Un articol de Adrian Pătrușcă, preluat în întregime de pe evz.ro
Am citit multe comentarii pe această temă, ale clericilor și ale mirenilor, deopotrivă.
Unele ne îndeamnă să stăm și să ne rugăm acasă, explicând suprarealist, că este aproape același lucru, că Dumnezeu este în sufletul omului, la fel și lumina Învierii, așa că este suficient să aprind lumânarea de la chibrit și să mă rog.
Altele cer deschiderea bisericilor, cu păstrarea ordinii și distanțării după regulile care funcționează în supermagazine.
Toate păreau însă că ocolesc miezul: fie dintr-o delicatețe, o jenă duhovnicească, fie, pur și simplu, din egoism și orbire, refuzau să pogoare în străfundurile acestui cumplit eveniment pe care îl trăim, fără precedent în istoria Creștinătății.
Pentru că, nici măcar în timpul marilor prigoane, când erau schinguiți și masacrați, creștinii nu au fost despărțiți de Sfânta Împărtășanie. Hristos era cu ei în Catacombe.
Și iată că vine un preot smerit dintr-un colț de țară și face ceea ce ierarhi și mireni cu carte multe se fereau să spună.
Părintele Alin Narcis Sandu, de la Parohia Roșia de Amaradia din județul Gorj, ridică vălul amăgirii, arătându-ne în toată goliciunea și nimicnicia noastră de farisei.
Iată mai jos integral această predică fabuloasă:
În plin Postul Mare ne-am trezit că nu mai avem acces la Sfânta Liturghie. De fapt, nu mai avem acces în biserici deloc. Putem doar să urmărim slujbele online.
Situația asta nu e doar în România, ca să ne lamentăm că abuzează autoritățile române, ci și în Italia și în Statele Unite și în alte părți.
Sigur, e vina unui virus, pe deoparte, și a autorităților mult prea precaute, pe de alta, nu-i așa? A globaliștilor și necredincioșilor. A ecumeniștilor și ereticilor. Că nimeni nu vrea să înțeleagă că niciodată nu se poate îmbolnăvi cineva de la Sfânta Împărtășanie, că doar e Hristos acolo.
Cam așa privim treaba asta mulți dintre noi.
Fără îndoială, fără orice putință de tăgadă, în Potir este chiar Dumnezeu Întrupat. Acolo sunt chiar Trupul și Sângele Mântuitorului, nu vreun simbol (cum cred unii), și El ni se împărtășește nouă spre viață veșnică. Nimeni nu se poate îmbolnăvi de la lingurița aceea. Ci mai curând se va însănătoși.
Mai mult decât atât, nimeni, absolut nimeni, niciodată nu poate opri Sfânta Liturghie și Sfânta Împărtășanie, decât numai Dumnezeu. După cum Însuși Mântuitorul i-a spus lui Pilat: „N-ai avea nici o putere, dacă nu ți-ar fi dată ție de Sus”.
Și atunci, cum au putut autoritățile să ne interzică atât de rapid și
ușor accesul la Sfânta Împărtășanie fix în Postul Mare? Răspunsul e unul simplu și tăios: Pentru că Dumnezeu le-a dat puterea asta. Și Dumnezeu le-a dat puterea asta, pentru că noi mergeam la slujbe cu nevrednicie. Ne prefăceam că suntem credincioși. Iar pentru asta nu era nevoie să pângărim locașul lui Dumnezeu. Pentru asta e suficient să ne uităm la slujbă de acasă și să ne imaginăm că suntem evlavioși. Alergam pioși de la o icoană la alta, în timpul slujbei, pentru a ne face numărul de închinăciuni, bifând fiecare sfânt și deranjând de la rugăciune un număr impresionant de oameni. Sigur, cei mai mulți nici nu știam în ce moment al slujbei ne aflam. Ne dădeam, totuși, la o parte când ieșeau diaconii sau preoții cu Evanghelia sau Sfintele Daruri, așteptând cu nerăbdare să intre înapoi în Altar și noi să ne putem continua periplul pioșeniei. Avem fiecare locul nostru comod în strană, că ne dor picioarele și avem dreptul. Avem, de asemenea, locul nostru cât de larg, unde ne tăvălim fariseic pretinzând că suntem în metanie de adâncă pocăință. Ne burzuluim la celălalt în timpul slujbei pentru te miri ce motive. Sau ne călcăm în picioare ca să fim cât mai în față și, poate, mai comod. Ne sună telefoanele în timpul slujbei și ne repezim să vedem cine o fi și ce vrea, ba încă mai și răspundem, ca să nu părem nepoliticoși sau retrograzi celui care sună, în loc să fim cuprinși de măreția întâlnirii nemijlocite cu Dumnezeu. Credem că s-a terminat Liturghia cu „Unul Sfânt, Unul Domn, Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl. Amin”, când preoții se împărtășesc cu Trupul și Sângele lui Dumnezeu, iar noi ar trebui să nici nu respirăm în solemnitatea momentului. Ori noi tocmai atunci ne relaxăm și începem să vorbim între noi despre ultimele noutăți, sau să ne verificăm mesajele pe telefon. Sau ieșim din biserică. Sau, și mai și, plecăm acasă, părăsindu-L pe Hristos pe Cruce ca Iuda, crezând că restul slujbei e doar pentru cei ce se împărtășesc în ziua aceea.
E o acerbă luptă pentru statut, egoism și ignoranță tocmai în Biserica lui Hristos, Chipul Smereniei.
Nu e urmă de rugăciune, pocăință și smerenie și, cu atât mai puțin, de dragoste de Dumnezeu și oameni în ceea ce facem noi în Biserică. Fiecare caută să arate că el cel mai credincios și nimeni nu pare să mai caute curăția și smerenia la care ne cheamă Hristos. Iar asta e oglinda a ceea ce facem noi acasă și în viețile noastre.
Și acum ne mirăm, ba chiar ne indignăm că s-a luat de la noi dreptul de a fi prezenți la slujbele Bisericii.
Nu ni s-a luat Liturghia cu totul, așa cum va fi în vremurile din urmă. Nu ni s-a luat nici posibilitatea de a participa la ea. Ni s-a luat doar dreptul de a fi prezenți în Biserică. Ni s-a luat doar dreptul de a fi la un metru de Dumnezeu, prezent acolo, în Potir, în mâinile preotului. Pe bună dreptate.
Și ni s-a luat dreptul acesta pentru că Biserica e un colț de Rai pe pământ. Iar în acest Rai noi ar trebui să fim ca îngerii, după cum și cântăm la Heruvic, atunci când ne pregătim să punem pe masa Altarului, la piciorul Crucii, înaintea lui Dumnezeu darurile noastre umile de vin și pâine: „Noi, care pe Heruvimi închipuim…”.
Dar noi nici măcar nu gândim la Heruvimi, d-apoi să fim ca ei. Inima noastră nu cântă lui Hristos împreună cu ei, ci abia dacă mai auzim, rar, cântarea stranei printre gândurile noastre. Și dacă nu o auzim, cum am putea să o înțelegem? Și dacă nu ne-o asumăm, atunci ce Îi declarăm noi lui Dumnezeu prin ea?
Acum însă, acasă fiind, putem sta liniștiți la slujbă cu gândurile noastre, printre crătiți, șurubăreli, Facebook și Whatsapp, fără a mai murdări Biserica cu formalismul nostru comod și plin de emfază.
Mântuitorul ne-a chemat la pocăință sinceră ca a Vameșului, nu la formalismul mândru al Fariseului. Și, cum n-am ascultat chemarea, ni s-a luat darul.
Văzându-ne atât de departe de viața cea adevărată, atât de prinși în nebunia noastră, Mântuitorul cel iubitor de oameni ne-a dăruit prin această criză timp de curățire și revenire în sine. Ne-a dăruit un post mai aproape de adevăr fix acum, în Postul cel Mare. Ce alt moment ar fi fost mai potrivit ca să ne pregătim serios pentru Învierea Lui și a noastră cu El?
Deși cumva „arestați la domiciliu” cu toții, avem timp de rugăciune de pocăință, de asumare a greșelilor noastre cerând iertare. Avem timp și de postire adevărată, de poftele și ifosele noastre, nu doar de carne, ouă și lactate. Și, mai ales, avem timp de dragoste pentru oameni, ajutându-i în situația aceasta specială mai mult decât în alte dăți. Avem, mai ales, timp să iertăm mai mult.
Nu, nu autoritățile abuzive ne-au luat Liturghia, ci noi ne-am lipsit de ea cu muuultă vreme în urmă. Iar acum avem șansa extraordinară de a o recupera întreagă și frumoasă, după râvna noastră pentru curăție, smerenie și dragoste.
Nu e panică și nici criză. E timp de a ne asuma greșelile și de a nu le mai face. E timp pentru a-i ajuta și pe alții să se mântuiască.
E timp pentru a fi în sfârșit creștini, așa cum n-am fost niciodată.
Și ne va primi Hristos la Sfânta Sa Liturghie, cu brațele deschise, ca atunci pe Cruce, cu dragostea nețărmurită a Învierii Sale.
