Huooo, popii!!!

E cea mai blamată categorie socială din România. I s-a repartizat rolul burghezimii din scenariul comunist al luptei de clasă. Sunt consideraţi avari, evazionişti, oportunişti, înguşti la minte. Mereu abonaţi la bugetul ţării, ei sunt cei ce „sug sângele poporului“. Mai nou, sunt homofobi, deci antieuropeni, deci putinişti.

Când vor dispărea ei, ţara se va cocoşa de atâtea şcoli şi spitale, iar autostrăzile se vor construi instant. Dacă instituţia pe care o reprezintă ei nu ar mai fi o piedică în calea progresului, copiii ar putea, în sfârşit, învăţa încă de la grădiniţă anatomia fluidă a „omului nou“. Sărăcia ar fi eradicată, toţi copiii orfani ar fi înfiaţi de oameni de treabă şi unii chiar ar putea gânguri de mici „părinte 2“ în loc de retrogradul şi discriminatoriul cuvânt „mama“. Sună familiară descrierea? Da, despre ei este vorba. Sunt trataţi drept întruchiparea răului în această ţară. Li se spune scurt, cu un cuvânt şuierat printre dinţi: popii!
Nu am de gând să pun aici în scenă caraghioasa şi inutila piesă a autovictimizării. Doar am evocat, mai sus, ecouri ale linşajului mediatic sistematic la care sunt supuşi preoţii din România începutului de secol XXI. Oameni fiind, cu siguranţă au şi slujitorii altarelor păcatele lor. Poate mai mari decât ale celorlalţi, pentru că „oricui i s-a dat mult (har, cunoştinţă, talant – n.m.), mult i se va cere“ (Luca 12, 48). Eu însumi mă ruşinez de multe dintre faptele, cuvintele sau gândurile mele. Şi caut să pun început bun. Şi tot cad. Şi iar o iau de la început. Dar una e să fim preveniţi despre slăbiciunea unor oameni, alta este să-i judecăm şi cu totul altceva să-i demonizăm. Deloc întâmplător, s-a tot fluturat în timpul dezbaterilor pe tema referendumului ideea că ar fi în joc discriminarea, blamarea sau chiar condamnarea celor ce se ascund în spatele unui şir de litere ce se tot umflă: LGBTQIAPK – şi celelalte litere care se vor mai adăuga până la Apocalipsă. În fapt, aici se reflectă mentalitatea celor ce ei înşişi au practica demonizării unor categorii de persoane, mai ales a creştinilor şi, în mod special, a clericilor. Creştinul autentic numeşte întotdeauna păcatul, răutatea, erezia şi consecinţele lor – dar niciodată nu acuză persoana sedusă, împovărată şi robită de „puterile întunericului“. Asta pentru că, mai înainte de toate, condamnă la el însuşi orice păcat, vede pe propria-i piele ce efecte dezastruoase produce. Cel ce nu-şi recunoaşte propriile neajunsuri, acela atacă pe celălalt ca persoană. E cazul oricăror activişti motivaţi ideologic, fie ei bolşevici, nazişti, comunişti, neomarxişti etc. Iniţiatorii referendumului au cerut securizarea în Constituţie a definiţiei căsătoriei, cu alte cuvinte au vizat relaţia dintre persoane, raportarea lor la un act cu infinite reverberaţii în întreaga societate. Opozanţii sau adepţii #boicot au tot mutat discuţia la persoane. În realitate, nimeni nu era atacat, nu erau afectate drepturile nici unei categorii sociale. Dar câţi au avut luciditatea de a constata această evidenţă?

Ca preot, mă simt mai mult decât confortabil – în sens evanghelic, nu modern al cuvântului – să fiu inclus la categoria „popi“. Pentru că mă ajută să-mi văd mereu lipsurile şi să caut scăpare doar la Hristos. Sunt motivat să mă comport precum mă îndeamnă Sfântul Apostol Pavel: „Ocărâţi fiind, binecuvântăm. Prigoniţi fiind, răbdăm. Huliţi fiind, ne rugăm. Am ajuns ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor, până astăzi“ (I Corinteni 4, 12-13). De bunăvoie, probabil, nu m-aş fi smerit până la măsura aceasta duhovnicească. Dar, cu ajutorul celor ce n-au odihnă în lupta cu „popii“, iată că am şi eu şanse măcar să încerc. Şi mă bucur că sunt nevoit să o fac!

Pr. Constantin Sturzu

DA, la referendum! DA, pentru familie!

UNUL DINTRE CELE MAI FRUMOSE TEXTE GASITE PE  ACEASTĂ TEMĂ.
Nu știu cui aparține, însă vi-l recomand.

De ce voi vota DA la referendum ?

Să fie clar, orice eventuală acuzație de homofobie frizează ridicolul. Nu știu câți dintre cei care se exprimă pe subiect spovedesc gay. Sau îi primesc în vizită. Acum o lună, mi-a sunat telefonul, o voce bărbătească, baritonală, se asigură că eu sunt eu. Confirm. Și-mi zice ”probabil că nu-ți mai amintești de mine, acum 30 de ani ne-am cunoscut la olimpiada de română, faza pe țară, și am avut niște discuții, ți-am păstrat o amintire frumoasă și aș vrea să ne revedem, sunt prin Transilvania, într-un concediu, ce zici?”/”Vai, dar cu cea mai mare plăcere, treceți pe la noi, o să facem plăcinte cu smântână și cumpăr trei metri cubi de bere lichidă!” Noroc că n-am apucat să întreb nimic de soție. Că a venit. Cu prietenul. Niște oameni de-o blândețe și bun simț deosebite. Am mâncat împreună, am răsfoit cărți vechi, amândoi bibliofili (una din puținele pasiuni din adolescență care au osmozat timpul), am spus bancuri, am vorbit despre politică, imigrație, filosofia peripatetică, rețete de ciuperci și cei mai nordici corali din lume. Din când în când, cei doi schimbau priviri blânde, frumoase, conjugale. ”Ea”, zeița casei mele, nici n-a clipit. Suntem de o eternitate împreună, nu mai e nevoie de cuvinte între noi, nici măcar de priviri, fiecare devenind, între timp, extensia conștiinței celuilalt. Și ne-am îmbrățișat toți patru la sfârșit, și au plecat pe drumul lor. Sunt prietenii mei în continuare. Îi însoțesc cu rugăciune oriunde se vor duce. Îi iubesc creștinește, dar asta nu înseamnă că sunt de acord cu felul în care își trăiesc viața.

Nu pot fi acuzat nici de bigotism, rigiditate habotnică ori reflexe mentale premedievale. Stau eu toată ziua cu nasul în cărți despre bizantinism, dar port sandale de trekking la reverendă. Colecționez antichități, dar inventarul lor îl țin în Excel. Și nu cred că mântuirea e după culoare, deși iubesc curcubeul.

Însă sunt lucruri pe care nu le negociez, ever!

Nu-l negociez pe Hristos. Oricât aș tăia din etichetă, cutumă și formă, nu pot eluda un adevăr de necontestat: că o familie înseamnă un bărbat și o femeie. Cu variantele ei, care țin de cutremurele vieții: mame care-și cresc copiii fără soți/ divorțate/văduve, nepoți rămași în brațele bunicilor. Dar, în nici un caz, o familie nu poate însemna un bărbat + un bărbat. Oricât mi-aș concentra acuitatea științifică, ceea ce are el se potrivește perfect cu ceea ce are ea. Dacă mă înțelegeți unde bat. Pur și simplu asta e definiția intrinsecă a unei relații: procrearea, în beneficiul general al societății. Că nu se întâmplă așa mereu, e o altă discuție. Ontologic, bărbatul e mulajul femeii. Nu al unui alt bărbat. Până și clătitele postmoderniste din Vama Veche mărturisesc același adevăr axiomatic: cu ”dânsa-ntr-însa”, nu cu ”dânsu-ntr-însul”.

Știu. Mi s-a transmis, pe toate canalele, că oficializarea căsătoriei dintre persoanele de același sex nu impietează credința mea. Pe bune? În România, legea prevede că o cununie religioasă trebuie precedată, obligatoriu, de cea civilă. Asta înseamnă, implicit, și reversul. E un principiu de drept. Adică îți vin doi bărbați de mână la biserică și-ți cer să-i căsătorești. Știu că pare fantezie, dar se întâmplă, prin alte colțuri de lume. Ce faci? Refuzi? Și dacă te dă în judecată? Plătești amendă sau mergi la închisoare. Se întâmplă deja în Danemarca. Preotul are dreptul să refuze oficierea cununiei, dar episcopul e obligat (prin lege!!!) să găsească un preot cu o conștiință nițel diferită de cartea pe care a jurat la hirotonire, ceea ce e un abuz grosier asupra conștiinței episcopului.

Se prăbușește cetatea dacă definim familia ca fiind un bărbat și o femeie? Au făcut-o deja jumătate din statele uniunii, și nu s-a prăbușit nimic. Nimeni nu hăituiește pe nimeni, fiecare să-și trăiască sexualitatea cum dorește/cu cine dorește/ și de câte ori îl ține libidoul. Ortodoxia e discretă, nu ridică cearceafuri. Dar, în același timp, suntem oameni ai cetății. Și avem o datoria de creștin să mărturisim adevărul revelat. Nu merge cu tăceri, zâmbete discrete, aere de progresiști mistici. Ori ești creștin și crezi în ce ți-a spus El, ori nu ești. Toate până aici.

Păi nu se laudă Uniunea Europeană cu deviza ”Unitate în diversitate”? Unde e diversitatea dacă toți trebuie să ne aliniem acestui val de decerebrare morală?

Și, apropos de hărțuire, vouă chiar nu vă e rușine?

Adică, dacă votez la referendum DA, sunt automat: pesedist fără creier, primitiv medieval, țăran prost, vinovat că pleacă tinerii din țară, că nu se fac spitale, că nu se astupă găurile din asfalt, că se năruie bugetul național, că avem copii în orfelinate și că unii-și pleznesc nevasta pentru că supa nu a avut 42,5 grade Celsius la servire. Toate relele din lume sunt asimilate ”familiei tradiționale”, ceea ce e o demonizare la fel de urâtă ca excesele habotnicilor care au orgasme subliminale rostind cuvântul ”homalău”.

Bine, sunt țăran primitiv, relict medieval, biped logocentrist, popă prost, sunt ce vreți voi să fiu, dar eu de Hristos nu mă las. Și Hristos, ”creștinilor progresiști”, s-a dus la nuntă. Unde era o mireasă și un mire. Mireasa avea sâni și mirele avea un deficit de vin. Asta spune Revelația, nu altceva. Și să vezi încurcătură dialectică, asta spune și biologia!

O să mă duc la referendum să mă sprijin cu ștampila pe căsuța DA. O să o fac în semn de respect pentru matricea etică în care m-am născut, în care am crescut, și în care o să mor. În semn de respect pentru sutele de bunici pe care i-am îngropat cu cruce la cap, îmbrăcați în portul strămoșesc, și pe care, dacă le-aș spune despre căsătoria dintre doi bărbați sau două femei, i-aș muți de uluire. Bunicii noștri, crescuți în ”sâmțul ăl bun” (”bunul simț), în care unul plus una egal viitor, și unul plus unul egal cel mult o tăcere dureroasă.

Puteți să mă ștergeți de pe lista prietenilor, dacă nu vă convine cum sunt și cum gândesc.

Singurul like care mă interesează e din altă rețea.

O să votăm un milion, șase milioane? Puțin îmi pasă. Singur dacă rămân, singur cu El, sunt mulțumit. Cum zice în psalmul 90? ”Vor cădea de-a latura ta mii, dar de tine nu se vor apropia!”

Lumea se schimbă, treaba ei. Singur dacă rămân, cu ai mei, cu potirul și cu prescura, din legea Lui nimic nu schimb.

Și cât sunt cetățean al cetății, spun ce gândesc și pun ștampila unde vreau eu!

Dixit et punctum.

Familia tradiţională și minciunile din mass-media

Zece neadevăruri spuse despre familia tradiţională
pr. Constantin Sturzu

În nici trei luni, o structură civică formată din zeci de asociaţii – Coaliţia pentru Familie şi Constituţie a strâns peste 2,1 milioane de semnături în vederea modificării Constituţiei României, în sensul de a se menţiona explicit, în articolul 48, aliniatul 1, că „familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între un bărbat şi o femeie”, nu „între soţi”, cum se menţionează acum. Încă de la început, această iniţiativă a atras o serie de comentarii şi critici, de la cele mai decente, până la cele mai duşmănoase. După o atentă monitorizare a celor publicate, prezint un mic inventar al celor mai flagrante neadevăruri spuse, la care voi încerca să răspund punctual.

1) „Când cuvântul simplu «familie» este înlocuit cu expresia «familia tradiţională», sunt serios contrariat. În acest mod, dăm posibilitatea unei interpretări foarte ambigue a conceptului de familie. În sensul că poate exista şi o familie de alt fel.”

Da, ideal ar fi să nu putem vorbi decât despre familie, pur şi simplu, numai că trebuie să fim realişti. Sunt deja state în care familia este constituită, legalmente, şi din doi parteneri homosexuali (eventual, având copii adoptaţi), iar în spaţiul public românesc este insistent vehiculată ideea că nu doar heterosexualii au dreptul de a se căsători. Astfel, e nevoie să te defineşti, aşa cum, tot dintr-o necesitate, diferitele denominaţiuni creştine s-au autointitulat, de-a lungul istoriei, ca fiind ortodoxe, romano-catolice, protestante şamd. Când spui că eşti creştin, adesea trebuie să precizezi şi care-ţi este confesiunea. Nici nu putem rezolva problema numind familia – creştină. O dată, pentru că excludem pe cei de alte religii sau pe ateii care susţin familia în înţelesul ei clasic, dar şi pentru că sunt homosexuali care se consideră creştini şi afirmă că întemeiază şi ei familii creştine. De aceea, epitetul de „tradiţională” este, totuşi, cel mai potrivit pentru a defini familia azi. În felul acesta, facem trimitere la o istorie milenară, o realitate greu de schimbat chiar şi de către maşinăria de propagandă a corectitudinii politice.

2) „BOR este în spatele acestei campanii de strângere de semnături pentru modificarea Constituţiei”.

Este cel mai frecvent reproş, dar şi cel mai uşor de demontat, prin simpla analiză a structurii multiconfesionale a iniţiatorilor. Biserica Ortodoxă Română sprijină, într-adevăr, acest demers, dar acest lucru o onorează, nu e ceva ruşinos. Orişicât...

3) „Românii acceptă amestecul Bisericii în treburile statului. (...) Biserica se află în riv­a­li­tate cu statul, strânge semnături, ţine dis­­cur­suri despre cum trebuie să fie fa­milia, con­vinge statul să se amestece în viaţa pri­vată a cetăţenilor săi.”

Această idee derivă din afirmaţia de la punctul 2). Ca orice alt cetăţean, şi ortodoxul, ca şi ateul sau cel ce are alte convingeri religioase, are voie să-şi exercite drepturile prevăzute de lege. În plus, a face politica familiei nu e tocmai amestec în treburile statului (decât dacă acel stat se numeşte Norvegia, spre exemplu).

4) „Discursurile marilor noştri prelaţi sea­mă­nă mult cu cele ale liderilor Bisericii Or­to­doxe Ruse, iar convergenţa creşte odată cu tendinţele de modernizare şi eman­ci­pare care apar în societate. De vină este Ves­tul, care apără dreptul la păcat, atunci când apără diversitatea şi le oferă legi egale homosexualilor.”

În chestiuni de credinţă şi de morală, este absolut firesc să avem aceleaşi convingeri precum ortodocşii din Rusia, din Grecia sau din S.U.A., iar nu cu secular-umaniştii din România sau din Europa. Şi nu cred că a fi european echivalează cu a practica homosexualitatea sau a fi simpatizant/ susţinător al acestei deviaţii sexuale. Nu la asta se rezumă valorile europene.

5) „Este o iniţiativă care vizează interzicerea căsătoriilor între persoane de acelaşi sex”.

Nu poţi interzice ceva ce, în România cel puţin, nu este legal. Demersul vizează, dincolo de prevederile Codului civil, o protejare la nivel constituţional a familiei, aşa cum este definită ea acum.

6) „În România, chestiunea căsătoriilor gay nici nu exista pe agendă; nu era pe agenda publică, nici politică”.

Aceasta este cea mai gogonată minciună pe care am găsit-o în presă. De parcă nu ar fi auzit nimeni de, spre exemplu, cei vreo 10 ani de Gay Pride pe străzile Bucureştiului sau de iniţiativa unui parlamentar cernit – de a se legifera parteneriatul civil, ca primă etapă înainte de legalizarea căsătoriilor între persoane de acelaşi sex (conform propriilor sale declaraţii).

7) „Nu se respectă reglementările de la nivelul Uniunii Europene în privinţa drepturilor omului”.

Nu există o reglementare unitară pe acest subiect, cel mult putem identifica unele recomandări ale unor foruri europene. Sunt 13 state europene care nu permit căsătoria între homosexuali. Slovenia, spre exemplu, a respins acest tip de mariaj prin referendum, chiar dacă Parlamentul ţării adoptase o lege în acest sens.

8) „Despre familia obişnuită, în care violenţa este acceptată adesea cu resemnare, nu se spun prea multe, nici des­pre femeile obligate să facă munci cas­nice extenuante, nici despre copiii su­puşi relelor tratamente de un tată beţiv sau de o mamă isterică. Familia tra­di­ţio­nală e bună oricum ar fi, chiar dacă, în fi­nal, îşi distruge copiii.”

Ba se spun şi se fac multe în sprijinul familiei în care apar probleme de genul celor de mai sus, dar presa are mai degrabă ocupată agenda cu alte subiecte. Faptul că ceva nu este mediatizat, nu înseamnă că nu există. În plus, dacă mai sunt şi probleme în sânul familiilor tradiţionale, asta nu înseamnă că „familia” homosexuală le-ar rezolva. E ca şi cum ai spune că, dacă tot există şi şoferi beţi la volan, hai să dăm carnet de conducere şi copiilor de 14 ani, că ei oricum beau mai puţin.

9) „În toate lăcaşurile de cult ale BOR se face o efervescentă propagandă de discriminare împotriva homosexualităţii.”

Biserica tratează cu multă atenţie persoanele cu devieri sexuale, mai ales în scaunul de spovedanie. Dar ea nu poate să-şi schimbe învăţătura sau să modifice Biblia, după cum bate vântul unor interese obscure. Şi Vechiul şi Noul Testament sunt consecvente acestui punct de vedere: „Să nu te culci cu bărbat, ca şi cu femeie; aceasta este spurcăciune” (Levitic 18, 22); „femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii; asemenea şi bărbaţii, lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea” (Romani 1, 26-27). Iar că Biblia are dreptate o poate confirma orice psiholog sau psihiatru care nu ne poate da nici măcar un singur exemplu de heterosexual care ar dori să se trateze pentru a deveni homosexual!

10) „Preoţii noştri, atunci când vorbesc despre căsătoria «uni­ver­sală» nu invocă iubirea, ci tradiţia şi dog­ma.”

Tradiţia şi dogma sunt doar modul în care este întrupată învăţătura despre „Dumnezeul care este iubire” (Cf. I Ioan 4, 7-8). Iubirea nu e totuna cu relaţia sexuală (chiar dacă, în căsnicie, este inclus şi acest act atât de intim). A ajuns atât de pervertit acest cuvânt – iubirea – încât fiecare crede că-i poate da orice înţeles, după cum îl taie mintea sau după cum pofteşte. Poate găsi cineva, în toată istoria umanităţii, o definiţie mai adecvată şi mai înaltă a iubirii, decât cea din celebrul „imn al dragostei” (V. I Corinteni 13) scris de Sfântul Apostol Pavel? Încât, cred că o schimbare în bine a întregii societăţi nu va putea surveni decât atunci când se va spune – cu dragoste, dar răspicat – lucrurilor pe nume. Şi mai ales atunci când păcatului i se va spune păcat şi i se va retrage cu totul iluzoria aură de legitimitate.

Acest articol a fost preluat integral de aici.

10 mituri despre homosexualitate, demontate

   În cazul homosexualității s-au impus cu ajutorul mass-mediei în opinia publică o seamă de mituri postmoderne. Vă prezentăm în acest articol concluzia lucrării „Fața nevăzută a homosexualității” bazată pe o bibliografie ce numără peste 400 studii științifice și semnată de Virgiliu Gheorghe și Andrei Dîrlău.

Mitul nr. 1: Oamenii se nasc homosexuali

   Studiile demonstrează că nu există nicio dovadă că homosexualii s-au născut așa (Byne și Parson, 1993; Bailey și colaboratorii, 2000; Stanton și Yarhouse, 2007). Dimpotrivă, s-a constatat că homosexualitatea este cauzată de un complex de factori de mediu și educaționali (Peter și Bruckner, 2002).

Mitul nr. 2: Orientarea sexuală nu se poate schimba

   Sute de studii certifică faptul că mii de oameni care manifestau un comportament sau o atracție de factură homosexuală s-au schimbat in timp. Unii au întreținut relații homosexuale numai inainte de vârsta de 15 ani (Robert și colaboratorii, 1989; Gagnon și Simon, 1993).

O metaanaliză care a luat în considerare 30 de studii realizate între 1954 și 1994 a ajuns la concluzia că 33% din homosexualii tratați au devenit heterosexuali (Jones, 2000). Cel mai riguros studiu din punct de vedere al metodologiei folosite a investigat rezultatele terapiei de conversie prin credință – cu implicarea preoților și practică sacramentală. Rata de succes a fost de 38% (Jones și Zarhouse, 2007).

Cea mai semnificativă dovadă privind întoarcerea la heterosexualitate a homosexualilor o avem de la psihiatrul pro-gay Robert Spitzer, care, prin chestionarea a 200 de persoane care trecuseră prin terapie, a constatat că există un succes clar al terapiei în tot ceea ce înseamnă comportament, identitate, atracție, excitație, fantasmare și alte aspecte ale vieții și psihologiei unui homosexual (Spitzer, 2003).

Mitul nr. 3: Eforturile de schimbare a orientării sexuale le pot face rău homosexualilor și sunt imorale

   Studiile confirmă contrariul. Din 800 de persoane care trecuseră prin terapia întoarcerii la heterosexualitate, numai 7,1% au afirmat că au suferit anumite probleme (J. Nicolosi și colaboratorii, 2002).

   Analizând stresul psihologic, starea de bine spiritual și alți factori psihoemoționali, Jones și Zarhouse (2007) au constatat că nu există nicio consecință negativă a schimbării de orientare sexuală.

   La fel, Robert Spitzer, psihiatru pro-gay, a constat și el că schimbarea este reală și nu există nicio consecință negativă (Spitzer, 2003).

   Dimpotrivă, persistarea în modul de viață homosexual aduce cea mai mare suferință. În acest context, nu există nedreptate mai mare produsă unui om cu înclinație homosexuală decât aceea de a nu-l ajuta să se schimbe.

Mitul nr. 4: Homosexualii reprezintă zece procente din populație

   În realitate, mai puțin de 3% din americanii adulți s-au autoidentificat ca homosexuali și bisexuali (Lauman, 1994) – aceasta după peste cinci decenii de propagandă a homosexualității!

Mitul nr. 5: Homosexualii nu suferă de tulburări psihice într-o măsură mai mare decât heterosexualii

   În realitate, în rândul homosexualilor se înregistrează cele mai mari procente de boli mentale și abuz de droguri- incomparabil mai mult decât în oricare alt grup din societatea umană.

   Un studiu din 2003 constată că, în rândul homosexualilor, se înregistrează cele mai mari rate de consum de diferite droguri, depresie, violență domestică și abuz sexual în copilărie (Stall și colaboratorii, 2003).

   Cea mai mare metaanaliză, realizată în anul 2008, care a avut în vedere peste 13.000 de articole pe acest subiect, compilând datele de la primele 28 cele mai riguroase studii, a ajuns la aceeași concluzie: lesbienele, gay-ii și bisexualii au cel mai mare risc de tulburări mentale, ideație suicidală, consum de substanțe halucinogene și autorănire deliberată (King șicolaboratorii, 2008).

   La aceleași rezultate ajunge, de altfel, și GMLA – Asociația Medicală a Gay-lor și Lesbienelor (Silenzio, 2010; O’Hanlan, 2010).

   Motivul invocat de homosexuali, că problemele lor psihologice s-ar datora stigmatizării la care sunt supuși de populație, nu rezistă nici la cea mai simplă analiză, căci în țări ca Olanda sau Noua Zeelandă, unde simpatia populației atinge cele mai înalte cote, homosexualii se confruntă în cel mai mare grad cu consumul de droguri, probleme de anxietate etc. (Sandfort, 2001, Fergusson, 1999).

Mitul nr. 6: Comportamentul homosexual nu este periculos pentru sănătatea fizică

   Promiscuitatea sexuală, precum și natura actelor homosexuale presupun un grad uriaș de boli cu transmitere sexuală și alte boli grave (Bagdy, 2009; Kazal, și colaboratorii 1976; Evans și colaboratorii, 2007; Silenzio, 2010, O’Hanah, 2010).

Mitul nr. 7: Copiii crescuți de homosexuali nu sunt diferiți de ceilalți copii, crescuți de heterosexuali

   Studiile arată clar că cel mai bine dezvoltați sub aspect psihosomatic sunt copiii născuți și crescuți de părinții naturali (Moore și colaboratorii, 2002; Pruett, 2000; Hunter, 1997).

   Copiii educați în casele homosexualilor se confruntă cu o mulțime de probleme, în primul rând psihologice, dar și sociale (Sarantakos, 1996; Regnerus, 2012).

   Există și studii făcute de homosexuali care încearcă să mascheze aceste probleme, însă acestea sunt marcate, după cum se arată în mai multe metaanalize, de o mulțime de erori metodologice (Lerner și Nagai, 2001).

Mitul nr. 8: Homosexualii nu molestează copiii într-o măsură mai mare ca heterosexualii

   Pedofilii sunt, în majoritatea cazurilor, bărbați (Fisher, 1994).

   O treime din toți copiii abuzați sexual de bărbați sunt băieți. Ceea ce arată că un mare număr dintre homosexuali sunt pedofili (Freund, 1984; Freund și colaboratorii, 1989).

   Mulți dintre pedofili recunosc că sunt homosexuali (Erickson, 1988; Lauman și colaboratorii, 1994).

Mitul nr. 9: Homosexualii sunt puternic dezavantajați și discriminați în societate

   Cercetările arată că, de obicei, homosexualii au un nivel mai ridicat de școlarizare decât populația generală (Robert și colaboratorii, 1994; Barret și colaboratorii, 2002).

Cât despre venituri, studiile demonstrează că nu se poate nicidecum vorbi de un dezavantaj din acest punct de vedere (DeNavas-Walt și colaboratorii, 2008; Badgett, 1998; Antecol, 2008).

Mitul nr. 10: Relația homosexuală este identică cu cea heterosexuală, diferă doar sexul partenerilor

   Studiile făcute chiar de homosexuali demonstrează că este mult mai puțin probabil ca un homosexual să-și asume o relație pe termen lung decât un heterosexual (Sthrom și colaboratorii, 2006). Iar dacă întrețin o relație stabilă pe termen mai lung, fidelitatea este foarte puțin probabilă (Xiridou și colaboratorii, 2003; Lee, 2003).

   Relațiile monogame aproape că nu există la homosexuali, în condițiile în care, în jumătate dintre cuplurile afiate în relație de parteneriat civil, cei doi consimt să întrețină relații sexuale în afara cuplului (Solomon și colaboratorii, 2005).

   Probabilitatea de despărțire este de trei ori mai mare în cazul homosexualilor și de patru ori mai mare în cazul lesbienelor decât în cazul persoanelor heterosexuale (Kurdek, 2004).

   În cuplurile de homosexuali și lesbiene, violența domestică este de aproape de două ori mai mare decât în cuplurile heterosexuale (Brand și Kidd, 2009). Prin comparație cu heterosexualii, este mult mai probabil ca un homosexual sau o lesbiană să fie abuzați de către partener (Cochran și Cauce, 2006).

Articolul a fost preluat de aici.

Denigrarea Bisericii Ortodoxe Române în mass-media

Mecanismul dezinformării puse pe picioare împotriva Bisericii Ortodoxe Române este cel clasic: minciuni şi jumătăţi de adevăr îmbrăcate în forme credibile (multe cifre „exacte” băieţi, multe cifre!) plasate unor gornişti de presă cu acoperire naţională. Apoi toată lumea citează acele cifre mincinoase, toţi ştiu că preoţii primesc salarii de 540 milioane euro, că Biserica a primit 600 milioane euro pentru Catedrala Mântuirii Neamului etc. Momentul şi metoda au fost alese bine: este criză, toată lumea este atentă la bani – efect maxim.

Apoi vin gorniştii de presă, printre care s-au strecurat destui bezbojnici gata să ia parte la această mizerie. Nu pot să uit mesajul Ramonei Ursu pe când era redactor şef adjunct la Adevărul de seară, mesaj făcut public de Victor Ciutacu:

Va propun sa facem toti, acolo unde avem cazuri similare, materiale cu scandaluri in care au fost implicati preoti. Ideal este sa fie scandaluri sexuale, dar putem baga si altfel de lucrui: batai intre popi, injuraturi, talharii, etc.

Punem materialele pe site, cu fotogalerii, video, inregistrari audio…ce aveti voi… si va linkuiti toti la materialele facute de ADS Bucuresti despre scandalul homosexual cu minori de la Patriarhie – popa Irineu.

Laser, frate! Hai să-i băgăm în hazna pe burtoşii şi bărboşii de popi! Dar să facem un scurt inventar al dezinformărilor propagate împotriva Bisericii Ortodoxe Române în ultimii ani.

În 20 de ani s-au construit mai multe biserici decât şcoli şi spitale

Aici îmi permit un mic comentariu. Într-adevăr, s-au construit foarte multe biserici după anul 1990. Dar să ne uităm puţin la istorie: în 1948, la instalarea regimului comunist în România trăiau 15 milioane de români, în 1990 erau 23 milioane de români. În perioada regimului comunist nu au fost construite biserici, dimpotrivă, au fost demolate foarte multe. Eu am crescut întro localitate fără biserică şi mai cunoscu multe alte localităţi în care nu au existat biserici înainte de 1990. Cei aproape 8 milioane de români apăruţi în perioada comunistă aveau şi ei nevoie de biserici, de aici a apărut şi frenezia edilitară. Ca să nu mai vorbesc de giganticele cartiere muncitoreşti din toate oraşele care au fost ridicate fără biserici şi care au fost creştinate în ultimii 20 de ani.

Aceasta ar fi explicaţia, dar să vedem dezinformările bezbojnice. Oricare dintre Martorii lui Remus Cernea poate să bolborosească indignat, printre dinţi şi cu ochii daţi peste cap: în România sunt 18.300 de biserici, 4.700 şcoli generale şi 425 spitale! (cu corolarul subînţeles „dacă ortodocşii sunt majoritari, atunci bisericile sunt ortodoxe”)

Stai aşa, că nu-i aşa! Conform unei numărători din 2009 (aici) ortodocşii au 14.574 locaşuri de cult, restul până la 18.300 aparţin altor culte. Dă mai bine „18.300 de biserici”, nu ne încurcăm cu detalii de genul sunt doar 10.580 biserici parohiale ortodoxe (restul până la 14.574 sunt capele, mănăstiri, biserici filiale etc.)

Dar să ne uităm puţin şi la numărul de localităţi din România: 13.285 de sate, 320 oraşe, 103 municipii plus Bucureşti (2,19 milioane locuitori, peste 10% din populaţia României). Şi acum să numărăm din nou: 13.709 localităţi şi 10.580 biserici parohiale ortodoxe. Deci nu există o biserică în fiecare localitate, mai avem de construit.

În 2011 Remus Cernea striga tare şi cu forţă că în 20 de ani în România s-au construit 4.000 de biserici, una la două zile. Am demontat aici această dezinformare: afirmaţiile lui Cernea se bazau pe un studiu făcut după ureche, în anul 2005, remestecat în 2010 şi pus pe tapet drept marfă de calitate de toţi rătăciţii de pe internetul românesc. Nu vă mai spun că cercetarea lui Cernea vorbeşte de toată suprafaţa României, dar de fapt a fost făcută în 5 municipii, şi în acelea incomplet. Deci avem un studiu mincinos, vechi – dar scos permanent de la naftalină.

Adevăratele probleme ale şcolilor şi spitalelor, fără legătură cu Biserica

Şcolile şi spitalele sunt instituţii foarte legate de soarta oamenilor, care sunt extrem de sensibili la aceste chestiuni. Mie unuia mi se pare o mârşăvie să legi aceste probleme de Biserică, însă în acest război total împotriva creştinilor ortodocşi mijloacele nu mai contează.

Bugetele pentru Ministerul Sănătăţii au fost în jurul a un miliard de euro în ultimii ani (pentru 2013 au primit 2 miliarde euro aici), bugetele Casei Naţionale de Asigurări de sănătate au crescut continuu din 1999 încoace, ajungând la 4 miliarde de euro anual în ultima perioadă (aici). Părerea mea este că borcanul de miere este prea mare şi paznicii sunt mânjiţi din cap până-n picioare – dar Biserica Ortodoxă Română chiar nu are nici o vină pentru jaful din domeniul sănătăţii!

La fel şi cu educaţia: Ministerul Educaţiei a primit în ultimii ani între 3 şi 4 miliarde de euro anual, cum i-au administrat nu ţine de Biserica Ortodoxă Română. Iar despre închiderea şcolilor nu pot să spun decât atât: înainte de 1989 se năşteau în România în medie 360.000 de copii pe an, după 1989 media a scăzut la 200.000 de copii pe an. Este un fenomen absolut normal închiderea şcolilor, fenomen de care sunt responsabili toţi miniştrii Educaţiei (aici), mai ales după ce masiva „generaţie a decreţeilor” a început să părăsească şcolile şi au fost înlocuiţi de copii scăpaţi de valul avorturilor de după 1990.

Catedrala Mântuirii Neamului va costa 600 milioane euro de la buget

Sursa minciunii este tot Remus Cernea. A zăpăcit cifrele astea de mi-a venit şi mie ameţeală. La un moment dat zicea de un miliard de euro, apoi 400 de milioane de euro, până la urmă s-a fixat la 600 milioane euro. Calculele şi cifrele nu au nici o legătură cu realitatea (am demonstrat asta aici şi aici). În plus s-a pus în mişcare şi o morişcă internaţională a dezinformării, cifrele au fost fluturate prin presa internaţională în 2011 de nu a mai înţeles nimeni de unde a pornit informaţia. De la buget au plecat pentru Catedrala Mântuirii Neamului câteva milioane de euro, nici vorbă de sutele de milioane şi miliardele vehiculate prin presă (detalii aici, chiar dacă articolul este tendenţios).

Biserica Ortodoxă Română pune monopol pe cimitire

Asta este cea mai frumoasă. Chestiunea stă aşa: mai mulţi investitori au început să îşi facă cimitire private, Biserica Ortodoxă Română i-a oprit pe preoţii săi să slujească la înmormântările din aceste cimitire. Şi aşa au apărut zbieretele: Biserica Ortodoxă Română vrea monopol pe cimitire! Biserica n-are nici o treabă cu cimitirele private, dacă legea le permite investitorii n-au decât să le facă şi să se bucure de ele. Problema este alta: dacă preoţii ortodocşi nu vor sluji la înmormântările din cimitirele private, atunci acestea cam rămân fără clienţi. Aici e buba şi zbieretele vin de la investitori. Băieţii se şi vedeau cu conturile umflate, doar că s-au văzut daţi peste cap şi au început să strige. Până la urmă este dreptul Bisericii să le spună preoţilor unde şi cum să slujească, însă gorniştii de presă din campania bezbojnicilor au prins urma şi au umflat gogoaşa. Nu mai contează că Biserica nu are nici o treabă cu monopolul pe cimitire, important este să fie scandal.

Apoi a mai picat şi pleaşca incinerării lui Sergiu Nicolaescu. La fel, Biserica are dreptul să le spună preoţilor unde şi cum să slujească – doar că şi acest caz a fost instrumentat împotriva Bisericii Ortodoxe Române, la mijloc fiind şi o confuzie.

Cea mai recentă (nu ultima!) dezinformare: 540 milioane euro pentru BOR, de la buget carevasăzică

Cea mai recentă lovitură a încasat-o Biserica Ortodoxă Română de la Moise Guran, care a plasat pe circuit naţional o altă minciună cu sursa Remus Cernea. Bezbojnicii au emis un comunicat prin care spuneau că Biserica va primi 540 milioane euro de la buget în 2013, o cifră fără nici o legătură cu realitatea. Am demontat aici acest caz, care trebuie băgat în manualul dezinformatorului de presă.

Bani de la buget pentru Biserică?

Până la urmă este vorba de o dezbatere care ar trebui purtată, doar că nu pe baza unor minciuni. Criticii mei de la comentarii, după ce le demonstrez că dezbaterea se poartă cu cifre mincinoase, îmi spun cu furie „nu contează dacă e vorba de 500 de milioane sau 10 milioane, eu nu vreau să se dea nici un ban de la buget pentru Biserică”. Acesta este unul din efectele campaniei de dezinformare, care întunecă orice urmă de raţiune. Bani de la buget se dau pentru toate bisericile din Europa (vezi aici unul din puţinele articole oneste asupra acestui subiect ).

Campania de presă aflată în plină desfăşurare nu este în realitate îndreptată spre declanşarea unei dezbateri – modul în care este purtată discuţia seamănă mai mult cu o execuţie a Bisericii Ortodoxe Române. Nu poţi avea pretenţia să construieşti o dezbatere raţională peste un morman de minciuni.

Discriminare?

Şi aici mai apare o problemă: corolarul utilizat de Mirel Palada şi Remus Cernea „ortodocşii sunt majoritari, deci noi ne luăm de ortodocşi”. Remus Cernea scria în 2005: „În clipa de faţă, doar Biserica Ortodoxă Română pune în pericol libertatea de conştiinţă şi graniţa firească dintre religios şi secular. Din motivele enumerate anterior, Raportul de faţă se va referi cu precumpănire la BOR.” I-auzi Franţ! Ceva nu este în regulă în amestecul acesta nediferenţiat: când ne convine amestecăm toate cultele la grămadă (vezi mai sus cazul cu numărul bisericilor), dar de fapt noi avem ce-avem cu ortodocşii. Asta nu e bine deloc! Ori eşti bezbojnic adevărat şi te iei de toate cultele (au! aici cam frige…) ori încetezi să mai vorbeşti de principii generale şi generoase, gen libertatea de conştiinţă şi libertatea de exprimare. Plus că mie îmi miroase a discriminare gravă să duci o campanie de presă atât de dură şi pe termen lung împotriva unei singure confesiuni. Poate ar fi cazul de o petiţie către Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (sau mai bine nu, dacă îmi amintesc cine sunt şi ce au făcut oamenii de acolo în ultima perioadă, există riscul să se folosească şi ei de corolarul Cernea&Palada “ortodocşii sunt mulţi, deci sunt vinovaţi”).

Şi totuşi, cine plăteşte?

Am împlinit 11 ani de presă în România. Nu am nici un fel de dovezi, însă din experienţă vă spun că o campanie de anvergura celei desfăşurate împotriva Bisericii Ortodoxe Române nu reprezintă un fenomen spontan. Modul de compunere a mesajelor, direcţionarea lor, alegerea releelor de transmitere, coordonările temporale, sursele mesajelor – toate acestea mă fac să cred că este vorba de o campanie coordonată, cel puţin parţial. Insistenţa apariţiilor în presă, cercetările sociologice pseudo-ştiinţifice paralele sunt chestiuni care mă fac să mă gândesc că există o sursă de finanţare, cineva plăteşte pentru tot circul ăsta. Sigur, există şi mulţi „idioţi utili” cum le spunea Lenin, însă nodul de origine al campaniei pare să fie unul coordonat.

Am preluat doar o parte din articol, însă va recomand sa îl citiți în întregime aici.

Feminismul radical

Feminismul radical și corectitudinea politică
 

DE DR. GERALD L. ATKINSON
Traducere de IRINA BAZON

    Probabil ca nici un aspect al corectitudinii politice nu iese mai pregnant în evidenta în viata de astazi a Americii ca ideologia feminista. Se bazeaza feminismul, asemeni celorlalte componente ale corectitudinii politice, pe marxismul cultural importat din Germania în anii '30? Desi, în America, istoria feminismului se întinde pe o perioada mai lunga de 60 de ani, avîntul pe care 1-a luat în ultimele decenii a fost pus în strînsa legatura cu revolutia sociala în extindere condusa de marxistii culturali.
   

     În ce zone putem observa prevalenta feminismului radical? La televizor, unde aproape toate filmele de succes au în centru o femeie ca „personaj-vedeta", iar subiectul si personajele pun în evidenta inferioritatea barbatilor si superioritatea femeilor. În armata, unde extinderea oportunitatilor pentru femei, astfel încît acestea sa poata ajunge chiar în pozitii de lupta, este însotita de introducerea unor duble standarde si, ulterior, a unor standarde reduse, precum si de o diminuare a numarului de tineri înrolati, în timp ce „razboinicii" din fortele militare pleaca în masa. În cîmpul muncii, în cazul preferintelor si practicilor, validate de guvern, care favorizeaza femeile, fiind folosite acuzatiile de „hartuire sexuala" pentru a-i determina pe barbati sa se conformeze regulilor corecte politic. În universitati, unde studiile de gen prolifereaza, iar principiul „actiunii afirmative" se aplica la concursurile de admitere si angajare, îl întîlnim în alte zone ale pietei muncii, în sfera publica si în cea privata, unde se acorda un timp si o atentie fara precedent cursurilor de formare pentru dobîndirea unui comportament tolerant [„sensitivity training"], pe lînga promovarea actiunii afirmative. Este implementat în scolile publice, unde „cunoasterea de sine" si „respectul de sine" sînt promovate din ce în ce mai intens, în timp ce învatamîntul universitar decade. Si, din nefericire, vedem cum, invocînd „dreptul femeii de a alege", multi americani, inclusiv dintre persoanele care se afla în pozitii de raspundere în sfera dreptului public si în cea culturala, cred ca „este un lucru normal" sa fie permisa uciderea celor mai neajutorati dintre noi.
    Desi tema acestui eseu o constituie faptul ca miscarea feminista radicala este îmbratisata de actuala ideologie a corectitudinii politice, derivata din marxismul cultural, feminismul în sine are radacini mai vechi. Feminismul a luat nastere în America, în anii 1830, în cadrul generatiei care cunostea prima etapa a revolutiei industriale. Femeile, care timp de secole s-au confruntat cu greutatile unei vieti agrare, au ajuns sa apartina nobilimii din clasa de mijloc si sa dispuna de mai mult timp si energie, ceea ce le-a permis sa scrie articole de ziar si romane pentru „surorile" lor. Primele etape ale feminizarii culturii americane începusera.
     Aceste feministe, radicale în vremea lor, au devenit nucleul miscarii transcendentalistilor idealisti, printre care se numarau Ralph Waldo Emerson, Henry David Thoreau si multi pastori unitarieni radicali din epoca respectiva. Ei erau, de asemenea, abolitionisti, preocupati de abolirea sclaviei, precum si de anihilarea culturii Sudului. Stimulati de retorica scriitoarelor Harriet Beecher Stowe (autoarea romanului Coliba Unchiului Tom), Julia Ward Howe (autoarea versurilor din „Imnul de batalie al Republicii") si Margaret Fuller (prima editorialista feminista radicala), barbatii si femeile din aceasta generatie care adera la trans- cendentalismul idealist au împins tara noastra într-un razboi civil.
    Cine erau acesti idealisti transcendentalisti si de ce ar trebui oare sa ne reamintim de ei astazi? Acestia au fost precursorii generatiei idealiste a „boomerilor" de astazi. Desi nu putem identifica o legatura directa între transcendentalisti si boomerii de astazi, caracteristicile lor sînt foarte similare. Putem sa ne dam seama în ce directie ne conduc boomerii care formeaza elita actuala daca trecem în revista istoria transcendentalismului si principiile de la baza acestei miscari.
     Transcendentalistii au pledat pentru abolirea sclaviei, drepturile femeilor, cumpatare, pacifism (dar nu si în cazul luptei împotriva sclaviei) si pentru alte cauze pe care le regasi m astazi în cultura pop apartinînd curentului New Age. De la aceste cauze s-a ajuns la spiritism (vorbirea cu mortii), misticism oriental si frenologie (cunoasterea personalitatii cuiva prin analizarea conformatiei craniului). Aceste preocupari s-ar încadra de minune în miscarea New Age de astazi. Luther George Williams subliniaza, referindu-se la organizatiile de femei si la miscarea pentru drepturile civile: „Sclavii eliberati au obtinut dreptul la vot numai dupa adoptarea amendamentelor al 13-lea, al 14-lea si al 15-lea (ratificat în 1870), dar femeile nu au avut acelasi succes. Ele nu au primit dreptul la vot decît dupa adoptarea amendamentului al 19-lea, în 1920. Totusi, victoriile politice substantiale pe care aceste grupuri le-au înregistrat (în perioada Razboiului Civil) au consolidat cooperarea dintre ele. Astazi, organizatiile lor politice domina fiecare aspect al societatii, politicii si educatiei din America, inclusiv sfera armatei."
    Într-adevar, se poate observa o paralela politica între asaltul feminismului radical asupra institutelor VMI si The Citadel si activismul transcendentalistilor din perioada Razboiului Civil. Acest atac desfasurat astazi constituie, în parte, o continuare a eforturilor depuse pe parcursul unui secol de a distruge cultura Sudului. Spre deosebire de feminismul radical din prezent, feminismul social din anii 1890 si de la începutul secolului XX avea un caracter mai putin totalitar. Adeptii lor militau pentru dreptul la vot al femeilor, dar si pentru întarirea familiei.
    Astazi, feminizarea culturii americane, proces care a cunoscut o accelerare începînd cu anii 1960, continua sa se extinda. Feministii radicali cer ca femeilor sa li se permita sa poata „alege" intrarea în infanterie, în artilerie, în cadrul fortelor speciale sau ocuparea functiei de inginer militar în armata si marina. Aceste solicitari vin în urma intensificarii procesului de feminizare a Aviatiei navale, Fortelor Aeriene si Armate ale SUA începînd cu 1993.
    Feminizarea politicii americane a fost promovata la alegerile prezidentiale din 1996, cînd partidele au creat prezentari „feminizate" ale candidatilor, concepînd discursuri sentimentale, emotionale, de genul celor ale lui Oprah Winfrey, si clipuri video sentimentale cu candidatii la presedintie. Ambii candidati au fost portretizati drept niste fiinte sensibile, blînde, conduse de emotii, conectate suficient de puternic la sentimentele lor, astfel încît toate femeile din America sa se simta „confortabil" sub conducerea lor. Mizînd pe voturile a 60 de milioane de femei, ambele partide au încercat sa intre în gratiile componentei „feminine" a Americii.
    Fara îndoiala ca, în mass-media, se promoveaza o imagine a „barbatului de astazi" ca fiind cea a unui tip emotional, care se conformeaza agendei feministe radicale. El este un produs principal al hollywoodului, e nelipsit din sitcomurile si filmele de la televizor, imaginea lui e promovata de analistii politici invitati la talk show-uri. Feminizarea a devenit un fenomen atît de evident, încît ziarele si revistele scriu despre asta. De exemplu, revistele Washington Times si National Review ne spun ca „în spatele promovarii fervente a «chestiunilor barbatesti» în revistele de astazi dedicate barbatilor, se ascunde o criza de încredere. Ce înseamna sa fii barbat în anii "90?" Se constata ca revistele din vremea noastra dedicate barbatilor (Esquire, GQ, Mens Health, Mens Fitnessy Mens Journal, Details, Maxim, Mens Perspective) „se adreseaza unui nou tip de barbat, feminizat (...)" Cîteva exemple? Modul cum se raportau altadata barbatii la înfatisarea lor exterioara nu mai este actual. Daca ne mai amintim, grija parintilor nostri fata de mentinerea unui aspect fizic placut se limita, în general, la barbierit si punerea unei cravate. Potrivit lui Lowry: „Este greu sa ni-i imaginam fiind interesati de articole de genul «Un abdomen plat pentru plaja» (Verge) sau de cele trei parfumuri barbatesti noi, potrivite pentru sezonul de toamna (GQ), sau chiar de un articol cu titlul «Noul costum la moda în toamna aceasta» (Esquire). Dar, undeva pe parcurs, barbatii au devenit mai putin preocupati de a fi puternici si sobri si mai interesati sa fie atragatori".
    Într-adevar, procesul feminizarii culturii americane este aproape încheiat. Iar ultimul bastion al dominatiei masculine, armata SUA, se afla sub asalt.
    Daca acest curent al „feminizarii" ar fi stimulat numai de feministii radicali care urmaresc sa rastoarne o ierarhie perceputa ca fiind dominata de barbati, ar exista o speranta mai mare ca ciclurile istorice vor conduce catre o reconciliere durabila între barbati si femei în America. Dar interesele din spatele acestei miscari tintesc dincolo de acest obiectiv si nu vor fi satisfacute de vreo reconciliere. Feministii radicali au îmbratisat si au fost atrasi în miscarea mai ampla si cu implicatii mai adînci a marxismului cultural. Pentru marxistii devotati, strategia este de a ataca ori de cîte ori o divergenta aparenta va da nastere unui numar de persoane „asuprite", viitori potentiali alegatori - în acest caz, femeile, care reprezinta cea mai mare parte din electorat. Marxistii culturali, barbati si femei, exploateaza la maximum aceasta situatie, iar teoria dezvoltata de Scoala de la Frankfurt le ofera ideologia necesara.
    Teoriile Scolii de la Frankfurt sustin ca personalitatea autoritara este un produs al familiei patriarhale. Exista o asociere directa între aceasta teorie si cartea lui Engels. Originile familiei, a proprietatii private si a statului, care promoveaza matriarhatul. Mai mult, Karl Marx a fost cel care a scris, în Manifestul comunist, despre ideea radicala a unei „comunitati a femeilor". În plus, în 1845, în Ideologia germana, a criticat conceptia ca familia constituie unitatea de baza a societatii.
    Conceptul de „personalitate autoritara" nu trebuie interpretat, în primul rînd, ca o tinta în razboiul împotriva prejudecatilor. Este un ghid folosit în razboiul psihologic împotriva barbatului american, pentru a-1 face pe acesta neinteresat sa apere credintele si valorile traditionale. Cu alte cuvinte, scopul a fost de a-l „castra". Fara îndoiala, Institutul de Cercetari Sociale al Universitatii Frankfurt urmarea acest lucru, din moment ce a folosit termenul de „tehnici psihologice pentru schimbarea personalitatii".
    Personalitatea autoritara, studiata în anii 1940 si 1950 de adeptii americani ai Scolii de la Frankfurt, a pregatit terenul pentru desfasurarea unui astfel de razboi psihologic împotriva rolului barbatului. Obiectivul a fost promovat de Herbert Marcuse si de altii, sub paravanul „eliberarii feme-ilor" si în cadrul miscarii noii stingi, în anii '60. Dovada ca se intentioneaza ca tehnicile psihologice pentru schimbarea personalitatii sa se concentreze în special pe „castrarea" barbatilor americani a fost oferita de Abraham Maslow, fondatorul „psihologiei umaniste, cea de-a treia forta" si promotor al tehnicilor psihoterapeutice în salile de clasa ale scolilor publice. El scria ca „urmatorul pas în evolutia personala este transcenderea masculinitatii si a feminitatii catre un tip general de umanitate".
    Se pare ca promotorii înfocati ai marxismului cultural stiu exact ce vor sa faca si cum au de gînd sa îsi puna în aplicare agenda. În fond, au reusit deja sa realizeze o parte importanta din obiectivele lor.
    Cum s-au petrecut aceste transformari în universitatile americane? Gertrude Himmelfarb observa ca ideile s-au strecurat în cursurile universitare traditionale aproape neobservate pîna cînd a fost prea tîrziu. Schimbarea s-a petrecut atît de discret ca, atunci cînd au cercetat situatia, au observat ca postmodernistii le promovau ideile cu zel. „Erau învaluiti de un val de subiecte la moda legate de multiculturalism, cum sînt feminismul radical, relativismul deconstruit ca istorie si alte cursuri" care submineaza continuitatea civilizatiei occidentale. Într-adevar, acest val a avansat, inundînd totul, asa cum au anticipat Antonio Gramsci si reprezentantii Scolii de la Frankfurt - o revolutie blînda, careia nu i s-a putut opune rezistenta prin forta.
    Scoala de la Frankfurt a stabilit etichetarea oponentilor Revolutiei culturale marxiste ca avînd o „personalitate autoritara". Potrivit datelor disponibile: În 1944, a avut loc o reuniune a oamenilor de stiinta americani, organizîndu-se o conferinta despre prejudecatile religioase si rasiale. În urmatorii cinci ani, o echipa a Scolii de la Frankfurt, sub conducerea lui Max Horkheimer, a realizat profilul social si psihologic detaliat al americanilor în cadrul unui proiect intitulat „Studii despre prejudecati". A rezultat o carte denumita Personalitatea autoritara, scrisa de Theodor Adorno et al., care rezuma unul dintre cele mai ample sondaje de opinie realizate în Statele Unite. Cartea a fost publicata în 1950 si se încadreaza, în toate privintele, în linia principiilor originale ale teoriei critice. Fiind un docu¬ment care confirma sistemul ideologic al revolutionarilor Scolii de la Frankfurt, este, funciarmente, anti-Dumnezeu, anti-crestinism, anti-familie, anti-nationalist, anti-patrio- tism, anti-conservator, anti-ereditate, anti-etnocentrism, anti-masculinitate, anti-traditie si anti-moralitate.
    Toate aceste aspecte sînt caracteristice teoriei critice. „Marxismul cultural", asa cum este el predicat în SUA de absolventii Scolii de la Frankfurt, este implementat de elita formata din boomeri. Aceasta a teoretizat si a raspîndit conceptele foarte populare si distructive de „actiune afirmativa", „multiculturaîism" si „diversitate". Nimeni nu poate evita acesti termeni astazi. Aceste concepte s-au dezvoltat, în timpul anilor 1940, ca urmare a studiilor despre antisemitism si discriminare ale Institutului de Cercetari Sociale Si a infuziei sistematice a limbii cu termeni precum „discriminare", „drepturi civile", „drepturile femeilor" si alte „drepturi ale minoritatilor" în cultura americana.
    Potrivit lui Raehn: „Teoria critica, functionînd ca psihologie a maselor aplicata, a condus la deconstruirea genului în cultura americana. Ca o consecinta a aplicarii principiilor teoriei critice, distinctiile dintre masculinitate si femi¬nitate vor disparea. Rolurile traditionale avute de mame si de tati trebuie anulate, astfel încît patriarhatul sâ se încheie. Copiii nu vor mai fi crescuti potrivit genului lor biologic si rolurilor asociate diferentelor biologice dintre ei. Toate aceste aspecte reflecta scopul Scolii de la Frankfurt, con- stînd în suprimarea familiei traditionale."
    Astfel, unul dintre principiile de baza ale teoriei critice a fost necesitatea de a distruge familia traditionala. Corifeii Scolii de la Frankfurt predicau: „Chiar si o abolire partiala a autoritatii parentale în familie ar trebui sa sporeasca disponibilitatea unei generatii viitoare de a accepta schimbarea sociala."
    Cei care urmaresc transformarea culturii americane, asa cum a fost gîndita de marxistii culturali, tintesc mai departe decît instituirea egalitatii între sexe. Agenda lor include „teoria matriarhala", prin care îsi propun sa transforme cultura americana în una dominata de femei. Aceasta constituie o revenire la Wilhelm Reich, membru al Scolii de la Frankfurt, care a conceput teoria matriarhala în termeni psihanalitici. În 1993, Reich scria, în Psihologia de masa a fascismului, ca matriarhatul constituie singurul gen autentic de „societate naturala".
    Erich Fromm, un alt membru fondator al Institutului, a fost unul dintre cei mai activi sustinatori ai teoriei matriarhale. Fromm considera ca toate sentimentele de iubire si altruism deriva, în fond, din dragostea materna care se dezvolta în perioada lunga de sarcina si de îngrijire postnatala: „Prin urmare, [în conceptia lui Fromm] dragostea nu depinde de sexualitate, asa cum credea Freud. De fapt, sexul se asociaza, cel mai adesea, cu ura si cu distrugerea. Mas¬culinitatea si feminitatea nu sînt reflexii ale diferentelor sexuale «naturale», cum au crezut romanticii. Ele, provin, mai degraba, din diferentele asociate rolurilor sociale, care sînt, în parte, determinate social."
    Aceasta dogma a constituit un precedent al conceptiilor feministe radicale de astazi despre care citim în ziare si auzim în programele de televiziune, inclusiv în buletinele de stiri. Pentru promotorii lor, rolurile barbatilor si ale femeilor sînt un rezultat al îndoctrinarii culturale - o îndoctrinare impusa de o cultura patriarhala masculina, în detrimentul femeilor.
    Într-adevar, în anii 1990, marxismul cultural a fuzionat cu feminismul radical în cadrul generatiei boomerilor, care amintesc de transcendentalistii periculosi de la începutul secolului al xlx-lea. O stare generala conflictuala ia nastere în tara noastra, stare care poate conduce la destramarea civilizatiei americane.
    Critica distructiva a elementelor care compun fundamentul culturii americane a inspirat revolutia contraculturala din anii 1960. Boomerii idealisti care deveneau majori s-au straduit sa transforme cultura predominanta într-o cultura opusa, în spiritul revolutiei sociale. Acum, reprezentantii generatiei boomerilor se afla în pozitii de putere si sînt preocupati sa submineze institutiile istorice ale tarii noastre. Ei urmaresc si distrugerea mostenirii „civilizatiei occidentale".
    Cum scrie Richard Bernstein în cartea sa despre mul- ticulturalism, „în ultimele decenii, miscarea condusa de revolutionarii marxisti din America s-a axat, mai curînd, pe razboiul dintre rase si sexe decît pe lupta de clasa", specifica epocii anterioare. Acest fapt reflecta implementarea unui program de restructurare a societatii americane cu implicatii mai ample decît cele pe care le poate avea un program economic. Dupa cum declara deschis revolutionarii sociali, scopul lor este de a desfiinta hegemonia barbatilor albi. Pentru realizarea acestui plan, toate barierele din calea introducerii unui numar mai mare de femei si minoritati în întreaga „structura a puterii" trebuie sa fie eliminate prin toate mijloacele disponibile. Adoptarea de legi si intentarea de procese, intimidarea si demonizarea barbatilor albi ca fiind rasisti si sexisti sînt obiective urmarite prin intermediul mass-media si al sferei universitare. Psihodinamica procesului revolutionar tinteste catre descalificarea psihica - decapitarea - celor care se opun.
    Dupa cum subliniaza Steve Forbes: „Fondatorii tarii noastre au recunoscut existenta a trei valori primordiale în Declaratia de Independenta si le-au asezat într-o ordine adecvata: viata, libertatea si urmarirea fericirii."
    Forbes observa ca, daca ordinea acestor drepturi fundamentale ale omului este inversata - plasarea fericirii îna¬intea libertatii sau a libertatii înaintea vietii - ajungem la haos moral si la anarhie sociala.
    Judecatorul Robert Bork descrie o astfel de situatie ca fiind „liberalism modern". Trasaturile acestuia sînt, potrivit lui Bork, „egalitarismul radical" (mai curînd, egalitate în privinta rezultatelor decît a oportunitatilor) si „«individualismul radical» (reducerea drastica a limitelor care pot îngradi satisfactia personala)".
    De asemenea, judecatorul Bork defineste feminismul radical drept „cel mai distructiv si fanatic" aspect al acestui liberalism modern. În continuare, caracterizeaza feminis¬mul radical ca fiind „totalitar în spirit".
    Majoritatea americanilor nu-si dau seama ca, prin institutiile lor, sînt condusi de revolutionari sociali care aspira catre distrugerea continua a ordinii sociale existente pen¬tru a crea una noua. Revolutionarii sînt elitele formate din boomeri, adepti ai curentului New Age. Ei controleaza, în prezent, institutiile publice din Statele Unite. Revolutia lor „blînda", începînd cu revolutia contraculturala din anii tineretii lor, se apropie de apogeu. Un element-cheie sau chiar dominant - deoarece, dupa cum se presupune, acesta reprezinta cel mai mare grup social si politic din masa posi-bililor alegatori ai lor - este feminismul. Miscarea marxista, în varianta ei culturala moderna „discreta", pare a „matura" totul în calea ei. Detinînd controlul în mass-media - infestata total de ideile feministe este greu de depistat fortele care instiga la o revolutie contraculturala. Sînt boomerii noi totalitaristi generatia cea mai periculoasa din istoria Americii? William Strauss si Neil Howe sugereaza ca asa este, în cartea lor Generations: The History of America s Future: 1584-2069 [„Generatii: Istoria viitorului Americii: 1584-2069"].
    James Kurth noteaza: „Statele Unite au devenit o mare putere care contesta o parte însemnata din ceea se considera odinioara a fi civilizatia occidentala, în special realizarile culturale si orînduirea sociala ale acesteia. Elitele ameri¬cane dominante - cele care se afla la putere în politica, în sfera afacerilor, în mass-media si în mediul universitar - se folosesc de puterea pe care o detin, în special de «puterea subtila» a informatiilor, a comunicatiilor, a mijloacelor de divertisment, pentru a distruge civilizatia occidentala nu numai în America, ci si în Europa."
    Vor lua oare atitudine barbatii americani, de orice rasa, si femeile traditionaliste americane de orice vîrsta si situatie - care pot constitui, foarte probabil, o majoritate tacuta reprezentanta a sexului lor - pentru a se opune corectitudinii politice? Sau vor continua barbatii americani sa accepte, de bunavoie, o viitoare conditie de sclavi sub dominatia unui nou matriarhat american?" Se va pregati astfel calea catre o stare de anarhie si catre sfîrsitul democratiei americane? Se poate ca soarta civilizatiei americane sa depinda de rezistenta ferma a barbatilor americani împotriva feminismului corect politic. Mai mult decît atît, ei trebuie sa se opuna abil tuturor ideilor corectitudinii politice, ale marxismului cultural - feminismul radical fiind doar una dintre armele acestuia.

Articolul a fost preluat din cartea Corectitudinea politică, apărută la editura Rost.

Lucruri înțelese greșit despre Ortodoxie

   Fiindcă de foarte multe ori criticile aduse credinței ortodoxe în particular și credințelor religioase în general, se încadrează în anumite tipare comune, considerăm că este oportună clarificarea unora din acestea, cel puțin la nivelul unei direcții de răspuns. Unele din punctele de mai jos necesită și vor primi o tratare mai detaliată cu alte ocazii.

   1. Oamenii cred doar fiindcă le e frică de Iad sau de moarte
    Celebrul om de știință Stephen Hawking a declarat recent că “Nu există Dumnezeu, iar Raiul este un basm pentru cei care se tem de moarte.” O afirmație teribilistă din partea unui om, fără îndoială, cu rezultate științifice remarcabile. A spune despre oameni că își dedică viața unui crez care implică eforturi constante de îmbunătățire personală “doar fiindcă le este frică de moarte” este pur și simplu o simplificare grosolană și fără putință de fundamentare. Închisorile comuniste sunt martorele prin excelență ale contrariului.

   O astfel de preconcepție greșește de asemeni prin neînțelegerea conținutului credinței religioase. Neînțelegere care cel mai adesea se bazează pe o evaluare de la distanță, din surse nereprezentative, din exemple negative anume alese pentru a confirma o idee preconcepută.

   Pentru omul care, însă, cunoaște în detaliu conținutul credinței ortodoxe, cu toate aspectele sale legate de Dumnezeu, creație, viață, dragoste și relațiile între persoane, virtutea, lupta cu patimile, și toate celelalte, omul acela va înțelege de ce o astfel de idee preconceptă nu are nicio legătură cu realitatea credinței.

   2. Oamenii cred doar fiindcă s-au născut într-o țară ortodoxă
    În multe părți ale lumii, apartenența majorității locuitorilor unei regiuni la o anumită credință religioasă crează cadrul pentru alegerea, cumva implicită, a acelei credințe. Dar procesul acesta nu este nicidecum mecanic. Chiar dacă în România majoritatea populației se declară a fi creștin-ortodoxă, există suficient de multe cazuri de convertiri religioase la alte confesiuni creștine sau chiar alte religii. Oamenii sunt liberi.

   Un fenomen larg răspândit este acela al nepracticării religiei declarate. Ceea ce înseamnă că cei care practică activ participarea la cultul-ortodox o fac dintr-o alegere conștientă. Oamenii cântăresc, la nivelul lor și după putință, învățăturile și aleg să le urmeze sau nu.

   Factorul cultural în alegerea credinței este important dar nu hotărâtor. Altfel, copiii de ingineri ar fi toți ingineri, copiii din părinți săraci ar fi săraci, copiii părinților alcoolici ar fi toți alcooli. Ceea ce nu se întâmplă.

3. Biblia este o listă de porunci morale care trebuiesc respectate orbește
    Biblia este o colecție de cărți. Fiecare cu un caracter și conținut aparte. Chiar dacă ele formează un tot scripturistic, în sensul că urmează istoria mântuirii de la facerea lumii până la sfârșitul lumii, scrierile urmează un traseu și nu au toate un statul egal. De aceea, spre exemplu, preceptele Vechiului Testament nu mai au validitatea pe care au avut-o la momentul și contextul la care au fost expuse.

   Un aspect deosebit de important, deseori ignorat, este acela că, de exemplu, poruncile Legii Vechi nu au fost date de la începutul omenirii. Ceea ce înseamnă că starea în care au ajuns oamenii mii de ani după crearea primilor oameni, a necesitat un set de reguli care să îi prevină pe aceștia de la a se pierde în obiceiurile popoarelor care îi înconjurau.

   Chiar dacă legile respective par inacceptabile după standardele moderne (și chiar cele ale Noului Testament), ele trebuie înțelese și judecate potrivit nivelului omenirii de atunci. Pentru a înțelege mai bine acest lucru, ne putem gândi că într-o școală de înaltă clasă regulamentul nu va conține interdicțiile și măsurile prezente într-o școală de corecție fiindcă pur și simplu nivelul elevilor este diferit. O școală de corecție va limita mult mai mult libertățile celor prezenți acolo, dar în același timp se așteaptă la comportamente și ieșiri mult mai violente, poate de neconceput pentru nivelul unei școli de înalt nivel.

4. Biblia a fost scrisă acum 2000 de ani
    Un semn de ignoranță, dar adeseori întâlnit. Biblia, cum am spus, este o colecție de cărți care au fost scrise de-a lungul multor sute de ani, începând cu scrierile lui Moise, și terminând cu scrierile apostolilor.

5. Nu există dovezi pentru minuni sau existența lui Dumnezeu
    Acest punct necesită o discuție amănunțită, dar pe scurt neînțelegerea privește aici noțiunea de dovadă. Dacă, spre exemplu, cineva are o experiență personală, o viziune, o minune, ceva neobișbuit, nu are posibilitatea de a oferi altor persoane alte dovezi decât propria mărturie.

   Și în nenumărate cazuri, mărturia noastră este suficientă și relațiile dintre noi funcționează în baza acestor mărturii personale. Dacă spunem cuiva că am văzut o căprioară în pădure, lucru rar dar nu neobișnuit, ne va crede, deși nu am făcut nicio fotografie.

   Minunile sunt prin definiție încălcarea legilor firești. Deci, spre deosebire de experimentele științifice, care se bazează tocmai pe regularitățile observate în natură, minunile, încălcarea legilor naturii, nu pot fi reproduse la comandă. Ele presupun și necesită implicarea agentului care a orânduit legile naturii și le poate încălca.

   Nu există nicio contradicție logică în existența creatorului și încălcarea legilor naturii. Metafizic lucrul acesta este posibil. Invocarea, de exemplu, a imposibilității încălcării legilor fizicii (cum ar fi conservarea energiei) reprezintă o neînțelegere a acestor legi care, de fapt, sunt postulate a căror validitate a fost observată experimental într-o multitudine de cazuri. Dar în niciun caz nu a fost exclusă posibilitatea cazurilor în care energia să nu se conserve. Deci posibilitatea minunilor nu poate fi în niciun caz exclusă a priori.

   Trebuie spus însă că prima care manifestă scepticism față raportările unor minuni este însăși Biserica. Zelul unor credincioși fără sau cu puțin discernământ, poate vedea minuni acolo unde lucrurile sunt perfect explicabile prin ordinea firească a lucrurilor, sau pot exagera nejustificat dimensiunea și natura unor fenomene. Discernământul este prin excelență virtutea care este capabilă să facă diferența între minunile reale și cele false, și Biserica are o bogată literatură și istorie în tratarea acestor lucruri. De exemplu, Patericul, o colecție de apoftegme din viața călugărilor din pustia Egiptului, pun un deosebit accept pe cazurile în care diverși călugări sau simpli credincioși fără experiență s-au înșelat în diverse privințe.

6. Sărbătorile creștine sunt împrumutate de la păgâni
    În multe cazuri din naivitate, iar în altele din inerția unui anumit tip de metodă istorică, se presupune că evenimentele anterioare le cauzează și determină pe cele ulterioare. Acest tip de eroare logică, cunoscută și ca “post hoc ergo propter hoc” (după asta, deci din cauza asta) neagă cumva posibilitatea inovației, o unei practici independente totuși de altele, asemănătoare cumva, dar totuși destul de diferite.

   Astfel faptul că o săbătoare creștină este ținută în aceiași zi calendaristică sau într-o perioadă apropiată cu o sărbătoare a altei religii, anterioară creștinismului, nu înseamnă că ea a fost împrumutată din acea religie. Sărbătorile creștine au rațiunea și conținutul lor specific și foarte bine determinat.

7. Biserica interzice oamenilor să facă un lucru sau altul
    O credință religioasă presupune și implică un angajament personal. O credință religiosă conține un sistem de valori care conturează un scop al existenței și vieții noastre. Sistemul etic pe care îl adoptăm odată cu credința religioasă implică o serie de lucruri legate de consecințele și rațiunile actelor noastre.

    Astfel că deși, să spunem, relațiile extraconjugale cu consițământul soților nu ar reprezenta o problemă din punctul de vedere al unei etici seculariste sau al unui alt sistem etic, pentru credința creștină, ca și alte credințe, reprezintă o problemă foarte gravă. Biserica nu interzice acest lucru de dragul de a interzice, ci expune consecințele actului, prin implicațiile pe care le are asupra soților înșiși, asupra relației dintre ei și a copiilor.

   Noi, ca parte din Biserică, suntem responsabili față de noi înșine să respectăm credința în toate elementele și consecințele sale logice. Consecvența cu noi înșine este datoria care ne interzice anumite acte și ne obligă la altele, iar nu Biserica ca și presupus “agent coercitiv/legislativ”.

   De multe ori se spune, simplist și batjocoritor, că nu este “treaba Bisericii ce fac oamenii în dormitor”. Biserica însă nu neagă și nici nu afectează libertatea omului. Omul este liber să facă ceea ce dorește. Biserica însă se simte și este responsabilă la aducă la cunoștință credincioșilor consecințele negative ale anumitor acte, iar credincioșii sunt responsabili față de ei înșiși și apropiații lor să țină seama de aceste recomandări.

8. Credința ortodoxă este misogină și pune femeia pe locul doi
    Antropologia ortodoxă este foarte clară în privința raportului dintre bărbat și femeie. Omul a fost creat de la început bărbat și femeie. Eva nu a fost creată separat ca slujitoare a bărbatului ci “ca ajutor pe măsura lui”. Ceea ce înseamnă că nu a existat niciodată o ierarhie de putere între bărbat și femeie. Fundamentarea antropologiei pe raportul de putere, de forță, este apanajul gândirii politice moderne, iar nu al creștinismului.

   În Hristos, spune Sfântul Apostol Pavel, nu mai există bărbat sau femeie. Deosebirea de gen se pierde în omul deplin, omul care a realizat în sine chipul lui Hristos, chipul lui Dumnezeu. Fiindcă omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, cu scopul de a realiza și asemănarea cu Dumnezeu. Asemănare care a implicat încă de la început întruparea celei de-a doua persoane a Sfintei Treimi.

   Separarea în genuri a naturii umane, în bărbat și femei, nu are rolul de a crea o ierarhie, ci de a face manifestă o realitate interioară și specifică fiecărei persoane umane. Feminitatatea și bărbăția reprezintă două dimensiuni ale omului care, și una și cealaltă, pot avea atât virtuți specifice cât și defecte proprii. Dar, în final, atât bărbatul cât și femeia sunt chemați să realizeze aceleași virtuți și aceleași standarde.

   Acuzația de misoginie a creștinismului se bazează de cele mai multe ori, pe înțelegerea greșită și ruptă de context a îndemnului Apostolului Pavel către femei de a asculta de bărbații lor. Neînțelegere care urmează înțelegerii greșite a noțiunii de ascultare în creștinism, și a ignorării totale a poruncii date bărbaților de a-și iubi soțiile așa cum Hristos și-a iubit Biserica. Adică până la moarte! Împlinirea acestei porunci exclude total și din start orice fel de poziționare a femeii ca fiind inferioară, exclude orice raport de putere între bărbat și femeie.

9. Biserica Ortodoxă încurajează ura față de homosexuali
    Homofobia a devenit, mai ales în ultimi ani, o armă ideologică deosebit de puternică. Este folosit brutal ori de câte ori cineva îndrăznește să afirme imoralitatea relațiilor homosexuale. Din afirmarea unui principiu etic, anume acela că relațiile homosexuale sunt imorale, promotorii homosexualității transformă această afirmare într-o presupusă aversiune față de persoanele care practică homosexualitatea.

   Deși, din păcate, există cazuri de agresiune față de homosexuali din rațiuni, aparent, de credință, legătura dintre cele două nu este imediată. Pentru Biserica Ortodoxă, și nu numai, homosexualitatea este un păcat la fel cum sunt și alte păcate. Perversiunile sexuale de orice fel sunt considerate păcate, chiar dacă se întâmplă între persoane de același sex sau persoane de sex diferit. Faptul că două persoane declară că se iubesc nu justifică presupusa moralitate a oricăror acte pe care aceștia le săvârșesc.

   Dragostea reprezintă tocmai a vrea binele aceluia pe care îl iubești. Ori nu există nicio posibiltate în a iubi pe cineva și în același timp a-i batjocori trupul și demnitatea, sau a face același lucru cu propriul trup și propria demnitate.

   Așadar, așa cum Biserica consideră o serie întreagă de acte ca fiind păcate și, în același timp, își manifestă acceptarea celor care le săvârșesc, același lucru se întâmplă și cu homosexualii. Biserica are rolul de a ajuta oamenii să se vindece de bolile sufletești, boli care includ și perversiunile sexuale. Faptul că homosexualii se simt ofensați de categorisirea comportamentului lor ca “boală” nu conferă neapărat o justificare. Și un alcoolic se simte ofensat că este considerat alcoolic. Trebuie însă înțelese rațiunile pentru care un anumit tip de comportament este considerat în creștinism patimă (boală).

10. Biserica Ortodoxă a provocat războaie religioase, cruciade, a ars oameni pe rug
    Iarăși, o chestiune care merită tratată în amănunt. Trebuie însă spus că de cele mai multe ori se ignoră contextul social și politic în care s-a declanșat un anumit conflict militar, care au fost părțile implicate în conflict, motivele lor reale, și așa mai departe. În fond, oricine se poate declara ca aparținând unei credințe și în același timp să acționeze contrar credinței respective. De aceea, a pune pe seama credințelor religioase toate actele credincioșilor pare, cel puțin la prima vedere, o greșeală.

   Apoi, desigur, cruciadele, închiziția, arderea pe rug, sunt evenimente specifice creștinismului occidental, nu Ortodoxiei. Dar și acolo, trebuie văzut exact și concret condițiile istorice în care s-au petrecut. Tușa groasă în care este portretizată religia ca fiind răspunzătoare pentru cele mai mari atrocități din istorie este cât se poate de departe de adevăr.

   11. Creștinismul a încurajat sclavia
    Creștinismul a însemnat, încă de la apariția lui, instaurarea unei viziuni asupra existenței umane care conținea posibilitatea actuală a depășirii condiției acestei lumi și a limitărilor istorice inerente. De aceea creștinismul nu a căutat să se impună cu forța, nu căutat să răstoare orânduiri și regimuri politice. Secole la rând după apariția sa, creștinii au fost prigoniți și uciși fără milă.

   Felul în care creștinismul a văzut libertatea și eliberarea, mântuirea, mergea dincolo de simpla eliberare din robia altor oameni. Om liber sau nu, sclav sau nu, creștinul trebuia să se elibereze de păcate și trebuia să învingă consecințele păcatului, adică moartea sufletească. În lipsa acestei libertăți, existența devenea vidă de sens, și eliberarea din jugul sclaviei nu putea aduce decât o satisfacție temporară.

   Dar, să nu uităm, încă de foarte devreme în istorie, creștinismul s-a divizat atât dogmatic cât și politic. Și deși doctrina creștină nu încuraja în niciun fel tratarea altor ființe umane ca inferiore, o interpretare pervertită și preferențială a credinței creștine poate conduce la orice fel de justificare a oricărui tip de comportament. Lucru valabil, de altfel, cu orice fel de ideologie.

   Și, în ultimă instanță, este ironică acuzarea creștinismului de încurajare a sclaviei în condițiile în care societatea seculară modernă nu a făcut prea mult progres, prin libertățile și drepturile acordate cetățenilor, de a-i face liberi de manipulare media, de îndatoriri excesive față de sistemul bancar, față angajatori și marile corporații. O formă de sclavie în care cei înrobiți nici nu realizează captivitatea.

12. Credința ortodoxă este împotriva științei
    Nimeni nu ar lua în serios o afirmație de genul “credința creștină este împotriva construirii de poduri”, “împotriva ingineriei”, “împotriva prelucrării metalelor”, “împotriva tratării infecțiilor”, etc. Toate acestea presupun o anumită știință, un anumit tip de cunoaștere.

   Credința creștină, în marea sa parte, constituie un set de principii etice. Principiile etice, prin definiție, nu pot viza și nu pot contrazice decât alte principii etice. Nu se poate spune că apa nu își mărește volumul prin îngheț fiindcă nu este bine să minți. Sunt două categorii diferite, și a le a amesteca constituie o eroare de categorie.

   Știința ne ajută să înțelegem anumite fenomene și să realizăm anumite lucruri. Dar știința nu poartă în sine conținutul etic necesar evaluării moralității unui act sau altul. Fizica atomică nu spune dacă este bine sau nu să detonezi o bombă nucleară în mijlocul unui oraș. Considerentele de ordin etic le luăm din altă parte, și nu din știință, fiindcă știința este neutră din punct de vedere etic.

   Astfel credința ortodoxă poate fi împotriva anumitor acte care, aparent, ar constitui știință. Credința creștină este împotriva avortului, a experimentelor pe ființe umane, a eutanasierii, și a altor practici care, deși folosesc rezultate și cunoștințe științifice și ar conduce spre noi rezultate și descoperiri, totuși sunt imorale.

   Un foarte comun exemplu de conflict între credința creștină și știință ar fi conflictul evoluționism-creaționism, dar acest subiect îl vom trata separat.

13. Credința ortodoxă este falsă fiindcă mai există și alte religii
    Dacă un grup de oameni în jurul unei cutii închise și-ar oferi părerea despre ce este în acea cutie, faptul că diferite persoane spun lucruri diferite nu face dintr-o dată false toate acele păreri. Din 10 oameni, toți pot face 10 afirmații diferite, și se poate ca unul dintre ei să afirme adevărul.

   Existența mai multor religii nu este semn nici că toate sunt false nici una sau alta este adevărată. Dacă fiecare religie afirmă despre un anumit lucru ceva diferit, se poate spune că cel mult una dintre ele este adevărată. Cum s-ar putea afla care dintre ele este adevărată, este o altă discuție, dar în niciun caz existența altor religii decât creștinismul nu face creștinismul neadevărat.

   De cele mai multe ori, argumentul acesta ia o turnură ușor emoțională. Ceva de genul “Da, sigur, tocmai tu ai adevărul!”. Adică o afirmație este interpretată ca pretenție și pretenția este văzută ca aroganță. Dar cum nu este nicio aroganță în spune că afară plouă dacă într-adevăr afară plouă, la fel nu reprezintă nicio aroganță în a spune că Hristos este Fiul lui Dumnezeu dacă într-adevăr Hristos este Fiul lui Dumnezeu.

14. Cei necredincioși sau de alte religii vor merge în Iad
    Strâns legată de problema anterioară este aceasta, a mântuirii celor de alte credințe. Trebuie spus însă că obsesia aceasta a certitudinii mântuirii, și chiar a predestinării, este oarecum recentă. Deși cu siguranță a existat și înainte, într-o formă sau alta, creștinismul protestant a fost în mod deosebit afectat de această sciziune între credincioșii care sigur se mântuiesc și necredincioșii care sigur “merg în Iad”.

   Ori Evangheliile și Noul Testament în general nu oferă nicidecum o rețetă, un set de criterii clare care să spună “cine unde merge”. Tocmai fiindcă mântuirea presupune și implică dragostea față de Dumnezeu și dragostea față de ceilalți oameni. Ori aici nu este loc de calcule și de planuri. Omul care are dragoste sinceră nu mai este preocupat de mântuirea personală ca deziderat egoist, ci vede apropierea de Dumnezeu în lumina relației sale cu ceilalți oameni.

   De aceea, a spune despre cei care, din rațiuni culturale, istorice, geografice, nu au luat cunoștință directă și amănunțită de credința creștină, că aceștia nu se vor mântui, este cel puțin o impietate serioasă, dacă nu chiar erezie.

15. Crede și nu cerceta!
    O expresie pornită într-un context foarte particular, a devenit stindardul ignoranței anti-religioase secole la rând, și bântuie și astăzi conversațiile și discursurile pline de patos ale celor care, cumva, se consideră nevinovați de incultură teologică fiindcă, nu-i așa, cultura teologică este ea însăși ignoranță.

   Pentru omul care se ia în serios și înțelege să ia în serios chiar și pe cei pe care îi combate, o astfel de sintagmă nu este de niciun folos și nu are nicio legătură cu realitatea.

   De la faptul că nașterea științei moderne s-a datorat unor nume mari ale credinței creștine (Galileo Galilei, Isaac Newton, Blaise Pascal, Renes Decartes, și alții), și până la chiar îndemnul mântuitorului “Bateți și vi se va deschide, căutați și veți afla!”, și “Veți afla Adevărul, și adevărul vă va face liberi”, toate acestea dizolvă fără drept de apel orice acuzație cum că credința creștină ar încuraja și cultiva ignoranța.

   Dimpotrivă, chiar cei care se grăbesc să își împânzească discursul cu elementele comune și strategice gen “evul mediu”, “anti știința”, “ignoranță”, “anti progres”, “retrograd”, sunt cei care dau dovadă de incultură și ignoranță, și preiau de-a gata un discurs ideologic de joasă ținută.

În loc de concluzie
    Departe de mine gândul că am clarificat în întregime punctele de mai sus. Am omis intenționat anumite aspecte care ar fi lungit în mod inutil text. Vă invit să ridicați și alte probleme în comentarii, dacă considerați necesar. Cu alte ocazii, sper să avem ocazia să aprofundăm un subiect sau altul, mai pe cele pe care în mod intenționat și explicit le-am lăsat deoparte.

Articolul a fost preluat de aici