Se ştie că e abosolut imposibil ca apa şi focul să existe împreună, pentru că focul nu se poate aprinde şi nici nu poate să ardă în apă, iar apa stinge focul, dar în râul Iordan, ele au putut să coexiste pentru că focul era nezidit, în vreme ce apa era zidită. De aceea, focul nu a fost afectat de apă, dimpotrivă, apa zidită s-a sfinţit prin focul Dumnezeirii.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Iordanul este chipul neamului omenesc. El se numește astfel, pentru că are în alcătuire două izvoare: Ior şi Dan. Aceste izvoare formează râul Iordan, care se varsă în Marea Moartă. Prin analogie, întregul neam omenesc se trage din două izvoare, adică din Adam şi Eva, dar prin păcat, el a fost îndreptat spre moarte, adică spre marea moartă a vieții noastre, care este cuprinsă de întunecime. Întrupându-Se, Hristos a venit în Iordan, adică în neamul omenesc, a biruit moartea şi i-a întors pe oameni spre viața primordială.

Iubiţi credincioşi,

În nici o altă împrejurare nu avem o descoperire atât de minunată a Sfintei Treimi ca la Botezul Domnului. Este adevărat că Sfânta Scriptură conţine unele mărturii despre Sfânta Treime şi înainte de venirea Mântuitorului. Astfel, cuvintele lui Dumnezeu „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră” (Fac. I, 26) mărturisesc prezenţa nu unei singure persoane în Dumnezeu, ci a unei plurităţi. Cântarea „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot” (Is. VI, 3) indică faptul că îngerii (Serafimii) preamăresc pe un singur Dumnezeu în trei persoane. Să ne amintim apoi că patriarhul Avram a fost vizitat la stejarul Mamvri de trei tineri, cărora li s-a închinat şi le-a adus daruri, adresându-li-se însă ca unui singur Om prin singularul „Doamne”, căci ştia că Dumnezeu este de faţă (Fac. XVIII, 1-2). Dar toate aceste descoperiri şi altele au fost mai puţin clare, deoarece ele au avut loc într-o vreme de pregătire şi de aşteptare a mântuirii.

Sfintele Evanghelii ne istorisesc că, „botezându-se Iisus, când ieşea din apă, îndată cerurile s-au deschis şi Duhul lui Dumnezeu s-a văzut pogorându-se ca un porumbel şi venind peste El. Şi iată glas din ceruri zicând: Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit” (Matei III, 16-17; Marcu I, 10-11; Luca III, 21-22).

Arătarea Sfintei Treimi în timpul Botezului Domnului este descoperirea unei taine mari şi nepătrunse de mintea omenească. Ea ni s-a descoperit pe măsura puterii noastre de a cunoaşte şi de a crede. Astfel, din cuvintele „Fiul Meu cel iubit”, rostite de Tatăl, înţelegem că între Tatăl şi Fiul este o iubire veşnică, iar arătarea Sfântului Duh în aceeaşi clipă mărturiseşte prezenţa aceleiaşi iubiri atât între Tatăl şi Duhul Sfânt, cât şi între Fiul şi Duhul Sfânt. De aceea, Sfântul Ioan Apostolul şi Evanghelistul a scris: „Dumnezeu este iubirea” (I Ioan IV, 8). Fiul ne-a descoperit că Sfântul Duh purcede de la Tatăl (Ioan XV, 26), ceea ce însemnează că e plin de iubire ca şi Tatăl. Iubirea lui Dumnezeu faţă de lume exprimă iubirea între persoanele Sfintei Treimi, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Acest adevăr reiese din cuvintele Mântuitorului: „Precum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi” (Ioan XV, 9): „Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă, ca să fie cu voi în veac Duhul Adevărului” (Ioan XIV, 16-17).

Desigur, mintea omenească nu poate cuprinde în întregime taina Sfintei Treimi. Un singur Dumnezeu proslăvit în Treime ne-a fost descoperit de Persoana Fiului deofiinţă cu Tatăl, născut înainte de veci, Iisus Hristos, dar înţelesul tainic este atât de adânc, încât „ce anume este Dumnezeu în fiinţa Sa, aceasta este cu neputinţă să se ştie de vreo făptură nu numai văzută, dar şi nevăzută, adică nici de înşişi îngerii, fiindcă nu este defel vreo asemănare între Ziditor şi zidire” (Mărturisirea de credinţă a Bisericii Ortodoxe, 1642, trad. Alexandru Elian, Bucureşti, 1981, răspuns la întrebarea a VIII-a, p. 28). Dar atunci când puterea cunoaşterii devine insuficientă, intervine puterea credinţei care uşurează omului primirea tainelor dumnezeieşti. Dumnezeu ne-a dat darul credinţei ca fiinţa noastră să se străduiască la „dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Ev. XI, 1).

Fraţi creştini,

Astăzi, când prăznuim Botezul Domnului, se cuvine să arătăm câte sunt botezurile care au închipuit Botezul creştin de la începutul lumii şi care vor mai fi. După mărturia Sfîntului Ioan Damaschin, opt sunt botezurile.

Primul botez a fost potopul, pentru curmarea păcatului (Facere 7, 17-24). Al doilea botez a fost trecerea evreilor prin mare şi prin nor, căci norul este simbolul duhului, iar marea al apei (Ieşire 13, 22; I Corinteni 10, 2). Al treilea botez a fost botezul Legii Vechi, numit „tăierea împrejur”. (Facere 17, 10-14). Al patrulea este botezul lui Ioan, numit botezul pocăinţei (Matei 3, 1-11). Al cincilea botez este botezul creştin prin apă şi prin Duhul Sfânt, instituit de Domnul nostru Iisus Hristos, prin cuvintele adresate ucenicilor Săi: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei 28, 19). Acesta este cel mai mare botez din cele amintite pînă acum. Al șaselea botez, care este de o măsură cu Botezul creştin, prin apă şi prin Duh, este botezul prin pocăinţă şi prin lacrimi, adică Sfânta Spovedanie, prin care ni se dezleagă toate păcatele. Al şaptelea şi cel mai desăvîrşit este botezul prin sânge şi mucenicie pentru dreapta credinţă, cu care Însuşi Hristos S-a botezat pe Cruce în locul nostru. El este foarte cinstit şi fericit, pentru că nu se mai pângărește a doua oară cu întinăciunea păcatului şi singur le poate înlocui pe toate celelalte. Al optulea şi ultimul botez este focul cel veşnic de după judecata obştească. Acest botez nu este mîntuitor, ci pe de o parte distruge răutatea şi păcatul, iar pe de altă parte pedepseşte necontenit (Dogmatica, cap.IV, p.247-252).

După ce am arătat cele opt feluri de botezuri, este bine să vorbim mai pe larg despre importanţa botezului creştin ortodox.

Cel mai desăvîrşit botez care curăţă păcatele noastre, este Botezul creştin, adică botezul prin apă şi Duh, pe care îl primim îndată după naştere. După învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos, cine nu are acest botez nu poate să intre în Împărăţia cerurilor (Ioan 3, 5). Acesta se săvârșește prin afundare întreită în apă, care arată, pe de o parte, că temeiul credinței noastre este Sfânta Treime, iar pe de altă parte, închipuieşte cele trei zile petrecute de Domnul în mormânt (Matei 12, 40). Prin afundarea în apă se închipuieşte totodată moartea noastră pentru viața în păcate de până aici și îngroparea noastră cu Hristos. Iar ieșirea din apă închipuieşte învierea noastră împreună cu Hristos, pentru viața cea nouă întru El. Prin Botez, spălându-ne păcatele, ne facem astfel părtaşi morţii şi învierii lui Hristos, devenim membrii ai Bisericii şi intrăm într-o viaţă nouă. Îndată după Botez cel botezat mai primeşte încă două Sfinte Taine. Adică ungerea cu Sfântul Mir, prin care pruncul se miruieşte pe toate părţile trupului, când preotul rosteşte cuvintele: „Pecetea harului Duhului Sfânt”, şi apoi Sfânta Împărtășanie. Prin ungere noul botezat primeşte pecetea şi darul Duhului Sfânt, devenind membru al Bisericii, iar prin Sfânta Împărtăşanie se uneşte cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Astfel, suntem morţi pentru păcat şi viem pentru Dumnezeu (Romani 6, 3-11).

Iubiţi credincioşi,

Sfânta Evanghelie zice: „S-a deschis cerul, şi S-a coborât Duhul Sfânt în chip de porumbel” peste Fiul lui Dumnezeu, Care stătea în Iordan. Deschis este şi astăzi cerul, şi din nou Duhul Sfânt Se pogoară deasupra apelor şi Dumnezeu îl mărturiseşte pe Fiul Său.

O, de s-ar deschide şi ochii noştri sufleteşti! O, de-ar putea urechile noastre să audă glăsuirile cereşti! Am vedea că cerurile sunt deschise deasupra noastră. L-am vedea pe Fiul lui Dumnezeu stând printre noi şi pe Duhul Sfânt plutind deasupra noastră şi am auzi glasul lui Dumnezeu vestind dumnezeirea Mântuitorului lumii. Am simţi cum Duhul Sfânt Se coboară deasupra apelor, cum le redă bunătatea pe care au avut-o la facerea lumii şi le dăruieşte puteri tămăduitoare, cu care să renască natura căzută. Noi înşine ne-am acoperi de lumină, gurile noastre s-ar umple de duh şi L-ar cânta cu bucurie pe Cel ce ne-a întărit pe noi pe piatra credinţei.

Dar numai cei curaţi cu inima văd cele dumnezeieşti. Cei întunecaţi de păcat ca şi mine, văzând nu văd şi auzind nu aud. Oamenii au văzut cerul în timpul Botezului Domnului, dar numai loan Botezătorul a văzut că cerul era deschis. Mulţi L-au văzut pe Domnul Iisus Hristos când a venit la Iordan, dar loan a fost singurul care a simţit că El era Fiul lui Dumnezeu întrupat, iar ceilalţi îl vedeau ca pe un om obişnuit, un dulgher şi un fiu de dulgher.

Se poate ca nu doar loan să-L fi văzut pe Duhul Sfânt pogorât deasupra Lui în chip de porumbel, dar numai el a priceput că Acela este Duhul Sfânt, în timp ce ceilalţi l-au luat drept un simplu porumbel în zbor. Poate că mulţi au auzit la Iordan glasul lui Dumnezeu-Tatăl, dar numai loan a desluşit pe deplin mărturia lui Dumnezeu despre Fiul Său, în timp ce celorlalţi li s-a părut că aud un tunet deasupra apelor.

La fel şi astăzi, vedem norii acoperind cerul, dar nu vedem că cerul este deschis, inspirăm aerul, dar nu simţim Duhul Sfânt pogorât asupra noastră şi a apelor, auzim cuvintele cântărilor bisericeşti, dar nu le pricepem puterea dumnezeiască. Dar cu adevărat Se află între noi Cel ce a spus: „Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor" (Matei 18, 20). Cu adevărat cerurile sunt acum deschise şi Ziditorul lor îl mărturiseşte acum pe Cuvântul Cel împreună Veşnic cu El şi acum Se va pogorî Duhul Sfânt peste ape şi le va sfinţi.

Prin harul lui Dumnezeu, apa va deveni izvor de sănătate sufletească şi trupească, izvor de sfinţire, a noastră, a caselor noastre şi a întregii naturi şi se va păstra nestricată vreme de mulţi ani, făcându-se un fel de glas al lui Dumnezeu, care vesteşte că Mântuitorul nostru Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu pogorât pe pământ ca să ne renască spre nestricăciune şi să ne aducă în Biserica cerească.

Să ne deschidem inimile prin credinţă şi deschizându-ne gurile spre slavoslovire, să strigăm din adâncul inimii: „Mare eşti, Doamne şi minunate sunt lucrurile Tale şi nici un cuvânt nu este de ajuns pentru a lăuda minunile Tale!”. Amin.

Antologie din predici ale Pr. Cleopa, P.S. Ierotheos Vlachos, Sfântul Nicolae Velimirovici și alții.