Se afișează postările cu eticheta meditație. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta meditație. Afișați toate postările

vineri, 24 aprilie 2020

De ce nu mai putem merge la Sfânta Liturghie

    Un articol de Adrian Pătrușcă, preluat în întregime de pe evz.ro

    Am citit multe comentarii pe această temă, ale clericilor și ale mirenilor, deopotrivă. Unele ne îndeamnă să stăm și să ne rugăm acasă, explicând suprarealist, că este aproape același lucru, că Dumnezeu este în sufletul omului, la fel și lumina Învierii, așa că este suficient să aprind lumânarea de la chibrit și să mă rog. Altele cer deschiderea bisericilor, cu păstrarea ordinii și distanțării după regulile care funcționează în supermagazine. 
   Toate păreau însă că ocolesc miezul: fie dintr-o delicatețe, o jenă duhovnicească, fie, pur și simplu, din egoism și orbire, refuzau să pogoare în străfundurile acestui cumplit eveniment pe care îl trăim, fără precedent în istoria Creștinătății. Pentru că, nici măcar în timpul marilor prigoane, când erau schinguiți și masacrați, creștinii nu au fost despărțiți de Sfânta Împărtășanie. Hristos era cu ei în Catacombe. 
    Și iată că vine un preot smerit dintr-un colț de țară și face ceea ce ierarhi și mireni cu carte multe se fereau să spună. Părintele Alin Narcis Sandu, de la Parohia Roșia de Amaradia din județul Gorj, ridică vălul amăgirii, arătându-ne în toată goliciunea și nimicnicia noastră de farisei. 


    Iată mai jos integral această predică fabuloasă: 


     În plin Postul Mare ne-am trezit că nu mai avem acces la Sfânta Liturghie. De fapt, nu mai avem acces în biserici deloc. Putem doar să urmărim slujbele online. Situația asta nu e doar în România, ca să ne lamentăm că abuzează autoritățile române, ci și în Italia și în Statele Unite și în alte părți. 
    Sigur, e vina unui virus, pe deoparte, și a autorităților mult prea precaute, pe de alta, nu-i așa? A globaliștilor și necredincioșilor. A ecumeniștilor și ereticilor. Că nimeni nu vrea să înțeleagă că niciodată nu se poate îmbolnăvi cineva de la Sfânta Împărtășanie, că doar e Hristos acolo. Cam așa privim treaba asta mulți dintre noi. Fără îndoială, fără orice putință de tăgadă, în Potir este chiar Dumnezeu Întrupat. Acolo sunt chiar Trupul și Sângele Mântuitorului, nu vreun simbol (cum cred unii), și El ni se împărtășește nouă spre viață veșnică. Nimeni nu se poate îmbolnăvi de la lingurița aceea. Ci mai curând se va însănătoși. 
     Mai mult decât atât, nimeni, absolut nimeni, niciodată nu poate opri Sfânta Liturghie și Sfânta Împărtășanie, decât numai Dumnezeu. După cum Însuși Mântuitorul i-a spus lui Pilat: „N-ai avea nici o putere, dacă nu ți-ar fi dată ție de Sus”
   

Și atunci, cum au putut autoritățile să ne interzică atât de rapid și

ușor accesul la Sfânta Împărtășanie fix în Postul Mare? Răspunsul e unul simplu și tăios: Pentru că Dumnezeu le-a dat puterea asta. Și Dumnezeu le-a dat puterea asta, pentru că noi mergeam la slujbe cu nevrednicie. Ne prefăceam că suntem credincioși. Iar pentru asta nu era nevoie să pângărim locașul lui Dumnezeu. Pentru asta e suficient să ne uităm la slujbă de acasă și să ne imaginăm că suntem evlavioși. Alergam pioși de la o icoană la alta, în timpul slujbei, pentru a ne face numărul de închinăciuni, bifând fiecare sfânt și deranjând de la rugăciune un număr impresionant de oameni. Sigur, cei mai mulți nici nu știam în ce moment al slujbei ne aflam. Ne dădeam, totuși, la o parte când ieșeau diaconii sau preoții cu Evanghelia sau Sfintele Daruri, așteptând cu nerăbdare să intre înapoi în Altar și noi să ne putem continua periplul pioșeniei. Avem fiecare locul nostru comod în strană, că ne dor picioarele și avem dreptul. Avem, de asemenea, locul nostru cât de larg, unde ne tăvălim fariseic pretinzând că suntem în metanie de adâncă pocăință. Ne burzuluim la celălalt în timpul slujbei pentru te miri ce motive. Sau ne călcăm în picioare ca să fim cât mai în față și, poate, mai comod. Ne sună telefoanele în timpul slujbei și ne repezim să vedem cine o fi și ce vrea, ba încă mai și răspundem, ca să nu părem nepoliticoși sau retrograzi celui care sună, în loc să fim cuprinși de măreția întâlnirii nemijlocite cu Dumnezeu. Credem că s-a terminat Liturghia cu „Unul Sfânt, Unul Domn, Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl. Amin”, când preoții se împărtășesc cu Trupul și Sângele lui Dumnezeu, iar noi ar trebui să nici nu respirăm în solemnitatea momentului. Ori noi tocmai atunci ne relaxăm și începem să vorbim între noi despre ultimele noutăți, sau să ne verificăm mesajele pe telefon. Sau ieșim din biserică. Sau, și mai și, plecăm acasă, părăsindu-L pe Hristos pe Cruce ca Iuda, crezând că restul slujbei e doar pentru cei ce se împărtășesc în ziua aceea. 
     E o acerbă luptă pentru statut, egoism și ignoranță tocmai în Biserica lui Hristos, Chipul Smereniei. Nu e urmă de rugăciune, pocăință și smerenie și, cu atât mai puțin, de dragoste de Dumnezeu și oameni în ceea ce facem noi în Biserică. Fiecare caută să arate că el cel mai credincios și nimeni nu pare să mai caute curăția și smerenia la care ne cheamă Hristos. Iar asta e oglinda a ceea ce facem noi acasă și în viețile noastre. 
    Și acum ne mirăm, ba chiar ne indignăm că s-a luat de la noi dreptul de a fi prezenți la slujbele Bisericii. Nu ni s-a luat Liturghia cu totul, așa cum va fi în vremurile din urmă. Nu ni s-a luat nici posibilitatea de a participa la ea. Ni s-a luat doar dreptul de a fi prezenți în Biserică. Ni s-a luat doar dreptul de a fi la un metru de Dumnezeu, prezent acolo, în Potir, în mâinile preotului. Pe bună dreptate. Și ni s-a luat dreptul acesta pentru că Biserica e un colț de Rai pe pământ. Iar în acest Rai noi ar trebui să fim ca îngerii, după cum și cântăm la Heruvic, atunci când ne pregătim să punem pe masa Altarului, la piciorul Crucii, înaintea lui Dumnezeu darurile noastre umile de vin și pâine: „Noi, care pe Heruvimi închipuim…”. Dar noi nici măcar nu gândim la Heruvimi, d-apoi să fim ca ei. Inima noastră nu cântă lui Hristos împreună cu ei, ci abia dacă mai auzim, rar, cântarea stranei printre gândurile noastre. Și dacă nu o auzim, cum am putea să o înțelegem? Și dacă nu ne-o asumăm, atunci ce Îi declarăm noi lui Dumnezeu prin ea? Acum însă, acasă fiind, putem sta liniștiți la slujbă cu gândurile noastre, printre crătiți, șurubăreli, Facebook și Whatsapp, fără a mai murdări Biserica cu formalismul nostru comod și plin de emfază. 
    Mântuitorul ne-a chemat la pocăință sinceră ca a Vameșului, nu la formalismul mândru al Fariseului. Și, cum n-am ascultat chemarea, ni s-a luat darul. Văzându-ne atât de departe de viața cea adevărată, atât de prinși în nebunia noastră, Mântuitorul cel iubitor de oameni ne-a dăruit prin această criză timp de curățire și revenire în sine. Ne-a dăruit un post mai aproape de adevăr fix acum, în Postul cel Mare. Ce alt moment ar fi fost mai potrivit ca să ne pregătim serios pentru Învierea Lui și a noastră cu El? Deși cumva „arestați la domiciliu” cu toții, avem timp de rugăciune de pocăință, de asumare a greșelilor noastre cerând iertare. Avem timp și de postire adevărată, de poftele și ifosele noastre, nu doar de carne, ouă și lactate. Și, mai ales, avem timp de dragoste pentru oameni, ajutându-i în situația aceasta specială mai mult decât în alte dăți. Avem, mai ales, timp să iertăm mai mult. 
    
     Nu, nu autoritățile abuzive ne-au luat Liturghia, ci noi ne-am lipsit de ea cu muuultă vreme în urmă. Iar acum avem șansa extraordinară de a o recupera întreagă și frumoasă, după râvna noastră pentru curăție, smerenie și dragoste. 
    Nu e panică și nici criză. E timp de a ne asuma greșelile și de a nu le mai face. E timp pentru a-i ajuta și pe alții să se mântuiască. E timp pentru a fi în sfârșit creștini, așa cum n-am fost niciodată. Și ne va primi Hristos la Sfânta Sa Liturghie, cu brațele deschise, ca atunci pe Cruce, cu dragostea nețărmurită a Învierii Sale.

joi, 7 iunie 2018

Doamne, slavă Ție!

Când văd cerul plin de stele, licărind în toiul serii,
Când văd luna că răsare din cămările tăcerii,
Când văd razele de soare cum se-alintă pe câmpie,
Simt aşa o bucurie... şi zic: Doamne, slavă Ţie!

Când mă cheamă codrul vara cu-al său susur de izvoare,
Când vad pomii primăvara îmbrăcaţi de sărbătoare,
Când văd fulgii de zăpadă zbenguindu-se pe glie,
Simt aşa o bucurie... şi zic: Doamne, slavă Ţie!

Când vorbesc cu liliacul sau cu crinul de la drum,
Când regina nopţii, seara, mă îmbată de parfum,
Când mă-nvăluie mireasma de salcâm, de tei, de vie,
Simt aşa o bucurie... şi zic: Doamne, slavă Ţie!

Când ascult privighetoarea în al serii freamăt blând,
Ce-şi înalţă,-n priveghere, către ceruri al său cânt,
Când aud, venind din boltă, mândru glas de ciocârlie,
Simt aşa o bucurie... şi zic: Doamne, slavă Ţie!

Când văd pruncii că se joacă fără griji şi fără teamă
Şi nu-i nimeni între dânşii fără tată, fără mamă,
Când aud că nevoiaşii au scăpat de sărăcie,
Simt aşa o bucurie... şi zic: Doamne, slavă Ţie!

Când de oameni, fără vină, sunt adesea crunt lovit,
Mă gândesc degrab la Domnul, care-a fost şi răstignit
Şi, atunci, o sfântă pace dăruindu-mi Domnul mie,
Simt aşa o bucurie... şi zic: Doamne, slavă Ţie!

Când simt harul că se-ndură, şi coboară peste noi,
Şi-şi revarsă peste lume al harismelor şuvoi,
Când, mirat, privesc la pana, care scrie-o poezie,
Simt aşa o bucurie... şi zic: Doamne, slavă Ţie!

Când privesc colindătorii înfruntând de zor nămeţii,
Când privesc cu drag copii, savurând grandoarea vieţii,
Când mă prind în taină zorii, cugetând la veşnicie,
Simt aşa o bucurie... şi zic: Doamne, slavă Ţie!

Când aud că-n miez de noapte mai sunt oameni ce se roagă,
După ce-au trudit prin lanuri ori prin fabrici ziua-ntreagă,
Când văd candela aprinsă în mireasmă de tămâie,
Simt aşa o bucurie... şi zic: Doamne, slavă Ţie!

Când mă întâlnesc cu fraţii şi îmi dau îmbrăţişare,
Când aud că este pace între oameni şi popoare,
Când aud că sunt familii unde este armonie,
Simt aşa o bucurie... şi zic: Doamne, slavă Ţie!

Când văd pruncii că se-nchină şi vorbesc cu Dumnezeu,
Când văd tineri care cântă la biserică mereu
Şi aduc Treimii Sfinte într-un glas doxologie,
Simt aşa o bucurie... şi zic: Doamne, slavă Ţie!

Când Iisus Mântuitorul la Biserică ne cheamă
Să luăm preascumpul sânge şi preasfântul trup, cu teamă,
Când primesc de la părinte Sfânta Euharistie,
Simt aşa o bucurie... şi zic: Doamne, slavă Ţie!

Când rostesc: Iisuse, Doamne, miluieşte-mă pe mine,
Şi ajută-i pe aceia ce Te laudă pe Tine,
Când m-aşez la rugăciune, sau la Sfânta Liturghie,
Când zic: Doamne, slavă Ţie, simt aşa o bucurie...!

(autor necunoscut)

sâmbătă, 23 decembrie 2017

Vrem spitale...

Am primit pe Whatsapp următoarea povestire; nu știu dacă este adevărată sau ficțiune, dar mesajul este valabil.
Nu are titlu, așa că mi-am permis să îl pun eu. La sfârșit e semnat de autor.
Lectură plăcută!

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale.

Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte.

La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany, în care totul funcționează perfect, unde construcția de spitale nu este împiedicată de construirea de biserici. Încântarea i-a fost pe măsura așteptărilor când a pășit în Düsseldorf. Tocmai se dărâma o biserică din centrul orașului.

– Aici este cu adevărat o societate normală, comunică Roxana prietenului său la telefon. Abia aștept să vii să vezi în sfârșit ce înseamnă normalitate. În România nu o să avem niciodată această șansă. Astăzi am fost martoră la un gest firesc într-o societate în care rațiunea primează superstiției. A fost dărâmată o catedrală chiar sub ochii mei. Pe acel loc vor apărea construcții cu adevărat utile.

Prietenul îi împărtășea opiniile. Roxana era extrem de mulțumită de modul în care funcționau lucrurile. Se simțea apreciată și răsplătită pe măsură. Ardoarea cu care muncea zilnic peste 12 ore o epuiză însă curând. Devenea tot mai mai slăbită.

– Sunt deosebit de încântată de tot ce am învățat și învăț. Sunt însă tot mai obosită. Nu mai am răbdare să ascult pe nimeni. Am impresia că e totuși prea mult, se plângea Roxana prietenului ei.

–  Nu te lăsa chiar acum. Profită de tot timpul care ți-a mai rămas. Apoi te vei întoarce și vei pune în practică toată experiența acumulată acolo, îi răspunse Paul.

Roxana a cedat la un moment dat după atâtea ore de lucru în spital, după atâtea cursuri de perfecționare, după atâtea discuții interminabile înainte și după serviciu în cadrul colegiului medical. Dormea doar patru ore pe noapte, iar mintea îi era încărcată de problemele pacienților, de grija hârtiilor, de teama de a eșua, de lipsa prietenilor, de presiunea unei noi zile în care trebuia să dea randament desăvârșit pentru a susține sistemul perfect.

– Domnule doctor, aș dori să stau de vorbă cu dumneavoastră despre câteva probleme persoanale, se adresă Roxana celui mai bun doctor din clinica la care lucra.

– Cu cea mai mare plăcere. O să vă fac o programare, răspunse scurt domnul Schmidt.

– Am nevoie urgentă de ajutorul dumneavoastră. Vă rog să mă primiți cât puteți de repede, insistă Roxana.

– Nicio problemă. În 3 săptămâni, pe 12 februarie, ora 11:30. Vă aștept, răspunse doctorul și se grăbi la vizita medicală.

Roxana simțea că i se năruie ultima speranță. Nu mai avea deloc liniște. Trupul îi tremura de oboseală. Nu mai putea asimila nimic, nu mai putea gândi, nu mai putea închide niciun ochi noaptea.

– Fă-ți programare la un alt doctor, o sfătuia Paul. Nu se poate să nu fie undeva cineva cu care să vorbești despre aceste probleme.

– Am sunat la toate clinicile de psihiatrie. Nu există niciun loc liber. Sunt toate ocupate, răspunse cu glas stins Roxana.

–  Mai încearcă, sunt convins că vei reuși. Am încredere, o încurajă Paul.

Roxana sună peste tot, dar nu găsi posibilitatea unei programări urgente. Încercă ultima variantă și sună la cea mai nouă clinică.

– Bună ziua. Mă numesc Roxana Pintilescu și sunt doctor psihiatru la clinica din Holthausen. Aș dori o programare la clinica dumneavoastră.

– Pentru un pacient de-al dumneavoastră?

– Eu sunt pacientul. Aș dori să încep o terapie cu domnul doctor Fisch.

– Din păcate, domnul doctor Fisch nu mai face programări până anul viitor în martie. Vă recomand însă clinica din Grafenberg. Se va deschide în două săptămâni.

– Nu se poate nici cu internare? întrebă Roxana.

– Internare? Nu ați citit în ziar că nu mai sunt paturi la psihiatrie?

Roxana trânti receptorul dezănădjuită. După atâtea telefoane nu găsi un loc la un cabinet de psihoterapie și nici măcar la spital, ea care îngrijea cu atâta devotament pacienții cu afecțiuni psihice. Nu îndrăznea să se ducă la colegii ei. Îi considera pe toți incompetenți în afară de doctorul Schmidt. Nici nu voia să își prescrie singură un tratament. Avea nevoie să vorbească. Știa foarte bine că sufletul nu îl poți trata cu pastile.

Se anunță bolnavă la serviciu și se hotărî să facă o plimbare prin Düsseldorf. Mergea și nu știa pe unde o poartă pașii. Avea sentimentul că nu a fost niciodată pe acolo, deși fusese de mult ori prin centrul orașului. La un moment dat zări o catedrală la intrarea căreia se afla o placă pe care scria: Parohia Ortodoxă Română Düsseldorf. Își făcuse curaj și intră în catedrală. Întâmplător acolo era părintele Macarie care împacheta diferite lucruri.

– Măcar aici este cineva cu care pot vorbi în limba mea, se gândi Roxana.

Se așeză în ultima bancă. Pe bancă zări o carte a părintelui Paisie Aghioritul. O deschise la întâmplare și ochii i se fixară pe niște cuvinte care o făcură să tresară: „Fără duhovnici buni bisericile se golesc şi se umplu psihiatriile, închisorile şi spitalele”. Ceva îi atinsese inima și o făcu să se ridice și să intre în vorbă cu părintele căruia îi relată stările prin care trecea. Părintele o asculta cu atenție și nu scotea niciun cuvânt. Pe măsură ce vorbea, Roxana se simțea tot mai bine, mai eliberată. După ce povesti tot ce avea pe suflet, îi mulțumi părintelui și îi dădu o carte de vizită.

– Mă bucur să mai putem vorbi. Aș dori să mai vin, dacă se poate, spuse Roxana cu glas înveselit.

– Cu mare drag, doamnă doctor Pintilescu. Sunați-mă când simțiți nevoia, îi răspunse părintele.

– Eu aș dori să ne întâlnim față către față aici la biserică. Îmi face mult mai bine să vorbesc personal cu dumneavoastră, replică Roxana sătulă de telefoane.

– Cu mare drag, însă așa cum vedeți noi împachetăm lucrurile întrucât trebuie să părăsim această biserică.

– De ce trebuie să părăsiți această biserică? se miră Roxana. E o catedrală impresionantă.

– Această catedrală în care am fost găzduiți va fi demolată. Din păcate, deocamdată nu mai avem unde sluji, răspunse părintele trădându-și îndurerarea.

Roxanei nu îi venea să creadă. Cum să se dărâme o catedrală în care un om făcea o lucrare atât de mare? Cum să fie dat afară un om care îi adusese atâta mângâiere? Cum să fie alungat singurul om care și-a făcut timp să îi asculte durerea? Era uimită, mâhnită, revoltată.

de pr. Iosif-Cristian Rădulescu

joi, 28 septembrie 2017

Meditație smerită

„Ce este această preaminunată taină a osândirii de sine?”

de Serghei Vasilievici Antonov

Când spun eu-nevrednicul, Dumnezeu mă umple de vrednicia Lui.
Când spun eu-ticălosul, Hristos mă umple de curăția Sa.
Când spun eu-nenorocitul, Domnul mă apără de toate nenorocirile și alungă toate necazurile.

Când spun eu-slăbănogul și neputinciosul, Domnul mă întărește și mă face preaputernic.

Când spun eu-netrebnicul, Maica Domnului mă învrednicește de daruri neprețuite.
Când spun eu-vrednicul de osândă, Domnul mă izbăvește de osândă.
Când spun eu-singurul vrednic de osânda cea înfricoșată a iadului, Duhul Sfânt dă lin mărturie de mântuire în adâncul tainic al inimii mele.
Când mă urăsc pe mine până la moarte, Domnul îmi dăruiește dragostea pentru El.
Când spun eu-cel mai rău dintre toți, Maica Domnului mă umple de bunătatea Sa.
Ce este această prea-minunată știință pe care nici cum nu o pot osebi?
Când spun eu-păcătosul, Preasfânta Treime mă vindecă și mă umple de harul cel sfânt.

Când spun eu-bicisnicul, Domnul îmi deschide mintea spre pricepere.
Când spun eu-cel mai păcătos dintre toți, Sfinții Bisericii neîncetat se roagă pentru mine.
Când spun eu-scârbavnicul, toată scârba și întristarea se îndepărtează de la mine.
Când spun eu-cel mai mic dintre toți, Hristos mă umple de măreția lui.
Când spun eu-cel mai prost dintre toți, Hristos îmi dăruiește grabnic înțelepciunea Sa.
Când spun eu-ultimul dintre toți, Domnul îmi dăruiește cu milă întâietatea.
Ce este această taină pe care nici cum nu o pot însuși?
Când spun eu-cel mai tâmpit dintre toți, Domnul îmi ascute ochiul inimii.
Când spun eu-orbul și neștiutorul, Domnul îmi dăruiește străvederea și cunoașterea simplă a bucuriei sale.

Când spun eu-moșul putregai, Domnul mă întinerește și mă umple de mireasma lui.

Când spun eu necugetatul, Domnul îmi luminează cugetul.
Când spun eu-nepriceputul, Domnul îmi dăruiește cea mai înaltă pricepere.
Ce este această Mare Știință, și cum o pot dobândi?
Când râd de mine, Domnul mă întărește. Când mă defaim, Domnul mă umple de slava Sa.
Când mă trec cu vederea, Domnul își aduce aminte de mine de-îndată.
Când mă cobor sub toți, Domnul mă înalță peste fiecare.

Când încă n-am pus început bun, Domnul dă mărturie că le-am săvârșit pe toate.

Când spun eu-slugă netrebnică și păcătoasă întrucât nici pe cele pe care trebuia să le împlinesc nu le-am săvârșit, Domnul mă izbăvește din cumpăna iadului.

Când mă tăinuiesc, Domnul mă preaslăvește.

Când dau dreptate tuturor, Domnul îmi dă neprețuita pace.
Când dăruiesc totul, Domnul Însuși mi se dăruiește pe sine întreg.
Ce este această minunată lucrare a prihănirii de sine?
Când mă ocărăsc, Domnul mă umple de slavă.
Când nu mă grijesc de mine însumi, Domnul are nemărginită grijă de mine.
Când nu am iubire de sine, Domnul mă umple de dragoste.
Sărăcia îmi este cea mai mare bogăție.
Necinstirea îmi este cea mai aleasă cinstire.
Ocara îmi este cea mai minunată laudă.
Ascultarea și supunerea îmi este cea mai desăvârșită libertate.
Tăierea voii îmi este cea mai mare sporire.
Strâmtorarea de sine îmi este cea mai mare dezmărginire.
Disprețuirea de sine îmi este cea mai înaltă prețuire.
Înfrânarea îmi este cea mai plăcută desfătare.
Tăcerea este cea mai preaminunată vorbire.
Jertfirea pentru celălalt este cel mai minunat egoism.
Vrăjmașii îmi sunt cei mai buni prieteni.
Iubirea de vrăjmași este cea mai înaltă iubire de sine.
Când mor pentru mine însumi, Hristos viază întru mine.
Când mă lepăd de mine însumi, Domnul îmi dăruiește Împărăția cea Cerească.
Ce este acestă minunată înțelepciune, cum aș putea-o păstra?

Când sunt ca tâlharul care s-a osândit pe sine, dobândesc primul raiul.
Când sunt nebun pentru Hristos, sunt cel mai sănătos la minte!

Când sunt ca și cananeeanca, tânjind după firmiturile ce cad de la masa stăpânului, dobândesc Pâinea cea Cerească.

Când sunt ca și samarineanca cea milostivă, ajung să beau din Apa cea Vie.
Când nu mai am nici un fel de întoarcere asupră, Însuși Domnul se întoarce asupră-mi.
Când mă smeresc, Domnul mă iubește.
Ce este această taină, nici cum nu o pot desluși.
Doamne, Tu înțelepțește-mă să păstrez harul tău!

vineri, 13 ianuarie 2017

Un altfel de sinod

În forumul suprem al piticilor din creierul meu s-a convocat o întâlnire de urgență cu privire la sinodul de la Creta....
Membrii consiliului au venit cu următoarea soluție:

    Organizarea unui sinod lumesc în care arhiereii sa nu participe, ci doar oamenii mici așa ca noi, sau mari, depinde cum se simte fiecare, și să se discute problema lepădarilor de Hristos, nu în rândul arhiereilor ci al nostru, după următoarele criterii: 

   1. Cât de des folosim, acea expresie scrisă parcă într-o limbă atât de străină, și greu de descifrat, "Iartă-mă!"
   2. Ce ne place mai mult să citim de la Sfinții Părinți: subiecte despre pocăință, dobândirea virtuților și învățarea smereniei sau subiecte care aduc o pleada de argumente pentru acuzarea aproapelui (mirean, preot, arhiereu...etc)
   3. Putem ajunge la rugăciunea inimii prin comentarii pe Facebook (like, Doamne ajută, Amin) sau prin osteneala tainică din cămara inimii, departe de orice sursă care o poate distrage pentru un scurt sau mai lung timp de la această rugăciune?
   4. Când intrăm în Biserică, în mod sincer, ce vedem prima dată? Pe Hristos în icoană, sau un preot vândut, un arhiereu corupt, sau un mirean-doi de care nu mai încap sau chiar nici nu mă mai pot ruga în pace deoarece cei în cauza au o forță magnetică imensă care determina întoarcerea gândurilor spre dânșii nu spre Hristos?
   5. La ce preot ne-ar place să ne spovedim? Unul care ne vorbește despre Apocalipsă și sfârșituri iminente, sau unul care ne îndeamnă la rugăciune, spovedanie și Dumnezeiasca împărtășanie - medicamente necesare pentru ca sa răzbim în viața de zi cu zi,  măcar până la Apocalipsă (cel mai probabil a noastră personală, adică moartea)

   6. Credem cu adevărat în Hristos sau teama de prigoane și sfârșituri ne face să uităm că a existat, există și va exista Hristos, Cel care ne spune: "Îndrăzniți, Eu am biruit lumea!"

      Și multe altele se mai pot adauga..., important e rezultatul: dacă pe arhierei, pe care noi îi considerăm vânduți, nu mai merită să-i pomenim, noi câți am merita să mai fim pomeniți de Biserică pentru faptele noastre? Aici lăsăm la o liberă discuție a fiecăruia cu conștiința proprie.

     Dacă ce am scris e un pamflet, o dramă, sau un apel de trezire, asta hotărâți voi cei care citiți!

Pace si bucurie!

Pr.Iachint

Icoana Maicii Domnului

Icoana Maicii Domnului