De ce nu mai putem merge la Sfânta Liturghie

    Un articol de Adrian Pătrușcă, preluat în întregime de pe evz.ro

    Am citit multe comentarii pe această temă, ale clericilor și ale mirenilor, deopotrivă. Unele ne îndeamnă să stăm și să ne rugăm acasă, explicând suprarealist, că este aproape același lucru, că Dumnezeu este în sufletul omului, la fel și lumina Învierii, așa că este suficient să aprind lumânarea de la chibrit și să mă rog. Altele cer deschiderea bisericilor, cu păstrarea ordinii și distanțării după regulile care funcționează în supermagazine. 

   Toate păreau însă că ocolesc miezul: fie dintr-o delicatețe, o jenă duhovnicească, fie, pur și simplu, din egoism și orbire, refuzau să pogoare în străfundurile acestui cumplit eveniment pe care îl trăim, fără precedent în istoria Creștinătății. Pentru că, nici măcar în timpul marilor prigoane, când erau schinguiți și masacrați, creștinii nu au fost despărțiți de Sfânta Împărtășanie. Hristos era cu ei în Catacombe. 

    Și iată că vine un preot smerit dintr-un colț de țară și face ceea ce ierarhi și mireni cu carte multe se fereau să spună. Părintele Alin Narcis Sandu, de la Parohia Roșia de Amaradia din județul Gorj, ridică vălul amăgirii, arătându-ne în toată goliciunea și nimicnicia noastră de farisei. 

    Iată mai jos integral această predică fabuloasă: 

     În plin Postul Mare ne-am trezit că nu mai avem acces la Sfânta Liturghie. De fapt, nu mai avem acces în biserici deloc. Putem doar să urmărim slujbele online. Situația asta nu e doar în România, ca să ne lamentăm că abuzează autoritățile române, ci și în Italia și în Statele Unite și în alte părți. 

    Sigur, e vina unui virus, pe deoparte, și a autorităților mult prea precaute, pe de alta, nu-i așa? A globaliștilor și necredincioșilor. A ecumeniștilor și ereticilor. Că nimeni nu vrea să înțeleagă că niciodată nu se poate îmbolnăvi cineva de la Sfânta Împărtășanie, că doar e Hristos acolo. Cam așa privim treaba asta mulți dintre noi. Fără îndoială, fără orice putință de tăgadă, în Potir este chiar Dumnezeu Întrupat. Acolo sunt chiar Trupul și Sângele Mântuitorului, nu vreun simbol (cum cred unii), și El ni se împărtășește nouă spre viață veșnică. Nimeni nu se poate îmbolnăvi de la lingurița aceea. Ci mai curând se va însănătoși. 

     Mai mult decât atât, nimeni, absolut nimeni, niciodată nu poate opri Sfânta Liturghie și Sfânta Împărtășanie, decât numai Dumnezeu. După cum Însuși Mântuitorul i-a spus lui Pilat: „N-ai avea nici o putere, dacă nu ți-ar fi dată ție de Sus”. 

   

Și atunci, cum au putut autoritățile să ne interzică atât de rapid și

ușor accesul la Sfânta Împărtășanie fix în Postul Mare? Răspunsul e unul simplu și tăios: Pentru că Dumnezeu le-a dat puterea asta. Și Dumnezeu le-a dat puterea asta, pentru că noi mergeam la slujbe cu nevrednicie. Ne prefăceam că suntem credincioși. Iar pentru asta nu era nevoie să pângărim locașul lui Dumnezeu. Pentru asta e suficient să ne uităm la slujbă de acasă și să ne imaginăm că suntem evlavioși. Alergam pioși de la o icoană la alta, în timpul slujbei, pentru a ne face numărul de închinăciuni, bifând fiecare sfânt și deranjând de la rugăciune un număr impresionant de oameni. Sigur, cei mai mulți nici nu știam în ce moment al slujbei ne aflam. Ne dădeam, totuși, la o parte când ieșeau diaconii sau preoții cu Evanghelia sau Sfintele Daruri, așteptând cu nerăbdare să intre înapoi în Altar și noi să ne putem continua periplul pioșeniei. Avem fiecare locul nostru comod în strană, că ne dor picioarele și avem dreptul. Avem, de asemenea, locul nostru cât de larg, unde ne tăvălim fariseic pretinzând că suntem în metanie de adâncă pocăință. Ne burzuluim la celălalt în timpul slujbei pentru te miri ce motive. Sau ne călcăm în picioare ca să fim cât mai în față și, poate, mai comod. Ne sună telefoanele în timpul slujbei și ne repezim să vedem cine o fi și ce vrea, ba încă mai și răspundem, ca să nu părem nepoliticoși sau retrograzi celui care sună, în loc să fim cuprinși de măreția întâlnirii nemijlocite cu Dumnezeu. Credem că s-a terminat Liturghia cu „Unul Sfânt, Unul Domn, Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl. Amin”, când preoții se împărtășesc cu Trupul și Sângele lui Dumnezeu, iar noi ar trebui să nici nu respirăm în solemnitatea momentului. Ori noi tocmai atunci ne relaxăm și începem să vorbim între noi despre ultimele noutăți, sau să ne verificăm mesajele pe telefon. Sau ieșim din biserică. Sau, și mai și, plecăm acasă, părăsindu-L pe Hristos pe Cruce ca Iuda, crezând că restul slujbei e doar pentru cei ce se împărtășesc în ziua aceea. 

     E o acerbă luptă pentru statut, egoism și ignoranță tocmai în Biserica lui Hristos, Chipul Smereniei. Nu e urmă de rugăciune, pocăință și smerenie și, cu atât mai puțin, de dragoste de Dumnezeu și oameni în ceea ce facem noi în Biserică. Fiecare caută să arate că el cel mai credincios și nimeni nu pare să mai caute curăția și smerenia la care ne cheamă Hristos. Iar asta e oglinda a ceea ce facem noi acasă și în viețile noastre. 

    Și acum ne mirăm, ba chiar ne indignăm că s-a luat de la noi dreptul de a fi prezenți la slujbele Bisericii. Nu ni s-a luat Liturghia cu totul, așa cum va fi în vremurile din urmă. Nu ni s-a luat nici posibilitatea de a participa la ea. Ni s-a luat doar dreptul de a fi prezenți în Biserică. Ni s-a luat doar dreptul de a fi la un metru de Dumnezeu, prezent acolo, în Potir, în mâinile preotului. Pe bună dreptate. Și ni s-a luat dreptul acesta pentru că Biserica e un colț de Rai pe pământ. Iar în acest Rai noi ar trebui să fim ca îngerii, după cum și cântăm la Heruvic, atunci când ne pregătim să punem pe masa Altarului, la piciorul Crucii, înaintea lui Dumnezeu darurile noastre umile de vin și pâine: „Noi, care pe Heruvimi închipuim…”. Dar noi nici măcar nu gândim la Heruvimi, d-apoi să fim ca ei. Inima noastră nu cântă lui Hristos împreună cu ei, ci abia dacă mai auzim, rar, cântarea stranei printre gândurile noastre. Și dacă nu o auzim, cum am putea să o înțelegem? Și dacă nu ne-o asumăm, atunci ce Îi declarăm noi lui Dumnezeu prin ea? Acum însă, acasă fiind, putem sta liniștiți la slujbă cu gândurile noastre, printre crătiți, șurubăreli, Facebook și Whatsapp, fără a mai murdări Biserica cu formalismul nostru comod și plin de emfază. 

    Mântuitorul ne-a chemat la pocăință sinceră ca a Vameșului, nu la formalismul mândru al Fariseului. Și, cum n-am ascultat chemarea, ni s-a luat darul. Văzându-ne atât de departe de viața cea adevărată, atât de prinși în nebunia noastră, Mântuitorul cel iubitor de oameni ne-a dăruit prin această criză timp de curățire și revenire în sine. Ne-a dăruit un post mai aproape de adevăr fix acum, în Postul cel Mare. Ce alt moment ar fi fost mai potrivit ca să ne pregătim serios pentru Învierea Lui și a noastră cu El? Deși cumva „arestați la domiciliu” cu toții, avem timp de rugăciune de pocăință, de asumare a greșelilor noastre cerând iertare. Avem timp și de postire adevărată, de poftele și ifosele noastre, nu doar de carne, ouă și lactate. Și, mai ales, avem timp de dragoste pentru oameni, ajutându-i în situația aceasta specială mai mult decât în alte dăți. Avem, mai ales, timp să iertăm mai mult. 

    
     Nu, nu autoritățile abuzive ne-au luat Liturghia, ci noi ne-am lipsit de ea cu muuultă vreme în urmă. Iar acum avem șansa extraordinară de a o recupera întreagă și frumoasă, după râvna noastră pentru curăție, smerenie și dragoste. 

    Nu e panică și nici criză. E timp de a ne asuma greșelile și de a nu le mai face. E timp pentru a-i ajuta și pe alții să se mântuiască. E timp pentru a fi în sfârșit creștini, așa cum n-am fost niciodată. Și ne va primi Hristos la Sfânta Sa Liturghie, cu brațele deschise, ca atunci pe Cruce, cu dragostea nețărmurită a Învierii Sale.

Îndreptarea Legii 1652

   Pravila lui Matei Basarab (cunoscută și sub numele de Îndreptarea legii) este o culegere de legi tipărită în 1652 la Târgoviște. Reprezintă traducerea unor legiuiri grecești (manualul lui Malaxos, tradus din greacă de Daniil Panoneanul) conținând însă și numeroase texte extrase din Pravila lui Vasile Lupu. 

   Domnia lui Matei Basarab, extrem de lungă faţă de a predecesorilor săi (1633 -1654), a reprezentat o perioadă de consollidare a autorităţii monarhice, constituind una dintre condiţiile care au făcut posibilă întocmirea la 1652, a “Îndreptării Legii” sau “Pravila cea Mare”. În secolul al XVII-lea, la Târgovişte, prin strângerea mai multor oameni de cultură în jurul lui Udrişte Năsturel, s-a creat un mediu cultural elevat, care a contribuit la dezvoltarea învăţământului, a tipăriturilor, a arhitecturii şi picturii. Comunitatea erudiţilor cărturari, educaţi în spirit umanist, determină fondarea unei şcoli de profil superior, cu limbile de predare greaca şi latina, dar şi înfiinţarea unei noi tipografii, pentru editarea de lucrări în limba română. Noul colegiu, Schola graeca et latina, activ între 1646 şi 1652, era organizat după modelul institutelor similare din Occident. El funcţiona alături de şcoala de slovenie, activă deja la Târgovişte, cu dascăli specializaţi în gramatică şi lexicografie slavo-română. În tipografia adusă la mănăstirea Dealu a fost tipărită, în 1644, „Evanghelia învăţătoare”, urmată de multe alte cărţi, între care „Răspuns împotriva catehismului calvinesc” (1645), lucrare teologică originală, şi „Îndreptarea legii” (1652), importantă operă juridică a vremii-unul dintre primele coduri de legi din Europa redactate într-o limbă naţională.

   Pravila lui Matei Basarab, cunoscută și sub denumirile Îndreptarea Legii cu Dumnezeu sau Pravila Mare (spre a o deosebi de Pravila cea Mică de la Govora denumită și Dreptatoriu de lege sau Pravila Bisericească, tipărită în 1640-1641 tot sub Matei Basarab) este socotită a fi și un îndreptar de credință, datorită conținutului ei dogmatic și cultic, fiind un mijloc de apărare a ortodoxiei împotriva influențelor calvine și catolice.

   Întrucât tipărirea s-a făcut cu aprobarea autorităților bisericești competente, ea a devenit corpusul oficial de legi al Bisericii române de Răsărit, fiind aplicată în viața socială a vremii.

   Se distinge prin abordarea drepturilor și obligațiilor clerului de mir, ale călugărilor, problemelor referitoare la familie, căsătorie, judecată bisericească, a chestiunilor teologice, liturgice, obiceiurile de drept.

   Pravila lui Matei Basarab, însușindu-și dispozițiile cuprinse în canonul 53 al celui de al șaselea sinod ecumenic al bisericii creștine desfășurat în 691-692, care statua că rudenia rezultată din botez este mai mare decât rudenia de sânge, a prevăzut în cazul rudeniei spirituale aceleași impedimente ca și în cazul rudeniei de sânge, oprind căsătoria până la gradul al șaptelea inclusiv, interzicând și căsătoria între finii aceluiași naș.

   Îndreptarea Legii este alcătuită din două părţi distincte, după cum arată chiar titlul ei: prima, “Îndreptarea Legii cu Dumnezeu carea are toată judecata arhierească şi împărătească de toate vinile preoţeşti şi mireneşti”, şi a doua “Pravila Sfinţilor Apostoli a ceale 7 săboare şi toate cele nameastnice. Lângă acestea şi ale sfinţilor dascăli ai lumii: Vasili Velichi, Timothei, Nichita. Theologia dumnzeeştilor bogoslovi”. 

   Ediția de față este cea publicată în anul 1962 și conține și anexa "Nomocanonul lui Malaxos". Vă pun la dispoziție o variantă curățată de însemnările din scanarea ce deja circulă pe internet, într-un format gata de imprimat.

Cartea o puteți descărca de aici.

Huooo, popii!!!

E cea mai blamată categorie socială din România. I s-a repartizat rolul burghezimii din scenariul comunist al luptei de clasă. Sunt consideraţi avari, evazionişti, oportunişti, înguşti la minte. Mereu abonaţi la bugetul ţării, ei sunt cei ce „sug sângele poporului“. Mai nou, sunt homofobi, deci antieuropeni, deci putinişti.

Când vor dispărea ei, ţara se va cocoşa de atâtea şcoli şi spitale, iar autostrăzile se vor construi instant. Dacă instituţia pe care o reprezintă ei nu ar mai fi o piedică în calea progresului, copiii ar putea, în sfârşit, învăţa încă de la grădiniţă anatomia fluidă a „omului nou“. Sărăcia ar fi eradicată, toţi copiii orfani ar fi înfiaţi de oameni de treabă şi unii chiar ar putea gânguri de mici „părinte 2“ în loc de retrogradul şi discriminatoriul cuvânt „mama“. Sună familiară descrierea? Da, despre ei este vorba. Sunt trataţi drept întruchiparea răului în această ţară. Li se spune scurt, cu un cuvânt şuierat printre dinţi: popii!
Nu am de gând să pun aici în scenă caraghioasa şi inutila piesă a autovictimizării. Doar am evocat, mai sus, ecouri ale linşajului mediatic sistematic la care sunt supuşi preoţii din România începutului de secol XXI. Oameni fiind, cu siguranţă au şi slujitorii altarelor păcatele lor. Poate mai mari decât ale celorlalţi, pentru că „oricui i s-a dat mult (har, cunoştinţă, talant – n.m.), mult i se va cere“ (Luca 12, 48). Eu însumi mă ruşinez de multe dintre faptele, cuvintele sau gândurile mele. Şi caut să pun început bun. Şi tot cad. Şi iar o iau de la început. Dar una e să fim preveniţi despre slăbiciunea unor oameni, alta este să-i judecăm şi cu totul altceva să-i demonizăm. Deloc întâmplător, s-a tot fluturat în timpul dezbaterilor pe tema referendumului ideea că ar fi în joc discriminarea, blamarea sau chiar condamnarea celor ce se ascund în spatele unui şir de litere ce se tot umflă: LGBTQIAPK – şi celelalte litere care se vor mai adăuga până la Apocalipsă. În fapt, aici se reflectă mentalitatea celor ce ei înşişi au practica demonizării unor categorii de persoane, mai ales a creştinilor şi, în mod special, a clericilor. Creştinul autentic numeşte întotdeauna păcatul, răutatea, erezia şi consecinţele lor – dar niciodată nu acuză persoana sedusă, împovărată şi robită de „puterile întunericului“. Asta pentru că, mai înainte de toate, condamnă la el însuşi orice păcat, vede pe propria-i piele ce efecte dezastruoase produce. Cel ce nu-şi recunoaşte propriile neajunsuri, acela atacă pe celălalt ca persoană. E cazul oricăror activişti motivaţi ideologic, fie ei bolşevici, nazişti, comunişti, neomarxişti etc. Iniţiatorii referendumului au cerut securizarea în Constituţie a definiţiei căsătoriei, cu alte cuvinte au vizat relaţia dintre persoane, raportarea lor la un act cu infinite reverberaţii în întreaga societate. Opozanţii sau adepţii #boicot au tot mutat discuţia la persoane. În realitate, nimeni nu era atacat, nu erau afectate drepturile nici unei categorii sociale. Dar câţi au avut luciditatea de a constata această evidenţă?

Ca preot, mă simt mai mult decât confortabil – în sens evanghelic, nu modern al cuvântului – să fiu inclus la categoria „popi“. Pentru că mă ajută să-mi văd mereu lipsurile şi să caut scăpare doar la Hristos. Sunt motivat să mă comport precum mă îndeamnă Sfântul Apostol Pavel: „Ocărâţi fiind, binecuvântăm. Prigoniţi fiind, răbdăm. Huliţi fiind, ne rugăm. Am ajuns ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor, până astăzi“ (I Corinteni 4, 12-13). De bunăvoie, probabil, nu m-aş fi smerit până la măsura aceasta duhovnicească. Dar, cu ajutorul celor ce n-au odihnă în lupta cu „popii“, iată că am şi eu şanse măcar să încerc. Şi mă bucur că sunt nevoit să o fac!

Pr. Constantin Sturzu

Ce putere au preoții?

La o privire generală, ce putere au preoţii ăştia? N-au armată sau miliţie, nu pot impune nimic, nici măcar să vii la Biserică, la ajun le poţi bine merci închide uşa în nas, prin biserică poţi să nu dai decât cu picioarele înainte sau, mai nou, nici măcar atunci.

Asistăm de ceva vreme la un atac concertat, bine plătit şi sistematic asupra preoţilor ortodocşi. Nimic de alte confesiuni. Orice buletin de ştiri din media e musai să conţină ceva de scandal, vreun popă beat, vreo bazaconie, corupţie probabilă, clopot furat, ceva acuzaţii isterice însă fără fond, orice numai să dea senzaţia unei grave erori sistemice în ceea ce priveşte preoţimea.

Dacă priveşti o dată sau de două ori la asemenea făcături, ca om normal la cap, cu copii şi părinţi, te amuzi teribil, dai din cap îngăduitor, te încrunţi uşor sau chiar slobozeşti o consderaţie generală. Dacă şi ăştia s-au nărăvit, atunci noi ce să mai spunem, adică, dacă şi oamenii virtuţii, avocaţii lui Dumnezeu, sfinţiile lor, cad în păcat, atunci despre bieţii oameni ce să mai vorbim?

Însă dacă auzi mereu, aceeaşi prezentatoare ineptă cu voce seacă vorbind în fiecare seară despre ororile reale sau închipuite ale preoţilor, încetul cu încetul se infuzează în minte o generalitate a corupţiei, o breaslă a păcatului legiferat, purtătoare de stigmate teribile şi de secrete băneşti uriaşe. Oamenii ajung să creadă ceea ce aud, indiferent cât de stupidă ar fi afirmaţia, numai dacă o aud foarte des. Este una dintre prevederile oricărui manual de manipulare. Orice minciună devine adevăr prin repetare…

Ceea ce frapează este faptul că niciodată nu va fi prezentat preotul sărac de la ţară, care luminează lumea prin Scriptură, gârbovit de muncă, plin de noroiul fecund al marilor germinaţii spirituale. Doamne fereşte de vreun reportaj cu un duhovnic bun, cu vreun călugăr purtător de duh sau cu vreun preot de mir care strânge sute de oameni sub predica şi patrafirul său. Dacă e vreo sărbătoare, niciodată nu se vor prezenta sensurile duhovniceşti sau teologice ale ei, ci doar îmbulzeala, baba leşinată de căldură sau bien sur de frig, vociferările, bulucul, tradiţiile vrăjitoreşti, botezul cailor et caetera.

La o privire generală, ce putere au preoţii ăştia? N-au armată sau miliţie, nu pot impune nimic, nici măcar să vii la Biserică, la ajun le poţi bine merci închide uşa în nas, prin biserică poţi să nu dai decât cu picioarele înainte, sau mai nou nici măcar atunci. Canoanele şi legile lor nu sunt obligatorii, există oricând alţi câteva sute prin preajmă dacă nu-ţi convine ce-au spus, ce mai, poţi să ai o viaţă tihnită, lipsită total de prezenţa lor nefericită, fără ghinioane, sutane negre şi alte tradiţionalisme medievale.

Însă dacă privim mai de aproape, înţelegem din vreo 2000 de ani de istorie a umanităţii făurită pe principiile lui Hristos, că preoţii au totuşi o putere, care e cea mai mare din lume: aceea de a ierta păcatele. Această putere le-a fost dată apostolilor şi urmaşilor lor când Hristos a zis: „Luaţi Duh Sfânt, cărora le veţi ierta păcatele vor fi iertate şi cărora le veţi ţine ţinute vor fi”. Asta înseamnă că nu prea poţi să fii creştin adevărat fără să dai pe la preoţi. Spovedania nu poate exista la psiholog, vecină, amic de pahar, ci doar în faţa lui Dumnezeu, ca Sfântă Taină purtătoare de Duh. Ea e curăţirea sufletului de tina patimilor, de rănile vechi şi agravante ale păcatului făcut iar şi iar, redundant spre moarte veşnică. Aşa zişii creştini care nu dau pe la Biserică nu au igiena spirtuală minimă pentru a-l primi pe Dumnezeu. Şi fără Împărtăşanie, sufletul lor literamente moare veşnic, existând doar la nivel intenţional, ca proorocie a osândei.

Sfântul Ioan Gură de Aur spunea chiar că dacă te întâlneşti pe drum cu un înger şi cu un preot, dă bineţe şi cere binecuvântare preotului, şi apoi îngerului, pentru că primul poate să îţi ierte păcatele, iar al doilea nu. Nu era nicidecum o epatare clericalistă, nici un encomion ascuns al tagmei, ci realitatea pură şi simplă. Preoţii, aşa răi cum or fi, au puterea de la Dumnezeu, nemeritată, de a binecuvânta, ierta şi umple de harul Duhului Sfânt pe credincioşi.

Moralitatea şi râvna lor sunt necesare în primul rând lor, pentru a moşteni viaţa veşnică. Puterea de a predica fulgerător e semnul minunat al lucrării Duhului. Vocea pătrunzătoare şi lină, dicţia, înţelepciunea şi experienţa, trăirea liturgică, dragul de oameni şi interioritatea rugătoare, toate sunt pietre nestemate pe cununa nevăzută a preotului. Însă şi dacă nu le-am vedea noi, sau Doamne fereşte, chiar dacă nu le-ar avea, preotul are ceva mai de preţ decât toate bogăţiile acestei lumi: puterea de la Duhul Sfânt de a-L aduce pe Dumnezeu în viaţa oamenilor, prin Trupul şi Sângele lui Hristos.

Fără preoţi creştinătatea se transformă în asociaţie locativă, în oficină filantropică sau în companie de spectacole ritualice. Protestantismul a dovedit că atunci când a declarat iresponsabil că toţi oamenii sunt preoţi, atunci nimeni nu a mai fost preot, şi nimeni n-a mai săvârşit la ei Dumnezeiasca Liturghie a lui Hristos. Lumea s-a pustiit de nefiinţă, a murit de inaniţie euharistică. Confesiunea rezultată s-a rupt şi s-a dezintegrat în mii de grupări, care au temeiuri filosofice, harismatice, istorice, filantropice, numai mântuitoare şi sacerdotale nu. Cel mai cumplit atac al celui viclean asupra Bisericii a fost acela când prin reformă s-a desfiinţat Sfânta Liturghie şi a fost înlocuită cu o cină ritualică sau cu predici inutile fără Cuvântul lui Dumnezeu.

Preoţii de bună seamă trebuie să se pregătească toată viaţa lor pentru taina Jertfirii lui Dumnezeu în faţa lor. Inimile lor trebuie să devină Cruci de taină pe care se pironeşte în iubire însuşi Dumnezeu. Mâinile lor nevrednice, împrumutate de Împăratul cerurilor şi care ridicate la cer aduc pe Duhul Sfânt printre oameni, trebuie curăţite mereu şi mereu, spălate cu lacrimi, căci poartă în căuşul palmelor lor pe Mielul cel veşnic, străpuns pentru păcatele noastre. Oricât am fi de deschişi la minte, sau mai bine zis cu cât suntem mai înţelepţi, avem nevoie de preoţi pentru a ne mântui. Plini de imperfecţiuni, diferiţi unii de alţii, lipsiţi de militarizare sau de uniformizare piramidală, cu reverenda impecabilă sau prăfuită de mers prin colbul inimilor, preoţii noştri sunt singurii care ne pot scoate din iadul pe care ni-l construim cu sârg prin păcate. Asta e singura lor şansă de a se mântui şi aş spune singura noastră şansă.

Sursa: doxologia.ro

Sărmanii purtători de sutană

Preoții şi călugării ortodocși poartă reverendă, un fel de vesmânt mare, până în pământ, negru, care mătură propriu-zis pământul. Ea mai este numită sutană şi este semnul distinctiv al osebirii, afierosirii către Dumnezeu. Trebuie să spunem că veşmintele lungi până la pământ au fost o permanenţă în lumea antică, fiind purtate mai ales de popoarele răsăritului mediteranean. Pentru o mai bună documentare, a se consulta o istorie a vestimentaţiei umane.

Mai târziu, călugării au fost cei care au generalizat purtarea rasei, tradiţia fiind apoi impusă şi preoţilor de mir. Culoarea neagră reflectă moartea patimilor şi a lumii acesteia pentru purtătorii de sutană, este un simbol al monahismului (şi sacerdoţiului) şi un semn distinctiv al prezenţei lor.

De multe ori m-am întrebat de ce e atât de importantă purtarea reverendei cel puţin în parohia unde slujeşti ca preot? Culoarea neagră atrage razele soarelui asupra purtătorului, în special în zilele de caniculă, amintindu-ţi de fierbinţeala pustiei sau a iadului. Ai toate şansele să sară pe tine tot felul de cerşetori, alţii te privesc ca pe o piază rea şi fac diferite semne obscene, unii te cataloghează un ciudat, o umbră a trecutului medieval, tinerii se opresc din sărut în parc când te văd, cei mai îndrăzneţi fac o poantă sau zic o imprecaţie de duzină când te văd. O mulţime de „judecători” au ceva de comentat, de judecat, de scornit despre preoţi. Dacă eşti la magazin, eşti un îmbuibat, dacă ai maşină, eşti bogătan şi hoţ, dacă nu ai, eşti un nimeni cu pretenţii. Dacă ai copii mulţi, ţi-a plăcut dulceaţa acestei lumi. Dacă nu ai, eşti un făţarnic izvoditor de avorturi. Supravieţuitorii comunismului agresiv, când era un preot la 7 sate, insistă aberant pe bogăţia preoţilor, deşi preoţii bogaţi sunt doar o minoritate.  

De asemenea, lungimea reverendei până în pământ te face vulnerabil la ploaie, noroi, praf, care sunt din belşug pe meleagurile noastre. Apoi la vreo muncă grea, schimbând o anvelopă la maşină, cărând mobilă, ducând gunoiul ş.a.m.d. reverenda se poate vădi o piedică. Lungimea ei e problema, mai ales când ai un copil de 17 kilograme în braţe, vreo doi de mână, vreo câteva sacoşe, urci scări şi te împiedici în ea.

Mai apoi reflectând la prezenţa ei semnică în societate şi în Biserică, mi-am dat seama că reverenda preoţească este direct proporţională cu vocaţia de preot. Preoţia nu înseamnă nicidecum separare valorică de vulg, închidere în turnul liturgic de fildeş al slujirii, distincţie savant-livrescă, aristocraţie sacerdotală, elită a firii, o tagmă de mediatori superiori, care privesc condescendent către massa perditionis. Preoţii nu sunt prinţii Bisericii, nu au moştenit împărăţia pământească şi nu au vreun titlu nobiliar din ceruri. Ei sunt tocmai urmaşii umili ai apostolilor care arau cu trupurile lor noroaiele acestei lumi pentru a pune sămânţa Evangheliei în barbari. Preoţii sunt oamenii care pătrund în orice casă, indiferent de nivelul ei de igienă (şi spirituală), care îmbrăţişează pe cei bolnavi, se ating de muribunzi, se roagă pentru cei pierduţi. Preotul este omul următor a Marelui Spălător de picioare al umanităţii, omul Fiului Omului, care nu are unde să-şi plece capul Său. Biserica este spital, nu tribunal, spunea Marele Hrisostom, şi în ea vin oamenii zdrobiţi, săraci, bolnavi, pierduţi, muribunzii căutători de veşnicie. Reverenda, aşa plină de praf, trebuie mereu spălată şi trimisă înapoi în misiune prin colbul acestei lumi, pentru a mătura gunoiul umanităţii şi a vesti Împărăţia curăţiei nemuritoare. Ea e inevitabil plină de pământ, aşa cum sunt şi sufletele care pulsează în mâinile de humă ale preotului, aşteptând izbăvirea de durere.

Sfântul Apostol al neamurilor, dumnezeiescul Pavel, spunea din înălţimea plină de lacrimi a vedeniilor cereşti: „Noi suntem nebuni pentru Hristos, voi însă înţelepţi întru Hristos. Noi suntem slabi, voi sunteţi tari. Voi sunteţi plini de slavă, iar noi plini de necinste. Până în ceasul de acum flămânzim şi însetăm, suntem goi şi suntem pălmuiţi şi pribegim, şi ne ostenim muncind cu mâinile noastre. Ocărâţi fiind, binecuvântăm. Prigoniţi fiind, răbdăm. Huliţi fiind, ne rugăm. Am ajuns ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor până astăzi” (I Corinteni 4, 10-13). Acesta este imnul suprem al preoţiei în Biserică. Ea e puterea venită din cer, mai mare decât orice stăpânire a acestei lumi, de a binecuvânta umanitatea. Este forţa lui Dumnezeu dăruită unor oameni de lut, de a ierta păcatele, chiar şi celor care te condamnă la moarte. E lumina de a iubi pe cei ce te urăsc, de a te ruga o viaţă întreagă pentru ucigaşii lui Hristos, de a păstra deschise rănile Crucii pentru ca Sângele lui Dumnezeu să curgă şi să vindece pământul întreg. E cutremurul de a-L frânge pe Dumnezeu pentru ca umanitatea să nu se frângă în moarte veşnică. E durerea de a fi blestemat şi de a binecuvânta mereu. E suferinţa de a fi judecat şi de a anula prin spovedanie judecata.

Omul pierdut, purtător de reverendă, semn al morţii, e slujitorul Celui înviat pentru veşnicie. Rosteşte cuvintele de dezlegare, şi din cer smerindu-Se infinit, Dumnezeu desfiinţează păcatul şi rana din suflet. Binecuvintează cu mâini de ţărână şi Împăratul veacurilor dăruieşte pace de sus, pace tuturor. Introduce mâna sa în apă tremurând şi apa ascultătoare de Oceanul infinitei iubiri nu se mai strică niciodată. Străpunge pâinea mică de la Proscomidie, şi Însuşi Împăratul, Miel şi Arhiereu, se junghie în taină în cerurile iubirii Sale. Ridică mâinile către cer, şi Duhul Sfânt, Mângâietorul sfinţeşte Darurile şi universul pregătindu-le de rai. Poartă în căuşul palmelor Pâinea frântă care este Trupul cel nemuritor al lui Dumnezeu. Dăruieşte oamenilor fără să merite (nici el nici ei) puterea de a se hrăni cu Hristos prin Euharistie.

Închide ochii celor ce pleacă din această viaţă şi se umple pe mâini de lacrimile de pocăinţă care şterg o viaţă de păcate. Ascultă păcate înfricoşătoare care-l umplu de întuneric, şi Hristos aduce iertarea şi lumina veşnice. Alungă toată ziua dracii de prin ungherele firii şi apoi se plânge de ispitele pe care le aduc aceştia familiei sale.

Preoţia este cea mai cumplită durere şi cea mai infinită bucurie. E plângerea zdrobită de a-L căra în mâini nevrednice pe Dumnezeu, plin de Sânge, împreună cu toate suferinţele acestei lumi. E frica de a cădea în abisurile neînţelegerii de pe culmile Liturghiei veşnice. Acum îmi aduc aminte de cuvintele tatălui meu din altar, pe vremea când priveam fascinat Liturghia din înălţimea vârstei de trei ani: Teme-te de Potir, iubeşte-l, nu-ţi lua niciodată ochii de la el, o clipă de neatenţie şi se varsă din tine veşnicia dacă-l verşi, să-ţi plângă inima, dar mâna să nu-ţi tremure niciodată.

de pr. Ioan Valentin Ioan Istrati, preluat de pe Facebook.

Pr. Georges Florovski - Opere complete

Cu ajutorul lui Dumnezeu am terminat de tehnoredactat cele douăsprezece volume din opera integrală a părintelui Georges Florovski, traduse și oferite gratuit pe internet de domnul Radu Teodorescu. Menționez că volumele 13 și 14 nu vor apărea pentru conținutul lor exclusiv ecumenist.

 La sfârșitul paginii aveți linkurile pentu descărcare. Pentru descărcare aveți nevoie de un cont pe archive.org ce se face gratuit.

***

Parintele George Vasilyevich Florovsky (1893-1979), eminent teolog ortodox, slavist si scriitor de literatura comparata, s-a nascut in Odessa in 1893, beneficiind de o educatie aleasa. Tatal sau a fost rector al Academiei Teologice si paroh al Catedralei Schimbarea la Fata. Mama sa, Claudia Popruzhenko, a fost fiica unui profesor de limba ebraica si limba greaca. George Florovsky a deprins limbile engleza, germana, franceza, latina, greaca si ebraica inca din timpul scolii.

Prima lucrare a tanarului Florovsky a fost "Despre reflexul secretiei salivare”, scrisa sub indrumarea unui student al lui Pavlov, fiind tiparita in 1917 in ultima aparitie a Buletinului Academiei Imperiale a Stiintelor.

In 1920, impreuna cu parintii si cu fratele sau Antonie, vor parasi Rusia stabilindu-se pentru un timp in Sofia, Bulgaria. I-a lasat in urma pe fratele sau Vasile, un medic chirurg, care va muri in 1924 si pe sora sa Claudia V. Florovsky, care a devenit profesor de istorie la Universitatea din Odesa. In 1921 Presedintele Cehoslovaciei, Thomas Masaryk, i-a invitat pe parintele Florovsky si pe fratele acestuia, Antonie, in Praga. Aici parintele va preda Filosofia Dreptului. Antonie va deveni ulterior profesor de istorie la Universitatea din Praga.

In 1922, George Florovky s-a casatorit cu Xenia Ivanovna Simonova, stabilindu-se in Paris si devenind unul din membri fondatori ai Institutului Teologic Sfantul Serghie, unde a si predat ca profesor de patristica (1926-1948). In 1932, a fost hirotonit preot aflandu-se sub jurisdictia canonica a Patriarhiei Ecumenice.

In 1948, a mers in Statele Unite ale Americii unde a devenit profesor in cadrul Seminarului Teologic Sfantul Vladimir  intre anii  1948-1955 si decan din 1950. Intre anii 1954 -1965, a activat ca profesor de Istoria Bisericii rasaritene la Harvard Divinity School, colaborator al Departamentului Slavic (1962-1965), si profesor colaborator de teologie la Scoala Teologica Sfanta Cruce (1955-1959).

In 1964, parintele Florovsky a fost ales director al Institutului Ecumenic infiintat de catre Paul al VI-lea langa Ierusalim. Activ atat in Consiliul National al Bisericilor cat si in Consiliul Mondial al Bisericilor, parintele Florovsky a fost Vece Presedinte al Consiliului National al Bisericilor din 1954 pana in 1957.

Dupa ce a parasit Harvardul. Profesorul Emerit Georges Florovsky a predat  din 1965 pana in 1972 la Unversitatea Princeton.

In timpul activitatii didactice, parintele Florovsky a primit numeroase titluri onorifice din partea unor Universitati precum: Univesitatea Sfantul Andrei, Universitatea din Boston, Notre Dame, Universitatea Princeton, Universitatea Thesalonic, Seminarul Teologic Sfantul Vladimir, si Yale. A fost membru onorific al Academiei din Atena, a l Academiei Americane de Arte si Stiinte, al Academiei Britanice.

Influenta parintelui Florovsky asupra istoricilor bisericesti contemporani este vasta. Jaroslav Pelikan de la Universitatea Yale, in sectiunea bibliografica a primului sau volum, "Traditia Crestina: O istorie a dezvoltarii doctrinei”, scrie referitor la doua lucrari ale parintelui Florovsky in limba rusa:” Aceste doua lucrari constituie temelia interpretarii dogmei Trinitare si celei Hristologice”.

A murit in Princeton, New Jersey, pe 11 august 1979, la varsta de 86 ani.

Dintre lucrarile teologice ale parintelui George Florovsky amintim:”Biblie, Biserica, Traditie", "Crestinismul si Cultura”, "Moartea pe Cruce” , "Caile Teologiei Ruse.”

Sursa: CrestinOrtodox.ro

Linkuri pentru descărcare

1. Biblie, Biserică,Tradiție Un punct de vedere ortodox estic

2. Creștinism și cultură

3. Creație și Răscumpărare

4. Aspecte ale Istoriei Bisericii

5. Căile Teologiei Ruse partea I

6. Căile Teologiei Ruse partea II

7. Părinți orientali ai secolului al patrulea

8. Părinți orientali ai secolului al cincilea

9. Părinți orientali ai secolelor VI-VIII

10. Părinți bizantini ascetici și duhovnicești

11. Teologie și literatură

12. Filosofie creștin-ortodoxă

Dacă v-am fost de folos, vă rog pomeniți și ostenitorul, Ierodiaconul Hrisostom, păcătosul.