Hristos a înviat!!! - nu iepurașul s-a ouat...

Tradiția vopsirii în roșu a ouălor 

    Simbolistica oualor de Pasti trebuie cautata inainte de nasterea lui Hristos, in timpuri stravechi. Oul era dat in dar, fiind considerat simbol al echilibrului, creatiei, fecunditatii, simbol al vietii si al reinnoirii naturii, obiceiul vopsirii lui fiind intalnit la chinezi cu doua mii de ani inainte de Hristos. Obiceiul colorarii oualor s-a transmis crestinilor si este inca practicat mai ales la popoarele Europei si Asiei. Spre deosebire de alte tari ale Europei, unde obiceiul s-a restrans sau a disparut, la romani a inflorit, atingand culmile artei prin tehnica, materiale, simbolica motivelor si perfectiunea realizarii. Folclorul conserva mai multe legende crestine care explica de ce se inrosesc ouale de Pasti si de ce ele au devenit simbolul sarbatorii Invierii Domnului. Una dintre ele relateaza ca Maica Domnului, care venise sa-si planga fiul rastignit, a asezat cosul cu oua langa cruce si acestea s-au inrosit de la sangele care picura din ranile lui Iisus. Domnul, vazand ca ouale s-au inrosit, a spus celor de fata: „De acum inainte sa faceti si voi oua rosii si impestritate intru aducere aminte de rastignirea mea, dupa cum am facut si eu astazi”. 

   

Culoarea rosie cu care le vopsesc crestinii la Pasti, reprezinta pe de o parte focul, cu puterea lui purificatoare, dar si sangele lui Iisus care s-a scurs pe cruce pentru mantuirea lumii. Ciocnitul oualor semnifica sacrificiul divinitatii primordiale si se face dupa reguli precise: persoana mai in varsta (de obicei barbatul) ciocneste capul oului de capul oului tinut in mana de partener, in timp ce rosteste cunoscuta formula “Hristos a inviat”, la care se raspunde “Adevarat a inviat”. 

    Sfânta Tradiție, completând textele biblice în privința restului vieții pe pământ a Sfintei Maria Magdalena, ne spune că după marele eveniment al Cincizecimii, Sfânta, plină de Duhul Sfânt, a fugit din Ierusalim cu destinația Roma, care pe atunci era reședința imperială, ca să propovăduiască Evanghelia lui Hristos. Când a ajuns acolo s‐a prezentat mai întâi la Împăratul Tiberiu ca să‐i binevestească acestuia mesajul Învierii. 

    Cu privire la vizita Sfintei Maria Magdalena la împăratul Tiberiu, există diferite tradiții. Una dintre acestea este identificată în izvoare de învățatul ieromonah athonit al sec. al XIX‐lea, Hariton Duhovnicul (1836‐1903), și e cuprinsă în Viața Sfintei pe care a alcătuit‐o el însuși, spunând următoarele: „Sfânta a vindecat ochii bolnavi ai împăratului de atunci, Tiberiu, prin mântuitorul nume al Domnului nostru Iisus Hristos. Când a văzut aceasta, Împăratul s‐a minunat tare. De aceea a întrebat‐o cine este ea, și cine este Iisus Hristos. Sfânta a început să‐i povestească toate cele despre Mântuitorul Hristos până la răstignirea Lui și Înviere. Luminată fiind de Dumnezeu, a găsit un mod minunat vrednic de notat, nou și foarte potrivit pentru a arăta Învierea lui Hristos cea de viață dătătoare. A vopsit în roșu trei ouă spre dovedirea sângelui vărsat de Mântuitorul Hristos și pentru bucuria Învierii lui Hristos, și a oferit aceste ouă Împăratului zicându‐i: «Hristos a Înviat!» În continuare a zis împăratului că prin acele trei ouă îi arată sângele mântuitor al lui Iisus Hristos pe care l‐au vărsat iudeii și ighemonul Pilat, precum și mesajul plin de bucurie al Învierii lui Hristos. Când Împăratul a auzit acestea s‐a mâniat foarte și a trimis scrisori în Ierusalim chemându‐l la judecată pe Pilat și pe arhierei. Când aceștia au venit la Roma nu l‐au mai găsit în viață pe Tiberiu († 37), ci pe urmașul lui, Caligula († 41).” Hariton Duhovnicul spune că arhiereii au fost omorâți, iar Pilat a fost exilat în Vienna Galiei și acolo s‐a sinucis." (Ieromonahul Theologos Simonopetritul, Sfânta Maria Magdalena - Sfântul odor al Mănăstirii Simonos Petras, Editura Doxologia. 2015, p. 61) 

    Acest obicei e singurul acceptat de Biserică, doar ca simbol al învierii și nu ca scop în sine. "Culoarea tradițională cu care se vopsec ouăle de Paști este cea roșie datorită simbolismului ei. În ultimii ani se manifestă însă o tendință, din ce în ce mai prezentă, de a fi vopsite în fel de fel de culori, care de care mai pestrițe, plus că a mai apărut și moda lipirii de abțipilduri (niște kitsch-uri). Cel mai potrivit ar fi să ne limităm la vopsirea în culoarea roșie, ca formă de respect față de Patimile și Învierea Domnului, față de tradiția Bisericii și, până la urmă, față de bunul-gust. Nu aș numi ouăle colorate în fel și chip, neapărat o insultă la adresa credinței creștine (cine face acest lucru nu îl face cu o intenție vădită de a fi contra tradiției ci mai degrabă din necunoașterea simbolismului ouălor roșii, din dorința a impresiona prin frumusețea ouălor vopsite, din obișnuință, etc.) însă cu siguranță sunt foarte, foarte departe de simbolul Învierii Domnului." Pr. Andrei Atudori 

Bâlciul de Paște 

   Următorul articol, al Părintelui Eugen Tănăsescu, este preluat în întregime de pe site-ul Doxologia. 

    Încă odată, Hristos este aproape dat afară din propria-i sărbătoare. Ca și la Crăciun, când Nașterea Domnului este sufocată de Moși Crăciuni, reni, globulețe, luminițe etc., iată că și Învierea Domnului începe să fie sufocată de același spirit de bâlci, care parazitează Sărbătoarea tot așa cum, odinioară, iarmarocurile de Sărbători se pripășeau pe lângă lăcașele de cult, transformând creștinismul într-un carnaval. 

   1. Oul. Incontestabil simbol al vieții, oul a intrat în tradiția populară a Învierii prin diverse legende privind colorarea oului în roșu, culoarea sângelui Mântuitorului. Următoarea fază a evoluției oului a fost încercarea de a-l încreștina prin încondeiere a lui cu diverse motive religioase, născându-se astfel o amplă cultură internațională a oului încondeiat. Din păcate, există și tendința contrară, a oului-discotecă, colorat în diverse culori sau desenat cu diverse motive nereligioase. 

     2. Iepurele. Simbol mai degrabă al virilității, decât al vieții, iepurașul păgân apare în ținuturile germanice pe la 1500, ca o transformare magică făcută de zeița Easter asupra unei păsări rănite, în iepure care putea depune ouă, pe care le colora și le dăruia zeiței binefăcătoare (observați cum oul colorat este împrumutat în cultura germanică). Pentru că nu prea avea haz povestea, marketingul i-a băgat iepurașului pe gât și capacitatea de a face cadouri la copii, pentru a emoționa și a stimula cumpărăturile. Din acest moment, iepurașul a început să crească în importanță, astăzi devenind un iepuroi batjocoritor la adresa Paștelui, în care doar naivii mai cred că e simbol al vieții. Vorba unui prieten: mama este simbolul vieții (Eva – mama vieții), dar niciodată nu i-aș spune mamei că-i virilă ca un iepure. 

     3. Mielul. Este singurul animăluț nevinovat care are își justifică oarecum teologic prezența în Sărbătoare. Spun „oarecum”, pentru că vorbim despre o metaforă transformată în realitate prin trei argumente. Venită direct din tradiția Paștelui iudaic, tradiția sacrificări mielului (primul argument) a intrat și la noi, uneori cam forțat, pentru că nu toți apreciază gustul mielului, deși gospodinele au inventat diverse rețete care să-i mai „îndulcească” gustul. În creștinism, însă, Unul singur este Mielul cel sacrificat pe nedrept, Iisus Hristos. Desigur, Hristos este Mielul cel Pascal, care s-a jertfit pentru păcatele lumii (al doilea argument). Această metaforă s-a îmbinat însă cu tradiția creștină a agapelor frățești (mesele de după Liturghie, în care creștinii descopereau semnificația comunitară a mesei, ca act social), în care orice mare sărbătoare creștină atrage după sine și firești pregătiri cu „alese bucate” (al treilea argument). Astfel, nevinovata ovină a ajuns subiect de tranzacție comercială, iar pe cale de consecință, catalizator al consumerismului de tip religios. 

     4. Luminițele. N-am înțeles de ce ne trebuiau și luminițe de Paști. Dincolo de motivul unor contracte publice, probabil că explicația ar fi nevoia de a face vizibile și noaptea simbolurile marketizate ale Sărbătorii. Este paradoxal (dacă nu ipocrizie de-a dreptul) faptul că printre toate aceste figurine împodobite cu LED-uri, nu se găsește ceva care să te ducă cu gândul la Hristos, sărbătoritul zilei. Ca și la Crăciun, avem de-a face cu o supraexpunere a formelor, în lipsa fondului esențial: Învierea lui Hristos. Nici o figurină legată de semnificația religioasă a sărbătorii, nici măcar un mesaj. Mesaj??? A, stați așa... 

     5. Mesajul pascal. Ce-ar fi o sărbătoare fără urare?! Mesajul este esențial în astfel de situații, așa cum, în presă, titlul face audiența. Așa că încă de la origini, Paștele creștin a avut un mesaj clar: Hristos a Înviat! A apărut apoi și răspunsul de tip adeziune: Adevărat a Înviat!, care creștina comunicarea din societate. Cum însă creștinismul nu pare să mai fie astăzi „la modă”, mesajele pascale au început să sufere translații, uneori comice, alteori triste. Să luăm câteva situații, mai frecvente: a) Indiferent de ce sărbătorim, avem cvasi-prezentul „Sărbători fericite”. Chiar dacă nu știm ce sărbătorim, importantă e fericirea nu?! De preferat fericirea proprie, care în consumism se traduce mai mult prin „a avea” (cumpărături și cadouri) și mai puțin prin „a fi” tu însuți fericirea altora. Situația s-ar mai ameliora prin introducerea divinului în mesaj: ce ziceți de „Sărbători binecuvântate”? b) „Paște fericit” este adaptarea cronologică a mesajului de mai sus. Are și o replică tăioasă, dar comică: „Paște tu!”. Asta arată că translarea semnificației unui mesaj poate funcționa în orice sens. Tendința de a obține fericirea cu orice preț nu este sănătoasă. Pentru că nici fericirea nu e ceea ce pare la prima vedere. De pildă, dacă ne uităm în textul creștin al „Fericirilor”, vom fi zguduiți sufletește: cum să obții fericirea din necazuri, lipsuri, nedreptăți?! Uite că, prin Cruce, se poate. Dar cui îi mai pasă de Cruce? Nici Crucea și nici măcar un simplu mesaj creștin nu au avut loc între luminițele pascale. c) Mesajele pascale „prefabricate”. Pentru că unor creștini le este pur și simplu rușine să-și afirme credința printr-un mesaj de tip religios, au apărut „urările prefabricate”, care au conținut divers, numai religios nu. Unele sunt atât de „haioase”, încât transformă Sărbătoarea în bășcălie: „Paşte, mielul fericit, oul şade înroşit, de ruşine s-a scumpit, iar iubitul iepuroi să v-aducă euroi, fericire, sănătate, mult noroc şi spor la toate. Paşte fericit!” (nefericită inspirație de a alătura „iubit” și „iepuroi”); „De Paşte te provoc la un concurs de spart ouă. Am o presimţire că voi fi cel mai bun sau că te voi lăsa să câştigi, dacă iepuraşul mă va umple de generozitate şi compasiune! Ce zici? Te bagi?”; jignitorul „Simte-te bine de Paşte şi înfruptă-te cu bucate. Bucură-te ca daltonistul când vede ouă colorate” sau grețosul „Eu zic să te aşezi la masă, mănâncă cu multă pâine, nu cred că poţi să-ţi dai seama dacă-i miel sau dacă-i câine”. Ce să mai zic aluzia la drog (nu drob): „Să paştem cât de mulţi, să paştem toţi de-o dată, chiar dacă iarba nu-i legală, măcar e tolerată”. 

    Dragii mei, toate acestea se întâmplă însă din cauza unei mari și universale confuzii. Aceea de a crede (sau a ne lăsa păcăliți) că în mijlocul sărbătorii suntem noi. Că noi suntem centrul universului, că totul ni se cuvine și că trebuie să ne iubim doar pe noi. Este adevărat că Hristos S-a Răstignit și a Înviat pentru noi. Este la fel de adevărat că Învierea este dragoste absolută (inițial, despre asta am vrut să scriu), pentru că, prin Înviere, Hristos ne-a dat puterea de a crede că moartea e doar un fleac, un somn de moment, peste care vom trece spre viața cea veșnică. Cui i-ar place să știe că, după ce moare, dispare? Cine poate accepta că existența lui va deveni, într-o zi, nimic? Ce om, bucurându-se de viața aceasta, ar fi în stare să grăiască senin „vreau în neființă”? Ce necazuri sau dureri pot fi atât de mari, încât să nu-ți dorești să trăiești și după ce vor trece? Cine poate iubi moartea? De altfel, credința în Înviere este singura capabilă să alunge teama universală de moarte. Învierea este singura punte care ne trece în siguranță peste hăul morții, de care mulți se tem. Învierea este, astfel, dovada faptului că Dumnezeu ne iubește atât de mult, încât nu ne lasă să dispărem în neantul morții. 

    Evanghelia ne asigură că „Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”. Dar tot atât de adevărat este că nu trebuie să facem confuzie între iubirea de sine și iubirea de aproapele. Dacă Dumnezeu ne-a iubit, Înviind pentru noi dintr-o moarte în care judecata nedreaptă îl trimisese, atunci și noi suntem datori să ne iubim unii pe alții. De altfel, Dumnezeu nu ne cere imposibilul, nu ne cere să nu ne mai iubim, ci cere un lucru drept: să iubim pe aproapele „ca pe noi înșine”. Nu vă iubiți pe voi înșivă peste măsură. Pentru că, altfel, ajungeți la egoism, lăcomie desfigurare, autodistrugere. Nu iubiți să fiți în mijlocul Sărbătorii, în mijlocul atenției sau în fruntea tuturor, pentru că astfel cădeți pradă idolatriei de sine. Și chiar dacă, în ochii voștri, vi se pare că sunteți dumnezei, fără Dumnezeu cel Înviat nu veți învia vreodată. 

    Refuzați gândul că puteți învia fără a Răstigni mândria, mama egoismului și a lăcomiei. Refuzați a crede că Paștele este doar ce pui pe masă sau ce ai în cont, doar iepurele sau oul, doar luminițele sau mesajele pascale. Paștele e mai mult de atât. Este o trecere („pesah” = trecere în ebraică), o transfigurare a iubirii: de la iubire de sine, la iubire de aproapele. Lumea noastră va fi mai luminoasă, dacă Lumina din noaptea Sfântă aprinde în noi iubirea pentru celălalt. Altfel, ne vom năpusti lacomi asupra Sărbătorilor, luptându-ne și sfâșiindu-ne între noi pentru nimicuri colorate sau senzații gustative. A învia înseamnă a-ți iubi aproapele ca pe tine însuți. 

    Treziți-vă și ieșiți din bâlciul pascal al iubirii egoiste de sine. Hristos a Înviat! Tu, cititorule, ai înviat?

Pomana... dracului - o poveste plină de învățăminte

    Într-una din zilele Ajunului Bobotezei, un cioban îşi purta oile la câmp, pentru a mai economisi din furajele pentru iarnă. Deodată vede cum un lup fugea mâncând pământul chiar în direcţia sa. Îşi pregăti ghioaga şi asmuţi câinii, că se sperie bietul lup de moarte.     Nici bine nu plecă lupul, că în preajma sa se auzi o voce:

– Mi-ai salvat viaţa, ciobanule.

    Ciobanul privi în jurul său, dar nu văzu nimic.

    Deodată, în faţa sa apăru ceva ce semăna a om, dar de sub căciulă îi ieşea două corniţe.

– Parca-i fi diavol, omule, i se adresă ciobanul.

– Păi ăsta şi sunt, îi răspunse diavolul şi-i mulţumi încă odată că l-a scăpat de lup. Pasămite, numai lupul îl putea vedea pe drac în preajma Bobotezei, înfulecându-l.

– Să ştii că dacă vreodată în viaţă vei fi la necaz, să nu eziţi să mă chemi. Mi-ai salvat viaţa şi îţi sunt dator, îi mai spuse diavolul, după care dispăru.

    Anii au trecut, iar ciobanul ajuns la un mare necaz, că nu avea nici ce să mănânce. Numai aşa îşi aduse aminte de păţania cu dracul:

– Oare unde-o fi Aghiuţă al meu, că tare nevoia aş avea de ajutorul lui, îşi zise în gând ciobanul.

– Aici sunt stăpâne, se auzi vocea diavolului, care se şi arătă.

    Ascultând necazul ciobanului, dracul zise:

– Mi-ai salvat viaţa, te voi salva şi eu de la necaz. Acum, că ne-am întâlnit, te rog să-mi fii oaspete.

    Şi-l duse dracul pe cioban, la locuinţa sa de sub talpa iadului, unde aşternu o masă înfricoşătoare. Numai pitulici grase înăduşite în ou de aluat, sardele muiate în ulei de Tesalia de se topesc în gură, fileu de somon afumat, farfurii cu caviar de Manciuria şi salată de icre, apoi piftie de curcan, cocoş, rât şi picioare de porc, claponi rasol, raţe pe varză, sarmale în cuib de rândunică umplute cu carne de mistreţ în amestec cu căprioară, peşte la cuptor şi ştiucă umplută, purceluşi de lapte la proţap, azimă albă precum zăpada, pâine pufadă de secară de nu mai ştia bietul cioban din care să se înfrupte mai întâi. Pentru toate aceste feluri de mâncare, dracul aduse şi vinul potrivit. Vinuri dulci, acrişoare sau seci, care să taie din grăsimea mâncărurilor.

– Bine, bine văd că ai numai mâncăruri de lux, dar nu văd unde cultivaţi sau creşteţi toate aceste bucate şi animale?

– Nici nu-i nevoie, îi răspunse dracul. Sunt pe pământ atât de mulţi oameni care fac pomeni din fudulie şi de a părea mari în ochii altora, că nu dovedim noi să mâncăm. Pentru că toate aceste pomeni ajung la noi, nu la cei cărora le sunt destinate.

 

 

 

    Dacă această istorioară nu v-a convins citiți și articolul următor, preluat în întregime de pe Ortodoxia tinerilor:

Pomenirea și pomana

    Nu-i nicio surpriză dacă spunem că pomenile pentru cei adormiţi au devenit o povară pentru familiile îndoliate. Şi nu ne referim doar la preţurile destul de pipărate ale celor cu „servicii funerare complete”. Avem în vedere însă, lipsa unui mesaj teologic coerent, care să nu dea loc interpretărilor şi speculaţiilor fabuloase ce se fac în jurul „obiceiurilor” de înmormântare şi pomană. Şi întradevăr, cea mai mare povară a pomenilor aceasta este. Familiile suferinde nu mai ştiu cui să dea crezare şi aruncă cu bani în stânga si-n dreapta, ca nu cumva cel adormit să sufere din cauza vreunei „rânduieli” neîmplinite.
    Nu este momentul să trecem în revistă multitudinea „obiceiurilor şi datinilor”, iscodite după zonă şi credinţe, care s-au multiplicat fraudulos (cu acordul tacit al ştiutorilor), în jurul înmormântărilor şi al soroacelor de pomenire. În orice caz, majoritatea sunt „după ureche”, fără niciun temei teologic, câtă vreme nu fac nimic altceva decât să sporească panica, să întreţină deruta şi să îngreuneze siuaţia financiară a celor îndoliaţi, de parcă n-ar fi deajuns pierderea sufletească.
    Toate aceste „inovaţii băbeşti” nu sunt deloc inofensive. Ele au relativizat, în timp, noţiunea de pomenire a celor adormiţi, punând sub semnul întrebării însăşi raţiunea teologică a pomenilor, care nu este altceva decât cadru firesc şi absolut normal (deloc împovărător), al desfăşurării pomenirii. Practic, mutându-se accentul de pe pomenire pe pomană, s-a eliminat esenţa şi s-a păstrat ritualul, care doar însoţeşte esenţialul.
    Pomenirea nu se referă doar la cei adormiţi, ci este un act de iubire întreţinută la prezent, o rugăciune în comuniune, un gest de împlinire sufletească de excepţie, atunci când izvorăsc dintr-o credinţă fermă în nemurirea sufletului şi viaţa de după moarte. Este încredinţarea noastră, a tuturor celor ce credem, că Mântuitorul Hristos este biruitorul morţii şi Cel întru care avem nemurirea sufletelor şi învierea trupurilor (I Co. 15, 12-56). În numele acestei credinţe de temelie, noi creştinii, facem rugăciuni de pomenire, cereri şi mulţumiri unii pentru alţii, a celor vii pentru cei adormiţi şi a celor adormiţi pentru cei vii, fiind întru totul conştienţi că acestei credinţe şi, mai ales, acestei iubiri, moartea nu-i poate pune capăt. În definitiv, pomenirea este rugăciunea prin care dăm mărtuirie de acest crez, de această nădejde şi de iubirea, care e mai tare decât moartea (Cânt. Cânt 8, 6).
    Bineînţeles că există şi un cadru exterior al pomenirilor. Iar el este cât se poate de firesc şi reprezintă un prilej de antrenare a tuturor celor prezenţi în „hora rugăciunii” pentru cel plecat la cele veşnice. În acest sens, pe lângă persoanele dragi, sunt incluse şi toate lucrurile şi locurile, care au stat în legătură cu cel răposat, bineştiind că tot ceea ce ne înconjoară se imprimă de gândurile, năzuinţele şi energia noastră. Toate sunt realităţi care dau mărturie de o prezenţă subiectivă, care le-a ampretat într-un anume fel, le-a folosit într-o anume manieră, le-a îngrijit cu un anume scop etc. Ele glăsuiesc acum în locul celui adormit, pleacat într-o călătorie ceva mai lungă şi ceva mai esenţială. Altfel spus, toţi cei ce participăm la acest eveniment al pomenirii, ne mişcăm unii prin alţii folosisdu-ne de lucrurile din jurul nostru, ce devin daruri oferite în numele celui răposat, ca pretext al întreţinerii lui în vie amintire şi în veşnică pomenire.
    Aceasta este pomana. Un prilej binecuvântat de a smulge o rugăciune pentru cei adormiţi. Un pretext de a-i face cunoscuţi. Un motiv în plus de a nu-i trece în uitare. De aceea, nu contează ce, şi mai ales, cât dăm de pomană. Importantă este milostenia făcută cu dragoste şi cu toată inima, după cât are cineva, nu după cât nu are (II Co. 8, 12); nicidecum numărul, volumul sau cantitatea celor împărţite.
    Când acest scop şi înţeles s-a pierdut, pomenile au devenit acte împovărătoare, datini nejustificate, obiceiuri fără sens, practici megalomane etc, şi deci, fără finalitate. S-a salvat materia şi s-a stins dragostea. Omul a îndeplinit datoria şi a înmormântat, odată cu ea, iubirea. Un astfel de obicei pur exterior, fără sens şi scop, din care s-a păstrat doar materia, a fost ridiculizat social ajungându-se de la pomana ca eveniment de iubire şi comuniune, la pomenile electorale, adevărate mascarade publice, care pelungesc sensul peiorativ al pomenilor pentru cei răposaţi.
    Biserica însă, prin învăţătura ei revelată, a accentuat pomenirea, iar nu pomana. Mai bine zis, le-a îmbinat într-un acord firesc şi de o normalitate debordantă. Astfel, subliniind importanţa rugăciunii pentru cei adormiţi şi al pomenirii lor continue, Biserica a rânduit un mimim de soroace sau zile de pomenire pentru cei răposaţi. La 3, 9 (20) şi la 40 de zile, aducând ca jertfă minimum de materie: un pumn de grâu fiert (coliva care simbolizează trupul celui răposat ce aşteaptă să învie precum bobul de grâu din pământ(In. 12, 24), o pâine sau un colac (grâu frământat, dospit şi modelat din dragoste, care arată credinţa în înviere şi comuniunea în rugăciune(I Co. 15, 36) şi puţin vin (ce simbolizează valoarea Sângelui lui Hristos, care iartă păcatele, alină suferinţele şi odihneşte ostenelile(I In. 2, 2). Toate acestea sunt mărturii ale realităţii în care cei adormiţi au trăit (căci nu a fost fantomă), dar şi jertfa noastră, adusă în numele dragostei ce le-o purtăm, cu credinţa că astfel săvârşim un act euharistic: le oferim lui Dumnezeu şi prin rugăciune le primim sfinţite de la El şi le împărţim între noi, înmulţindu-ne prin sfinţenia lor iubirea întreolaltă, cu cei vii şi cu cei adormiţi. De altfel, observăm că darurile de trebuinţă pentru rugăciunea de pomenire sunt cam aceleaşi daruri cu care fiecare dintre noi venim la Sfânta Liturghie. Prin aceasta, subliniindu-se încă odată, că pomenirile sunt înadins legate de Sfânta Liturghie, lucru arătat atât de limpede de Părinţii Bisericii.
    La acest minim de soroace şi jertfe pentru cei adormiţi, fiecare adaugă după puteri. Şi dacă numărul jertfelor date la pomenire chiar nu contează, atunci ar fi cu totul de ruşine, pentru oricare dintre creştini, să-şi pomenească pe cei dragi: părinţi, fraţi, rude, cunoscuţi, doar la 3, 9, 40 de zile. Din practică, se vede că acolo unde dragostea a fost reală, pomenirea este neîncetată, iar zilele de pomenire la soroace sunt doar prilejuri binecuvântate de manifestare a iubirii în comuniune, prin care vorbim la prezent despre şi cu cei adormiţi.
Prin urmare, să înmulţim fără teamă pomenirea celor adormiţi ai noştri, oferind milostenii după putere, mai ales că Sfântul Ioan Gură de Aur ne dă mare nădejde atunci când zice: „Mă pun chezaş, că multă plată veţi primi de la Dumnezeu, dacă faceţi milostenii pentru cei adormiţi”.
    Mai presus de orice, să-i pomenim pe cei adormiţi la Sfânta Liturghie. Este rugăciunea totală a Bisericii, care ţine laolaltă realitatea văzută şi nevăzută, creată şi necreată şi la care, Hristos, ca în noaptea de Înviere, pentru rugăciunile noastre, coboară în iad ca să ridice împreună cu El, ca şi atunci, pe toţi care-l aşteaptă, mijlociţi de rugăciunile celor vii care-i pomenesc.
 

    PS. Cine susţine altceva, cleric sau credincios, este în afara Bisericii, având interese care nu ţin de Tradiţia Ortodoxă.

(Gheorghe Butuc)

Adevărul privind profețiile Sfântului Nil Athonitul, Izvorâtorul de Mir

Nu neagă nimeni Sfințenia acestui cuvios, însă forma în care apar aceste profeții e fără temei ortodox, așa cum autorul acestui eseu explică spre sfârșit. Se știe din istoria Bisericii, că mulți au împrăștiat cuvinte și idei proprii, atribuite unui sfânt pentru a avea greutate. Trăim vremuri "apocaliptice", însă toate aceste păcate au existat dintotdeauna, dar nu așa de evident.  Momentul în care Domnul nostru Iisus Hristos va veni să judece lumea nu îl știe nimeni. Pe creștini nu trebuie să îi intereseze de semnele vremurilor din urmă, ci cum să trăiască astăzi, fără să își piardă mântuirea. 

Nici un sfânt care a avut sau are harul profeţiei nu a vorbit despre date exacte, despre sfârşit, pentru că sfinţii nu seamănă niciodată groază, nu ameninţă şi nu spun ceea ce numai Dumnezeu cunoaşte.

Ceea ce trebuie să simtă neîncetat creştinul credincios este că sfârşitul este aproape, că existenţa noastră în această viaţă trecătoare şi că ceea ce trebuie să ne preocupe este întâlnirea cu Tatăl nostru cel Ceresc, nu ce se va întâmpla cu lumea. Dacă murim mâine, ce folosește să știm când va fi sfârșitul lumii? Trebuie să ne pregătim zilnic pentru momentul morții și al întâlnirii cu Hristos.  Aceasta este eshatologia ortodoxă, una mântuitoare şi binefăcătoare.

Povestea. 

Sfântul Nil (+ 1651) a fost un far luminos de sfințenie care a luptat cu vitejie în ascetism pe Sfântul Munte Athos. După moarte de la el a țâșnit o cantitate abundentă de mir care i-au adeverit sfințenia și curăția.

Între anii 1813 și 1819, un anumit monah pe nume Teofan, de asemenea cunoscut și ca „Deținutul”, a fost tulburat de un demon din cauza multelor sale păcate și de asemenea a suferit de hernie. În disperarea cauzată de starea sa, a plănuit să plece din Sfântul Munte până într-o zi când Sf. Nil i s-a arătat. Sf. Nil i-a arătat o colibă părăsită și l-a însărcinat să se stabilească acolo, promițându-i să se îngrijească de nevoile sale trupești. Teofan  a ascultat, deși nu știa că acesta a fost Sf. Nil – doar mai târziu sfântul s-a destăinuit pe sine.

Sf. Nil i s-a arătat de mai multe ori, l-a vindecat și l-a învățat despre războiul duhovnicesc. Curățat de patimi și păcate prin propria luptă ascetică, a primit poruncă de la Sf. Nil să primească Schima Mare și să poarte numele Ekhmalotos (Deținutul) ca semn că este acum prizonierul Sf. Nil pentru faptul că l-a vindecat de posesiunea demonică și de viciu.

Sf. Nil i-a zis monahului Ekhmalotos că vrea să fie făcut un drum spre peștera sa, astfel încât monahii să meargă acolo să se roage. El de asemenea a vrut să fie oficiată Liturghia în biserica din peșteră pe care el însuși a construit-o.

Când Părinții au auzit asta, au vrut să construiască o biserică în cinstea Sf. Nil. În timp ce săpau pe locul viitorului așezământ au dat de mormântul sfântului. De la moaștele sale a ieșit o mireasmă inefabilă. Acest fapt a avut loc pe 7 mai 1815.

Apoi monahii i-au informat pe Părinții de la Marea Lavră despre descoperirea lor. Ei au venit și au dus moaștele la Lavră, lăsând doar o porțiune din falca sfântului la peșteră pentru a fi cinstită de cei care au venit acolo.

La cererea unor monahi din Kafsokalivia, monahul Ekhmalotos a scris despre aparițiile sfântului, iar mai târziu Sf. Nil i-a zis să-i noteze cuvintele în întregime. Deoarece avea foarte puțină știință de carte i-a dictat istoria și profețiile unui ieromonah, Gherasim din Constantinopol, care a scris-o cuvânt cu cuvânt.

Sfântul a povățuit că cei care caută refugiu pe Sfântul Munte nu trebuie niciodată să se descurajeze și să nu-și piardă nădejdea în protecția Maicii Domnului. Monahii nu trebuie să abandoneze Athosul până în ziua în care icoana Iveron a Maicii Domnului va pleca, ci să rămână acolo în pocăință, tăcere, smerenie, ascultare și, în special, castitate , nădăjduind mereu că se vor mântui.

Mulți bătrâni sfinți au văzut în monahul Ekhmalotos un simbol al monahismului vremurilor de pe urmă.

Cronica completă a învățăturilor și profețiilor Sf. Nil date monahului Teofan între anii 1813 și 1819 umple o carte de șase sute de pagini, disponibilă în greacă și rusă. Pe pagina 611 a acestui text, citim că a fost un monah pe nume Iacov de la mănăstirea Iveron care a copiat întregul text și l-a publicat în 1906. Textul include profeții despre invadarea Sfântului Munte în timpul Revoluției Grecești, Revoluția din 1821 însăși, sfârșitul monahismului în Sfântului Munte și ispitele monahilor vremurilor de pe urmă.

Adevărul. De câțiva ani a avut loc o cantitate abundentă de postări peste tot în lumea cibernetică, inclusiv a materialului publicat în mai multe limbi, a așa-zisei „Profeția Sfântului Nil”, care pretinde să prezică diferite semne ale vremurilor de pe urmă și a venirii Antihristului, lucruri ce ar fi început în secolul 20 (anume în 1992). Această „profeție” este doar un pasaj din cronica scrierilor și profețiilor Sf. Nil dată monahului Teofan, menționată mai sus. Discernământul propriu ne obligă să ne întrebăm, totuși, cât de demne de încredere și sigure sunt aceste profeții dintr-o perspectivă ortodoxă?

Răspunsul simplu este acesta: așa-zisele „profeții ale Sf. Nil” nu sunt deloc demne de încredere. Monahul Teofan pare să fi căzut în înșelare, probabil după minunea găsirii sfintelor moaște a Sf. Nil pe 7 mai 1815.

În 2002, a fost publicată în Grecia o carte cu titlul „Căderea și sfârșitul Muntelui Athos a fost profețită de Sfântul Nil Izvorâtorul de Mir”. Această carte a fost scrisă de monahul Maximos Varvaris și publicată de sfânta mănăstire Paraklitos care se află în orașul Oropos din prefectura Attica, unde sunt Celulele Sfinte ale Sfântului Nil de la Muntele Athos. Această carte, cu titlul ei provocator și însemnătatea ei mare pentru Muntele Athos a cauzat o examinare mai atentă a acestor așa-numite „profeții”. O carte întitulată „Profeții ne dezvăluie”, a fost publicată de Poimenikos Avlos de pe Muntele Athos în 2010 și a fost scrisă de monahul athonit Avraam de la Kalyva Schimbării la față a Mântuitorului din Provata. În această carte, el oferă informații despre ceea ce e cunoscut ca profețiile Sfântului Nil, urmând o examinare a textului pe care l-a publicat în prima ediție. Citim:

În prima ediție a acestui eseu am citat din textul menționat anterior ca o profeție a Sfântului Nil Izvorâtorul de Mir. Dar apoi a căzut în mâinile noastre cartea intitulată Profețiile Sfântului Nil Izvorâtorul de Mir. O retipărire a acestor „profeții” în timp și în multe variații a fost transmisă, din păcate, de zeloți lipsiți de spirit critic, bibliotecilor anumitor mănăstiri. Un studiu al textului confirmă că acesta e o blasfemie împotriva Sfântului Nil, ce a fost transmisă de un monah demonizat care a scris-o. Fiți atenți la ce el scrie, că după o sută șapte zeci de ani de la moartea Sfântului, Sf. Nil i se arată „în altă formă”, ca și cum i-ar fi recunoscut forma adevărată, după fusese mort atât de mulți ani, iar după ce, spune el, a fost vindecat de posedarea demonică, el [sfântul] i-a dictat așa-numitele „profeții”. Dar fiindcă era complet analfabet, el i-a spus să i le spună altui ieromonah care să le scrie. Și toate aceste texte, ce au avut nevoie de o carte groasă în care să fie fixate, el le-a reținut și le-a dictat acelui ieromonah.

Dintre aceste texte, unul conține învățături fără sens, care sunt peiorative și defăimătoare la adresa Părinților athoniți, cu generalizări, iar în ultima retipărire făcută de un binecunoscut monah, care este un zelot și un schismatic, acesta identifică aceste pseudo-profeții a ultimelor zile cu starea părinților de azi din Muntele Athos, care se luptă în lupta cea bună a credinței rugându-se pentru întreaga lume; și el însuși a profețit că Antihristul s-a născut și se va dezvălui în 2012!

Din păcate, el are același spirit care a inspirat scrierea așa-numitor „profeții”, atribuite Sf. Nil.

Și pentru a face mai clară înșelăciunea, spunem următoarele: 

Nici un sfânt, în istoria Bisericii, n-a apărut după adormirea sa pentru a dicta cuiva care este încă în această lume niște texte profetice. Profețiile sunt date doar de Dumnezeu unor persoane sfinte care trăiesc în lume pentru a le dezvălui contemporanilor care sunt în Biserică și a descoperi evenimente viitoare generațiilor viitoare pentru a contribui la conștientizarea educațională și la pregătirea credincioșilor pentru întâmplările viitoare.

Deci, după umila noastră opinie acolo nu sunt profeții ale Sfântului Nil Izvorâtorul de Mir, ci este un text fals al cuiva care a fost înșelat și din acest motiv distribuirea sa trebuie să înceteze, deoarece derutează credincioșii și în același timp trebuie să-l repunem în drepturi pe Sfântul Nil Izvorâtorul de Mir, care este iubit și admirat de toți părinții athoniți. Solicităm ca părinții de la mănăstirile care au copii a acestui fals, să le scoată din bibliotecile lor și să le distrugă. Aceeași opinie este împărtășită de alți părinți athoniți.

Noi n-am luat acest text care este citat ca profeție a Sf. Nil din cartea menționată mai sus, dar el a fost înregistrat la mănăstirea Stavrovouniou din Cipru și ar putea proveni de la altcineva și este atribuit Sf. Nil.

De altfel, după cum se știe bine aici în Muntele Athos, când în vremurile mai vechi rușii s-au interesat de aceste „profeții ale Sfântului Nil” pentru a le traduce, Sfânta Comunitate a Muntelui  Athos n-a permis ca ele să le fie date considerându-le nevalabile [aceasta s-a întâmplat în 1912].

Decizia Sfintei Comunități a Muntelui Athos din 1912 de a nu permite traducerea acestor „profeții” și opinia ei că acestea sunt învățături nelegitime și înșelătoare, este răspunsul dat tuturor celor care le scot în evidență pentru a-și promova ideologiile.

Sursa:http://www.johnsanidopoulos.com/2012/05/truth-about-prophecies-of-saint-nilus.html

traducere de Cristian Bogatu