Credință si mărturisire. Reflecții ale bucuriei Învierii în vremea pandemiei

    Învăluită în taină și negrăită bucurie, Învierea din morți a Domnului nostru Iisus Hristos, numită și ,,Sărbătoarea sărbătorilor”, este fără tăgadă momentul de maximă vibrație spirituală din întreaga panoplie de Praznice Împărătești cuprinse în calendarul liturgic anual al Bisericii. Întreaga creație se (re)conectează acum la sursa de har și lumină divină, ca o pregustare, chiar și pentru o singură noapte, din slava lui Dumnezeu cel nemărginit, ca preambul al iubirii eterne și al bucuriei mai presus de fire din Împărăția lui Dumnezeu, în care vor locui sfinții după Învierea de Obște: Acum toate s-au umplut de lumină: și cerul și pământul și cele de dedesubt. Deci să prăznuiască toată făptura Învierea lui Hristos, întru Care s-a întărit. (Canonul Învierii, Cântarea 3, Stihira a II-a). 

     Creștinul practicant, după cele șase săptămâni ale Postului Mare în care a avut de parcurs un adevărat urcuș duhovnicesc, în abstinență alimentară, rugăciune și alte gesturi expiatorii pe deplin asumate, în noaptea de Înviere devine părtaș unor momente de desfătare duhovnicească, întreaga sa ființă celebrând biruința lui Hristos asupra morții odată cu primirea luminii și intonarea troparului: ,,Hristos a înviat din morți cu moartea pre moarte călcând și celor din mormânturi viață dăruindu-le”. 

    Lumânările aprinse sunt simbolul credinței și al vieții veșnice, iar salutul pascal ,,Hristos a înviat!” devine peste milenii un ecou liturgic izvorât din bucuria femeilor mironosițe și, totodată, o mărturisire de credință transmisă din generație în generație. La miezul nopții, cu lumânări în mână aprinse din candela de pe sfânta masă, singura sursă de lumină din întreaga biserică, ce devine simbol al mormântului întunecat în care a fost îngropat Iisus Hristos, slujitorii sfintelor altare îndeamnă credincioșii: ,,Veniți de luați lumină!”. Cu chipurile radioase, însuflețiți de această chemare, cei prezenți primesc lumină din lumina lui Hristos, iar harul Învierii le încălzește inima și le luminează mintea spre trăiri nebănuite ale credinței și iubirii dumnezeiești. Pacea sufletului și veselia duhovnicească domină întreaga atmosfera. Moartea a fost din nou biruită, iar Raiul își deschide și mai larg porțile. 

     Rânduiala tipiconală a slujbei din noaptea Sfintelor Paști prevede ca, după primirea luminii dinaintea ușilor Împărătești, bucuria Învierii să fie binevestită din afara locașului de cult. Astfel, pe esplanada bisericii sau într-un spațiu special amenajat în proximitatea acesteia, preotul rostește un fragment din Evanghelia de la Matei (28,1-16), în care rememorează momentul când femeile mironosițe Îl întâlnesc pe Iisus Hristos cel Înviat și primesc de la Acesta îndemnul de a-L propovădui Sfinților Apostoli: "Atunci Iisus le-a zis: Nu vă temeți! Mergeți și spuneți fraților Mei să meargă în Galileea și acolo mă vor vedea.” (Mt. 28,10) Din lectura Sfintelor Evanghelii cunoaștem că Sfinții Apostoli, dezamăgiți de cele întâmplate odată cu patimile și răstignirea Învățătorului lor, au primit cu reticență vestea învierii Sale din morți. Astfel, Petru și Ioan au alergat la mormânt să se convingă singuri de cele spuse lor de femeile mironosițe; Luca și Cleopa arătau nedumerire și îndoială în discuțiile cu Străinul care li se alăturaseră pe drumul Emausului, iar Toma are nevoie de argumente palpabile pentru a se convinge că arătarea lui Iisus Hristos cel Răstignit și Înviat celorlalți apostoli în lipsa sa este reală. Din acest motiv, Mântuitorul Iisus Hristos, după ridicarea Sa din morți, petrece timp de patruzeci de zile în mijlocul ucenicilor, încredințându-i prin gesturi umane și fapte minunate de adevărul Învierii Sale. Astfel, apostolii devin ei înșiși, din martori ai suferinței și ai deznădejdii, martori ai Învierii Domnului. 

     Primul cuvânt adresat de Iisus Hristos femeilor mironosițe a fost „Bucurați-vă!” (Mt. 28,9). Acest îndemn se adresează tuturor urmașilor lui Adam și este de fapt o invitație discretă la moștenirea Împărăției lui Dumnezeu, care, din momentul acesta, devine din nou accesibilă, moartea fiind biruită pentru totdeauna, iar firea umană reintegrată în starea de har, restaurată după chipul și asemănarea Creatorului său. Bucuria Învierii Domnului este, așadar, o stare firească, concretă și permanentă în Biserica lui Hristos până la sfârșitul veacurilor, indiferent de căderile și patimile membrilor ei, de ispitele aduse de cei din afară sau de vicisitudinile istoriei. Ea se actualizează cu fiecare sfântă taină, dar, îndeosebi, cu fiecare nou botezat, cu fiecare spovedanie și se desăvârșește în Sfânta Liturghie la care se împărtășesc credincioșii. 

* * * 

      În primele luni ale acestui an, ca o plagă, s-a întins asupra întregii omeniri un virus ucigaș, necunoscut până acum, numit de specialiști SARS-CoV-2, care a generat boala numită COVID-19. Existența și răspândirea acestuia la nivel planetar au produs pretutindeni haos si dezechilibre economice, sociale și politice. Lumea întreagă a fost cuprinsă de frică, de suferință și de durere, iar mulți dintre semenii noștri, în urma infectării, și-au găsit sfârșitul. Omul contemporan, total nepregătit, a fost luat prin surprinere și trăiește astăzi drama propriei neputințe. Prins în mrejele secularizării, el vede în boala și suferință doar un obstacol în obținerea fericirii efemere și a bunăstării cotidiene. Goana după cele materiale, căutarea obsesivă a plăcerii și ambițiile de mărire si putere, toate acestea l-au depărtat pe omul de azi de Dumnezeu și i-au întunecat rațiunea, nemaifiind astfel capabil să înțeleagă rostul vieții sale pământești și al încercărilor. Din acest motiv, el si-a pus încrederea în progresele științifice din toate domeniile, inclusiv cel medical, și în sistemele politice care-i garantau un echilibru social. 

    Existenta virusului ucigaș, veștile înspăimântătoare care circulă pe toate canalele mass-media, dar mai ales teama de moarte, toate acestea l-au determinat să conștientizeze neputința științei și a societății de a-i proteja sănătatea și siguranța zilei de mâine. Panicat și dezamăgit, el caută acum disperat soluții salvatoare, ajungând în cele din urmă fie la compromisuri care liniștesc amăgitor conștiința, fie la întrebări existențiale profunde și la la căutarea adevăratului sens al vieții în lumea aceasta. 

    La polul opus, omul credincios știe că boala, durerea și moartea sunt consecințele unei libertăți greșit întrebuințate și ale păcatului care alterează firea umană. Totul, inclusiv boala, se întâmplă în viața noastră prin purtarea de grija a lui Dumnezeu, care, pentru vindecarea omului, a pus la îndemâna Bisericii cele șapte Sfinte Taine. Ele tămăduiesc atât sufletul, cât și trupul. Însă boala sufletului, adică păcatul, este mai gravă decât orice boală trupească, deoarece ne apropie de cea mai înfricoșătoare moarte, cea spirituală, care ne poate despărți de Dumnezeu pentru tot restul existenței noastre. 

    Sărbătoarea Învierii de anul acesta, în mod cu totul excepțional, va avea parte de o desfășurare atipică, prin faptul că, dacă restricțiile impuse de autoritățile statului nu vor suferi modificări ulterioare, slujba va avea loc doar în prezența slujitorilor sfintelor altare, credincioșii fiind nevoiți să rămână la casele lor, evitându-se astfel riscul infectării cu acest virus. Această situație, prin amploarea ei, paradoxală și greu de înțeles, a produs în rândul clerului multă suferință, iar în sufletele bunilor creștini nedumerire, deznădejde și, pe alocuri, revoltă. 

    Paradoxală, fiindcă prezența la slujba Învierii și primirea Luminii dătătoare de viață te pot îmbolnăvi cu un virus mortal. Creștinul trăitor vede în toate voia lui Dumnezeu și poate da un înțeles profund duhovnicesc acestei inedite situații. În primul rând, celor care au tendința de a se revolta asupra autorităților, considerându-le vinovate de această situație, le punem la inimă cuvintele Sf. Pavel către Tit: ,,Adu-le aminte să se supună stăpânirilor și dregătorilor, să asculte, să fie gata la orice lucru bun. Să nu defaime pe nimeni, să fie pașnici, îngăduitori, arătând blândețe-ntreagă față de toți oamenii”. (Tit 3,1-2) 

    Chiar dacă bisericile vor fi goale pe dinăuntru, iar nouă preoților ne vor lipsi chipurile pline de bucurie și de evlavie ale fiilor noștri duhovnicești, nimic nu ne va putea împiedica, nici măcar distanța fizică, să ne rugăm unii pentru alții și să ne exprimam cu toții, din locuri diferite, dragostea față de Mântuitorul Iisus Hristos, căci „Cine ne va despărți pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia?” (Rom. 8,35). Avem șansa, poate unică, împlinind astfel porunca Mântuitorului: ”Unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor.” (Mt. 18,20), să transformăm satul sau orașul în care locuim într-o măreață catedrală, biserica să fie altarul, casele noastre să se înmănuncheze într-un imens naos spiritual, iar cimitirele, locurile de odihnă ale moșilor și strămoșilor noștri, să devină pentru o singură noapte pronaosul tainic al amintirilor și durerilor noastre. 

    De ce să nu devină fiecare căsuță a noastră o biserică vie, în care murmurul rugăciunii curate și imnul Învierii să vibreze la unison în toate inimile, așa cum s-a întâmplat în Egiptul începutului de mileniu II, în timpul unui mare persecutor al creștinilor, califul Al-Hakim bi-Amr Allah (985-1021), care a interzis celor asupriți timp de nouă ani să intre în bisericile lor, până într-o seară, când, umblând pe străzile orașului, a auzit în fiecare casă cum se rugau credincioșii egipteni și, plin de uimire, a exclamat: „Deschideți din nou bisericile și lăsați creștinii să se roage cum vor ei, căci azi am descoperit că, închizându-le biserica din orașele lor, aceasta s-a deschis în fiecare casă!” 

    Poate că fiecare dintre noi, cleric sau mirean, ar trebui să facă o introspecție în sufletul propriu și să caute răspunsul sincer la motivul pentru care Dumnezeu a îngăduit situația aceasta. Oare chiar nu avem nimic să ne reproșăm în relația cu Dumnezeu și cu semenii noștri? De câte ori n-am căutat pretexte, false și viclene, să putem lipsi de la sfintele slujbe, să ne rugăm mai puțin sau deloc, să ne oprim de la săvârșirea păcatului și să amânăm pocăința? Câți dintre noi n-au abuzat de bunătatea lui Dumnezeu și de iubirea Lui? Dacă vom avea smerenie și vom conștientiza că totul în lumea aceasta se întâmplă cu voia Celui de Sus, ne vom strădui să-L primim și anul acesta în inima noastră pe Iisus Hristos cel Înviat în condițiile date, pregătindu-ne ca în anul viitor să-L întâlnim mai profund. 

    Totul capătă sens în viața noastră dacă există credință și dragoste. Numai atunci întristarea se schimbă în bucurie, suferința vremelnică se preface în fericire, durerea se vindecă, iar angoasa din fața morții se risipește și apare realitatea vieții veșnice. Este însă nevoie de credință mărturisitoare, de rugăciune stăruitoare, de pocăință smerită și, mai ales, în timpuri de pace, de prezența la Sfânta Liturghie și împărtășirea euharistică, care este doar o prefigurare a bucuriei plenare din Împărăția lui Dumnezeu, așa cum ne sugerează unul dintre troparele cântate la slujba de Înviere: ,,O, Paștile cele mari și preasfinte, Hristoase! O, Înțelepciunea și Cuvântul și Puterea lui Dumnezeu! Dă-ne nouă să ne împărtășim cu Tine, mai adevărat în ziua cea neînserată a împărăției Tale” (Canonul Învierii, Cântarea a XI-a, troparul al II-lea). 

Protos. Zaharia Curteanu

Exarhul mănăstirilor din cadrul Episcopiei Hușilor și

Starețul Mănăstirii Alexandru Vlahuță, jud. Vaslui

Învierea Domnului în carantină

Am primit un cuvânt foarte frumos de încurajare și meditare cu privire la starea de fapt a acestei perioade de carantină ca urmare a pandemiei de Covid-19 și vreau să îl împărtășesc cu voi.

Cuvinte pentru această perioadă 

   Cu darul lui Dumnezeu iată-ne ajunși la începutul Săptămânii Patimilor Domnului nostru Iisus Hristos. În această săptămână Hristos se dă de bună voie pe mâna răufăcătorilor, a nelegiuiților și a ucigașilor spre a fi batjocorit, răstignit și omorât, ca preț de răscumpărare pentru mântuirea celor ce vor crede în El. Este o săptămână cu o încărcătură spirituală cu totul deosebită, în care Biserica înmulțește rugăciunile, slujbele, iar cântările de o frumusețe aparte par a fi culese din cer. De acestea împărtășindu-se an de an, creștinii îl agonisesc pe Hristos, făcând să sporească în ei lucrarea virtuții, așezarea minții, deprinderea rugăciunii, dobândirea liniștirii, pacea gândurilor, slăbirea patimilor, depărtarea obiceiurilor rele, devenind oameni cu o trăire duhovnicească înaltă.

      În această perioadă însă, am putea spune că înseși creștinii trăitori trec printr-o săptămână a patimilor și aceasta datorită faptului că în urma măsurilor luate de autorități, ei nu vor avea posibilitatea de a participa la viața liturgică, cultică a Bisericii așa cum erau obișnuiți să o facă an de an. Chiar și Taina Spovedaniei și Taina Sfintei Euharistii au devenit greu de realizat, toate culminând cu eventuala lipsă de la slujba de Înviere din noaptea Sfintelor Paști, măsuri ce adună în inima credincioșilor o profundă mâhnire și întristare, dar și nemulțumire. 

     Ca de fiecare dată când se întâmplă ceva „rău”, ceva ce nu concordă cu bunul nostru plac, fie la nivel personal, fie general, cel mai adesea ne punem întrebarea „de ce?”. La cele ce se petrec în prezent, ne întrebăm: de ce se întâmplă toate acestea? De ce să nu putem participa la denii? Sau la slujba de Înviere? Dar oare se întâmplă ceva fără consimțământul lui Dumnezeu? Nu, niciodată! Chiar și cel mai neînsemnat fir de iarbă în ochii omului, la Dumnezeu este știut și face parte din Pronia Sa, având rostul lui. Dacă Dumnezeu are în purtarea Sa de grijă cele mai „mici” lucruri în ochii noștri, pe care noi nici nu le luăm în seamă, cu atât mai mult poartă de grijă de coroana creației Sale, adică de oameni. (vezi predica de pe munte, Matei, cap. V-VIII) 

    Poate că nu ne place ce se întâmplă! De multe ori oamenii, datorită firii căzute, obișnuiesc să ”arunce” vina unul pe celălalt, arătând prin aceasta de fapt o iresponsabilitate! Este de prisos să gândim că autoritățile ar fi de vină, că există interese meschine la mijloc, că acționează organizații sau forțe oculte sau alte lucruri de genul acesta. Adevărul curat îl știe doar Hristos! Nu cred că acesta ar fi lucrul care să ne preocupe și care să ne ”fure” timpul, ci mai degrabă să căutăm să avem ochi a vedea ”mesajul” lui Dumnezeu, ceea ce vrea El de la noi, odată ce a îngăduit să se întâmple toate acestea. Dacă Dumnezeu a îngăduit de multe ori să vină peste noi lucruri ce par ”rele” în ochii noștri, a făcut-o pentru a ne ajuta să ne revenim, întrucât ne îndepărtasem de cărarea mântuirii, rătăcind în felurite chipuri și pierzându-ne în întunericul necunoștinței, uitării și delăsării. Oare astăzi nu este la fel? Nu am lăsat cele duhovnicești și am permis celor lumești să pătrundă în noi până într-atât încât am ajuns să ne temem și de un virus? De ce teamă când credința mută munții, înviază morții, curăță leproșii, vindecă orice fel de boală? De ce, când Hristos ne spune că: „toate sunt cu putință celui ce crede”? 

       Să ne aducem aminte de discuția pe care a avut-o Dumnezeu cu Avraam referitor la cetatea Sodomei, aceasta va aduce un pic de lumină ajutându-ne să vedem mai clar realitatea interiorului nostru. În mila lui, Avraam l-a întrebat pe Dumnezeu dacă ar pedepsi cetatea aflându-se în ea cincizeci de drepți, vrând ca pentru cei cincizeci să fie cruțată toată cetatea, dar nu s-au găsit nici măcar cinci! Și știm ceea ce a urmat... Oare noi cum suntem!?.. Sigur o generație de sfinți nu suntem, ci mai degrabă o mulțime de oameni infestați nu de virusul Covid-19, ci de virusul păcatului, ancorată adânc în cele lumești, în alergătura după cele materiale, în ermetismul egoismului dus la cote înalte, trăind împreună dar străini unul de altul, o mulțime de oameni deconectată de la verticalitatea și frumusețea unei spiritualități pline de Duh Sfânt, de iubire și jertfă pentru aproapele. 

       Este adevărat că atunci când suferim o boală grea și primim medicamente amare, iar uneori foarte amare, deși nu ne plac deloc, le luăm în nădejdea vindecării, iar dacă aceasta se produce, uităm cât de amar a fost medicamentul conștientizând cât bine ne-a adus datorită bucuriei vindecării. Probabil și medicamentul pentru o asemenea stare interioară a societății contemporane este unul mai amar...dar cu siguranță va aduce multă tămăduire. 

       Lui Dumnezeu nu îi sunt străine lucrurile ce se petrec atât la noi în țară cât și pe întreg cuprinsul planetei, dar dacă le îngăduie, să fim convinși că le îngăduie fiindcă prin ele lucrează un bine pentru toți! Nu unul material, nu, ci unul de natură spirituală, unul care este în gândul Lui, care îl împlinește treptat și care este dincolo de ceea ce văd ochii noștri. Dumnezeu se folosește de urât ca să ne deschidă ochii să vedem ce este frumos! 

      Știm că întotdeauna jertfa unora a determinat bunăstarea de mai târziu, de multe ori din toate punctele de vedere, a generațiilor ulterioare. Nu fără înțelepciune s-a zis că: „sângele martirilor, sămânța creștinilor”! Sigur în acele vremuri de mucenicie au fost multe „strigăte” și rugi către Dumnezeu pentru nedreptățile ce se săvârșeau, mucenicind creștinii, cum sigur sunt și astăzi față de aspectele și măsurile coercitive față de Biserică. Dar mucenicii sunt în prezent o valoare inestimabilă a Bisericii, mărgăritare de scump preț, mijlocitori tari pentru toate nevoile noastre, în ciuda faptului că în vremea muceniciei lor, moartea lor părea în ochii oamenilor o mare nedreptate. Nu putem afirma neapărat că în zilele noastre măsurile adoptate de autorități ar lua nuanța unei ostilități vădite față de Biserică, dar în ele se citește clar lipsa de credință, neîncrederea în puterea divină și „înlocuirea puterii dumnezeiești și a purtării de grijă a lui Dumnezeu față de oameni” cu „grija statului față de poporul pe care îl conduce”! 

       Dar cine Îl poate înlocui vreodată pe Dumnezeu? Cine poate să Îl învețe pe El carte? Cine poate să Îi dea sfat Celui Atotștiutor? Cine poate să se măsoare cu Cel ce ține Pământul în mână? Sau cine poate să lupte împotriva Celui ce este Stăpânul vieții și al morții? Se vede că mândria omenească, mândrie ce va fi surpată asemenea cum a fost și cea a lui Lucifer când a căzut din Cer! 

      Aici ar trebui ca omul să se smerească și să dea un pas înapoi, să se lase în grija Celui ce le poate pe toate, pentru că doar așa va ieși mai degrabă din groapa în care singur s-a afundat, iar lucrul ăsta ar trebui înțeles și împlinit și de autorități! Ar trebui să știe că de fiecare dată când s-au pornit furtuni asupra Bisericii lui Hristos, multe dintre ele părând gata să o înghită, Ea a ieșit mai biruitoare și mai triumfătoare, strălucind în haina curățată în viforul încercărilor și că orice luptă și ostilitate a vreunui conducător sau parlament împotriva Bisericii lui Hristos îi va aduce doar cădere și pierzare. 

      Dacă luăm în considerare sfatul marilor asceți ai Egiptului în perioada de început a monahismului: „stai în chilia ta și ea te va învăța toate”, gândesc că și acest „stat în casă” ar fi extrem de folositor în regăsirea de sine, a păcii interioare, a rugăciunii și a aproapelui. Nu știm când ne mai putem întâlni cu o așa perioadă, deci la fel ca o albină care adună cele bune din fiecare floare, să fim înțelepți să câștigăm timpul prin lecturarea Sfintei Scripturi, a Filocaliilor și a Patericului, prin conștientizarea faptului că suntem oameni după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, pentru ca și roadele faptelor noastre să fie asemenea înzestrării date nouă de Dumnezeu. 

        În eventualitatea menținerii restricțiilor de participare la slujba din noaptea de Paști, nu vă faceți griji pentru lumina de la Înviere dacă nu va ajunge la dumneavoastră. Nu pe această lumină trecătoare să punem neapărat accent, ci pe cea a sufletului nostru, pe lumina candelei credinței noastre fiindcă aceea este cea care îi place lui Hristos, după cum El a spus: „foc am venit să arunc pe pământ și cât aș vrea să fie acum aprins”.(Luca, 12,49) 

        Nu vom putea ajunge la biserică, dar nu ne împiedică nimeni să facem biserică în sufletul nostru, nu vom putea merge la slujbă, dar o putem urmări prin intermediul postului Trinitas, nu putem răspunde preotului la ”Hristos a Înviat” rostit de el în biserică, dar îi putem spune lui Hristos din inima noastră ”Adevărat ai Înviat”! Nimeni, nici cele cerești, nici cele de pe pământ și nici cele de dedesubt nu ni-L poate lua vreodată pe Hristos din inimă, și nici nu ne poate împiedica să îl trăim indiferent sub ce jug ne-ar pune. 

      

Cu credință în Hristos și cu multă nădejde în purtarea Lui de grijă să trecem această perioadă, nu încărcându-ne mintea cu tot felul de întrebări prisositoare și tulburându-ne inima căutând răspunsuri la ele, sau ascultând știrile din mass-media și dezechilibrându-ne din pricina lor, ci înmulțind rugăciunea și cultivând cele plăcute Domnului, așteptând vremea când Dumnezeu le va aduce pe toate pe făgașul lor firesc. Amin! 

Protos. Euharist Micu 

Starețul Mănăstirii Bujoreni, jud. Vaslui

Veniți Duminica la Dumnezeiasca Liturghie

Iubiţi credincioşi,

De foarte multe ori vine câte un credincios la mine şi îmi spune:

„Părinte, ce pot face că nu-mi merge bine deloc, cred că am făcături?“.

Şi atunci eu îl întreb:

„Ca să lămurim această problemă a făcăturilor, spuneţi-mi mai întâi dacă mergeţi în fiecare duminică la Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie“.

„Nu, părinte, de ce să mint, că m-ar bate Dumnezeu!“

„Dar  posturile de miercuri şi vineri la ţineţi?“

„Câteodată, foarte rar, doar vinerea.”

„Dar v-aţi spovedit şi v-aţi împărtăşit cel puţin de patru ori pe an, în cele patru posturi mari?“

„Nu, părinte, asta chiar n-am făcut-o din copilărie“.

„Vă rugaţi şi dumneavoastră dimineaţa, la prânz şi seara, când vă aşezaţi şi când vă sculaţi de la masă?“

„O, nu părinte, păi lucrul ăsta nici măcar n-am ştiut că trebuie făcut“.

„V-aţi făcut sfeştenie la casa unde locuiţi măcar o dată pe an?“

„N-am făcut-o niciodată“.

„Aveţi candelă în casă?

„Nu, n-avem candelă“.

„Dar icoane aveţi pe pereţii camerelor unde locuiţi?“

„Nu avem pe pereţi, avem numai din acelea mici, pe care le ţinem în portofel să ne meargă bine“.

Şi atunci i-am spus:

„Iată că nu ai făcături, ci ai puţinătate de credinţă, adică dumneata eşti creştin ortodox doar prin Taina Sfântului Botez, în rest, te comporţi ca şi un păgân care nu vine duminica la Sfânta Biserică, pentru că, de fapt el, nici nu crede în Iisus Hristos“.

Şi, ca să fiu mai clar, iată ce ne îndemnă Sfântul Ioan Gură de Aur:

„Rămâi în Sfânta Biserică Ortodoxă şi nu vei fi trădat de Biserică; iar de fugi din Biserică, nu este vinovată Biserica. Că de vei fi înăuntrul Bisericii, nu intră lupul; iar de vei ieşi afară te va pierde fiara. Nu este de vină stâna la aceasta, ci nerăbdarea şi necredinţa ta; că nimic nu este mai tare decât Biserica. Nădejdea ta să fie Biserica: mânturiea ta să fie Biserica; scăparea ta să fie Biserica, căci este mai înaltă decât cerurile şi mai desfătată decât pământul şi niciodată nu îmbătrâneşte, ci întotdeauna înfloreşte“.

Iată ce se spune într-una din Sfintele Evanghelii: „Atunci, intrând în corabie, Iisus a trecut înapoi şi a venit în cetatea Sa“ (Matei 9:1). Intrând în corabie… Iată şi viaţa noastră – nu este altceva decât o mare,nestatornică, furtunoasă! Nu în zadar se spune într-o cântarebisericească: „Marea vieţii văzând-o înălţându-se de viforul ispitelor, la limanul Tău cel lin alergând strig către Tine: scoate din stricăciune viaţa mea, Mult Milostive!“ (irmosul glasului 6, cântarea a 6-a). Mareapreînchipuie viaţa noastră, iar corabia este simbolul Sfintei BisericiOrtodoxe cu crucea pe catarg şi cu Mântuitorul Iisus Hristos la cârmasufletelor noastre.

Porunca a patra

Moise a primit pe muntele Sinai Tablele legii, adică cele zece porunci dumnezeieşti. Porunca a patra din Decalog spune aşa: „Adu-ţi aminte de ziua odihnei (duminica, ziua Domnului), ca s-o sfinteşti“…. Aşadar, această poruncă ne cere ca în fiecare săptămâână să păstrăm o zi de odihnă închinată cinstirii lui Dumnezeu. A sfinţi ziua de odihna stă în puterea noastră, a fiecăruia, care doreşte să trăiască cu Dumnezeu. Dacă cineva ne-ar întreba: „de când se ţine duminica drept zi de sărbătoare?“, noi ar trebui să-i răspundem aşa: „Creştinii au ţinut duminica drept zi de rugăciune şi de odihnă, chiar de la Învierea Domnului. Iată cum citim în Sfânta Scriptură: „Iar în ziua cea dintâi a săptămânii (duminica), când noi – adică ucenicii – ne-am adunat să frângem pâinea, Pavel, care avea să plece a doua zi, a stat cu ei de vorbă şi şi-a prelungit cuvântul lui până la miezul nopţii“ (FapteleApostolilor 20:7). „Să frângem pâinea“, înseamnă că ucenicii se adunausă săvârşească în fapt Sfânta Liturghie şi să se împărtăşească, în zilele deduminică.

Unde este adevărul, la adeventişti sau la ortodocşi? Care este ziua de sărbătoare şi odihnă: sabatul sau duminica?

Duminica este ziua cinstită de creştini. Este o mare diferenţă între serbarea duminicii – proprie creştinilor – şi odihna sabatului – proprie evreilor. Trebuie să ştim clar că: vinerea este ziua de odihnă a musulmanilor, SÂMBǍTA ESTE ZIUA DE ODIHNǍ A EVREILOR, Duminica – ziua de odihnă şi sărbătoare a creştinilor. Punem o întrebare simplă şi clară: adventiştii din ţara noastră de ce ţin sabatul??? Sunt evrei sau sunt creştini??? Dacă sunt creştini atunci să ţină duminica !!! Adventiştii au început să ţină sabatul după 1846, când „profeteasa“ Hellen White susţine că a primit un mesaj de la Dumnezeu prin care-i poruncea (?!?) să restituie „adevărata zi de odihnă“ adică Sabatul. Trebuie menţionat că până în 1846 adventiştii au serbat, ca toţi creştinii, ziua de duminică.

Şi atunci, ce i-a determinat oare pe adventişti să revină la Sabat? Hellen White este cea care i-a convins pe adepţi să ţină Sabatul motivând că Hristos, care a venit „în duh“ în 1844, nu a venit în trup pentru că nu este ţinută adevărata zi de odihnă (?!?). După aşa-zisa „revelaţie“ a Hellenei White, o parte din adventişti părăsesc cultul şi formează grupul adventiştilor reformişti. Adepţii care au acceptat revenirea la Sabat s-a numit „adventişti de ziua a şaptea“ (A.Z.Ş.) sau adventişti sabatişti.

Dovezi bilice ale consacrării duminicii ca zi de sărbătoare

1. Dumnezeu-Tatăl a creat lumea şi prima zi a creaţiei este duminica (Facerea 1:1-5).

2. Dumnezeu-Fiul a înviat a treia zi din morţi tot duminica (Matei 28:1).

3. Dumnezeu-Duhul Sfânt s-a pogorât peste Sfinţii Apostoli la Rusalii tot duminica (Fapte 2:1 4).

Privind cu atenţie cele trei puncte de mai sus despre lucrarea Sfintei Treimi, observăm cu uşurinţă că Duminica e zi de bucurie în care prăznuim:

► ZIDIREA LUMII de către Dumnezeu-Tatăl;

► RǍSCUMPǍRAREA ei prin Dumnezeu-Fiul;

► SFINŢIREA LUMII prin Dumnezeu-Duhul Sfânt.

DUMINICA A SǍVÂRŞIT HRISTOS LUCRǍRILE SALE MÂNTUITOARE:

◙ Duminica – Mântuitorul investeşte pe Sfinţii Apostoli, prin viu grai şi prin pogorârea Sfântului Duh asupra lor, cu harul apostolesc, preoţesc şi al duhovniciei (Ioan 20:21-23).

◙ Duminica – se arată lui Luca şi lui Cleopa, săvârşind prima Euharistie în ziua Învieri în faţa lor şi îi împărtăşeşte în Emaus (Luca 24:13-31).

◙ Duminica – se arată celor şapte apostoli la Marea Tiberiadei (Ioan 21:1-22).

◙ Duminica – se arată lui Iacov, tuturor apostolilor şi „la cei peste cinci sute de fraţi“(1Corinteni 15:5-7).

◙ Duminica – s-a arătat Sfântului Apostol Toma (Ioan 20:24-29).

◙ Duminica – s-a făcut cea mai mare descoperire a lucrurilor care sunt în cer şi care au să vină, în vremea Sfântului Apostol Ioan (Apocalipsa 1:10).

◙ Duminica – Sfinţii Apostoli săvârşeau Sfânta Liturghie (Fapte 20:6-7; 1Corinteni 16:1-2).

Sfântul Apostol Pavel  le-a grăit evreilor din vremea sa despre „Noua zi de odihnă“, lucru care desigur este valabil şi pentru noi, cei deastăzi: „Căci dacă Iosua le-ar fi adus odihnă, Dumnezeu n-ar mai fi vorbit, după acestea, de o altă zi de odihnă. Drept aceea s-a lăsat altă zi de odihnă poporului lui Dumnezeu (Evrei 4:8-9). Se poate vedea foarte clar, că sâmbăta a existat ca zi de odihnă pentru evrei, dar poporului lui Dumnezeu (creştinilor) i s-a lăsat altă zi de odihnă: duminica.

autor Preot Ioan

Cuvânt la Învierea Domnului - Pr. Calistrat Chifan

"Cerurile după cuviință să se veselească și pământul să se bucure."

Hristos a Înviat!

Pentru toată lumea creștină, astăzi cetatea Sfântă a Ierusalimului este îmbracata in lumină: „Veniți de luați lumină!”, „Lumina lui Hristos luminează tuturor”!

„Acum toate s-au umplut de lumină: și cerul și pământul și cele de dedesubt. Deci sa praznuiasca toata faptura Invierea lui Hristos, intru care s-a intarit.” – Slujba Invierii

„Aceasta noaptea de mântuire si stralucita mai inainte fiind vestitoare a zilei celei purtatoare de lumina a Invierii lui Hristos” – Slujba Invierii.

Lumea este luminată și sfințită în acest praznic al praznicelor și sărbătoare a sărbătorilor în care Hristos a ieșit din mormânt ca un mire, El fiind Paștele lui Dumnezeu cele mântuitoare.

Astăzi calea Adevărului este Lumină, lumina sfântă a cunoașterii de Dumnezeu, calea pe care Dumnezeu-Omul ne-a arătat-o de pe pământ la Cer si de la mormantul de viata datator la Tronul Tatălui.

Calea de la mormântul gol la Scaunul Tatălui, este cale a desăvârșirii firii omenești odihnită în veșnicia Celui Veșnic: „Pe scaun ai fost cu Tatăl, toate umplându-le Cela ce ești necuprins.”

Strigătul de bucurie tainică în calvarul și durerile Crucii „Săvârşitu-s-a” Ioan 19-30, este in fapt implinirea actului de mantuire. Iata-ne in odihna Domnului, iata-ne la masa cu Hristos cel Inviat in Imparatia lui Dumnezeu.

Acum Hristos este Împărat și Domn al Cerului și al Pământului, El fiind „Cel prin care toate s-au facut” - Simbolul Credintei, astfel blestemul mortii celei veșnice devine somn dulce și întâlnire cu Hristos. I Tesaloniceni 4:13

Iadul s-a golit de toți morții veacului și „celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit" – Matei4:16 – iar cei tinuti in legaturile iadului spre lumina se grabeau, cu picioare vesele, laudand pe Hristos, Pastele cele vesnice – Penticostar.

Astăzi se risipește noaptea despărșirii de Dumnezeu și răsar zorile împăcării cu Cerul, astăzi toată făptura se bucură că a Înviat Hristos din mormânt.

Astazi Preacuratul Sange a lui Hristos da girul Duhului, in dealul Golgotei spaland crestetul lui Adam, care le primeste pe toate deopotriva: paternitatea dupa Duh si filiatiea dupa zidire. Hristos recunoaste in Adam tot neamul omenesc cel cazut odinioara, prin ispitire, in gradina raiului.

Adam primeste astfel Botezul pocaintei, deopotriva prin lacrimile varsate pe pamant si in Iadul vesnic, pana la venirea lui Hristos, dar si prin Botezul Duhului Sfant primit la Rastignire prin apa cursa din coasta lui Hristos, care-i spala pacatul neascultarii din rai. „Sa nu intorci fata Ta de la sluga Ta, cand ma necajesc. Ia aminte spre sufletul meu si-l mantuieste pe el.” – „Cantecul de jale a lui Adam”

Astazi Adam primeste pe Duhul Sfant prin spalarea, dar si prin adaparea crestetului din sangele lui „Adam cel nou” - Hristos cu Duh datator de viata. – I Corinteni 15:45

Astazi Adam gusta dulceata dumnezeirii adapandu-se, „nu cu apa din piatra stearpa facuta cu minuni”, ca evreii odinioara in pustie prin proorocul Moise, ci Adam bea astazi din izvorul nestricaciunii, care adapa toata faptura. - Penticostar

Adam primeste sangele Stapanului in dar, pentru multa lui sete de Dumnezeu in pantecele Iadului, avand nadejdea venirii lui Hristos.

Astazi Adam simte parfumul florilor din Rai, pe care nu l-a mai uitat niciodata, astazi simte din nou prin Euharistia tainica a Cerului, dulceata pomului vietii pe care candva l-a ignorat intinzandu-si mana in pomul cunoasterii celei fara har - „binele si raul”.

Descoperirea rautatii umane se arata in tabloul sinistru al Golgotei, unde omenirea, propria Lui zidire, isi arata ura si dispretul fata de dumnezeirea Stapanului, cerand rastignirea lui Hristos si alegand intunericul pacatului in simbolul lui Baraba, talharul-eliberat.

Oamenii fug de puterea Adevarului si a Vietii, fug de Calea luminoasa ce duce la scaunul Tatalui si astazi, in veacul nostru, ca si atunci lumea striga in disperare: „Rastigneste-L! Rastigneste-L!” – Ioan 19:6

Adam simte eliberarea de intunericul iadului prin lumina Duhului Sfant si prin mana calda intinsa spre el, ce a fost pironita si scaldata in sange. In aceasta atingere Adam traieste dragostea tainica si nemarginita a lui Hristos si tot dorul lui Dumnezeu pentru el, dor pentru Adam cel cazut in moarte si stricaciune, care acum aduce viata prin Adam cel Nou cu Duh datator de Viata.

Sufletul adamic gusta din nou scanteia de viata ce i-a fost suflata la zidire lui si impreuna cu Eva se ridica prin Hristos pentru a simti din nou primavara raiului dintru inceputuri, cand in racoarea serii auzea glasul lui Dumnezeu prin Rai. - Facere 3:8

Acum Adam vede lumina, vede Lumina Lumii, vede pe Cuvantul Intrupat caruia ii recunoaste glasul din Rai de demult: „Adame unde esti?” - Facere 3:9

Vede fata catre fata pe Stapanul Hristos, prin crucea dusa de talhar, Hristos fiind Pomul Vietii in chip umbros.

Adam ar imbratisa Crucea cu dor, dar este coplesit de dragostea si frumusetea chipului dumnezeesc a lui Hristos.

Adam vazandu-L pe Hristos inviat, vede in sine chipul dupa care el a fost zidit, icoana chipului dumnezeiesc. Facere 1:26.

Parfumul duhovnicesc al raiului linisteste sufletul lui Adam, Eva nu mai plange, caldura Duhului datator de viata o Noului Adam-Hristos, o copleseste ca si atunci cand a fost plasmuita din coasta lui Adam.

Eva asculta cuvinte neintelese despre ea, din gura lui Adam cel cu suflet viu, pe care Fecioara Maria i le-a talcuit prin propria viata de smerenie si ascultare fata de Dumnezeu – Luca 1:38, Fecioara Maria fiind Eva cea Noua: Mireasa Tatalui, Biserica Duhului Sfant si Maica Fiului cel Vesnic din Tata mai inainte de toti vecii. – Ioan Damaschin

Avea nevoie Cuvantul Hristos de sangiurile aceluiasi neam a lui Adam ca sa-l sfinteasca, sa-l jertfeasca, ca dar de pret si rascumparare pentru multi, mai presus de pretul mirului de ingropare varsat de pacatoasa.

Sange care sa-l spele pe Adam si Eva si tot neamul omenesc de pacatul mortii vesnice si al neascultarii ca sa poata sa invieze si sa straluceasca in lumina Slavei Dumnezeiesti. De aceea primeste chipul de rob prin Intrupare din sangiurile Fecioarei Maria. Luca 1:35

Acestea toate sunt taine revelate ale lumii ceresti catre lumea pamanteasca, ale lui Dumnezeu catre om: „Cel ce mananca Trupul Meu si bea Sangele Meu are viata vesnica la judecata nu va veni ci s-a mutat din moarte la viata” Ioan 6:56

Aceasta-i rostul tainei Intruparii, tainei Nasterii, sensul mortii si invierii lui Hristos „pentru noi oamenii si a noastra mantuire” Simbolul Credintei. Aceasta este ziua care a facut o Domnul sa ne bucuram si sa ne veselim intru ea. Psalmul 117:24

In ziua a saptea Dumnezeu S-a odihnit peste creatia Sa, dand randuiala tuturor lucurilor Sale, prin revarsarea Duhului Sfant - Facere 2:2-3 „Şi a sfârşit Dumnezeu în ziua a şasea lucrarea Sa, pe care a făcut-o; iar în ziua a şaptea S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut. Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că într-însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut şi le-a pus în rânduială.”

Astazi la Inviere Hristos vesteste lumii prin ingeri ca omul intra in bucuria vietii celei vesnice, „acum toate s-au umplut de lumina si cerul si pamantul si cele de dedesubt” – Slujba Invierii - aratand zorile zilei a opta ale nesfarsitei Slave Dumnezeiesti – „Imparatia Mea nu este din lumea aceasta” Ioan 18:36

Vedem in taina Invierii, bucuria celor pamantesti si veselia celor ceresti, toate intrand in odihna vesnicului Dumnezeu, Evrei 4:3,10-11.

„Aceasta aleasa si sfanta zi” este Praznicul Invierii, „cea dintai zi a saptamanii, imparateasa si doamna, praznic al praznicelor este, si sarbatoare a sarbatorilor, in care binecuvantam pe Hristos in veci, si ne binecuvantam in lumina Invierii Sale” – Slujba Inverii

Ospatul Stapanului, masa cereasca, Euharistia liturgica vesnica, hrana omului indumnezeit vine sa sature si sa adape toata faptura cu rodire de viata: „sa ne curatim simtirile si sa vedem pe Hristos stralucind cu neapropiata Lumina a Invierii. Si cantandu-I cantare de biruinta, luminat sa-L auzim zicand: „Bucurati-va!” - Penticostar

Bucurie se face ingerilor care vor vedea „taina cea din veac ascunsa” Efeseni 3:9, plinindu-se astazi la Scaunul Tatalui, prin firea omeneasca indumnezeita prin care a biruit moartea si iadul.

Bucuria slavitului Praznic al Invierii sa fie binecuvantare cereasca pentru toata faptura crestina impacata cu Dumnezeu, prin cele sapte Sfinte Taine ale Bisericii, prin lumina invataturilor Duhului Sfant din tezaurul Sfintelor Scripturi si prin pazirea sfintelor porunci dumnezeiesti.

„Aceasta este ziua pe care a facut-o Domnul să ne bucurăm și să ne veselim întru ea.”

HRISTOS A ÎNVIAT!!!

Părintele Calistrat, Mănăstirea Sfântul Ioan Teologul – Vlădiceni, Iași

Hristos a înviat!!! - nu iepurașul s-a ouat...

Tradiția vopsirii în roșu a ouălor 

    Simbolistica oualor de Pasti trebuie cautata inainte de nasterea lui Hristos, in timpuri stravechi. Oul era dat in dar, fiind considerat simbol al echilibrului, creatiei, fecunditatii, simbol al vietii si al reinnoirii naturii, obiceiul vopsirii lui fiind intalnit la chinezi cu doua mii de ani inainte de Hristos. Obiceiul colorarii oualor s-a transmis crestinilor si este inca practicat mai ales la popoarele Europei si Asiei. Spre deosebire de alte tari ale Europei, unde obiceiul s-a restrans sau a disparut, la romani a inflorit, atingand culmile artei prin tehnica, materiale, simbolica motivelor si perfectiunea realizarii. Folclorul conserva mai multe legende crestine care explica de ce se inrosesc ouale de Pasti si de ce ele au devenit simbolul sarbatorii Invierii Domnului. Una dintre ele relateaza ca Maica Domnului, care venise sa-si planga fiul rastignit, a asezat cosul cu oua langa cruce si acestea s-au inrosit de la sangele care picura din ranile lui Iisus. Domnul, vazand ca ouale s-au inrosit, a spus celor de fata: „De acum inainte sa faceti si voi oua rosii si impestritate intru aducere aminte de rastignirea mea, dupa cum am facut si eu astazi”. 

   

Culoarea rosie cu care le vopsesc crestinii la Pasti, reprezinta pe de o parte focul, cu puterea lui purificatoare, dar si sangele lui Iisus care s-a scurs pe cruce pentru mantuirea lumii. Ciocnitul oualor semnifica sacrificiul divinitatii primordiale si se face dupa reguli precise: persoana mai in varsta (de obicei barbatul) ciocneste capul oului de capul oului tinut in mana de partener, in timp ce rosteste cunoscuta formula “Hristos a inviat”, la care se raspunde “Adevarat a inviat”. 

    Sfânta Tradiție, completând textele biblice în privința restului vieții pe pământ a Sfintei Maria Magdalena, ne spune că după marele eveniment al Cincizecimii, Sfânta, plină de Duhul Sfânt, a fugit din Ierusalim cu destinația Roma, care pe atunci era reședința imperială, ca să propovăduiască Evanghelia lui Hristos. Când a ajuns acolo s‐a prezentat mai întâi la Împăratul Tiberiu ca să‐i binevestească acestuia mesajul Învierii. 

    Cu privire la vizita Sfintei Maria Magdalena la împăratul Tiberiu, există diferite tradiții. Una dintre acestea este identificată în izvoare de învățatul ieromonah athonit al sec. al XIX‐lea, Hariton Duhovnicul (1836‐1903), și e cuprinsă în Viața Sfintei pe care a alcătuit‐o el însuși, spunând următoarele: „Sfânta a vindecat ochii bolnavi ai împăratului de atunci, Tiberiu, prin mântuitorul nume al Domnului nostru Iisus Hristos. Când a văzut aceasta, Împăratul s‐a minunat tare. De aceea a întrebat‐o cine este ea, și cine este Iisus Hristos. Sfânta a început să‐i povestească toate cele despre Mântuitorul Hristos până la răstignirea Lui și Înviere. Luminată fiind de Dumnezeu, a găsit un mod minunat vrednic de notat, nou și foarte potrivit pentru a arăta Învierea lui Hristos cea de viață dătătoare. A vopsit în roșu trei ouă spre dovedirea sângelui vărsat de Mântuitorul Hristos și pentru bucuria Învierii lui Hristos, și a oferit aceste ouă Împăratului zicându‐i: «Hristos a Înviat!» În continuare a zis împăratului că prin acele trei ouă îi arată sângele mântuitor al lui Iisus Hristos pe care l‐au vărsat iudeii și ighemonul Pilat, precum și mesajul plin de bucurie al Învierii lui Hristos. Când Împăratul a auzit acestea s‐a mâniat foarte și a trimis scrisori în Ierusalim chemându‐l la judecată pe Pilat și pe arhierei. Când aceștia au venit la Roma nu l‐au mai găsit în viață pe Tiberiu († 37), ci pe urmașul lui, Caligula († 41).” Hariton Duhovnicul spune că arhiereii au fost omorâți, iar Pilat a fost exilat în Vienna Galiei și acolo s‐a sinucis." (Ieromonahul Theologos Simonopetritul, Sfânta Maria Magdalena - Sfântul odor al Mănăstirii Simonos Petras, Editura Doxologia. 2015, p. 61) 

    Acest obicei e singurul acceptat de Biserică, doar ca simbol al învierii și nu ca scop în sine. "Culoarea tradițională cu care se vopsec ouăle de Paști este cea roșie datorită simbolismului ei. În ultimii ani se manifestă însă o tendință, din ce în ce mai prezentă, de a fi vopsite în fel de fel de culori, care de care mai pestrițe, plus că a mai apărut și moda lipirii de abțipilduri (niște kitsch-uri). Cel mai potrivit ar fi să ne limităm la vopsirea în culoarea roșie, ca formă de respect față de Patimile și Învierea Domnului, față de tradiția Bisericii și, până la urmă, față de bunul-gust. Nu aș numi ouăle colorate în fel și chip, neapărat o insultă la adresa credinței creștine (cine face acest lucru nu îl face cu o intenție vădită de a fi contra tradiției ci mai degrabă din necunoașterea simbolismului ouălor roșii, din dorința a impresiona prin frumusețea ouălor vopsite, din obișnuință, etc.) însă cu siguranță sunt foarte, foarte departe de simbolul Învierii Domnului." Pr. Andrei Atudori 

Bâlciul de Paște 

   Următorul articol, al Părintelui Eugen Tănăsescu, este preluat în întregime de pe site-ul Doxologia. 

    Încă odată, Hristos este aproape dat afară din propria-i sărbătoare. Ca și la Crăciun, când Nașterea Domnului este sufocată de Moși Crăciuni, reni, globulețe, luminițe etc., iată că și Învierea Domnului începe să fie sufocată de același spirit de bâlci, care parazitează Sărbătoarea tot așa cum, odinioară, iarmarocurile de Sărbători se pripășeau pe lângă lăcașele de cult, transformând creștinismul într-un carnaval. 

   1. Oul. Incontestabil simbol al vieții, oul a intrat în tradiția populară a Învierii prin diverse legende privind colorarea oului în roșu, culoarea sângelui Mântuitorului. Următoarea fază a evoluției oului a fost încercarea de a-l încreștina prin încondeiere a lui cu diverse motive religioase, născându-se astfel o amplă cultură internațională a oului încondeiat. Din păcate, există și tendința contrară, a oului-discotecă, colorat în diverse culori sau desenat cu diverse motive nereligioase. 

     2. Iepurele. Simbol mai degrabă al virilității, decât al vieții, iepurașul păgân apare în ținuturile germanice pe la 1500, ca o transformare magică făcută de zeița Easter asupra unei păsări rănite, în iepure care putea depune ouă, pe care le colora și le dăruia zeiței binefăcătoare (observați cum oul colorat este împrumutat în cultura germanică). Pentru că nu prea avea haz povestea, marketingul i-a băgat iepurașului pe gât și capacitatea de a face cadouri la copii, pentru a emoționa și a stimula cumpărăturile. Din acest moment, iepurașul a început să crească în importanță, astăzi devenind un iepuroi batjocoritor la adresa Paștelui, în care doar naivii mai cred că e simbol al vieții. Vorba unui prieten: mama este simbolul vieții (Eva – mama vieții), dar niciodată nu i-aș spune mamei că-i virilă ca un iepure. 

     3. Mielul. Este singurul animăluț nevinovat care are își justifică oarecum teologic prezența în Sărbătoare. Spun „oarecum”, pentru că vorbim despre o metaforă transformată în realitate prin trei argumente. Venită direct din tradiția Paștelui iudaic, tradiția sacrificări mielului (primul argument) a intrat și la noi, uneori cam forțat, pentru că nu toți apreciază gustul mielului, deși gospodinele au inventat diverse rețete care să-i mai „îndulcească” gustul. În creștinism, însă, Unul singur este Mielul cel sacrificat pe nedrept, Iisus Hristos. Desigur, Hristos este Mielul cel Pascal, care s-a jertfit pentru păcatele lumii (al doilea argument). Această metaforă s-a îmbinat însă cu tradiția creștină a agapelor frățești (mesele de după Liturghie, în care creștinii descopereau semnificația comunitară a mesei, ca act social), în care orice mare sărbătoare creștină atrage după sine și firești pregătiri cu „alese bucate” (al treilea argument). Astfel, nevinovata ovină a ajuns subiect de tranzacție comercială, iar pe cale de consecință, catalizator al consumerismului de tip religios. 

     4. Luminițele. N-am înțeles de ce ne trebuiau și luminițe de Paști. Dincolo de motivul unor contracte publice, probabil că explicația ar fi nevoia de a face vizibile și noaptea simbolurile marketizate ale Sărbătorii. Este paradoxal (dacă nu ipocrizie de-a dreptul) faptul că printre toate aceste figurine împodobite cu LED-uri, nu se găsește ceva care să te ducă cu gândul la Hristos, sărbătoritul zilei. Ca și la Crăciun, avem de-a face cu o supraexpunere a formelor, în lipsa fondului esențial: Învierea lui Hristos. Nici o figurină legată de semnificația religioasă a sărbătorii, nici măcar un mesaj. Mesaj??? A, stați așa... 

     5. Mesajul pascal. Ce-ar fi o sărbătoare fără urare?! Mesajul este esențial în astfel de situații, așa cum, în presă, titlul face audiența. Așa că încă de la origini, Paștele creștin a avut un mesaj clar: Hristos a Înviat! A apărut apoi și răspunsul de tip adeziune: Adevărat a Înviat!, care creștina comunicarea din societate. Cum însă creștinismul nu pare să mai fie astăzi „la modă”, mesajele pascale au început să sufere translații, uneori comice, alteori triste. Să luăm câteva situații, mai frecvente: a) Indiferent de ce sărbătorim, avem cvasi-prezentul „Sărbători fericite”. Chiar dacă nu știm ce sărbătorim, importantă e fericirea nu?! De preferat fericirea proprie, care în consumism se traduce mai mult prin „a avea” (cumpărături și cadouri) și mai puțin prin „a fi” tu însuți fericirea altora. Situația s-ar mai ameliora prin introducerea divinului în mesaj: ce ziceți de „Sărbători binecuvântate”? b) „Paște fericit” este adaptarea cronologică a mesajului de mai sus. Are și o replică tăioasă, dar comică: „Paște tu!”. Asta arată că translarea semnificației unui mesaj poate funcționa în orice sens. Tendința de a obține fericirea cu orice preț nu este sănătoasă. Pentru că nici fericirea nu e ceea ce pare la prima vedere. De pildă, dacă ne uităm în textul creștin al „Fericirilor”, vom fi zguduiți sufletește: cum să obții fericirea din necazuri, lipsuri, nedreptăți?! Uite că, prin Cruce, se poate. Dar cui îi mai pasă de Cruce? Nici Crucea și nici măcar un simplu mesaj creștin nu au avut loc între luminițele pascale. c) Mesajele pascale „prefabricate”. Pentru că unor creștini le este pur și simplu rușine să-și afirme credința printr-un mesaj de tip religios, au apărut „urările prefabricate”, care au conținut divers, numai religios nu. Unele sunt atât de „haioase”, încât transformă Sărbătoarea în bășcălie: „Paşte, mielul fericit, oul şade înroşit, de ruşine s-a scumpit, iar iubitul iepuroi să v-aducă euroi, fericire, sănătate, mult noroc şi spor la toate. Paşte fericit!” (nefericită inspirație de a alătura „iubit” și „iepuroi”); „De Paşte te provoc la un concurs de spart ouă. Am o presimţire că voi fi cel mai bun sau că te voi lăsa să câştigi, dacă iepuraşul mă va umple de generozitate şi compasiune! Ce zici? Te bagi?”; jignitorul „Simte-te bine de Paşte şi înfruptă-te cu bucate. Bucură-te ca daltonistul când vede ouă colorate” sau grețosul „Eu zic să te aşezi la masă, mănâncă cu multă pâine, nu cred că poţi să-ţi dai seama dacă-i miel sau dacă-i câine”. Ce să mai zic aluzia la drog (nu drob): „Să paştem cât de mulţi, să paştem toţi de-o dată, chiar dacă iarba nu-i legală, măcar e tolerată”. 

    Dragii mei, toate acestea se întâmplă însă din cauza unei mari și universale confuzii. Aceea de a crede (sau a ne lăsa păcăliți) că în mijlocul sărbătorii suntem noi. Că noi suntem centrul universului, că totul ni se cuvine și că trebuie să ne iubim doar pe noi. Este adevărat că Hristos S-a Răstignit și a Înviat pentru noi. Este la fel de adevărat că Învierea este dragoste absolută (inițial, despre asta am vrut să scriu), pentru că, prin Înviere, Hristos ne-a dat puterea de a crede că moartea e doar un fleac, un somn de moment, peste care vom trece spre viața cea veșnică. Cui i-ar place să știe că, după ce moare, dispare? Cine poate accepta că existența lui va deveni, într-o zi, nimic? Ce om, bucurându-se de viața aceasta, ar fi în stare să grăiască senin „vreau în neființă”? Ce necazuri sau dureri pot fi atât de mari, încât să nu-ți dorești să trăiești și după ce vor trece? Cine poate iubi moartea? De altfel, credința în Înviere este singura capabilă să alunge teama universală de moarte. Învierea este singura punte care ne trece în siguranță peste hăul morții, de care mulți se tem. Învierea este, astfel, dovada faptului că Dumnezeu ne iubește atât de mult, încât nu ne lasă să dispărem în neantul morții. 

    Evanghelia ne asigură că „Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”. Dar tot atât de adevărat este că nu trebuie să facem confuzie între iubirea de sine și iubirea de aproapele. Dacă Dumnezeu ne-a iubit, Înviind pentru noi dintr-o moarte în care judecata nedreaptă îl trimisese, atunci și noi suntem datori să ne iubim unii pe alții. De altfel, Dumnezeu nu ne cere imposibilul, nu ne cere să nu ne mai iubim, ci cere un lucru drept: să iubim pe aproapele „ca pe noi înșine”. Nu vă iubiți pe voi înșivă peste măsură. Pentru că, altfel, ajungeți la egoism, lăcomie desfigurare, autodistrugere. Nu iubiți să fiți în mijlocul Sărbătorii, în mijlocul atenției sau în fruntea tuturor, pentru că astfel cădeți pradă idolatriei de sine. Și chiar dacă, în ochii voștri, vi se pare că sunteți dumnezei, fără Dumnezeu cel Înviat nu veți învia vreodată. 

    Refuzați gândul că puteți învia fără a Răstigni mândria, mama egoismului și a lăcomiei. Refuzați a crede că Paștele este doar ce pui pe masă sau ce ai în cont, doar iepurele sau oul, doar luminițele sau mesajele pascale. Paștele e mai mult de atât. Este o trecere („pesah” = trecere în ebraică), o transfigurare a iubirii: de la iubire de sine, la iubire de aproapele. Lumea noastră va fi mai luminoasă, dacă Lumina din noaptea Sfântă aprinde în noi iubirea pentru celălalt. Altfel, ne vom năpusti lacomi asupra Sărbătorilor, luptându-ne și sfâșiindu-ne între noi pentru nimicuri colorate sau senzații gustative. A învia înseamnă a-ți iubi aproapele ca pe tine însuți. 

    Treziți-vă și ieșiți din bâlciul pascal al iubirii egoiste de sine. Hristos a Înviat! Tu, cititorule, ai înviat?