Împărtășania "aseptică" și Dumnezeul "de unică folosință"

    Împărtășania "aseptică" e unul din colectivismele seculare ale ordinii de azi... Viața e emoție. Dar și rațiune. Trebuie să ne deprindem să ne cultivam, din cand in cand, ratiunea, ca sa stim sa ne gestionam mai bine emotiile. Ca să nu avem numai reacții "emotionale" și atât... 

     Iată, să facem un exercițiu de gândire critică. Un exercițiu de care mass-media, presa, televizorul ne-au dezobișnuit de mult, învățându-ne să gândim uniform, global și... la fel. Dar dacă nu reînvățăm să gândim cu mintea noastră dată de Dumnezeu, cu rațiunea noastră profundă, cu "a cui" altă rațiune vom gândi...? Cu rațiunea lumii fără Dumnezeu. Sau, mai exact, cu rațiunea "dumnezeului" lumii fără Dumnezeu - dacă se poate spune așa. Ceea ce este o alternativă teribilă, pentru orice fiu și fiică a Creatorului. 

     Cu toții am auzit de ultimele măsuri, "recomandări" impuse de Institutul Național de Sănătate Publică pentru redeschiderea bisericilor și accesul la slujbe după 15 mai. Cele mai multe rezonabile, cumva, în conditiile actuale. Dar printre ele, clauza draconica: "recomandarea" să "evităm Împărtășania dacă nu se pot asigura lingurițe și pahare de unică folosință...". În fapt, ce ni se propune/dispune prin această formulă soft? Ni se propune/dispune ca noi să ne raportăm la Trupul și Sângele Domnului - în care credem ca medicament al vieții veșnice - de pe poziția celui care, de principiu, nu crede! Cu alte cuvinte, suntem invitați ca în fața unui act de cult sacramental, miraculos, liber și asumat, să adoptăm poziția celui secular care nu crede și nu participă la el. Iar aceasta e o încălcare explicită a principiului autonomiei și libertății cultelor față de stat, consfințită de Legea 489/2006, ca și o încălcare a libertății de conștiință, statuată de art. 29 din Constituția României. 

     Și ce ni se propune/dispune să încalcăm, mai exact? Nimic mai puțin decât mărturisirea de credință pe care o facem înainte de Împărtășire ("cred, Doamne, și mărturisesc, ca acesta e însuși Preacurat Trupul Tău și acesta e însuși scump Sângele Tau..."), ca și cea de conștiință când ne împărtășim în auzul cuvintelor: "Trupul lui Hristos primiți și din izvorul cel fără de moarte gustați...". 

    Și de ce ar trebui să ne deranjeze schimbarea ritualului "exterior", dacă noi, cei care credem, primim, în fapt, același conținut euharistic? Pentru că valoarea acelui conținut, oferit prin forma exterioară (modul de Împărtășire) este alienată sau negată cu totul. Ritualul "exterior" al Împărtășirii (potir și linguriță unică) trebuie să exprime valoarea de conținut a Împărtășirii, adica comuniunea din același Trup și Sânge. Dacă eu nu mai sunt lăsat prin ritualul exterior să exprim conținutul Tainei, să-l arăt, să-l sugerez, să-l ofer ca mesaj... atunci ce rămâne din mesaj pe de-a întregul? Căci Tainele nu pot fi despărțite de mesajul și simbolul lor. În fapt asta înseamnă "profanarea" Tainelor - privirea Tainelor din perspectiva celor "profani". La fel ca și cerința de a "demonstra" ca Împărtășania nu produce îmbolnăvire (ceea ce așa și este, vezi studiile și cazul slujitorilor cu IPS Pimen), care este viciată în premisele ei. 

    La un nivel mai adânc, ce idee ni se introduce în subconștientul nostru? Ideea că ordinea religioasă, ritualul de credință trebuie făcut "aseptic" după modelul lumii seculare în care trăim. Că miracolul trebuie sa fie "sigur"... Și aici vine ideea cea mai insidioasă. NI SE DĂ VOIE SĂ CREDEM ÎN ÎMPĂRĂȚIE, ATÂTA TIMP CÂT ÎMPĂRĂȚIA E DUPĂ CHIPUL LUMII ACESTEIA. Fiecare dintre noi putem sesiza potențialul teribil al acestei idei... La un nivel mai juridic, să zicem, al libertății de conștiință, suntem obligați să luăm "Medicamentul" ca și când n-am crede în el. Și aici e încălcarea libertății și a suveranității noastre ca ființe. 

      Noi nu impunem altora să creadă în puterea vindecatoare a acestui medicament, prin urmare nici să se împărtășească cu el. Dar nu putem accepta să ni se impună nouă, celor care credem, viziunea celui care nu crede și nu participă la Împărtășire. Asta e definiția încălcării autonomiei și libertății de cult, și a negării unui mod de viață religios și asumat. În fapt, aici e "colectivismul" secular de care vorbeam. Nimeni nu mai e lăsat să fie ceea ce este, nici măcar în viața lui religioasă, în comunitatea lui publică/privată dacă nu se aliniază la ordinea seculară a lumii, devenită "ordine publică". 

     Dacă credem că aici pierdem numai noi, creștinii practicanți, ne înșelăm. Nici alții nu ar trebuie să se bucure de "răul" nostru... Pentru că libertatea care ni s-a luat nouă azi, li se va lua, mâine, lor. Oricât de religioși sau nereligioși am fi, vin "colectivisme" peste noi care ne omogenizează pe toți. Același gen de "colectivisme" din care a venit și cel cu Împărtășania aseptică: vaccinarea obligatorie, 5G-ul, educația sexuală obligatorie în școli etc. etc. Toate sunt paradigmele ideologice ale noii ordini în care trăim, care pe omul credincios nu-l va lăsa să fie credincios, iar pe omul "liber-cugetător" nu-l va lăsa să "cugete" decât în tiparele ordinii noi: Statul și legea devin noul Dumnezeu și singura autoritate morală, reflexivă și de conștiință. Ai voie să ai conștiință, atâta timp cât "conștiința" ta e seculară, uniformă cu a celorlalți și, mai ales, supusă. 

     Există legături tainice între noi ca societate, dincolo de biologic. Există un "aluat" comun în noi care ne facem să ne simțim un Trup și o Prezență. Există legături nevăzute care fac ca ce aleg unii să sufere și alții. Dacă noi, poporul, acceptăm, rând pe rând, toate celelalte colectivisme seculare (vaccinarea obligatorie, 5G, educația sexuală), atunci preoților și ierarhilor le va fi foarte greu să nu accepte acest "colectivism" al Împărtășaniei aseptice. Pentru că și ei sunt oameni și moștenesc și ei fricile, insecuritatile și vulnerabilitatile noastre ca popor. De acasă, de la mama, de la tata, de la societatea întreagă... 

     Cu fiecare compromis care se mai face în societatea noastră românească (85% teoretic ortodoxă), ceva se inchirceste și se incuibeaza în sufletul lor. O nouă frică, o nouă nesiguranță. Așa a lăsat Dumnezeu, în înțelepciunea Lui, să fim tari sau slabi unii împreună cu alții. Dacă cădem, să cădem împreună. Ca să nu ne putem ridica decât împreună. Și dacă vrem Superumani, să știm că Superumanii își iau, intr-un fel, puterea de la popor. Ca apoi să poată fi puternici pentru popor. Sa-i linistim, sa-i încurajăm, să le spunem ca suntem cu ei. Fiindcă preoții și călugării sunt printre cei mai atacati si disprețuiți oameni din această țară. De ani de zile. Să nu credem că asta nu lasă urme în suflet, chiar și la cei mai tari... E Crucea noastră, dar n-o putem duce fără încurajarea poporului. Fără să fim încurajați să suferim ce suferim, fiindcă dragostea poporului, ca trup al Bisericii, e cu noi. Fiindcă oricine - privat mult timp de dragoste, barfit, dispretuit - devine o umbră din omul care-a fost. Și din cel care ar fi putut să fie... 

    Să fim curajoși împreună. Să ne apărăm libertatea împreună. Și să (re)învățăm să gîndim critic împreună. Religioși sau mai puțin religioși. Pentru că nimeni nu ajunge la potențialul lui de om adevărat și împlinit atunci când se lasă strivit de "colectivismele" lumii fără Dumnezeu. Acea "colectivitate" ne va face mereu să ne simțim singuri. Dar comuniunea cu un Cer deasupra - și, cine știe, poate și un Creator - ne va face să ne simțim cu toții, ca chipuri ale aceleiași Persoane. Și părti din aceeasi Fericire. 

     În afara împărtășirii nu există Biserică. Ți-o poate spune orice babă neînvățată. În niciun sens și în niciun chip, oricâte interpretări omenești am dori noi să găsim. Au știut-o bunicii bunicilor noștri. Au auzit și părinții noștri ceva, dar s-a diluat în cei 50 de ani de comunism. Știm și noi. Însă doar știm. Pentru că în realitate, foarte puțini dintre români ne împărtășim cu Viața din Potir. 

    Fără a apela la generalizări masive, TRĂIM O DRAMĂ A EUHARISTIEI în poporul nostru. O criză a Împărtășirii. Preferăm surogatele. Ne înghesuim pe la Aghezmuri, la miruri de la Ierusalim, la alte uleiuri de prin candele de aiurea, pâinici „sfințite” și lumini miraculoase, dar ne ferim de POTIR. Este o realitate și nu trebuie negată. Conștientizată, da, pentru că am ajuns timpul ca în anul 2020, drama Euharistiei să se adâncească atât de mult încât Statul, să propună „evitarea” Împărtășirii și să ofere „rețeta” administrării unui Dumnezeu de unică folosință . 

    Chiar dacă comunicatul din această seară sună politic corect, drept „recomandări” și „precauțiuni speciale”, nu sunt nimic altceva decât zorii unei noi provocări Euharistice. O dramă a Euharistiei. Din a cărei amăreală vom gusta cu toții. 

     Deși suntem cetățeni a unei alte Împărății, noi puținii creștini, câți mai suntem ai Domnului, trăim vremelnic și în împărăția lumii. În mod normal, nu ar trebui să se amestece una cu alta, precum uleiul și apa. Din motive bine știute de către unii, un compromis mic aduce întotdeauna o presiune mare, s-a ajuns ca paharul astăzi să ne fie tulbure. Apă cu ulei. Normalitatea – apă și ulei. În cazul nostru cineva le agită să devină una. 

    Dar UNA este doar Biserica. Stâna lui Dumnezeu, dacă valul de progreșiști ne tot numesc „oi” și alte necuvântătoare. Și, ca în orice stână, avem de „baci” pe Hristos, iar de câinii vrednici nu ducem lipsă. Avem și rețeta de caș. Ce se cheamă Teologie Liturgică. O adevărată știință internațională. Cu nume grele. Cu milioane de pagini redactate în cel mai științific mod, cu reviste internaționale, așa cum este genetica pentru Medicină. Așa ne este nouă și Liturgica. Ce ne spune și la ce folosește? Pe scurt, pentru toți, ne transmite cum să-L slăvim pe Dumnezeu în rugăciunea noastră. Pentru fiecare cuvințel din slujbele noastre, avem o istorie, avem o explicare practică ce ne răspunde la întrebarea: „de ce s-a ajuns la acest rezultat? Cultul Bisericii, cu precădere, dumnezeiasca Liturghie, este un organism viu. Ca o ființă vie. Ce se mișcă necontenit de 2000 de ani. Însă organismul acesta viu cel îl numim viața Ortodoxiei, nedespărțită de credincioși, are ca baston de sprijin, tocmai această Liturgică. Fără baston nu se poate. Ne putem împiedica. Știința aceasta s-a născut cu mult timp înainte ca statului național român să-i dea mustățile. Și pe lângă baston, ființa aceasta vie, mai are la subraț o carte ce se cheamă Liturghier. Cea mai veche carte tipărită la noi, la români. De la Macarie, la Coresi, Dosoftei, Varlaam, părintele Vintilescu și Ene Braniște, Liturghierul este poate cartea care a păstrat cea mai mare unitate din toate timpurile. 

    De 512 ani, la noi, la români, nimeni nu a îndrăznit să se amestece în regulile Bisericii. Nici turcii, nici vremelnicii greci, nici austriecii sau ungurii, nici măcar tovarășii comuniști. Dar ce sunt mulțimea anilor, experiența istoriei sau ce valoare mai are istoria culturii pentru valul progresist de astăzi? Trotinetele la putere. Și sloganurile… Așa cum nimeni nu se amestecă în legile Statului, în medicația propusă de către doctor, în procedura de stingere a incendiului pentru pompieri, așa, nicio autoritate lumească nu are dreptul să ne spună cum să ne împărtășim la Dumnezeiasca Liturghie. Din palmă, din Lingurița Euharistică, direct din Potir, modul împărtășirii noastre, este doar treaba Bisericii. Exclusiv. Ce are la îndemână o adevărată știință – Liturgica. 

    „A se evita” oferirea Euharistiei este certificatul de comă indusă a Bisericii În toată nebunia pandemiei, bucuria deschiderii bisericilor în România ne este tuturor Înviere. Poate, știe Domnul, de ce noaptea ce ar trebui să ne fie luminoasă, ne este doar noapte. Pentru că autoritatea, legiuitorul, cu un deget ne-a dat, ce era de fapt un drept al nostru și cu toată mâna ne-a luat mult și bine. 

    Drama cea mare nu sunt cei 8 metri pătrați – știm creștini ce ar sta și într-un picior ca un cocostârc, doar, doar să participe la Liturghie, ci formularea tristă și amară „a se evita” oferirea Euharistiei. Din acest motiv, „câți mai suntem credincioși” așa cum îl întreabă Arhiereul pe diacon la începutul Liturghiei, trebuie să spunem din toți plămânii că „FĂRĂ LITURGHIE ȘI EUHARISTIE NU EXISTĂ BISERICĂ.” 

    Nu există „evitare”! Dacă acceptăm „evitarea” vom intra în moartea clinică a Bisericii, ne vom semna singuri certificatul de comă indusă a Bisericii! Și cine știe, dacă și când ne vom mai trezi din comă? NU, de 1000 de ori. 

    Vinovații? Noi ne suntem, pentru că „am relaxat”, tot este un cuvânt la modă astăzi, evlavia Euharistică. Am făcut Euharistia „borș cu mămăligă” – vorba scumpului moș Cleopa din cerdacul Sihăstriei ori pișcot de luat printre zâmbete și ghionturi la Cununie, acolo unde altă dată era o Euharistie întreagă. Am lăsat să ne împărtășim „de patru ori pe an, în cele patru posturi, ori doar în cel al Păresimilor” – frază ce trebuie decupată din Învățătura de Credință și așezată în lada istoriei. Câți ne mai suntem, să ne fim doar în jurul Potirului. Fără a accepta „evitări”. Ci doar „atrageri” la Hristos, Calea, Adevărul și Viața noastră! 

 Ierodiacon Iustin T.

Ce e Euharistia? 

      În 2000 eram la Praga, într-un proiect european. Am participat la o Mesă protestantă. La sfârșitul slujbei, am vorbit cu "preoteasa" reformată, în sacristie. În timp ce vorbeam, femeia a luat potirul cu vin care fusese la slujbă și l-a vărsat în chiuvetă. Am izbucnit în lacrimi. Și eu și ceilalți doi ortodocși. Apoi ne-am liniștit. Vinul ăla nu era Sfântul Sânge, nu fusese o Liturghie, doamna aia n-avea har și succesiune apostolică, nu era preot. Era doar un simulacru simbolic, o amintire a Cinei celei de Taină, un ritual sec. 

      În Biserica Ortodoxă, Sfânta Euharistie este Dumnezeu Însuși, Trupul și Sângele lui Hristos, Hrana cea nemuritoare, Izvorul vieții, Iubirea infinită, Rădăcina umanității, Capul Bisericii, Crucea plină de Sângele lui Dumnezeu. Pentru ea ne dăm viața, postim, ne spovedim, ne rugăm, ne pregătim, o primim cu lacrimi, nu scuipăm, nu sărutăm nimic în acea zi, preoții consumă cu sfințenie toată Euharistia care rămâne după toți oamenii. 

     Ea e Viața lui Dumnezeu intrând în sângele nostru. De aceea nu putem s-o aruncăm cu plasticul de unică folosință, nu putem s-o dezinfectăm, că arde universul cu focul iubirii Celui răstignit, nu putem s-o dăm celor nepregătiți că e Foc din cer care devine suferință veșnică oamenilor care o batjocoresc. 

     Și vă mai spun ceva: noi stăm toată ziua la sfat cu Dumnezeul cerurilor și știm care e sfârșitul celor care ne prigonesc. Dar totuși, din iubire de oameni, ne cucernicim și îi rugăm să nu se arunce în iezerul cel de foc.

Necunoscut

Vrem spitale...

Am primit pe Whatsapp următoarea povestire; nu știu dacă este adevărată sau ficțiune, dar mesajul este valabil.
Nu are titlu, așa că mi-am permis să îl pun eu. La sfârșit e semnat de autor.
Lectură plăcută!

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale.

Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte.

La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany, în care totul funcționează perfect, unde construcția de spitale nu este împiedicată de construirea de biserici. Încântarea i-a fost pe măsura așteptărilor când a pășit în Düsseldorf. Tocmai se dărâma o biserică din centrul orașului.

– Aici este cu adevărat o societate normală, comunică Roxana prietenului său la telefon. Abia aștept să vii să vezi în sfârșit ce înseamnă normalitate. În România nu o să avem niciodată această șansă. Astăzi am fost martoră la un gest firesc într-o societate în care rațiunea primează superstiției. A fost dărâmată o catedrală chiar sub ochii mei. Pe acel loc vor apărea construcții cu adevărat utile.

Prietenul îi împărtășea opiniile. Roxana era extrem de mulțumită de modul în care funcționau lucrurile. Se simțea apreciată și răsplătită pe măsură. Ardoarea cu care muncea zilnic peste 12 ore o epuiză însă curând. Devenea tot mai mai slăbită.

– Sunt deosebit de încântată de tot ce am învățat și învăț. Sunt însă tot mai obosită. Nu mai am răbdare să ascult pe nimeni. Am impresia că e totuși prea mult, se plângea Roxana prietenului ei.

–  Nu te lăsa chiar acum. Profită de tot timpul care ți-a mai rămas. Apoi te vei întoarce și vei pune în practică toată experiența acumulată acolo, îi răspunse Paul.

Roxana a cedat la un moment dat după atâtea ore de lucru în spital, după atâtea cursuri de perfecționare, după atâtea discuții interminabile înainte și după serviciu în cadrul colegiului medical. Dormea doar patru ore pe noapte, iar mintea îi era încărcată de problemele pacienților, de grija hârtiilor, de teama de a eșua, de lipsa prietenilor, de presiunea unei noi zile în care trebuia să dea randament desăvârșit pentru a susține sistemul perfect.

– Domnule doctor, aș dori să stau de vorbă cu dumneavoastră despre câteva probleme persoanale, se adresă Roxana celui mai bun doctor din clinica la care lucra.

– Cu cea mai mare plăcere. O să vă fac o programare, răspunse scurt domnul Schmidt.

– Am nevoie urgentă de ajutorul dumneavoastră. Vă rog să mă primiți cât puteți de repede, insistă Roxana.

– Nicio problemă. În 3 săptămâni, pe 12 februarie, ora 11:30. Vă aștept, răspunse doctorul și se grăbi la vizita medicală.

Roxana simțea că i se năruie ultima speranță. Nu mai avea deloc liniște. Trupul îi tremura de oboseală. Nu mai putea asimila nimic, nu mai putea gândi, nu mai putea închide niciun ochi noaptea.

– Fă-ți programare la un alt doctor, o sfătuia Paul. Nu se poate să nu fie undeva cineva cu care să vorbești despre aceste probleme.

– Am sunat la toate clinicile de psihiatrie. Nu există niciun loc liber. Sunt toate ocupate, răspunse cu glas stins Roxana.

–  Mai încearcă, sunt convins că vei reuși. Am încredere, o încurajă Paul.

Roxana sună peste tot, dar nu găsi posibilitatea unei programări urgente. Încercă ultima variantă și sună la cea mai nouă clinică.

– Bună ziua. Mă numesc Roxana Pintilescu și sunt doctor psihiatru la clinica din Holthausen. Aș dori o programare la clinica dumneavoastră.

– Pentru un pacient de-al dumneavoastră?

– Eu sunt pacientul. Aș dori să încep o terapie cu domnul doctor Fisch.

– Din păcate, domnul doctor Fisch nu mai face programări până anul viitor în martie. Vă recomand însă clinica din Grafenberg. Se va deschide în două săptămâni.

– Nu se poate nici cu internare? întrebă Roxana.

– Internare? Nu ați citit în ziar că nu mai sunt paturi la psihiatrie?

Roxana trânti receptorul dezănădjuită. După atâtea telefoane nu găsi un loc la un cabinet de psihoterapie și nici măcar la spital, ea care îngrijea cu atâta devotament pacienții cu afecțiuni psihice. Nu îndrăznea să se ducă la colegii ei. Îi considera pe toți incompetenți în afară de doctorul Schmidt. Nici nu voia să își prescrie singură un tratament. Avea nevoie să vorbească. Știa foarte bine că sufletul nu îl poți trata cu pastile.

Se anunță bolnavă la serviciu și se hotărî să facă o plimbare prin Düsseldorf. Mergea și nu știa pe unde o poartă pașii. Avea sentimentul că nu a fost niciodată pe acolo, deși fusese de mult ori prin centrul orașului. La un moment dat zări o catedrală la intrarea căreia se afla o placă pe care scria: Parohia Ortodoxă Română Düsseldorf. Își făcuse curaj și intră în catedrală. Întâmplător acolo era părintele Macarie care împacheta diferite lucruri.

– Măcar aici este cineva cu care pot vorbi în limba mea, se gândi Roxana.

Se așeză în ultima bancă. Pe bancă zări o carte a părintelui Paisie Aghioritul. O deschise la întâmplare și ochii i se fixară pe niște cuvinte care o făcură să tresară: „Fără duhovnici buni bisericile se golesc şi se umplu psihiatriile, închisorile şi spitalele”. Ceva îi atinsese inima și o făcu să se ridice și să intre în vorbă cu părintele căruia îi relată stările prin care trecea. Părintele o asculta cu atenție și nu scotea niciun cuvânt. Pe măsură ce vorbea, Roxana se simțea tot mai bine, mai eliberată. După ce povesti tot ce avea pe suflet, îi mulțumi părintelui și îi dădu o carte de vizită.

– Mă bucur să mai putem vorbi. Aș dori să mai vin, dacă se poate, spuse Roxana cu glas înveselit.

– Cu mare drag, doamnă doctor Pintilescu. Sunați-mă când simțiți nevoia, îi răspunse părintele.

– Eu aș dori să ne întâlnim față către față aici la biserică. Îmi face mult mai bine să vorbesc personal cu dumneavoastră, replică Roxana sătulă de telefoane.

– Cu mare drag, însă așa cum vedeți noi împachetăm lucrurile întrucât trebuie să părăsim această biserică.

– De ce trebuie să părăsiți această biserică? se miră Roxana. E o catedrală impresionantă.

– Această catedrală în care am fost găzduiți va fi demolată. Din păcate, deocamdată nu mai avem unde sluji, răspunse părintele trădându-și îndurerarea.

Roxanei nu îi venea să creadă. Cum să se dărâme o catedrală în care un om făcea o lucrare atât de mare? Cum să fie dat afară un om care îi adusese atâta mângâiere? Cum să fie alungat singurul om care și-a făcut timp să îi asculte durerea? Era uimită, mâhnită, revoltată.

de pr. Iosif-Cristian Rădulescu

Prigoana psihică împotriva creștinilor

Motto:
„Căutați și expuneți călugări și preoți hoți, afemeiați, bețivi, scandalagii și mai ales pederaști. Dacă nu găsiți astfel de preoți, inventați. Imaginați și lansați zvonuri despre preoți nevrednici, acolo unde nu găsiți suficient de mulți pentru interesele noastre”
Vladimir Ulianovici Lenin într-o telegramă din 1918 către Moisei Solomonovici Uritsky șeful CEKA din orașul Petrograd

Sunt conștient că  într-o lume a desfrâului este posibil ca și în rândul clerului sau prin mănăstiri să existe și persoane cu patimi grave, dar prea bate la ochi ce se dă astăzi prin mass-media. Vreo 4 cazuri de homosexualitate, imediat ce creștinii ortodocși au câștigat dreptul de a se organiza referendumul pentru revizuirea constituției în privința căsătoriei.
Dacă organizațiile pro LGTB sunt conștiente că nu au destui susținători la votare, vor cu orice preț să denigreze imaginea Bisericii cu astfel de cazuri mai mult sau mai puțin reale de abateri morale ale unor slujitori ai Bisericii Ortodoxe Române.

Pe site-ul Lonews se explică demonstrativ cum se pot falsifica dovezile audio și video, ca și în cazul Episcopului de Huși (pentru mine cea mai mare dovadă pentru nevinovăție este faptul că acesta însuși a reclamat la DNA că este șantajat; dacă ar fi fost vinovat, ar fi făcut tot posibilul ca filmările să rămână un secret, nu le-ar fi dat pe tavă autorităților publice).
Dar chiar și adevărul să fie, totuși vorbim de 4 cazuri (hai să exagerăm și să spunem că pot fi 100) din aproximativ 15000 de clerici, afară de monahi și monahii.

Cât înseamnă 3 din 14.500? Cu ajutorul unui calculator a rezultat că reprezintă 0.02068. Deci 0.02 la sută poate zgudui din temelii un sistem, oricare ar fi el?

Să presupunem, teoretic. că 30-40 la sută sunt preoţi care s-au îndepărtat de credinţă. Tu, dacă te interesează religia şi crezi în aşa ceva, trebuie să-i cauţi pe ceilalţi 60%-70% şi nu să te opreşti în loc din cauza celorlalţi. Altfel, dacă tu nu crezi sau nu te interesează, te privează de la harul mântuitor faptul că altul a păcătuit, te afectează cu ceva? Nu te afectează cu nimic. 

Domnul Paul Andrei pe blogul său scrie o apologie la felul de a judeca al presei și preluarea acestei gândiri de către turmă:

"Doctorul Ciomu i-a tăiat penisul unui tânăr acum ceva ani. A fost zguduit sistemul medical? Ştii măcar la ce spital s-a întâmplat grozăvia? Nu mai ştie nimeni. Când ţi-a fost rău nu te-ai mai dus la farmacie sau spital? Când Şumudică a fost prins pariind s-a zguduit Federația? Sau i-am bănuit noi pe ceilalţi pe antrenorii din Liga 1 de aşa ceva? Nu. Fiecare raspunde pentru el, fiecare individ plăteşte din cauza greşelii făcute.
Apoi, o altă idioţenie foarte larg răspândită pe internet este treaba cu homosexualitatea din cadrul Bisericii. “Am văzut eu filme, sunt mulţi care practica asta dar nu recunosc, bine că a început demascarea lor”. Tu care ai scris sau ai gandit vreodata asta, în concepția mea, eşti un specimen fără un dram de logică şi fără minime cunoştinţe de cultură generală. Eşti un individ care preia din zbor orice clişeu aruncat de cei interesaţi să ţi-o servească. Preoţii din BOR au dreptul să se căsătorească şi, evident, să facă dragoste. Pardon, sex. Cazurile pe care le-ai văzut tu în filme şi la tv se referă, în cele mai multe cazuri, la preoţi din Biserica Catolică. Aceştia nu au dreptul să se căsătorească deşi nevoile fiziologice sunt aceleaşi pentru fiecare. E clar că sunt mai predispuşi să calce pe lângă reguli."

În ultimul rând, voi reda și părerea profesională despre atacurile mediatice de astăzi împotriva normalității:

Sorin Ciobanu, specialist în comunicare și marketing politic a scris pe contul său de Facebook despre recentele scandaluri care afectează imaginea Bisericii Ortodoxe Române și face o anatomie lucidă a ceea ce el caracterizează drept o campanie de comunicare menită să afecteze imaginea unei instituții – și implicit a valorilor pe care aceasta le promovează.

„E foarte interesat de urmărit pentru mine, atât ca om de comunicare, om de vânzări, dar și ca membru al Bisericii Ortodoxe, campania de comunicare împotriva Bisericii.

Mai întâi a fost preotul pedofil (adică slujitorul simplu, cel care intră direct în legătură cu oamenii), apoi episcopul homosexual (ierarhia la cel mai înalt nivel) și acum tânărul preot (modern , dar cu har) care face declarații revelatoare.

S-a mers pe mai multe direcții:

Nu mai lăsați copiii să meargă la Biserică! Uite ce li se poate întâmpla – chiar și cei mai iubiți preoți pot fi niște monștri, pedofili, homosexuali și lacomi (deci așa sunt majoritatea);

Apoi a venit ierarhul, monahul – nu mai poți avea încredere în nimeni, dacă și călugării fac din astea, când ei ar trebui să fie sfinți… Hm;

Tânărul preot care renunță la preoție, pentru că nu mai suportă mizeria din sânul BOR – uite, frate, ăsta da om realist, că spune adevărul și îi demască pe ăștia!

Campania de comunicare este foarte eficientă și simplă:

Cazuri concrete (care pot fi cât se poate de reale) generalizate asupra întregului cler;

Transferul de imagine de la unele persoane cu imagine publică pozitivă asupra luptei de imagine împotriva Bisericii Ortodoxe;

Dezvăluiri-ȘOC din partea unor preoți „din interior care au renunțat la preoție pentru că erau sătui de mizeria din interior”;

Totul se petrece cu dovezi, totul e imagine, pentru fiecare eveniment există un filmuleț, cu sau fără imagini „vizibile”.

La SNSPA, la Masterul de Comunicare Politică și Marketing Electoral, am învățat că trebuie mereu să vedem care sunt interesele din spatele unei campanii de comunicare pentru a înțelege mijloacele și forțele care o activează:

BOR a fost pentru 20 de ani prima instituție în topul încrederii populației și asta nu era bine ca cea mai conservatoare instituie din țara să fie pe primele locuri;

BOR este singura instituție a poporului român care în ultimii 28 de ani a construit constant, restul doar au distrus ori s-au distrus sau au fost distruse(și iarăși nu e era bine și asta pentru că alții arătau foarte rău);

BOR este singura instituție a poporului român care creează comuniune în cadrul comunității și poate chiar modifica Constituția și iarăși nu e bine;

Dacă cele de mai sus au fost o mică parte pentru motivele începerii campaniei de comunicare împotriva Bisericii, mai jos sunt tipurile de public țină pe care campania dorește să le atingă;

Creștinii ortodocși practicanți moderați – cu astfel de acțiuni se dorește că ei, dezamăgiți de BOR, să nu mai iasă la votul pentru modificarea Constituției;

Conservatorii nereligioși sau cei neinteresați de subiectul modificării Constituție , care ar fi venit la vot doar pentru că sunt împotriva miscării LGBT, aceștia vor fi ori dezgustați de ce se întâmplă în Biserică și nu vor mai veni la vot ori se vor radicaliza și vor da un vot de blam Bisericii, inițiatoarea referendumului;

Susținătorii mișcării LGBT care se vor radicaliza și mai mult și se vor mobiliza intens pentru Referendumul de modificare a Constituției.

Ce se dorește :

Referendumul de modificare a Constituției să nu fie validat prin lipsa numărului de participanți;

Distrugerea imaginii BOR, mai ales în rândul tinerilor;

Laicizarea societății românești pe modelul țărilor din centrul și din vestul Europei, sub aspectul atrocitătilor comise de „Oamenii Bisericii” (pedofilie și homosexualitate) și a luptei pentru drepturile minorităților sexuale.

(Da, este un paradox că cei care susțin lupta LGBT fac campanie împotriva preoților homsexuali – dar așa este la război).

Indicii ajutătoare:

Toate aceste evenimente se desfășoară în cascadă, când crezi că s-a estompat efectul primului apare al doilea și tot așa;

Toate filmulețele incriminatoare s-au petrecut cu mai mulți ani în urmă și totuși ele au fost scoase la iveală abia acum, unul după altul, și încă nu s-a terminat treaba;

Ce urmează: o mare campanie despre averile preoților și ale ierarhilor, din genul „Spitale, nu Catedrale!”. S-a pregătit terenul cu impozitarea activității Bisericilor.

Ce ar trebui să facă și unii și alții:

Biserica ar trebui să iasă din paradigma majorității și să acționeze exact ca o minoritare, doar așa poate strânge rândurile. Comunicarea de până acum încearcă să aplaneze conflictul, însă este una mediocră. „Capul la cutie” nu va funcționa de data asta.

Cei care orchestrează comunicarea împotriva Bisericii, chiar dacă sunt disperați (din cauza timpului redus pe care îl mai au la dispoziție) și, deși au rezultate, ar trebui să fie mai discreți, deja acțiunile lor încep să bată la ochi și lumea începe să își dea seama de jocul de imagine.

Acest tip de campanie împotriva Bisericii Ortodoxe Române nu este nou. Cu aceeași intensitate și virulență, dar mai greu și cu mijloace tehnice reduse, Extremă Stânga din România, începând cu anii 1940, a dus același tip de campanie atât împotriva ortodoxiei și a credincioșilor cât și asupra altor culte religioase.

Azi, tot Extrema Stângă, orchestrează și aceste campanii. E foarte drept că BOR le oferă și mijloacele cu care aceștia să acționeze.

Această campanie este o mare oportunitate pentru Biserica Ortodoxă să se vindece de toate bolile. Exact așa cum se întâmplă când un organism luptă cu boala și virusurile și învinge, devenind mai puternic și imun.

Aaa… și am uitat ceva… e vorba, în mare parte despre bani, despre foarte mulți bani, care ar putea ajunge în economie altfel, dacă nu ar ajunge la Biserică. De la 2% din taxe care ar nu ar mai ajunge la Biserică ci la alte ONG, la banii dați pe lumânări și până la sumele mari de bani care merg de la Buget către Culte.

Câte campanii de comunicare pro LGBT nu s-ar face cu banii ăstia și cât de ușor s-ar mai fura, fără a se construi nimic în urmă… exact ca la Autostrăzi, Spitale și Panseluțe.”

Articol preluat de pe site-ul ActiveNews.

În concluzie, îndemn pe toți cititorii acestui articol să fie pragmatici în ce privește "adevărurile" din presa controlată de oameni cu interese meschine și să ne amintim că și noi avem patimile noastre, iar la Judecata de Apoi Hristos ne va cere socoteală de cele ale noastre și nu de faptele vecinului, preotului sau episcopului.