Varlaam - Răspunsul împotriva Catehismusului Calvinesc

Viața Sfântului

    Sfântul Mitropolit Varlaam a păstorit Mitropolia Moldovei între anii 1632-1653, în timpul domnitorilor Alexandru Iliaş, Miron Barnovschi, Moise Movilă şi Vasile Lupu. Provenind dintr-o familie de răzeşi, care se numea Moţoc, din Borceşti, sat dispărut situat lângă Târgu-Neamţ, Mitropolitul Varlaam s-a născut în jurul anului 1590. Numele său de botez a fost Vasile. Din tinereţe şi-a îndreptat paşii spre Schitul Zosim de pe valea pârâului Secu, unde a învăţat carte şi limbile slavonă şi greacă. Pe aceeaşi vatră, Vornicul Nestor Ureche şi soţia sa Mitrofana au ctitorit în 1602 Mănăstirea Secu în care a început să funcţioneze şi o şcoală. Tânărul Vasile Moţoc a intrat în obştea noii mănăstiri, unde a fost călugărit cu numele de Varlaam. Fiind bun povăţuitor, a fost numit egumen al mănăstirii. Cu multă osârdie, cuviosul Varlaam s-a adâncit în tainele cărţilor, traducând Scara (Leastviţa) Sfântului Ioan Scărarul (1618). Apoi, pentru strădaniile şi virtuţile sale el a fost cinstit cu rangul de arhimandrit.
      Ajungând sfetnic de încredere al domnitorului Miron Barnovschi, în anul 1628, arhimandritul Varlaam este trimis la Kiev şi Moscova în vederea cumpărării de icoane pentru mănăstirile Dragomirna şi Bârnova şi pentru biserica ctitorită de domnitor în Iaşi. Săvârşind aceasta, Varlaam s-a întors în ţară, dar primind vestea morţii Mitropolitului Anastasie Crimca (1629) şi pe cea a înlăturării domnului Miron Barnovschi, s-a retras la Mănăstirea Secu.

       În anul 1632, în timpul domniei voievodului Alexandru Iliaş, prin lucrarea lui Dumnezeu, arhimandritul Varlaam a fost chemat să păstorească Mitropolia Moldovei în locul Mitropolitului Atanasie (1629-1632), care s-a mutat la cele veşnice şi a fost înmormântat la Mănăstirea Bistriţa, Neamţ.
       Noul Mitropolit unea învăţătura cu rugăciunea şi cuvântul înţelept cu fapta cea bună. În timpul păstoririi învăţatului Mitropolit Varlaam, Mitropolia Moldovei s-a bucurat de mult ajutor din partea binecredinciosului domnitor Vasile Lupu. Sprijinit şi de Sfântul Mitropolit Petru Movilă al Kievului, Mitropolitul Varlaam a înfiinţat prima tipografie românească din Moldova, în anul 1640, pe care a instalat-o la Mănăstirea „Sfinţii Trei Ierarhi” din Iaşi. 

     Înţelept apărător al dreptei credinţe şi al unităţii Bisericii Ortodoxe în vremuri tulburi, Mitropolitul Varlaam s-a ocupat îndeaproape de organizarea Sinodului de la Iaşi din anul 1642, care a îndreptat şi aprobat Mărturisirea de credinţă alcătuită de Mitropolitul Petru Movilă al Kievului în 1638, pentru a da clerului şi credincioşilor ortodocşi o călăuză în lupta lor împotriva rătăcirilor de la Sfânta Tradiţie a Bisericii.      

      Vrednicul Mitropolit Varlaam al Moldovei era preţuit atât în ţară, cât şi în afara ei. Astfel, pentru evlavia şi înţelepciunea sa, Mitropolitul Varlaam s-a numărat, în anul 1639, între cei trei candidaţi propuşi pentru ocuparea scaunului de Patriarh ecumenic al Constantinopolului. Ca un păstor bun şi harnic, Mitropolitul a tipărit la Iaşi mai multe cărţi de slujbă şi de apărare a credinţei ortodoxe, şi anume: Cazania, Cele şapte taine, Răspunsul împotriva catehismului calvinesc, Pravila, Paraclisul Născătoarei de Dumnezeu şi altele.
      Lucrarea sa intitulată Cazania sau Carte românească de învăţătură la duminicile de peste an, la praznice împărăteşti şi la sfinţi mari (1643) a fost prima carte românească tipărită în Moldova, numărându-se până astăzi între cele mai de seamă scrieri din istoria vechii culturi româneşti. Ea s-a răspândit în toate provinciile româneşti, dar mai ales în Transilvania, unind în cuget şi credinţă pe românii locuind de o parte şi de alta a munţilor Carpaţi. 

     În timpul păstoririi Mitropolitului Varlaam al Moldovei a fost zidită frumoasa biserică a Mănăstirii „Sfinţii Trei Ierarhi” din Iaşi, ctitoria cea mai de seamă a domnitorului Vasile Lupu. În această biserică, sfinţită în anul 1639, Mitropolitul Varlaam slujea adeseori şi binevestea Evanghelia lui Hristos cu râvnă şi înţelepciune. În anul 1641, în această biserică, evlaviosul Mitropolit Varlaam a aşezat moaştele Cuvioasei Parascheva, dăruite domnitorului Vasile Lupu de Patriarhia Ecumenică de Constantinopol, în semn de recunoştinţă pentru ajutorul oferit de el acesteia, în vremea Patriarhului ecumenic Partenie. Prin evlavia sa, Mitropolitul Varlaam a sporit mult în rândurile credincioşilor cinstirea Sfintei Cuvioase Parascheva. 

     Pentru a întări credinţa ortodoxă şi a-i lumina pe tineri, Mitropolitul Varlaam l-a îndemnat pe domnitorul Vasile Lupu să întemeieze la Iaşi, în anul 1640, prima şcoală de grad înalt din Moldova, după modelul Academiei duhovniceşti de la Kiev, înfiinţată acolo de Sfântul Ierarh Petru Movilă. Noul aşezământ de cultură din Moldova, în care se preda în limbile greacă, slavonă şi română, se afla în incinta Mănăstirii „Sfinţii Trei Ierarhi” din Iaşi, având la început şi profesori trimişi de Mitropolitul Petru Movilă al Kievului, ca semn că nu şi-a uitat patria sa, Moldova.
        După ce domnitorul Vasile Lupu a pierdut scaunul domnesc în anul 1653, Mitropolitul Varlaam, dornic de linişte şi de rugăciune, s-a retras la mănăstirea sa de metanie, Secu, după cum mărturiseşte cronicarul Miron Costin. Vrednicul Mitropolit a mai trăit patru ani, în smerenie, în rugăciune şi în vieţuire sfântă, strămutându-se la veşnicele locaşuri către sfârşitul anului 1657. Toate cele agonisite în timpul vieţii sale le-a dăruit Mănăstirii Secu. Marele Mitropolit Varlaam al Moldovei a fost înmormântat în zidul de miazăzi al bisericii Mănăstirii Secu.
       Pentru râvna sa în apărarea dreptei credinţe, pentru vieţuirea sa sfântă şi pentru lumina duhovnicească pe care a dăruit-o poporului român dreptcredincios, la propunerea Sinodului mitropolitan al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, în data de 12 februarie 2007, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a înscris în rândul sfinţilor din calendar pe învăţatul Mitropolit Varlaam al Moldovei, cu zi de pomenire la 30 august. Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi.

Sursa: Doxologia.ro

 Răspunsul împotriva Catehismusului Calvinesc

     Catihismul calvinic este un catehism protestant care a văzut lumina tiparului în satul Prisaca din Transilvania, în anul 1642. Ediția s-a tipărit după o traducere românească aparținând clericului Gheorghe de Secul, făcută după ediția Heldelberg din anul 1563. 

   

      Lucrarea a dat naștere unei reacții din partea Bisericii Ortodoxe din Țara Românească și Moldova, care a dus la redactarea de către Sfântul Mitropolit Varlaam al Modovei (Varlaam Moțoc) a lucrării polemice Răspuns împotriva Catihismusului calvinesc, care a fost tipărită la Mănăstirea Dealu, în anul 1645. 

     Ediția de față a Răspunsului este cea publicată în anul 1984 la București de Editura Minerva, textul fiind doar transliterat, dar precedat de un stufos studiu istoric și lingvistic. 

      În dorința de a ușura citirea, am adăugat ca anexă la scanarea făcută și textul redactat și adaptat limbajului actual de către Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, publicat de preacucernicia sa pe site-ul personal teologiepentruazi.ro

     

Cartea o puteți descărca de aici.

Primatul și Infailibilitatea - două erezii papistașe

   Am primit spre editare și vă pun la dispoziție două cărți despre ereziile papistașe: Ion Broju - Primatul papal și Infailibilitatea, un răspun ortodox și Episcopul Melchisedec - Papismul și starea actuală a Bisericii Ortodoxe din Regatul României, pe care le-am unit într-un volum (nefiind foarte groase) și pe care îl puteți descărca de aici. 

    Mulțumiri domnului Justin Lazăr, care a binevoit să mi le trimită spre editare.

DESPRE EREZIILE PAPISTASE 

Prof. Ioan Vladuca 

     I. Despre supremația și infailibilitatea papală 

Definiții 

    Supremația papală și infailibilitatea papală sunt două erezii strâns legate una de alta. Supremația papală este pretenția papei de a fi împărat și dumnezeu, adică stăpân suprem peste cele materiale și spirituale. Este evident că, dacă se consideră dumnezeu, consideră că este și infailibil. De aici rezultă a doua erezie, cea a infailibilității papale, conform căreia papa nu poate greși. Forme de exprimare Papa a luat locul lui Dumnezeu pe pământ De-a lungul timpului, aceste erezii s-au exprimat în mai multe forme: „Papa ține locul lui Dumnezeu pe pământ”; „Papa este cel care sprijină Biserica și o păzește în unitate indestructibilă”; „Papa este Iisus Hristos Însuşi, ascuns sub vălul trupului”; „Papa este Dumnezeu pe pământ”; „Papa nu e numai om, ci și Dumnezeu”; „Sfânta Scriptură primește puterea și autoritatea de la Papa”;!!! „Toată puterea Bisericii emană de la Papa”; „Papa e izvorul preoției”; „Cel mai important lucru din religia creștină este infailibilitatea Papei”; „Papa și ca învățător privat este infailibil”. 

   La prima vedere, aceste afirmații exprimă lucruri diferite. Însă la o cercetare teologică atentă se poate constata că ele sunt echivalente. Toate exprimă aceeași idee: „Papa nu e numai om, ci și Dumnezeu”. 

    Considerăm prima afirmație eretică. Din afirmația „Papa ține locul lui Dumnezeu pe pământ”, rezultă că Dumnezeu își poate înceta lucrarea proniatoare, fiindcă papa se ocupă de aceasta în locul Lui. În particular, „Papa este cel care sprijină Biserica și o păzește în unitate indestructibilă”. Obținem astfel a doua afirmație. Dar Biserica este trupul lui Hristos: „Acum mă bucur de suferinţele mele pentru voi şi împlinesc, în trupul meu, lipsurile necazurilor lui Hristos, pentru trupul Lui, adică Biserica” (Colos. 1: 24). Dacă „Papa este cel care sprijină Biserica și o păzește în unitate indestructibilă”, înseamnă că papa sprijină trupul lui Hristos și îi păzește unitatea. Rezultă că este mai mare ca Hristos sau identic cu Hristos, fiindcă cineva mai mic nu ar avea această putere. 

    S-a ajuns astfel la a treia afirmație eretică: „Papa este Iisus Hristos Însuşi, ascuns sub vălul trupului”. Însă Iisus Hristos este Dumnezeu. Dacă papa ar fi Iisus Hristos, ar însemna că este Dumnezeu. 

    Se obține a patra afirmație eretică din listă: „Papa este Dumnezeu pe pământ”. Dacă „Papa și ca învățător privat este infailibil”, atunci înseamnă că nu poate greși; rezultă că el este Dumnezeu, fiindcă numai Dumnezeu nu poate greși. 

    Se obține din nou afirmația eretică: „Papa este Dumnezeu pe pământ”, care este echivalentă cu „Papa nu e numai om, ci și Dumnezeu”. 

     În concluzie, sub orice formă s-ar exprima erezia supremației și infailibilității papale, ea este echivalentă cu: „Papa nu e numai om, ci și Dumnezeu”. 

Ce spun papii despre ei 

    Papa Leon al XIII-lea (1878-1903) urmărea atragerea ortodocșilor la papism și spunea că unirea se poate dobândi numai prin recunoașterea lui ca Pontif Suprem, ca cel mai înalt ocârmuitor spiritual și vremelnic al Bisericii universale și ca unic reprezentant al lui Hristos pe pământ și împărțitorul a tot harul.[1] Într-o enciclică din 1894, el declara: „Noi ţinem pe acest pământ locul lui Dumnezeu cel Atotputernic”.[2] Iar într-o enciclică din 1896, considerându-se urmaș canonic al Sfântului Apostol Petru, declara: „Prin voinţa şi porunca lui Dumnezeu Biserica se întemeiază pe Sfântul Petru, la fel cum o clădire se bazează pe fundamentul ei. Acum natura corectă a unei fundații este de a fi un principiu de coeziune pentru diferite părți ale clădirii. Aceasta trebuie să fie o condiție necesară de stabilitate și rezistență. Eliminați-o și întreaga clădire va cădea. Este, prin urmare oficiul Sfântului Petru acela ce sprijină Biserica și o păzește în unitate indestructibilă.”[3] Papa Pius al X-lea (1903-1914) a spus: „Papa este nu numai un reprezentant al lui Iisus Hristos, ci este Iisus Hristos Însuşi, ascuns sub vălul trupului.”[4] Papa Pius al XI-lea (1922-1939) a rostit următoarele: „Voi ştiţi că sunt Sfântul Părinte, reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ, Vicarul lui Hristos, ceea ce înseamnă că eu sunt Dumnezeu pe pământ.”[5] Ce spun „teologii” papistași despre papa Dominicanul Martin de Tropau (sec. XIII) îl egala pe papă cu Hristos. Alţii îl numeau „Dominus Deus noster Papa”. Ereticul Toma de Aquino (sec. XIII) declara supunerea faţă de papă ca o condiţie a mântuirii. În secolul al XIV-lea, italianul Augustinus Triumphus şi spaniolul Alvarus Pelagius considerau că nimeni nu poate să apeleze de la papă la Dumnezeu şi că nimeni nu poate să intre la „Consistorium Dei” decât prin mijlocirea papei, care este purtătorul cheilor de la Consistoriul vieţii veşnice. Triumphus mai spunea că numai papa este mijlocitor între Dumnezeu şi poporul creştin.[6] Ereticul Alvarus Pelagius a alcătuit în 1340 o lucrare care cuprindea ansamblul doctrinelor papistășești de la Gregoriu VI până la acea dată. El scrie : „Nici chiar un Sinod ecumenic nu poate să judece pe Papa, chiar nici pentru erezii. Dacă într-o privință lumea întreagă ar fi de altă opiniune, nu de a Papei, ar trebui să urmăm părerea Papei, pentru că Papa e superior tuturor. De la el primesc Sinoadele ecumenice concesiune de a se aduna, de la el autoritatea și jurisdicțiunea, nu el de la ele. Fiecare Papă are toată puterea pe pământ, pe care a avut-o Christos ca om. Precum Adam a fost creat după chipul lui Dumnezeu, așa este și Papa după chipul lui Christos și reprezintă pe Christos pe pământ. Întru atâta Papa nu e numai om, ci și Dumnezeu. Papa este Adam, Biserica este Eva cea făcută din trupul lui Adam. Puterea papei nu are nici număr, nici măsură.”[7] Ereticul Silvester Prierias, așa numitul „Magister sacri palatii”, afirmă că: „Este eretic acela care nu recunoaște pe Papă ca normă infailibilă, de la care și Sfânta Scriptură primește puterea și autoritatea ei.”[8] Ereticul Albertus Pighius scrie : „Christos a dat numai lui Petru și scaunului său (adică papalității, n.n.) privilegiul infailibilității. Papa și ca învățător privat este infailibil, și este peste putință ca un Papă să fie eretic.”[9] Iezuitul Gregoriu de Valentia scrie : „În adevărul despre infailibilitatea Papei este cuprinsă suma și lucrul de căpetenie a religiunei creștine. Papa, ori studiază chestiunea, ori nu, vrând a hotărî, de bună seamă nu greșește în hotărârea sa.”[10] Ereticul Abraham Bzovius, în scrierea „Pontifex romanus”, din 1619, afirmă : „Papa e izvorul preoției din al cărui scaun apostolesc curge toată dignitatea episcopească.”[11] Din păcate, chiar unii foşti ortodocşi, adepţi ai unirii cu papa, îl considerau pe acesta Dumnezeu. După ce în sinodul de la Florenţa, cei mai mulţi reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe, trădători ai Ortodoxiei, au recunoscut supremaţia papei, un trimis al patriarhului de Alexandria declara papei Eugeniu IV acestea: „Tremur înaintea ta, eu praf şi cenuşă, tu Dumnezeu pe pământ. Da, tu eşti Dumnezeu pe pământ şi Hristos şi vicarul Lui, capul şi învăţătorul Bisericii universale, căruia îi sunt date cheile pentru a închide şi deschide paradisul cui vei voi tu, regele regilor.”[12] Cum să se întoarcă papii la Ortodoxie, când şi unii foşti ortodocşi admit că papa este Dumnezeu pe pământ? 

    Combaterea acestor erezii Absurditatea acestor erezii este evidentă. Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, este unul singur. El este Persoană Dumnezeiască, nu omenească. Este și om, în sensul că are și fire omenească. Este Fiul lui Dumnezeu, Care, prin întrupare, a luat fire omenească. Iar papii sunt persoane omenești. Niciun papă nu poate să fie Hristos! Nici un papă nu poate să fie infailibil! „Papii romani timp de o mie de ani şi ceva au lucrat în folosul mândriei lor şi al minciunii, nu al lui Hristos, nu al Bisericii Lui, născocind o mulţime de învăţături false – despre primatul papal în biserică, despre infailibilitatea papală, despre azime la Liturghie, despre împărtăşirea numai cu Trupul, nu şi cu sângele lui Hristos, despre purgatoriu şi altele; au îngrămădit atâtea dogme noi, nemaiauzite, încât este cu neputinţă ca cineva să se mântuiască, dar ei cred că este cu putinţă – pentru cel ce mărturiseşte credinţa catolică şi minciuna catolică o socoteşte adevăr.”[13] 

     Sfântul Ioan de Kronstadt se întreabă: „Cine e papa?” Şi răspunde: „Un idol, nu Hristos”.[14] Sfântul Ioan spune că „marea greşeală constă tocmai în dogma infailibilităţii, fiindcă papa este un om păcătos şi nemernic, dacă el crede despre sine că este infailibil. Să ne gândim câte erori colosale, fatale pentru sufletele omeneşti a născocit biserica catolică papală, în dogme, în rituri, în dreptul canonic, în slujbele dumnezeieşti, în relaţiile ostile dintre catolici şi ortodocşi, în ponegririle şi calomniile la adresa Bisericii Ortodoxe, în injuriile aduse Bisericii Ortodoxe şi creştinilor ortodocşi! Şi de toate vinovat este papa, pasă-mi-te infailibil şi doctrina iezuiţilor lui, duhul falsităţii şi duplicităţii lor”.[15] 

 Bibliografie 

   Simeon Popescu, profesor de Teologie în Sibiu, Dezvoltarea primatului papal și influența lui asupra Creștinătății, Ed. autorului, Tiparul Tipografiei Archidiecezane, Sibiu, 1882. 

    Prof. Teodor M. Popescu, Cezaropapismul romano-catolic de ieri şi de azi, Ortodoxia, anul III, nr. 4, oct-dec. 1951. 

     Viața și nevoințele celui între sfinți Părintelui nostru Marcu Evghenicul Mitropolitul Efesului, Ed. Cartea Ortodoxă, Ed. Egumenița. 

     Ne vorbeşte Sfântul Ioan de Kronstadt, Ultimul Jurnal mai-noiembrie 1908, Ed. Egumeniţa. 

    http://www.papalencyclicals.net/Leo13/l13praec.htm

 http://www.papalencyclicals.net/Leo13/l13satis.htm 

 Note

[1] Viața și nevoințele celui între sfinți Părintelui nostru Marcu Evghenicul Mitropolitul Efesului, Ed. Cartea Ortodoxă, p. 181-182. [2] Great Encyclical Letters of Pope Leo XIII, 20 June 1894, cf. Viața şi nevoinţele celui între sfinţi Părintelui nostru Marcu Evghenicul Mitropolitul Efesului, Ed. Cartea Ortodoxă, Ed. Egumeniţa, p. 196-197 [3] Papa Leon XIII, Enciclica Satis cognitum, 29 iunie, 1896. [4] Cf. Viața și nevoințele celui între sfinți Părintelui nostru Marcu Evghenicul Mitropolitul Efesului, Ed. Cartea Ortodoxă, p. 197. [5] Ibidem, p. 196-197. [6] cf. Prof. Teodor M. Popescu, Cezaropapismul romano-catolic de ieri şi de azi, Ortodoxia, anul III, nr. 4, oct-dec. 1951, p. 513-517. [7] Cf. Simeon Popescu, Desvoltarea primatului papal și influența lui asupra Creștinătăței, Sibiiu, 1882, p. 95. [8] Ibidem, p. 96. [9] Ibidem, p. 97. [10] Ibidem, p. 100. [11] Ibidem, p. 101. [12] cf. Prof. Teodor M. Popescu, Cezaropapismul romano-catolic de ieri şi de azi, Ortodoxia, anul III, nr. 4, oct-dec. 1951, p. 516. [13] Ne vorbeşte Sfântul Ioan de Kronstadt, Ultimul Jurnal mai-noiembrie 1908, Ed. Egumeniţa, p. 53. [14] Ibidem, p. 102. [15] Ibidem, p. 70. din revista Atitudini

Sfântul Grigorie Teologul - Cele cinci cuvântări teologice

Vă ofer gratuit încă o carte tehnoredactată sub sigla Apa Vieții. O puteți descărca gratuit de aici.

Sf. Ier. Grigorie Teologul

Sfântul Ierarh Grigorie, Cuvântătorul de Dumnezeu (Teologul), s-a născut în anul 328 în cetatea Nazianz din Capadocia şi a trăit în vremea împăraţilor Valens (364-378) şi Teodosie cel Mare (379-395).

S-a născut într-o familie de neam ales, din oameni drepţi, Sfinţii Grigorie cel Bătrân şi Nona. Tatăl său, deşi venise la credinţă de puţină vreme, a fost hirotonit episcop de Nazianz pentru vredniciile sale.

Din tinereţe, Sfântul Grigorie a învăţat la şcolile cele mai de seamă din vremea sa: la Cezareea Capadociei, unde s-a împrietenit cu Sfântul Vasile, la Cezareea Palestinei, la Alexandria şi la Atena, şcoala cea mai înaltă de atunci, unde a şi fost rugat să rămână ca profesor.

S-a întors în Capadocia, iar tatăl său, care era acum bătrân, l-a sfinţit preot, fără voia lui. Voind tatăl său să-l sfinţească episcop în locul său, Sfântul Grigorie a fugit în pustie, lângă Sfântul Vasile cel Mare, prietenul său, de unde s-a întors peste o vreme, fiind chemat în ajutor de tatăl său, ajuns la neputinţă din cauza bătrâneţii. Mai târziu a fost sfinţit episcop pentru cetatea Sasima, tot fără voia lui, de către Sfântul Vasile cel Mare.

Era un cuvântător înnăscut. Iubea viaţa duhovnicească, poezia creştină şi teologia pe înţelesul oamenilor.

Când Biserica din Constantinopol a fost ameninţată de rătăcire, întrucât dreapta credinţă a fost primejduită de înşelătoarele învăţături ale ereticilor Arie şi Macedonie, Sfântul Grigorie a fost chemat de puţinii drept-credincioşi care mai erau în cetate ca să le fie păstor, iar el a primit. Sfântul Grigorie a adunat pe credincioşi într-o bisericuţă mărginaşă, pe care a numit-o biserica Învierii, deschisă chiar în casa uneia dintre rudele sale.

Aici a rostit şi vestitele cinci Cuvântări teologice, care i-au adus faima de mare cuvântător de Dumnezeu, adică teolog, pentru că tâlcuia, pe înţelesul oamenilor, dreapta învăţătură despre Sfânta Treime. Astfel, el i-a întors pe cei mai mulţi la dreapta credinţă, devenind arhiepiscop al cetăţii imperiale, Constantinopolul.

În această calitate, el a participat la cel de-al doilea Sinod Ecumenic, care s-a ţinut în anul 381, la Constantinopol, pe vremea binecredinciosului împărat Teodosie cel Mare (379-395).

Sfântul Grigorie a adus multe dovezi contra învăţăturilor greşite care tulburau atunci Biserica, el susţinând dumnezeirea Duhului Sfânt şi învăţătura ortodoxă despre Sfânta Treime. Din pricina unor neînţelegeri provocate de invidia unora, în scurtă vreme, Sfântul a părăsit scaunul arhieresc al capitalei şi s-a retras în singurătate, unde, până la sfârşitul vieţii sale, a alcătuit multe scrieri şi poeme despre viaţa duhovnicească şi despre teologia ortodoxă, pe care le-a lăsat moştenire Bisericii.

În teologia sa, Biserica Răsăritului regăseşte tâlcuită propria ei teologie despre Sfânta Treime; de aceea, creştinătatea îl cinsteşte pe Sfântul Grigorie ca fiind cel mai mare teolog al Sfintei Treimi.

Şi astfel, trăindu-şi credinţa şi tâlcuind oamenilor învăţătura despre Dumnezeu şi tainele Lui, Sfântul Grigorie s-a mutat la Domnul la 25 ianuarie, în anul 389.

Volumul „Cele 5 Cuvântări Teologice” cuprinde cuvântări rostite de sfântul Grigorie de Nazianz, supranumit Teologul, între lunile iulie şi noiembrie ale anului 380, în capela Anastasia din Constantinopol.
Ele constituie şi un răspuns la învăţăturile heterodoxe ale lui Eunomie, pe care le combate alături de Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul Grigorie de Nyssa. Întâia cuvântare teologică este, de altfel, intitulată "Vorbire începătoare despre eunomieni".
Dintru început, autorul îşi mărturiseşte deschis confruntarea cu cei „dibaci în cuvinte”, preocupaţi de „prisosinţa pretenţioasă de cuvinte”, cea lipsită de faptele credinţei şi depărtată de „calea evlaviei”, altfel spus de „vorbirile deşarte şi lumeşti şi de împotrivirile ştiinţei mincinoase” (I Tim. 6, 20), precum şi de nefolositoarele „certuri de cuvinte” (p. 11). Răspunsul sfântului Grigorie aduce în cuvenita lumină însăşi taina dumnezeiască, ce riscă să fie ocultată de tot felul de discursuri care iau forma unor prestidigitaţii de cuvinte, lipsite de trăirea înţelegătoare a celor „mişcaţi în măruntaie de Tatăl” şi „cu simţirile sfâşiate”; celor ce „spionează” taina fără a primi Duhul ei, sfântul Grigorie le reproşează vorbirea „fără ştiinţă şi cu mândrie”.
În continuare, sunt stabilite anumite exigenţe în vederea unei relaţii vii între adresanţi, destinatari, cadrul şi mijloacele concrete ale desfăşurării comunicării. Filosofarea despre Dumnezeu, după autorul capadocian, cere discernământul duhovnicesc cu privire la timpul, spaţiul, persoanele cărora se adresează, funcţie de gradul lor de atenţie şi receptivitate, şi „măsura” potrivită a discursului în care cuvântul se „întrupează”, în vederea rodirii, într-un „anume” context personalizat. Cuvântarea despre Dumnezeu necesită angajarea vorbitorului în lucrarea de curăţire în suflet şi trup, precum şi în deprinderea contemplării, spre a nu-şi lăsa mintea „întipărită de chipuri urâte, ca de nişte litere strâmbe”; ea se adresează celor „pentru care lucrul acesta este serios şi care nu flecăresc cu plăcere ca despre altceva”, în felul unei grăiri, lipsite de finalitate duhovnicească, despre cele lumeşti. Filosofarea creştină, întemeiată pe experienţa duhovnicească, are în vedere „cele ce ne sunt apropiate” şi măsura „în care ascultătorul este deprins să înţeleagă şi are puterea spre aceasta”, altfel spus, măsura potrivită spre asimilarea ei de către receptori.
Înfrânarea cerută de aceste condiţii preliminare ale vorbirii despre Dumnezeu nu presupune un fel de aruncare în uitare sau în umbră a lui Dumnezeu; dimpotrivă, ni se spune, să „pomenim pe Dumnezeu mai des decât respirăm”. Regăsim, aici, o mărturie a faptului că trăirea ce avea să fie numită „isihastă” constituie chintesenţa vieţii creştine. Prin pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu, „amintirea întipărită de curăţie”, cugetarea duhovnicească, postirea şi liturghisirea tainei dumnezeieşti, cuvântul primeşte substanţă, „harul rodirii” la vremea şi măsura potrivită. Fără ele, va lipsi discernământul cu privire la modul cuvenit al lucrării, ştiind că „binele nu e bine când nu se face bine”.
Sfântul Grigorie Teologul ne spune „să filosofăm înăuntrul graniţelor noastre”, să respectăm hotarele puse de revelaţia dumnezeiască, respectând şi trăind identitatea adevărului ce ni s-a descoperit de Sus, fără amestecuri hibride sau plecarea auzului la cei ce speculează greşelile sau păcatele unor creştini, cu intenţia ca „scânteia relelor din noi să se prefacă în flacără”.
Iconomia cuvântului fereşte de „urechi întinate cele ce nu trebuie să se spună” şi, de asemeni, nu răstoarnă valorile, lipsind de raportare critică aprecierile la adresa celor care, slujind „celor drăceşti, miturilor şi lucrurilor ruşinoase”, nu deţin înţelegerea duhovnicească. Grija faţă de cuvânt trebuie să transpară într-un mod de relaţionare neatins de „duşmănie”, atent „a grăi cele tainice în chip tainic şi cele sfinte în chip sfânt”, şi a vesti pe Dumnezeu, deopotrivă, prin „cuviinţa în port, prin felul de a trăi, prin cuvânt şi în tăcere”.
Cei ce se dedică satisfacerii patimilor sunt înclinaţi să primească cele despre Dumnezeu într-un înţeles deformat, fie material, fie ruşinos, fie prostesc, dintre cele care le sunt obişnuite”. Preluând învăţătura creştină despre Dumnezeu, ei ajung să filosofeze prin ea cele păgâne, tinzând, prin născociri, s-o facă „susţinătoare a zeilor şi patimilor lor”. De aceea, sfântul Grigorie mustră râvna nesăbuită a celor „ce se bat pentru Cuvântul mai mult decât îi place Cuvântului”, căci lucrarea creştină nu trebuie să fie lipsită de măsurile discernământului, spre a nu hrăni, prin „boala vorbirii”, tocmai deviaţiile şi războiul, şi a nu pătimi „cele proprii nebunilor”, care îşi fac rău lor înşişi şi celor apropiaţi.
Deprinderea discernământului identifică cele ce sunt proprii Cuvântului, distingându-le de cele ce sunt străine Lui. Ea este întemeiată pe experienţa duhovnicească, câştigată nu prin râvna fără frâu a vorbirii, ci prin practica vieţii creştine, prin ospitalitate, iubire frăţească, iubire conjugală, feciorie, grijă de săraci, psalmodiere, priveghere de toată noaptea, lacrimi, post şi rugăciune, cugetare la moarte, supunând prin toate aceste lucrări corpul duhului; râul cuvintelor, spre a nu dăuna, prin revărsarea lui, adevărului, trebuie să izvorască dintr-o inimă limpede, despătimită. Potolirea mâniei şi tristeţii, încetarea înălţării cu gândul şi a plăcerii lipsite de cuminţenie, oprirea râsului desfrânat şi a privirii necuvenite, renunţarea la cuvântul fără măsură şi la cugetarea prostească ne ajută să devenim liberi de patimi. Prin toate puterile pe care diavolul le ia „de la noi împotriva noastră”, deviindu-le de la lucrarea lor firească, „facem să intre în noi moartea prin (...) simţuri”. Şi nu numai în noi, ci şi în ceilalţi, pentru că lucrarea omului stăpânit de patimi, manifestând „îndrăzneala lipsei de evlavie”, dă şi „patimilor altora libertate”, stârnind împotrivirea faţă de Dumnezeu „cu mai multă îndrăzneală sau impietate” (p. 17).
„Sunt multe locaşuri la Dumnezeu”, spune sfântul Grigorie Teologul, a căror locuire constituie „odihna şi slava rânduită celor fericiţi”. Atingerea lor se realizează, „după măsura credinţei”, prin „diferite vieţuiri şi alegeri”, numite şi „căi”, ce trebuie străbătute, de este cu putinţă, toate, dar „ar fi lucru mare să se străbată şi una în chip deosebit”. În fapt, calea este „una, pentru virtute (...) chiar dacă se împarte în mai multe” şi „strâmtă, pentru sudoare şi pentru că nu poate fi umblată de mulţi, având în vedere mulţimea celor ce fac contrariul şi umblă pe căile răului”. Darurile duhovniceşti, după Apostolul Pavel, sunt împărţite. Nu este al tuturor a propovădui cuvântul lui Dumnezeu, a fi apostol sau prooroc (I Cor. 12, 29). E păgubos ca, socotind „săracă” explicarea duhovnicească, să foloseşti vorbirea despre Dumnezeu ca pe un „obiect de flecăreală şi de închipuire exagerată”.
Cuvintele celor nedespătimiţi trebuie întoarse, în primul rând, spre boala proprie, spre a aduce folos. Sfântul Grigorie îi mustră pe cei precum Eunomie, care îşi arogă autoritatea de a-i face pe alţii sfinţi şi de a-i investi ca teologi, ridicând pe scaune „necunoscători ai Scripturii”, arătând că preocuparea sa de cele înalte şi mai presus de cele înalte nu se întemeiază pe experierea tainelor dumnezeieşti, avută de sfinţi ca Ilie, Moise sau Pavel, care s-au bucurat de intimitatea „vederii lui Dumnezeu”. Dimpotrivă, Eunomie s-a ridicat împotriva credinţei, insistând pe o „laudă a dialecticienilor”, pe „pornirile uşuratice şi nebuneşti”, linguşiri şi necuminţenie.
În finalul primei Cuvântări teologice, sfântul Grigorie de Nazianz trece în revistă rătăcirile filosofiilor eline, pe care o înţelegere creştină se cuvine să le dea la o parte: tăcerea lui Pitagora şi grăunţele orfice (ultimele îi reprezintă pe părinţi; autorul nu se referă la tăcerea în sine, ci la tăcerea ca meditaţie la numeri şi o schemă a felurilor lumii şi a timpului; ambele concepţii de mai sus sunt bazate pe o înţelegere panteistă a existenţei, remarcă părintele Stăniloae), ideile lui Platon (cu materia existentă din eternitate şi întruparea motivată de plictiseala sufletelor) şi teoriile reîncarnării, ateismul lui Epicur, reductiv şi hedonist, providenţa „meschină şi meşteşugită” a lui Aristotel, dezvoltată în cadrul unei concepţii ce susţine o lume existentă din eternitate şi suflete muritoare, „încruntarea mândră” a stoicilor, sprijinită pe o răbdare desprinsă de temeiul ei duhovnicesc, „lăcomia şi hoinăreala cinicilor”. De asemeni, o filosofare creştină nu are de-a face cu „golul şi plinul” speculaţiilor născocite cu privire la „zei sau jertfe, idoli, demoni binefăcători, magie, evocarea zeilor şi a sufletelor, puterea aştrilor”.
Sfântul Grigorie îndeamnă pe ascultători a-şi orienta filosofarea nu atât spre cele ce ţin de la calea înaltă a teologiei, a adevărului despre Dumnezeu descoperit sfinţilor prin experierea vederii Lui, cât spre cele ce ţin de iconomie (întreprindere care nu e atât de riscantă, în caz de eşec, şi nici nefolositoare, în caz de reuşită, ni se spune). Cu alte cuvinte, a cerceta subiecte precum lumea şi lumile, materia, sufletul, firile raţionale ale celor bune şi rele, învierea, judecata, răsplata, patimile lui Hristos. Căci, în condiţia actuală a lumii, încheie sfântul Grigorie această Cuvântare, „ne întâlnim cu Dumnezeu în parte”, însă „puţin mai târziu mai desăvârşit în Hristos Iisus, Dumnezeul nostru, Căruia se cuvine slava în veci. Amin”.  

Articol preluat de aici.

Un botez mai special

   Se povestește că după uciderea lui Mihai Viteazul în Transilvania au venit la putere din nou străinii cu credința lor rătăcită. Pe vremea când Mihai Viteazul unise cele trei țărișoare române sub un singur sceptru credința ortodoxă primise libertatea de care fusese vitregită de puterile străine. 

   Dar iată că acum nori negri se abăteau iarăși  peste drept măritorii creștini. Pentru ai înjosi în credința lor, principele de atunci a organizat o petrecere la palatul său invitând nobilimea supusă lor dar și pe episcopul locului folosindu-se de acea împrejurare. 

   Petrecerea era organizată în perioada Postului Mare iar acolo pe masa întinsă erau oferite musafirilor mâncăruri alese de dulce. Episcopul cu smerenie acceptă invitația principelui deoarece i se spusese că la acel moment festiv se vor discuta probleme importante ale țării și cu privire la credința poporului.

   După introducerea tuturor musafirilor cu tot alaiul obiceiurilor de atunci, toți s-au așezat la masă. Episcopul însă a făcut semn discret unuia dintre sevitori cerându-i cu smerenie să-i aducă în farfurie câteva frunze de salată și câteva legume. Principele și mesenii erau curioși să vadă dacă episcopul va mânca de dulce în săptămâna mare a postului. 

   Văzând statornicia episcopului în dreapta credință s-au hotârat să-l batjocorescă într-un mod perfid. La petrecere era o prințesă cu un  cățel în brațe pe care-l cocoloșea și pupa continuu.    

    Principele făcand liniște in sală îl întrebă pe episcop în auzul tutror cu perversitate:

    – Prea Sfințite Părinte am vrea să botezăm cățelul prințesei acesteia și s-a iscat aici o discuție cu privire la aceasta. Toată lumea insistă să botezăm cățelul ortodox, ca să ajungă în rai. Și pentru că  mărturisiți că a voastră este dreapta credință, v-am ruga să ne botezați cățelul!

   La aceasta episcopul cu multă blândețe și calm duhovnicesc le răspunse pe măsura perfidiei lor:
    – Noi cu multă dragoste botezăm cățelul numai că nu putem face asta împotriva voinței lui deoarece după crezul credinței voastre cel botezat trebuie să încuviințeze botezul. Așadar să-l întrebăm pe cățel în a cui credință dorește să fie botezat și din care familie face parte și el ne va răspunde prin gesturile lui.
    A luat episcopul farfuria sa (cu salată și legume) și a pus-o jos, a luat și farfuria principelui (plină de cărnuri grase) și așezat-o alături, apoi a luat cățelul și l-a așezat în fața lor. De îndată ce i-a dat drumul  cățelul s-a înfruptat cu nesaț din mâncărurile de dulce ale pricipelui.
    Atunci episcopul a zis către cei de față:
    – Onorată adunare! Vedeți cățelul trebuie botezat în credința dumneavoastră deoarece face parte dintre ai voștri, dacă era dintre ai mei mânca din farfuria mea, ținea post ca și mine dar de îndată ce cu entuziasm s-a împărtășit dintr-ale voastre acum rămâne ca ai voștri să-l boteze. Apoi ridicându-se de la masă plecă cu chip senin lăsându-i muți și rușinați în rătăcirea lor.

Prigoana psihică împotriva creștinilor

Motto:
„Căutați și expuneți călugări și preoți hoți, afemeiați, bețivi, scandalagii și mai ales pederaști. Dacă nu găsiți astfel de preoți, inventați. Imaginați și lansați zvonuri despre preoți nevrednici, acolo unde nu găsiți suficient de mulți pentru interesele noastre”
Vladimir Ulianovici Lenin într-o telegramă din 1918 către Moisei Solomonovici Uritsky șeful CEKA din orașul Petrograd

Sunt conștient că  într-o lume a desfrâului este posibil ca și în rândul clerului sau prin mănăstiri să existe și persoane cu patimi grave, dar prea bate la ochi ce se dă astăzi prin mass-media. Vreo 4 cazuri de homosexualitate, imediat ce creștinii ortodocși au câștigat dreptul de a se organiza referendumul pentru revizuirea constituției în privința căsătoriei.
Dacă organizațiile pro LGTB sunt conștiente că nu au destui susținători la votare, vor cu orice preț să denigreze imaginea Bisericii cu astfel de cazuri mai mult sau mai puțin reale de abateri morale ale unor slujitori ai Bisericii Ortodoxe Române.

Pe site-ul Lonews se explică demonstrativ cum se pot falsifica dovezile audio și video, ca și în cazul Episcopului de Huși (pentru mine cea mai mare dovadă pentru nevinovăție este faptul că acesta însuși a reclamat la DNA că este șantajat; dacă ar fi fost vinovat, ar fi făcut tot posibilul ca filmările să rămână un secret, nu le-ar fi dat pe tavă autorităților publice).
Dar chiar și adevărul să fie, totuși vorbim de 4 cazuri (hai să exagerăm și să spunem că pot fi 100) din aproximativ 15000 de clerici, afară de monahi și monahii.

Cât înseamnă 3 din 14.500? Cu ajutorul unui calculator a rezultat că reprezintă 0.02068. Deci 0.02 la sută poate zgudui din temelii un sistem, oricare ar fi el?

Să presupunem, teoretic. că 30-40 la sută sunt preoţi care s-au îndepărtat de credinţă. Tu, dacă te interesează religia şi crezi în aşa ceva, trebuie să-i cauţi pe ceilalţi 60%-70% şi nu să te opreşti în loc din cauza celorlalţi. Altfel, dacă tu nu crezi sau nu te interesează, te privează de la harul mântuitor faptul că altul a păcătuit, te afectează cu ceva? Nu te afectează cu nimic. 

Domnul Paul Andrei pe blogul său scrie o apologie la felul de a judeca al presei și preluarea acestei gândiri de către turmă:

"Doctorul Ciomu i-a tăiat penisul unui tânăr acum ceva ani. A fost zguduit sistemul medical? Ştii măcar la ce spital s-a întâmplat grozăvia? Nu mai ştie nimeni. Când ţi-a fost rău nu te-ai mai dus la farmacie sau spital? Când Şumudică a fost prins pariind s-a zguduit Federația? Sau i-am bănuit noi pe ceilalţi pe antrenorii din Liga 1 de aşa ceva? Nu. Fiecare raspunde pentru el, fiecare individ plăteşte din cauza greşelii făcute.
Apoi, o altă idioţenie foarte larg răspândită pe internet este treaba cu homosexualitatea din cadrul Bisericii. “Am văzut eu filme, sunt mulţi care practica asta dar nu recunosc, bine că a început demascarea lor”. Tu care ai scris sau ai gandit vreodata asta, în concepția mea, eşti un specimen fără un dram de logică şi fără minime cunoştinţe de cultură generală. Eşti un individ care preia din zbor orice clişeu aruncat de cei interesaţi să ţi-o servească. Preoţii din BOR au dreptul să se căsătorească şi, evident, să facă dragoste. Pardon, sex. Cazurile pe care le-ai văzut tu în filme şi la tv se referă, în cele mai multe cazuri, la preoţi din Biserica Catolică. Aceştia nu au dreptul să se căsătorească deşi nevoile fiziologice sunt aceleaşi pentru fiecare. E clar că sunt mai predispuşi să calce pe lângă reguli."

În ultimul rând, voi reda și părerea profesională despre atacurile mediatice de astăzi împotriva normalității:

Sorin Ciobanu, specialist în comunicare și marketing politic a scris pe contul său de Facebook despre recentele scandaluri care afectează imaginea Bisericii Ortodoxe Române și face o anatomie lucidă a ceea ce el caracterizează drept o campanie de comunicare menită să afecteze imaginea unei instituții – și implicit a valorilor pe care aceasta le promovează.

„E foarte interesat de urmărit pentru mine, atât ca om de comunicare, om de vânzări, dar și ca membru al Bisericii Ortodoxe, campania de comunicare împotriva Bisericii.

Mai întâi a fost preotul pedofil (adică slujitorul simplu, cel care intră direct în legătură cu oamenii), apoi episcopul homosexual (ierarhia la cel mai înalt nivel) și acum tânărul preot (modern , dar cu har) care face declarații revelatoare.

S-a mers pe mai multe direcții:

Nu mai lăsați copiii să meargă la Biserică! Uite ce li se poate întâmpla – chiar și cei mai iubiți preoți pot fi niște monștri, pedofili, homosexuali și lacomi (deci așa sunt majoritatea);

Apoi a venit ierarhul, monahul – nu mai poți avea încredere în nimeni, dacă și călugării fac din astea, când ei ar trebui să fie sfinți… Hm;

Tânărul preot care renunță la preoție, pentru că nu mai suportă mizeria din sânul BOR – uite, frate, ăsta da om realist, că spune adevărul și îi demască pe ăștia!

Campania de comunicare este foarte eficientă și simplă:

Cazuri concrete (care pot fi cât se poate de reale) generalizate asupra întregului cler;

Transferul de imagine de la unele persoane cu imagine publică pozitivă asupra luptei de imagine împotriva Bisericii Ortodoxe;

Dezvăluiri-ȘOC din partea unor preoți „din interior care au renunțat la preoție pentru că erau sătui de mizeria din interior”;

Totul se petrece cu dovezi, totul e imagine, pentru fiecare eveniment există un filmuleț, cu sau fără imagini „vizibile”.

La SNSPA, la Masterul de Comunicare Politică și Marketing Electoral, am învățat că trebuie mereu să vedem care sunt interesele din spatele unei campanii de comunicare pentru a înțelege mijloacele și forțele care o activează:

BOR a fost pentru 20 de ani prima instituție în topul încrederii populației și asta nu era bine ca cea mai conservatoare instituie din țara să fie pe primele locuri;

BOR este singura instituție a poporului român care în ultimii 28 de ani a construit constant, restul doar au distrus ori s-au distrus sau au fost distruse(și iarăși nu e era bine și asta pentru că alții arătau foarte rău);

BOR este singura instituție a poporului român care creează comuniune în cadrul comunității și poate chiar modifica Constituția și iarăși nu e bine;

Dacă cele de mai sus au fost o mică parte pentru motivele începerii campaniei de comunicare împotriva Bisericii, mai jos sunt tipurile de public țină pe care campania dorește să le atingă;

Creștinii ortodocși practicanți moderați – cu astfel de acțiuni se dorește că ei, dezamăgiți de BOR, să nu mai iasă la votul pentru modificarea Constituției;

Conservatorii nereligioși sau cei neinteresați de subiectul modificării Constituție , care ar fi venit la vot doar pentru că sunt împotriva miscării LGBT, aceștia vor fi ori dezgustați de ce se întâmplă în Biserică și nu vor mai veni la vot ori se vor radicaliza și vor da un vot de blam Bisericii, inițiatoarea referendumului;

Susținătorii mișcării LGBT care se vor radicaliza și mai mult și se vor mobiliza intens pentru Referendumul de modificare a Constituției.

Ce se dorește :

Referendumul de modificare a Constituției să nu fie validat prin lipsa numărului de participanți;

Distrugerea imaginii BOR, mai ales în rândul tinerilor;

Laicizarea societății românești pe modelul țărilor din centrul și din vestul Europei, sub aspectul atrocitătilor comise de „Oamenii Bisericii” (pedofilie și homosexualitate) și a luptei pentru drepturile minorităților sexuale.

(Da, este un paradox că cei care susțin lupta LGBT fac campanie împotriva preoților homsexuali – dar așa este la război).

Indicii ajutătoare:

Toate aceste evenimente se desfășoară în cascadă, când crezi că s-a estompat efectul primului apare al doilea și tot așa;

Toate filmulețele incriminatoare s-au petrecut cu mai mulți ani în urmă și totuși ele au fost scoase la iveală abia acum, unul după altul, și încă nu s-a terminat treaba;

Ce urmează: o mare campanie despre averile preoților și ale ierarhilor, din genul „Spitale, nu Catedrale!”. S-a pregătit terenul cu impozitarea activității Bisericilor.

Ce ar trebui să facă și unii și alții:

Biserica ar trebui să iasă din paradigma majorității și să acționeze exact ca o minoritare, doar așa poate strânge rândurile. Comunicarea de până acum încearcă să aplaneze conflictul, însă este una mediocră. „Capul la cutie” nu va funcționa de data asta.

Cei care orchestrează comunicarea împotriva Bisericii, chiar dacă sunt disperați (din cauza timpului redus pe care îl mai au la dispoziție) și, deși au rezultate, ar trebui să fie mai discreți, deja acțiunile lor încep să bată la ochi și lumea începe să își dea seama de jocul de imagine.

Acest tip de campanie împotriva Bisericii Ortodoxe Române nu este nou. Cu aceeași intensitate și virulență, dar mai greu și cu mijloace tehnice reduse, Extremă Stânga din România, începând cu anii 1940, a dus același tip de campanie atât împotriva ortodoxiei și a credincioșilor cât și asupra altor culte religioase.

Azi, tot Extrema Stângă, orchestrează și aceste campanii. E foarte drept că BOR le oferă și mijloacele cu care aceștia să acționeze.

Această campanie este o mare oportunitate pentru Biserica Ortodoxă să se vindece de toate bolile. Exact așa cum se întâmplă când un organism luptă cu boala și virusurile și învinge, devenind mai puternic și imun.

Aaa… și am uitat ceva… e vorba, în mare parte despre bani, despre foarte mulți bani, care ar putea ajunge în economie altfel, dacă nu ar ajunge la Biserică. De la 2% din taxe care ar nu ar mai ajunge la Biserică ci la alte ONG, la banii dați pe lumânări și până la sumele mari de bani care merg de la Buget către Culte.

Câte campanii de comunicare pro LGBT nu s-ar face cu banii ăstia și cât de ușor s-ar mai fura, fără a se construi nimic în urmă… exact ca la Autostrăzi, Spitale și Panseluțe.”

Articol preluat de pe site-ul ActiveNews.

În concluzie, îndemn pe toți cititorii acestui articol să fie pragmatici în ce privește "adevărurile" din presa controlată de oameni cu interese meschine și să ne amintim că și noi avem patimile noastre, iar la Judecata de Apoi Hristos ne va cere socoteală de cele ale noastre și nu de faptele vecinului, preotului sau episcopului.

Din gândirea Sfântului Iustin Popovici

“Ecumenismul este numele comun pentru pseudo-creştinismul pseudo-bisericilor din Europa Occidentală. Înlăuntrul său se află inima umanismului european, având papalitatea drept cap al ei. Tot acel pseudo-creştinism, toate acele false biserici nu sunt nimic altceva decât o erezie după alta. Numele lor evanghelic comun este panerezie. De ce? Întrucât, de-a lungul istoriei, felurite erezii au tăgăduit sau au deformat anumite însuşiri ale Dumnezeu-omuluişi Domnului Iisus Hristos, aceste erezii europene se îndepărtează cu totul de El, înlocuindu-L cu omul european. Nu există nici o diferenţă esenţială între catolicism, protestantism, ecumenism şi alte erezii ale căror nume este “legiune”.

Dogmele ortodoxe, adică dogmele sfinte ale Bisericii, sunt respinse şi înlocuite de către dogmele latine eretice ale primatului şi infailibilităţii papei, adică a omului. Din această panerezie s-au născut ereziile şi continuă să se nască: Filioque, respingerea invocării Duhului Sfânt, pâinea nedospită, introducerea harului creat, purgatoriul, meritele prisositoare ale sfinţilor, învăţături standard cu privire la mântuire, iar de aici au izvorât învăţături standard despre viaţă, papalitate, “Sfânta” Inchiziţie, indulgenţe, uciderea păcătoşilor din pricina păcatelor lor, iezuitismul, scolasticii, cazuiştii, monarhianismul şi individualismul social de diferite feluri…

Protestantismul? Este copilul loial al papalităţii.A mers dintr-o erezie într-alta de-a lungul secolelor şi se îneacă încontinuu în feluritele otrăvuri ale erorilor sale eretice. În plus, semeţia papală şi neghiobia “infailibilă” domnesc în chip absolut înlăuntrul ei, ruinând sufletele credincioşilor săi. Mai presus de orice, fiecare protestant este un papă independent atunci când se ajunge la probleme de credinţă. Acest lucru conduce de la o moarte spirituală la alta; şi nu există nici un sfârşit al acestei stări “muribunde”, întrucât o persoană poate suferi nenumărate morţi spirituale (pe parcursul unei vieţi). Întrucât aşa se prezintă lucrurile, nu există nici o ieşire din acest impas pentru ecumenismul catolico-protestant dimpreună cu pseudo- Biserica sa şi pseudo-creştinismul său fără o pocăinţă pornită din adâncul inimii făcută dinaintea Dumnezeu-omului Hristos şi a Bisericii Sale Ortodoxe.

Pocăinţa este doctoria pentru orice păcat, medicamentul oferit omului de către singurul Prieten al omului (Hristos). Fără pocăinţă şi fără intrarea în adevărata Biserică a lui Hristos este inadmisibil şi nefiresc să vorbim despre unificarea “Bisericilor”, despre dialogul dragostei, despre împărtăşania comună (adică despre un potir comun).

Cel mai important lucru dintre toate este acela că trebuie să fii “unit în trup” cu trupul teandric al Bisericii lui Hristos şi prin el să te împărtăşeşti cu sufletul său, Duhul Sfânt, şi să devii moştenitor al binecuvântărilor Dumnezeu-omului Hristos. “Dialogul contemporan al dragostei” care îmbracă forma unui sentimentalism ieftin, este în realitate o negare a sfinţirii mântuitoare a Duhului şi a credinţei în adevăr (2 Tes. 2, 13), care este unica “dragoste de adevăr” mântuitoare (1 Tes. 2, 10). Esenţa dragostei este adevărul; dragostea vieţuieşte şi înfloreşte în adevăr. Adevărul este inima oricărei virtuţi dumnezeieşti şi prin urmare şi a dragostei. Şi fiecare dintre aceste virtuţi dumnezeieşti predică şi propovăduieşte despre Dumnezeu-omul Iisus care este singura Persoană Care reprezintă întruparea şi chipul Adevărului divin, cu alte cuvinte Pan Adevărul.

Dacă adevărul ar fi altceva decât Dumnezeu-omul Hristos, dacă ar fi gândire, o idee, o teorie, minte, ştiinţă, filosofie, cultură, om, umanitate, lumea sau întregul univers sau oricine sau orice altceva sau toate la un loc, ar fi un lucru minor, insuficient, finit, muritor. Adevărul, însă, este o persoană şi, într-adevăr, persoana Dumnezeu-omului Hristos, cea de-a doua persoană a Sfintei Treimi, şi ca atare este nemuritoare şi nesfârşită, veşnică. Aceasta deoarece în Domnul Iisus, Adevărul şi Viaţa au aceeaşi esenţă: ele sunt Adevărul veşnic şi Viaţa veşnică (cf. Ioan 14, 6; 1, 4-17). Cel ce crede în Domnul Iisus Hristos creşte neîncetat prin Adevărul Său în nemărginirea divină. El creşte cu toată fiinţa sa, cu toată mintea sa, cu toată inima şi cu tot sufletul său. Oamenii vieţuiesc în Hristos “ţinând adevărul în iubire”, fiindcă doar în acest fel noi trebuie “să creştem întru toate pentru El, Care este capul – Hristos” (Efes 4, 15). Acest lucru este întotdeauna împlinit “împreună cu toţi sfinţii“(Efes. 3, 18), întotdeauna în Biserică şi prin Biserică, fiindcă o persoană nu poate creşte în El “Carele este capul” trupului Bisericii, cu alte cuvinte în Hristos, în vreun alt fel.

Să nu ne înşelăm. Există şi “un dialog al falsităţii”, atunci când cei ce discută se mint unii pe alţii în mod conştient sau inconştient. Acest tip de dialog este propriu “tatălui minciunii”, diavolul, “căci este mincinos şi tatăl minciunii” (Ioan 8, 44). Este, de asemenea, un lucru obişnuit pentru colaboratorii săi conştienţi ori inconştienţi să-şi atingă “adevărul” lor cu ajutorul minciunilor atunci când ei vor să-şi împlinească binele lor prin rău. Nu poate exista nici un “dialog al dragostei” fără dialogul adevărului. Altminteri, acest dialog nu este adevărat şi nu este firesc. Ca atare, porunca Apostolului cere ca “dragostea să fie nefăţarnică” (Rom. 12, 9).

Despărţirea şi detaşarea eretico-umanistă faţă de dragostea de adevăr este un semn al lipsei credinţei teandrice, precum şi a pierderii echilibrului şi bunului simţ teandric. În orice caz, aceasta nu a fost niciodată şi nici nu este calea urmată de Sfinţii Părinţi. Ortodocşii sunt înrădăcinaţi şi întemeiaţi în adevăr numai “împreună cu toţi sfinţii” şi au proclamat această dragoste teandrică şi mântuitoare pentru lume şi pentru întreaga creaţie a lui Dumnezeu din vremea Apostolilor şi până azi. Pacifismul umanist, minimalist şi moralist al ecumeniştilor contemporani face doar un singur lucru: aduce la lumină rădăcinile lor umaniste bolnave, cu alte cuvinte filosofia lor bolnavă şi plăpânda lor moralitate “după predania omenească” (Col. 2, 8). Ei ne descoperă criza credinţei lor umaniste,precum şi insensibilitatea lor prezumţioasă faţă de istoria Bisericii, adică faţă de continuitatea sa apostolică şi sobornicească în adevăr şi în har. Iar sfânta, apostolica, patristica gândire îndreptată spre Dumnezeu, precum şi cugetarea îndumnezeită sunt binevestite prin gura Sfântului Maxim Mărturisitorul care rosteşte acest adevăr: “fiindcă credinţa este temelia lucrurilor care-i urmează, adică nădejdea şi dragostea, care desigur că sprijină adevărul” (PG 90 c, 1189 A).

Învăţăturile despre erezii ale Bisericii Ortodoxe a Dumnezeu-omului Hristos, formulate prin Sfinţii Apostoli, Sfinţii Părinţi şi Sfintele Sinoade spun că ereziile nu sunt o Biserică şi nici nu pot fi o Biserică. De aceea, ele nu pot avea Sfintele Taine, mai ales Taina Euharistiei, taina tainelor.

Sfânta Euharistie este totul şi toate în Biserică: chiar Dumnezeu-omul Iisus Hristos, Biserica însăşi şi în general totul cu privire la Dumnezeu-omul Hristos. Cuminecarea interconfesională, adică participarea împreună cu ereticii la Sfintele Taine şi, mai ales, la Sfânta Euharistie, reprezintă cea mai neruşinată trădare a Domnului nostru Iisus Hristos, trădarea lui Iuda.Aceasta reprezintă, mai ales, o blasfemie adusă întregii Biserici celei una a lui Hristos, a Sfintei Tradiţii a Bisericii. Astfel, unul care face aceasta ar trebui să se lipsească de modul de gândire hristic şi de propria conştiinţă faţă de Sfintele Taine, de sfintele lor înţelesuri şi sfintele porunci de a urma această cale. Mai întâi, ar trebui să ne întrebăm pe ce fel de eclesiologie şi pe ce fel de teologie a Bisericii se bazează “cuminecarea interconfesională”? Aceasta deoarece întreaga teologie ortodoxă nu este fondată şi nu se bazează pe “cuminecarea interconfesională”, ci pe realitatea teandrică a Împărtăşaniei înseşi (cf. 1 Cor. 1, 9; 10, 16-17; 2 Cor. 13, 13; Evrei 2, 14; 3, 14; Ioan 1, 3). Ideea cuminecării interconfesionale este contradictorie în ea însăşi şi de neconceput pentru conştiinţa ortodoxă sobornicească.

Al doilea fapt, cu adevărat un fapt sfânt al credinţei ortodoxe, este următorul: în învăţătura ortodoxă cu privire la Biserică şi Sfintele Taine, cea mai mare şi unica taină este Biserica însăşi, trupul Dumnezeu-omului Hristos, aşa încât ea este singurul izvor şi conţinutul tuturor Sfintelor Taine. În afara acestei taine teandrice a Bisericii, taină peste toate tainele, nu există şi nu pot exista alte “taine”; de aceea, nu poate exista o cuminecare interconfesională a tainelor. Prin urmare, putem vorbi despre Taine în contextul acestei taine atotcuprinzătoare care este Biserica. Aceasta deoarece Biserica Ortodoxă, ca Trup al lui Hristos, este izvorul şi temelia Tainelor şi nu invers. Sfintele Taine nu pot fi considerate ca fiind deasupra Bisericii sau studiate în afara Trupului Bisericii. Din această pricină, în acord cu gândirea Bisericii soborniceşti a lui Hristos şi cu întreaga tradiţie ortodoxă, Biserica Ortodoxă nu recunoaşte existenţa altor taine în afara sa şi nici nu le recunoaşte ca fiind taine, iar omul nu poate primi Sfintele Taine până ce unul ca acesta nu se întoarce de la “Bisericile” eretice, adică de la falsele biserici, prin pocăinţă, la Biserica Ortodoxă a lui Hristos. Până atunci, unul ca acela rămâne în afara Bisericii, neunit cu ea prin pocăinţă şi este, după părerea Bisericii, un ereticşi, prin urmare, se află în afara posibilităţii împărtăşirii mântuitoare, fiindcă “ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea, sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul?” (2 Cor. 6, 14).

Apostolul neamurilor, cu autoritatea pe care a primit-o de la Dumnezeu-omul Hristos, ne dă această poruncă: “De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te” (Tit. 3, 10). Cum poate cineva care nu numai că nu-l respinge pe “eretic”, ci I-l şi dăruieşte pe Domnul Însuşi prin Sfânta Împărtăşanie, zic, cum poate unul ca acesta să facă parte din rândul celor ce împărtăşesc sfânta credinţă teandrică şi apostolică? În plus, iubitul ucenic al Domnului Iisus, apostolul iubirii, ne dă această poruncă: “să nu primiţi în casa voastră” (2 Ioan 1, 10) pe cel ce nu crede în întruparea lui Hristos şi nu acceptă învăţăturile evanghelice despre El ca Dumnezeu-om.

Canonul 45 al Sfinţilor Apostoli spune răspicat: “Orice episcop sau preot care se roagă dimpreună cu ereticii să se oprească din slujire, dar dacă unul ca acesta îngăduie ca ereticii să slujească în Biserică, atunci să se caterisească” (cf. Canonului 33 al Sinodului din Laodiceea).

Nu este oare limpede acest canon? Canonul 65 al Sfinţilor Apostoli ne arată: “Dacă vreun cleric sau mirean intră în sinagoga evreilor sau în vreun templu al ereticilor spre a se ruga, unul ca acesta să fie nu numai caterisit, dar şi afurisit”, iar acest lucru este limpede chiar şi pentru mintea cea mai primitivă. Canonul 46 al Sfinţilor Apostoli ne spune: “Poruncim ca orice episcop sau preot care acceptă vreun botez al ereticilor sau vreo jertfă de-a lor să fie caterisit; căci în ce fel poate Hristos să se împace cu Veliar sau ce are oare de împărţit credinciosul cu cel necredincios?”.

Este limpede chiar şi pentru un orb că această poruncă ne îndeamnă ca nu numai să nu recunoaştem vreuna dintre tainele ereticilor, ci să le şi socotim nelegitime şi lipsite de har dumnezeiesc. Sfântul Ioan Damaschin, de Dumnezeu înţelepţitul purtător al Sfintei Tradiţii patristice soborniceşti şi apostolice a Bisericii lui Hristos ne arată din inimă faptul că toţi Sfinţii Părinţi, toţi Sfinţii Apostoli şi toate sfintele sinoade ale Bisericii ne-au învăţat următorul adevăr teandric: “Pâinea şi vinul nu reprezintă un simbol al trupului şi sângelui lui Hristos (ferească Dumnezeu!); ci însuşi trupul şi sângele Domnului… fiind numite Împărtăşanie, întrucât noi primim dumnezeirea lui Hristos prin intermediul ei. Şi cu adevărat aşa este fiindcă prin ea, noi ne împărtăşim cu Hristos şi primim Trupul şi dumnezeirea Sa în noi; prin ea, noi ne împărtăşim şi ne unim unul cu celălalt; fiindcă dacă ne împărtăşim dintr-o pâine, noi toţi devenim un trup şi un sânge al lui Hristos şi ne unim unul cu celălalt şi suntem socotiţi a face parte din acelaşi trup cu Hristos. Să ne păzim, deci, cu orice preţ, de a lua Împărtăşania de la eretici sau de a le-o oferi acestora. «Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor» (Mt. 7, 6), ne spune Domnul, ca nu cumva să devenim părtaşi la învăţăturile lor false şi la osândirea lor.

Dacă există o astfel de unire cu Hristos şi unul cu altul, atunci cu adevărat ne unim cu toţi cei cu care ne împărtăşim, fiindcă această unire vine în urma unei libere voinţe şi nu fără intervenţia judecăţii noastre. Fiindcă noi toţi suntem un trup, fiindcă noi «toţi ne împărtăşim dintr-o pâine» aşa cum spune dumnezeiescul Apostol (1 Cor. 10, 17)”. (Sf. Ioan Damaschin, O expunere exactă a credinţei ortodoxe, 4, 13, P.G. 94; c. 1149, 1152, 1153). Sfântul Teodor Studitul, mărturisitorul neînfricat al adevărurilor teandrice ortodoxe, proclamă către toţi oamenii: “A primi împărtăşanie de la un eretic sau de la unul care o strică dinaintea unui dumnezeu străin te apropie de diavolul.” (Teodor Studitul P.G. c. 1668c). După spusele sale, pâinea ereticilor nu este “trupul lui Hristos” (ibid. c. 1597A). Ca atare, “atunci când dumnezeiasca pâine a ortodocşilor este împărtăşită, credincioşii devin un trup; în acelaşi mod împărtăşania eretică împlineşte acelaşi lucru în cazul celor ce se împărtăşesc din ea, făcându-i pe aceştia un trup care este împotriva lui Hristos” (Ibid. c. 1480 CD). În plus, împărtăşania de la eretici nu este pâinea comună, ci otravă care vatămă trupul, întunecând şi înnegrind sufletul (ibid. c. 1189c.)”.

(Sf. Iustin Popovici, Credinta Ortodoxa si viata in Hristos, Ed. Bunavestire).

Zeitgeist - un film ateist antihristic

Documentarele “Zeitgeist. The Movie” (2007) şi “Zeitgeist: Addendum” (2008) au stârnit o mare furtună şi controversă în lume, căci ele  prezintă un atac la adresa formelor de organizare politică, socială şi  financiară ale lumii de astăzi, lansat în numele unei dezvoltări  naturale a umanului, lipsite de restricţii, în solidaritate cu mediul  înconjurător. “Zeitgeist. The Movie”, mai poartă şi subtitlul  de “What does Christianity, 911 and The Federal Reserve all have în  common?”, punând sub semnul întrebării fundamentele creştinismului,  negând originalitatea şi istoricitatea lui Iisus Hristos.

Cele trei părţi principale ale filmului “Zeitgeist. The Movie” tratează pe rând problema creştinismului, a atacurilor de la 11  septembrie şi a sistemului financiar ce guvernează azi SUA şi întreaga  lume. În acest articol, vom analiza doar partea ce vizează creştinismul.  Ca sursă de informare am folosit fragmente dintr-o lucrare a dnei Lect.  Dr. Alină Pătru, la care au fost adăugate observaţii proprii.

Principalele idei false din Zeitgeist

Regizorul acestui film, Peter Joseph, afirmă că Soarele a fost  venerat din cele mai vechi timpuri şi, împreună cu celelalte corpuri  cereşti, a fost în foarte multe culturi obiectul personificării şi al  mitizării cu scop religios. Un exemplu de zeu solar este Horus, din  mitologia egipteană, despre care aflam din film că ar fi fost zeul solar  al Egiptului în jurul anilor 3000 î.Hr. Personalitatea sa este descrisă  în amănunt: “Horus s-a născut în 25 decembrie din fecioară  Isis-Meri. Naşterea lui a fost însoţită de apariţia unei stele în  răsărit, pe care au urmat-o trei regi, dorind să îl adore pe salvatorul  nou-născut. La vârsta de 12 ani, Horus a fost un dascăl prodigios, la 30  de ani a fost botezat de Anup şi apoi şi-a început activitatea publică.  El umbla însoţit de 12 discipoli, săvârşind minuni, vindecând bolnavi  şi mergând pe apă. Horus e cunoscut sub multe nume, cum ar fi Adevărul,  Lumina, Fiul uns al lui Dumnezeu, bunul Pastor, Mielul lui Dumnezeu şi  multe altele. După ce a fost trădat de Tifon, Horus a fost crucificat,  îngropat pentru trei zile şi apoi a înviat”.

În schema lui Horus sunt apoi încadrate multe alte zeităţi, fiecare  preluând unele din caracteristicile acestuia. Sunt descrişi pe scurt  Attis din Frigia, Krisna din India, Dionisos din Grecia şi Mithra din  Persia. Apoi sunt pur şi simplu enumeraţi alţi 40 de asemenea “mesia  solari”, printre care şi un anumit “Xamolxis din Tracia”, sau  “Învăţătorul divin al lui Platon” sau “Monarhul universal al sibilelor”.  În final e prezentat “cel mai recent dintre ei”, Iisus Hristos, şi  anume prin notarea aceloraşi trăsături care au fost evidenţiate şi în  cazul personalităţii lui Horus.

Caracterul Iisus e privit ca “un hibrid literar şi astrologic”, “un  plagiat al zeului solar egiptean Horus”. Şi alte istorisiri biblice,  precum cele legate de potop sau de Moise, legiuitorul, sunt văzute la  rândul lor a fi forme de plagiat. Biblia este “un hibrid astro-teologic  şi literar, la fel ca şi aproape toate miturile religioase dinaintea  ei”. Lipsa mărturiilor istorice despre Iisus Hristos îi conduc pe  autorii filmului la concluzia că acesta nici nu ar fi existat. “Realitatea  este ca Iisus era zeitatea solară a sectei gnostice creştine, şi, la  fel ca toţi ceilalţi zei păgâni, era o figură mitică. Stăpânirea  politica a încercat să îl istoricizeze pe Iisus, pentru a obţine mai  uşor controlul social”, se afirmă în documentar. Această stare de  fapt a început odată cu decretele lui Constantin cel Mare şi a continuat  cu politica Vaticanului, până în ziua de astăzi.

Cât de reale sunt cele afirmate în documentar? Să le luăm pe rând şi  vom observa că toate sunt nişte minciuni ordinare.

1) Sursele acestor informaţii  sunt obscure şi nerelevante.

Dacă ne uităm la sursele informaţiilor prezentate în documentar, vom  observa că acestea se bazează pe istoric obscuri, nerecunoscuţi în  comunitatea ştiinţifică. Frapează faptul că în lista nu apare nici un  istoric al religiilor consacrat (ca de exemplu marele nostru Mircea  Eliade). Să fim serioşi: cine a auzit de Gerald Massey, Edward  Carpenter, Thomas Doane, Manly P. Hall sau S. Acharya? Nici dracu’.  Primii patru dintre ei au activat la finalul secolului al XIX-lea şi  începutul secolului al XX-lea. Lucrările citate ale acestora au fost  publicate în primele decenii ale secolului al XX-lea. Nu e de mirare că  ele au ecou abia acum? Iar ultimul, S. Acharya, a scos în 1999 o carte  senzaţională “The Christ Conspiracy” (1999), care are o  credibilitate academică zero!

2) Descrierea personalităţii lui Horus se fundamentează pe textele lui  Gerald Massey (1828-1907). Paralelismul propus de acesta între  Horus şi Iisus este amendat chiar în populară enciclopedie Wikipedia. În  articolul dedicat lui Massey se poate citi: “Opera sa, care  schiţează comparaţii între religia iudeo-creştină şi cea egipteană, este  desconsiderată pe scară largă în domeniul egiptologiei moderne şi nu  este menţionată în Enciclopedia Oxford a Egiptului Antic sau în alte  lucrări moderne de egiptologie.”

Totuşi, Massey nu a fost un egiptolog calificat şi opera să nu a fost  niciodată recunoscută în domeniul egiptologiei, iar ideile sale au fost  văzute ca teorii extremiste cărora le lipsea suportul critic. Massey a  fost de asemenea teozof, teoriile lui susţinând de multe ori concepte şi  idei teozofice. Iar teozofia e doctrina inventată de celebra Madame  Blavatsky (citiţi mai multe aici Madame  Blavatsky, mare ocultistă sau doar o spioană?, în  care există un ghiveci de hinduism, buddhism şi spiritism conţinând  toate temele subculturii, întotdeauna seducătoare pentru toţi cei care  sunt gata să creadă orice, numai să fie contrariul a ceea ce li s-a spus  la şcoală. Dacă mai spunem că Gerald Massey a fost şi francmason, cred  că ne putem da seama de “credibilitatea” sa.

3) Principalele minciuni din documentarul “Zeitgeist: The Movie”:

a) Horus ar fi fost născut dintr-o virgină, ca şi Iisus. Afirmaţia  e o prostie enormă. Legenda naşterii lui Horus e următoarea: Horus s-a  născut din Isis care s-a autofecundat cu un falus de aur. Asta pentru ca  Osiris (soţul ei, care de altfel îi era şi frate) fusese omorât de Seth  şi nu i s-a mai putut găsi “instrumentul” printre cele 14 bucăţi în  care fusese tăiat.

b) Horus ar fi fost botezat de către…”Anup Botezătorul”. E  incredibil cât de departe se poate ajunge cu imaginaţia omenească. Nu  există nicio sursă credibilă care să arate că ar fi existat vreun “Anup  Botezătorul”.

c) Horus ar fi mers pe apă şi ar fi vindecat persoane. O  altă minciună imensă. Într-adevăr, Horus a săvârşit unele minuni, dar  nu a mers pe apă sau ar fi înviat morţii. Nici n-a scos demonii din  oameni.

d) Horus ar fi avut 12 discipoli. Ce mai contează  încă o minciună în plus, lângă atâtea altele? Nu există nicăieri nicio  referinţă serioasă cum că Horus ar fi avut 12 discipoli.

e) Horus ar fi fost crucificat! Incredibil…asta e  cea mai mare minciună din toate timpurile. Nu scrie absolut nicăieri  acest lucru.

f) Horus ar fi înviat. Regizorul Peter Joseph face  confuzie cu Osiris, căci el este singurul zeu egiptean care a înviat  (dar ce mai contează încă o prostie în plus?). La o examinare mai atentă  a poveştii învierii lui Osiris, cu cea a lui Iisus, vom observa că  existe diferenţe majore. Osiris nu a înviat propriu-zis, ci a condus în  regatul morţilor. Aşa cum scria teologul Roland de Vaux: “Ce  înseamnă că Osiris a înviat? Pur şi simplu că, având ajutorul lui Isis,  el a fost capabil să ducă o viaţă dincolo de mormânt, ca o replică  perfectă a existenţei pe Pământ. Dar el nu va ajunge niciodată în rândul  celor vii, ci va domni peste cei morţi. Acest zeu care a înviat este în  realitate un zeu-mumie”. Nu, această mumie nu putea fi o sursă de  inspiraţie pentru învierea lui Hristos. Este o mare greşeală de a  echivala viziunea egipteană a vieţii după moarte cu doctrina biblică a  învierii. Pentru a obţine imortalitatea, pentru egipteni trebuiau  îndeplinite trei condiţii: (1) corpul mort trebuia să fie mumificat, (2)  trupului trebuie să i se ofere zilnic pâine şi bere şi (3) puterile  magice trebuie îngropate împreună cu el. Şi, în acest caz, nu corpul ar  fi înviat din morţi, ci elementele personalităţii sale – Ba şi Ka – ar  fi fost aduse la viaţă. Aşadar, orice încercare de comparaţie între  învierea la egipteni şi învierea creştină este absurdă.

În loc de concluzie

Se vede aşadar că nu este vorba de împrumuturi, ci de proiecţii cu  sens invers: asupra lui Horus sunt proiectate caracteristici preluate de  la Iisus Hristos. Gerald Massey, ca şi regizorul Peter Joseph, îl  lecturează pe Horus în cheie hristică, introducând în caracterul lui  multe elemente de provenienţa biblică, pentru că ulterior să acuze  creştinismul că l-ar fi plagiat pe Horus. Pe viitor, sper că voi reveni  cu alte materiale care demonstrează cât de fals este mitul precum că  creştinismul ar fi o copie a zeităţilor egiptene.

Articol preluat în întregime de aici.

Un altfel de sinod

În forumul suprem al piticilor din creierul meu s-a convocat o întâlnire de urgență cu privire la sinodul de la Creta....
Membrii consiliului au venit cu următoarea soluție:

    Organizarea unui sinod lumesc în care arhiereii sa nu participe, ci doar oamenii mici așa ca noi, sau mari, depinde cum se simte fiecare, și să se discute problema lepădarilor de Hristos, nu în rândul arhiereilor ci al nostru, după următoarele criterii: 

   1. Cât de des folosim, acea expresie scrisă parcă într-o limbă atât de străină, și greu de descifrat, "Iartă-mă!"
   2. Ce ne place mai mult să citim de la Sfinții Părinți: subiecte despre pocăință, dobândirea virtuților și învățarea smereniei sau subiecte care aduc o pleada de argumente pentru acuzarea aproapelui (mirean, preot, arhiereu...etc)
   3. Putem ajunge la rugăciunea inimii prin comentarii pe Facebook (like, Doamne ajută, Amin) sau prin osteneala tainică din cămara inimii, departe de orice sursă care o poate distrage pentru un scurt sau mai lung timp de la această rugăciune?
   4. Când intrăm în Biserică, în mod sincer, ce vedem prima dată? Pe Hristos în icoană, sau un preot vândut, un arhiereu corupt, sau un mirean-doi de care nu mai încap sau chiar nici nu mă mai pot ruga în pace deoarece cei în cauza au o forță magnetică imensă care determina întoarcerea gândurilor spre dânșii nu spre Hristos?
   5. La ce preot ne-ar place să ne spovedim? Unul care ne vorbește despre Apocalipsă și sfârșituri iminente, sau unul care ne îndeamnă la rugăciune, spovedanie și Dumnezeiasca împărtășanie - medicamente necesare pentru ca sa răzbim în viața de zi cu zi,  măcar până la Apocalipsă (cel mai probabil a noastră personală, adică moartea)

   6. Credem cu adevărat în Hristos sau teama de prigoane și sfârșituri ne face să uităm că a existat, există și va exista Hristos, Cel care ne spune: "Îndrăzniți, Eu am biruit lumea!"

      Și multe altele se mai pot adauga..., important e rezultatul: dacă pe arhierei, pe care noi îi considerăm vânduți, nu mai merită să-i pomenim, noi câți am merita să mai fim pomeniți de Biserică pentru faptele noastre? Aici lăsăm la o liberă discuție a fiecăruia cu conștiința proprie.

     Dacă ce am scris e un pamflet, o dramă, sau un apel de trezire, asta hotărâți voi cei care citiți!

Pace si bucurie!

Pr.Iachint

Părintele Calistrat Chifan despre sinodul de la Creta

Credinta Ortodoxa intre Sfanta Scriptura si Sinodul din Creta - 2016

  Am avut convingerea de a scrie acest punct de vedere in urma diferitelor controverse si dispute aparute in Biserica lui Hristos, din partea propriilor Ei fii si ai slujitorilor sfintelor altare Ortodoxe romanesti, cu privire la Sinodul din Creta.
  Am fost mereu intrebat, de ce sunt reticent si nu ma exprim in nici un fel, cu un anume punct de vedere asupra controverselor cretane, care au bulversat intreaga Ortodoxie si indeosebi pe cea romaneasca.
  Am stat bine si am cantarit, am masurat in mintea mea daca sunt las, fricos, fara curaj, sau imi este frica, ori nu fac bine, ori sa tac, sau ca nu ma intereseaza soarta Bisericii ca umil slujitor, ma multumesc cu faptul ca imi este bine si precum spunea cineva: “m-am ingradit de avantaje materiale  pamantesti si nu ma mai intereseaza de adevaratii marturisitori si aparatori darzi ai Ortodoxiei”.
  Am meditat la aceste lucruri si mi-am dat seama ca nu am alunecat in cele materiale, deoarece mantuirea nu tine de avantajele pamantesti, ci tine de cele sufletesti si duhovnicesti care trebuiesc implinite: “Că ce foloseşte omului dacă va câştiga lumea toată, iar pe sine se va pierde sau se va păgubi? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, de acesta şi Fiul Omului se va ruşina, când va veni întru slava Sa şi a Tatălui şi a sfinţilor îngeri.” Luca 9:25-26
  Am cautat raspunsul in trei directii, dupa cum Scriptura spune: “Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, ca din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot cuvântul” Matei 18:16  si din trei carari batatorite de altii, mai sfinti si mai vrednici decat mine in paruta mea nevointa neputincioasa. Pravila si rugaciunea fiind simple datorii monahale din toate timpurile.

1.Primul raspuns l-am luat din Sfanta Scriptura: “Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o - să fie anatema! Precum v-am spus mai înainte, şi acum vă spun iarăşi: Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit - să fie anatema!” Galateni 1: 8,9  
  Deci in concluzie, comform Sfintei Scripturi despre nici un ierarh semnatar la Creta nu sunt dovezi si probe ca ar fi schimbat intru ceva continutul Sfintei Evanghelii. Ca dovada ca si dupa sinodul cretan, arhiereii Sfantului Sinod al B.O.R. predica aceiasi Evanghelie si Ortodoxie, cu acelasi continut scripturistic nealterat si neschimbat. 

  Cu ce motiv sa ma agit, pe ce motiv sa-mi doresc sa ma razvratesc, doar de dragul de a fi din ceata ultra-ortodocsilor? Doar pentru a avea aura de marturisitor, si de a fi in randul celor ce se cred mai sus de Ortodoxie? Sau de a fi convins ca sustin o cauza care nu are sens vertical in urcusul de mantuire…!? De cine aparam noi Ortodoxia, de eretici si neortodocsi? Sau o aparam de ierarhii nostri care reprezinta chipul vazut al lui Hristos si al Sfintilor Apostoli in Lume? De cine aparam Ortodoxia, de izvoarele Duhului Sfant..!? Ei care impart de sub mana lor prin epicleza clericii si fii Bisericii, pe slujitorii  sfintelor altare!? Nu ar fi cazul sa discernem mai atent si sa nu amestecam revelatia si cuvintele Sfintei Scripturi cu presupusele noastre pareri ultra-ortodoxe si parute infailibile…!?
  Asa ca nu am decat motive de profund regret, pentru cei manipulati si inselati de lucrarea satanei, care ii razvrateste impotriva episcopilor lor, refuzand  pomenirea la sfintele slujbe. Intradevar trebuie rugaciuni si multa smerenie pentru intelegerea Sfintelor Scripturi. Caci sta scris: “De aceea, cel caruia i se pare ca sta neclintit sa ia seama sa nu cada” I Corinteni 9:12 si iar: “Fiti treji si vegheati! Pentru ca potrivnicul vostru, diavolul, da tarcoale ca un leu care racneste si cauta pe cine sa inghita” 1 Petru 5:8, si iar: “Se vor scula hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor face semne şi minuni, ca să ducă în rătăcire, de se poate, pe cei aleşi”  Marcu 13:22

2. Al doilea raspuns l-am cautat in Canoanele Bisericii, in Pedalion si sta scris clar ca acolo unde este Biserica si episcopul, este si Hristos. Sfantul Ciprian de Cartagina: “Afara de Biserica nu este mantuire.” Si de la sfintii apostoli pina azi nu a existat o vreme in care sa existe Biserica fara ierarhie. De atunci si pana la sfarsitul lumii, Biserica ramane "stalp si temelie a adevarului", "slavita, neavand pata sau zbarcitura ori altceva de acest fel, ci sa fie sfanta si fara de prihana". (Timotei 3,15; Efeseni 5, 27). Doua sunt partile care alcatuiesc acest trup al lui Hristos: Ierarhia ocarmuitoare si turma bine-credinciosilor crestini! Nerespectarea si nerecunoasterea episcopului anuleaza implicit  existenta Bisericii! Duhul Sfant este legislatorul Bisericii, El vegheaza Adevarul absolut al Bisericii, de la Inaltarea lui Hristos la Cer. Deci, cand nu respecti episcopul nu-L respecti pe Duhul Sfant si totodata nu-I recunosti lucrarea vazuta in lume prin slujirea episcopala.
  "Cel ce va asculta pe voi, pe Mine ma asculta, iar cel ce se leapada de voi, de Mine se leapada, iar cel ce se leapada de Mine, se leapada de Cel care M-a trimis pe Mine" (Luca 10,16). Si iarasi zice: "Ascultati pe conducatorii vostri si va supuneti lor, fiindca ei privegheaza pentru sufletele voastre" (Evrei 13, 17)
  Deci nu este posibil sa credem ca va exista vreodata Biserica fara episcop. Asa ca, inca odata nu am motiv sa-mi fac probleme de constiinta ca nu ma alatur aparatorilor Ortodoxiei prin nepomenirea ierarhilor. Ruperea de ierarhia Bisericii lui Hristos este defapt ruperea de propria mantuire si de Trupul tainic a Lui Hristos.
  De aceea nu trebuie uitat ca apostolii au hirotonit preoti si au dus lucrarea Duhului Sfant prin mainile episcopilor de-a lungul istoriei crestine pana astazi si pana la sfarsitul veacurilor: “Nu-ţi pune mâinile degrabă pe nimeni, nici nu te face părtaş la păcatele altora. Păstrează-te curat” I Timotei 5:22. Deci in concluzie: nu putem lepada episcopatul dupa bunul nostru plac! Ce zice Hristos? “Si cel ce se leapădă de voi se leapădă de Mine; iar cine se leapădă de Mine se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine.” Luca 10: 16

3. Al treilea raspuns l-am cautat in practica Bisericii Crestin-Ortodoxe in care slujesc de douazeci si sase de ani ca si cleric al Sfantului Altar. Am cautat cu deosebita atentie in viata marilor duhovnici, de vrednica pomenire ai Moldovei si Romaniei, pentru a vedea cum au privit si gestionat ei situatiile vremii si problemele in Biserica lui Hristos.
  Parintele Arsenie Papacioc cel mai ferm si abil duhovnic, care a lasat testament o carte document: “Singur Ortodoxia” si-a spus punctul de vedere ortodox, dar nu s-a lepadat de ierarhul locului de unde slujea Biserica lui Hristos.
  Cleopa Ilie arhimandritul si Paisie Olaru duhovnicul ieroschimonah de la Manastirea Sihastria dimpreuna cu parintele Ioanichie Balan, mare misionar si multi alti duhovnici de elita spirituala ai Sihastriei, care in ciuda multor restrictii si vicisitudini ale vremii venite din partea regimului trecut si poate nedreptatiti la randul lor din multe motive diplomaticesti si politicesti, nu au renegat episcopul niciodata, pomenindu-l la slujbele Bisericii.
Apoi marele staret Iachint al Putnei, parintele Sofian Boghiu, parintele Adrian Fagetean, parintele Benedict Ghius si alti mari traitori ai vremii, indiferent de felul vitregiilor si incercarilor margand pana la pedeapsa cu inchisoarea, nu s-au dezis de episcopii lor, i-au pomenit pe ierarhi si nu s-au izolat de Biserica Dreptmaritoare.
Sa amintim pe marele sfant sarb, Iustin Popovici arhimandritul si marele profesor doctor preot Dumitru Staniloaie si parintele Galeriu, precum si toata pleiada teologica si intelectuala a Bisericii,  invatati care au scris concret si concomitent despre DOGMATICA ORTODOXA. Negand sau facand afirmatii negative la adresa miscarii ecumeniste, au adus argumente teologice, dogmatice, patristice si practice si cu toate aceste marturii, nu s-au lepadat de Ierarhie si nu sunt marturii ca au incetat  pomenirea ierarhilor lor.
Sa nu mai vorbim de ultimii mari conducatori de obste monahala: Arhimandrit Petroniu Tanase, ucenic al marelui duhovnic Cleopa la Slatina actual staret la schitul Prodromul si arhimandritul Iustin Parvu staret al manastirii Petru Voda, Neamt.
Ambii au gustat din plin epoca moderna a Bisericii, poate cand permisivismul a fost impins la extrem, dar nu au iesit din staulul Bisericii Ortodoxe cu abateri sau decizii nechibzuite. Au stralucit in viata Bisericii, prin discernerea experientei mature si coapte prin ani multi si grei de nevointa.
Luandu-ma dupa cuvantul apostolului Pavel: “Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa. Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi. Nu vă lăsaţi furaţi de învăţăturile străine cele de multe feluri; căci bine este să vă întăriţi prin har inima voastră, nu cu mâncăruri, de la care n-au avut nici un folos cei ce au umblat cu ele.” Evrei 13: 7-9

Aleg sa stau linistit in Biserica lui Hristos, sub harul episcopului si sub umbrirea Duhului Sfant, fara a avea mustrare de cuget, catusi de putin, ca nu ma alatur  ultra-aparatorilor Ortodoxiei in mod razvratit si nechibzuit.
Pentru a ma legitima sincer in fata lui Dumnezeu si a Duhului Sfant, eu personal in calitate de crestin botezat ortodox, monah ortodox, cleric ortodox, duhovnic ortodox cu nevrednicie, contest si nu sustin decat ceea ce marturiseste Invatatura de Credinta Ortodoxa si CREZUL ORTODOX: Botezul prin trei afundari in numele Sfintei Treimi, toate cele 7 Taine ale Bisericii, cele 7 Sinoade Ecumenice si Tezaurul Patristic si Filocalic.
Nu cred si nu sustin cununia mixta, ci doar cea autentic ortodoxa, dar asta nu inseamna, ca nu-mi pomenesc ierarhul la slujbele Bisericii. Nu sunt simpatizant si nu sustin ecumenismul, dar totodata nu este treaba mea sa ma amestec in agenda de lucru personala si diplomatica a episcopului meu si a relatiilor lui personale cu slujitori ai altor religii.
Nu este deontologic ca un preot sa-i ceara episcopului sau socoteala, atata timp cat episcopul este autoritatea Duhului Sfant vizibila in Biserica si asupra preotului. Nu este in acord cu etica moralei crestine ca un preot sa se traga de sireturi cu episcopul sau.
Trebuie reverenta, respect, bunacuviinta, asa cum au aratat-o si inaintasii nostri marii duhovnici din asezamintele monastice. De aceea consider ca este corect, canonic, scripturistic si patristic sa ne pomenim ierarhul in sfintele slujbe ale Bisericii cu tot respectul si cu toata cuviinta.

Legat de sinodul Cretan 2016, deduc urmatoarele  concluzii din cele citite, auzite si discutate.
1. Sinodul este omenesc, deci nu poate altera revelatia si nici dogma dumnezeirii si a Sfintei Treimi, pe scurt mult zgomot pentru un sinod ce discuta si dezbate problemele lumii contemporane, mai mult organizatoric si nu dogmatic.
2. Sinodul fiind nebatut in cuie poate reveni si indrepta in duh de pace si iubire si buna intelegere, orice greseala de exprimare si interpretare, deoarece grecii sunt un popor luminat si au suficienti teologi sa dezbata si sa indrepte exprimarile sinodale.
3. Afara de Una Sfanta Soborniceasca si Apostoleasca Biserica al care-I Cap este Hristos, care O sfinteste si O invesniceste, celelalte culte si credinte sunt bucati de adevar incomplete, rupte din Adevarul revelat. Aflate in cautarea unei cai de convertire, atunci cand va lucra si va voi Duhul Sfant. Totul prin dialog si luminare cereasca. Nu putem jigni, purta ura, desconsidera. Scriptura a zis: “Hristos voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină. Căci unul este Dumnezeu, unul este şi Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni: omul Hristos Iisus.” I Timotei 2: 4, 5
Nu trebuie sa fim fanatici si nici absurzi cand CREDINTA ORTODOXA este libera si benevola, un act voit-consimtit din dragoste si iubire fata de Hristos.
4.Datoria noastra este sa aparam si sa pastram valorile ortodoxe, monumentele Traditiei, dogma ortodoxa, tezaurul patristic, asa cum sunt ele de la Cinzecime.
5. Sa nu dezbinam Biserica, Mama neamului romanesc, precum spune marele Eminescu. Sa stim ca de unitatea Bisericii depinde si unitatea teritoriala si unitate culturala, atat intelectuala cat si morala.
6. Nu putem transforma Biserica in arena de polemici si contradictii inutile neziditoare: “Va indemn, fratilor, pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos, ca toti sa vorbiti la fel si sa nu fie dezbinari intre voi; ci sa fiti cu totul uniti in acelasi cuget si in aceeasi intelegere.”  I Corinteni 1: 10
7. Semnatarii de la Creta cei 25 de episcopi ai Sinodului B.O.R., nu s-au dus sa semneze vanzarea Ortodoxiei, asa cum sustin unii protestatari ultra-ortodocsi. Desi se crede ca acest sinod a dizolvat Ortodoxia in esenta ei, lucru total neadevarat.
8.Grecii se afiseaza cu tot felul de intelectuali, teologi, profesori dorind sa prezinte tot felul de pareri pro si contra, prin marturii teologice, uitand ca sinodul a avut vreme pregatitoare chiar in tara lor, Grecia mama. Noi romanii avem deja cele mai elaborate scrieri dogmatice, teologice si mistice cu mult inainte de sinodul Cretan, care au fost puse sub lumina tiparului din autoritatea si sub semnatura Academicianului profesor doctor preot Dumitru Staniloae, cel mai mare si ilustru teolog contemporan.
DOGMATICA ORTODOXA este cartea de capatai a Invataturii de Credinta Ortodoxa a B.O.R.
9. Avem suficiente scoli teologice si facultati de teologie ca poporul roman si Biserica Ortodoxa sa nu piarda tezaurul apostolic al Dreptei Credinte.
10. Ca o concluzie pentru toti protestatarii impotriva episcopilor lor, cea mai recomandata sfatuire este: SA NE REVENIM IN SINE!
Sa stam uniti in jurul sfantului altar, sa ne rugam cu inima curata pentru unitatea si desavarsirea Bisericii Ortodoxe si a fiilor ei!
Sa nu ne lasam dezbinati de elemente oculte si destabilizatoare din afara si din interiorul tarii, care nu vad cu ochi buni Credinta Ortodoxa si Biserica Romaneasca Stramoseasca.
Sa nu distrugem osteneala si lupta cu sudoarea inaintasilor care dorm sub glie, aparand pamantul si Credinta Ortodoxa.
Toate acestea le marturisesc sincer si curat in nadejdea Invierii si a Vietii Vesnice, cu tot cugetul si constiinta crestin Ortodoxa. Sa oprim deruta si sminteala credinciosilor.
Nu cred ca Biserica Ortodoxa Romana are vreun ierarh in componenta Sfantului Sinod care ar vrea sa propovaduiasca alta Evanghelie decat cea propovaduita de Domnul Hristos.
Pacat de slujitorii tineri si fara discernere, antrenati in lupta de aparare a Ortodoxiei cu dusmanii imaginari ai mintii lor.
Hai sa ne unim cu rugaciunea si postul, sa invingem pe satana si sa triumfe in lume pacea lui Hristos: “Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze.” Ioan 14: 27; “Bucurati-va, si Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă!” Ioan 20: 21

Parintele Calistrat
manastirea Vladiceni, 10 ianuarie 2016.