Împărtășania "aseptică" și Dumnezeul "de unică folosință"

    Împărtășania "aseptică" e unul din colectivismele seculare ale ordinii de azi... Viața e emoție. Dar și rațiune. Trebuie să ne deprindem să ne cultivam, din cand in cand, ratiunea, ca sa stim sa ne gestionam mai bine emotiile. Ca să nu avem numai reacții "emotionale" și atât... 

     Iată, să facem un exercițiu de gândire critică. Un exercițiu de care mass-media, presa, televizorul ne-au dezobișnuit de mult, învățându-ne să gândim uniform, global și... la fel. Dar dacă nu reînvățăm să gândim cu mintea noastră dată de Dumnezeu, cu rațiunea noastră profundă, cu "a cui" altă rațiune vom gândi...? Cu rațiunea lumii fără Dumnezeu. Sau, mai exact, cu rațiunea "dumnezeului" lumii fără Dumnezeu - dacă se poate spune așa. Ceea ce este o alternativă teribilă, pentru orice fiu și fiică a Creatorului. 

     Cu toții am auzit de ultimele măsuri, "recomandări" impuse de Institutul Național de Sănătate Publică pentru redeschiderea bisericilor și accesul la slujbe după 15 mai. Cele mai multe rezonabile, cumva, în conditiile actuale. Dar printre ele, clauza draconica: "recomandarea" să "evităm Împărtășania dacă nu se pot asigura lingurițe și pahare de unică folosință...". În fapt, ce ni se propune/dispune prin această formulă soft? Ni se propune/dispune ca noi să ne raportăm la Trupul și Sângele Domnului - în care credem ca medicament al vieții veșnice - de pe poziția celui care, de principiu, nu crede! Cu alte cuvinte, suntem invitați ca în fața unui act de cult sacramental, miraculos, liber și asumat, să adoptăm poziția celui secular care nu crede și nu participă la el. Iar aceasta e o încălcare explicită a principiului autonomiei și libertății cultelor față de stat, consfințită de Legea 489/2006, ca și o încălcare a libertății de conștiință, statuată de art. 29 din Constituția României. 

     Și ce ni se propune/dispune să încalcăm, mai exact? Nimic mai puțin decât mărturisirea de credință pe care o facem înainte de Împărtășire ("cred, Doamne, și mărturisesc, ca acesta e însuși Preacurat Trupul Tău și acesta e însuși scump Sângele Tau..."), ca și cea de conștiință când ne împărtășim în auzul cuvintelor: "Trupul lui Hristos primiți și din izvorul cel fără de moarte gustați...". 

    Și de ce ar trebui să ne deranjeze schimbarea ritualului "exterior", dacă noi, cei care credem, primim, în fapt, același conținut euharistic? Pentru că valoarea acelui conținut, oferit prin forma exterioară (modul de Împărtășire) este alienată sau negată cu totul. Ritualul "exterior" al Împărtășirii (potir și linguriță unică) trebuie să exprime valoarea de conținut a Împărtășirii, adica comuniunea din același Trup și Sânge. Dacă eu nu mai sunt lăsat prin ritualul exterior să exprim conținutul Tainei, să-l arăt, să-l sugerez, să-l ofer ca mesaj... atunci ce rămâne din mesaj pe de-a întregul? Căci Tainele nu pot fi despărțite de mesajul și simbolul lor. În fapt asta înseamnă "profanarea" Tainelor - privirea Tainelor din perspectiva celor "profani". La fel ca și cerința de a "demonstra" ca Împărtășania nu produce îmbolnăvire (ceea ce așa și este, vezi studiile și cazul slujitorilor cu IPS Pimen), care este viciată în premisele ei. 

    La un nivel mai adânc, ce idee ni se introduce în subconștientul nostru? Ideea că ordinea religioasă, ritualul de credință trebuie făcut "aseptic" după modelul lumii seculare în care trăim. Că miracolul trebuie sa fie "sigur"... Și aici vine ideea cea mai insidioasă. NI SE DĂ VOIE SĂ CREDEM ÎN ÎMPĂRĂȚIE, ATÂTA TIMP CÂT ÎMPĂRĂȚIA E DUPĂ CHIPUL LUMII ACESTEIA. Fiecare dintre noi putem sesiza potențialul teribil al acestei idei... La un nivel mai juridic, să zicem, al libertății de conștiință, suntem obligați să luăm "Medicamentul" ca și când n-am crede în el. Și aici e încălcarea libertății și a suveranității noastre ca ființe. 

      Noi nu impunem altora să creadă în puterea vindecatoare a acestui medicament, prin urmare nici să se împărtășească cu el. Dar nu putem accepta să ni se impună nouă, celor care credem, viziunea celui care nu crede și nu participă la Împărtășire. Asta e definiția încălcării autonomiei și libertății de cult, și a negării unui mod de viață religios și asumat. În fapt, aici e "colectivismul" secular de care vorbeam. Nimeni nu mai e lăsat să fie ceea ce este, nici măcar în viața lui religioasă, în comunitatea lui publică/privată dacă nu se aliniază la ordinea seculară a lumii, devenită "ordine publică". 

     Dacă credem că aici pierdem numai noi, creștinii practicanți, ne înșelăm. Nici alții nu ar trebuie să se bucure de "răul" nostru... Pentru că libertatea care ni s-a luat nouă azi, li se va lua, mâine, lor. Oricât de religioși sau nereligioși am fi, vin "colectivisme" peste noi care ne omogenizează pe toți. Același gen de "colectivisme" din care a venit și cel cu Împărtășania aseptică: vaccinarea obligatorie, 5G-ul, educația sexuală obligatorie în școli etc. etc. Toate sunt paradigmele ideologice ale noii ordini în care trăim, care pe omul credincios nu-l va lăsa să fie credincios, iar pe omul "liber-cugetător" nu-l va lăsa să "cugete" decât în tiparele ordinii noi: Statul și legea devin noul Dumnezeu și singura autoritate morală, reflexivă și de conștiință. Ai voie să ai conștiință, atâta timp cât "conștiința" ta e seculară, uniformă cu a celorlalți și, mai ales, supusă. 

     Există legături tainice între noi ca societate, dincolo de biologic. Există un "aluat" comun în noi care ne facem să ne simțim un Trup și o Prezență. Există legături nevăzute care fac ca ce aleg unii să sufere și alții. Dacă noi, poporul, acceptăm, rând pe rând, toate celelalte colectivisme seculare (vaccinarea obligatorie, 5G, educația sexuală), atunci preoților și ierarhilor le va fi foarte greu să nu accepte acest "colectivism" al Împărtășaniei aseptice. Pentru că și ei sunt oameni și moștenesc și ei fricile, insecuritatile și vulnerabilitatile noastre ca popor. De acasă, de la mama, de la tata, de la societatea întreagă... 

     Cu fiecare compromis care se mai face în societatea noastră românească (85% teoretic ortodoxă), ceva se inchirceste și se incuibeaza în sufletul lor. O nouă frică, o nouă nesiguranță. Așa a lăsat Dumnezeu, în înțelepciunea Lui, să fim tari sau slabi unii împreună cu alții. Dacă cădem, să cădem împreună. Ca să nu ne putem ridica decât împreună. Și dacă vrem Superumani, să știm că Superumanii își iau, intr-un fel, puterea de la popor. Ca apoi să poată fi puternici pentru popor. Sa-i linistim, sa-i încurajăm, să le spunem ca suntem cu ei. Fiindcă preoții și călugării sunt printre cei mai atacati si disprețuiți oameni din această țară. De ani de zile. Să nu credem că asta nu lasă urme în suflet, chiar și la cei mai tari... E Crucea noastră, dar n-o putem duce fără încurajarea poporului. Fără să fim încurajați să suferim ce suferim, fiindcă dragostea poporului, ca trup al Bisericii, e cu noi. Fiindcă oricine - privat mult timp de dragoste, barfit, dispretuit - devine o umbră din omul care-a fost. Și din cel care ar fi putut să fie... 

    Să fim curajoși împreună. Să ne apărăm libertatea împreună. Și să (re)învățăm să gîndim critic împreună. Religioși sau mai puțin religioși. Pentru că nimeni nu ajunge la potențialul lui de om adevărat și împlinit atunci când se lasă strivit de "colectivismele" lumii fără Dumnezeu. Acea "colectivitate" ne va face mereu să ne simțim singuri. Dar comuniunea cu un Cer deasupra - și, cine știe, poate și un Creator - ne va face să ne simțim cu toții, ca chipuri ale aceleiași Persoane. Și părti din aceeasi Fericire. 

     În afara împărtășirii nu există Biserică. Ți-o poate spune orice babă neînvățată. În niciun sens și în niciun chip, oricâte interpretări omenești am dori noi să găsim. Au știut-o bunicii bunicilor noștri. Au auzit și părinții noștri ceva, dar s-a diluat în cei 50 de ani de comunism. Știm și noi. Însă doar știm. Pentru că în realitate, foarte puțini dintre români ne împărtășim cu Viața din Potir. 

    Fără a apela la generalizări masive, TRĂIM O DRAMĂ A EUHARISTIEI în poporul nostru. O criză a Împărtășirii. Preferăm surogatele. Ne înghesuim pe la Aghezmuri, la miruri de la Ierusalim, la alte uleiuri de prin candele de aiurea, pâinici „sfințite” și lumini miraculoase, dar ne ferim de POTIR. Este o realitate și nu trebuie negată. Conștientizată, da, pentru că am ajuns timpul ca în anul 2020, drama Euharistiei să se adâncească atât de mult încât Statul, să propună „evitarea” Împărtășirii și să ofere „rețeta” administrării unui Dumnezeu de unică folosință . 

    Chiar dacă comunicatul din această seară sună politic corect, drept „recomandări” și „precauțiuni speciale”, nu sunt nimic altceva decât zorii unei noi provocări Euharistice. O dramă a Euharistiei. Din a cărei amăreală vom gusta cu toții. 

     Deși suntem cetățeni a unei alte Împărății, noi puținii creștini, câți mai suntem ai Domnului, trăim vremelnic și în împărăția lumii. În mod normal, nu ar trebui să se amestece una cu alta, precum uleiul și apa. Din motive bine știute de către unii, un compromis mic aduce întotdeauna o presiune mare, s-a ajuns ca paharul astăzi să ne fie tulbure. Apă cu ulei. Normalitatea – apă și ulei. În cazul nostru cineva le agită să devină una. 

    Dar UNA este doar Biserica. Stâna lui Dumnezeu, dacă valul de progreșiști ne tot numesc „oi” și alte necuvântătoare. Și, ca în orice stână, avem de „baci” pe Hristos, iar de câinii vrednici nu ducem lipsă. Avem și rețeta de caș. Ce se cheamă Teologie Liturgică. O adevărată știință internațională. Cu nume grele. Cu milioane de pagini redactate în cel mai științific mod, cu reviste internaționale, așa cum este genetica pentru Medicină. Așa ne este nouă și Liturgica. Ce ne spune și la ce folosește? Pe scurt, pentru toți, ne transmite cum să-L slăvim pe Dumnezeu în rugăciunea noastră. Pentru fiecare cuvințel din slujbele noastre, avem o istorie, avem o explicare practică ce ne răspunde la întrebarea: „de ce s-a ajuns la acest rezultat? Cultul Bisericii, cu precădere, dumnezeiasca Liturghie, este un organism viu. Ca o ființă vie. Ce se mișcă necontenit de 2000 de ani. Însă organismul acesta viu cel îl numim viața Ortodoxiei, nedespărțită de credincioși, are ca baston de sprijin, tocmai această Liturgică. Fără baston nu se poate. Ne putem împiedica. Știința aceasta s-a născut cu mult timp înainte ca statului național român să-i dea mustățile. Și pe lângă baston, ființa aceasta vie, mai are la subraț o carte ce se cheamă Liturghier. Cea mai veche carte tipărită la noi, la români. De la Macarie, la Coresi, Dosoftei, Varlaam, părintele Vintilescu și Ene Braniște, Liturghierul este poate cartea care a păstrat cea mai mare unitate din toate timpurile. 

    De 512 ani, la noi, la români, nimeni nu a îndrăznit să se amestece în regulile Bisericii. Nici turcii, nici vremelnicii greci, nici austriecii sau ungurii, nici măcar tovarășii comuniști. Dar ce sunt mulțimea anilor, experiența istoriei sau ce valoare mai are istoria culturii pentru valul progresist de astăzi? Trotinetele la putere. Și sloganurile… Așa cum nimeni nu se amestecă în legile Statului, în medicația propusă de către doctor, în procedura de stingere a incendiului pentru pompieri, așa, nicio autoritate lumească nu are dreptul să ne spună cum să ne împărtășim la Dumnezeiasca Liturghie. Din palmă, din Lingurița Euharistică, direct din Potir, modul împărtășirii noastre, este doar treaba Bisericii. Exclusiv. Ce are la îndemână o adevărată știință – Liturgica. 

    „A se evita” oferirea Euharistiei este certificatul de comă indusă a Bisericii În toată nebunia pandemiei, bucuria deschiderii bisericilor în România ne este tuturor Înviere. Poate, știe Domnul, de ce noaptea ce ar trebui să ne fie luminoasă, ne este doar noapte. Pentru că autoritatea, legiuitorul, cu un deget ne-a dat, ce era de fapt un drept al nostru și cu toată mâna ne-a luat mult și bine. 

    Drama cea mare nu sunt cei 8 metri pătrați – știm creștini ce ar sta și într-un picior ca un cocostârc, doar, doar să participe la Liturghie, ci formularea tristă și amară „a se evita” oferirea Euharistiei. Din acest motiv, „câți mai suntem credincioși” așa cum îl întreabă Arhiereul pe diacon la începutul Liturghiei, trebuie să spunem din toți plămânii că „FĂRĂ LITURGHIE ȘI EUHARISTIE NU EXISTĂ BISERICĂ.” 

    Nu există „evitare”! Dacă acceptăm „evitarea” vom intra în moartea clinică a Bisericii, ne vom semna singuri certificatul de comă indusă a Bisericii! Și cine știe, dacă și când ne vom mai trezi din comă? NU, de 1000 de ori. 

    Vinovații? Noi ne suntem, pentru că „am relaxat”, tot este un cuvânt la modă astăzi, evlavia Euharistică. Am făcut Euharistia „borș cu mămăligă” – vorba scumpului moș Cleopa din cerdacul Sihăstriei ori pișcot de luat printre zâmbete și ghionturi la Cununie, acolo unde altă dată era o Euharistie întreagă. Am lăsat să ne împărtășim „de patru ori pe an, în cele patru posturi, ori doar în cel al Păresimilor” – frază ce trebuie decupată din Învățătura de Credință și așezată în lada istoriei. Câți ne mai suntem, să ne fim doar în jurul Potirului. Fără a accepta „evitări”. Ci doar „atrageri” la Hristos, Calea, Adevărul și Viața noastră! 

 Ierodiacon Iustin T.

Ce e Euharistia? 

      În 2000 eram la Praga, într-un proiect european. Am participat la o Mesă protestantă. La sfârșitul slujbei, am vorbit cu "preoteasa" reformată, în sacristie. În timp ce vorbeam, femeia a luat potirul cu vin care fusese la slujbă și l-a vărsat în chiuvetă. Am izbucnit în lacrimi. Și eu și ceilalți doi ortodocși. Apoi ne-am liniștit. Vinul ăla nu era Sfântul Sânge, nu fusese o Liturghie, doamna aia n-avea har și succesiune apostolică, nu era preot. Era doar un simulacru simbolic, o amintire a Cinei celei de Taină, un ritual sec. 

      În Biserica Ortodoxă, Sfânta Euharistie este Dumnezeu Însuși, Trupul și Sângele lui Hristos, Hrana cea nemuritoare, Izvorul vieții, Iubirea infinită, Rădăcina umanității, Capul Bisericii, Crucea plină de Sângele lui Dumnezeu. Pentru ea ne dăm viața, postim, ne spovedim, ne rugăm, ne pregătim, o primim cu lacrimi, nu scuipăm, nu sărutăm nimic în acea zi, preoții consumă cu sfințenie toată Euharistia care rămâne după toți oamenii. 

     Ea e Viața lui Dumnezeu intrând în sângele nostru. De aceea nu putem s-o aruncăm cu plasticul de unică folosință, nu putem s-o dezinfectăm, că arde universul cu focul iubirii Celui răstignit, nu putem s-o dăm celor nepregătiți că e Foc din cer care devine suferință veșnică oamenilor care o batjocoresc. 

     Și vă mai spun ceva: noi stăm toată ziua la sfat cu Dumnezeul cerurilor și știm care e sfârșitul celor care ne prigonesc. Dar totuși, din iubire de oameni, ne cucernicim și îi rugăm să nu se arunce în iezerul cel de foc.

Necunoscut

Vrem spitale...

Am primit pe Whatsapp următoarea povestire; nu știu dacă este adevărată sau ficțiune, dar mesajul este valabil.
Nu are titlu, așa că mi-am permis să îl pun eu. La sfârșit e semnat de autor.
Lectură plăcută!

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale.

Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte.

La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany, în care totul funcționează perfect, unde construcția de spitale nu este împiedicată de construirea de biserici. Încântarea i-a fost pe măsura așteptărilor când a pășit în Düsseldorf. Tocmai se dărâma o biserică din centrul orașului.

– Aici este cu adevărat o societate normală, comunică Roxana prietenului său la telefon. Abia aștept să vii să vezi în sfârșit ce înseamnă normalitate. În România nu o să avem niciodată această șansă. Astăzi am fost martoră la un gest firesc într-o societate în care rațiunea primează superstiției. A fost dărâmată o catedrală chiar sub ochii mei. Pe acel loc vor apărea construcții cu adevărat utile.

Prietenul îi împărtășea opiniile. Roxana era extrem de mulțumită de modul în care funcționau lucrurile. Se simțea apreciată și răsplătită pe măsură. Ardoarea cu care muncea zilnic peste 12 ore o epuiză însă curând. Devenea tot mai mai slăbită.

– Sunt deosebit de încântată de tot ce am învățat și învăț. Sunt însă tot mai obosită. Nu mai am răbdare să ascult pe nimeni. Am impresia că e totuși prea mult, se plângea Roxana prietenului ei.

–  Nu te lăsa chiar acum. Profită de tot timpul care ți-a mai rămas. Apoi te vei întoarce și vei pune în practică toată experiența acumulată acolo, îi răspunse Paul.

Roxana a cedat la un moment dat după atâtea ore de lucru în spital, după atâtea cursuri de perfecționare, după atâtea discuții interminabile înainte și după serviciu în cadrul colegiului medical. Dormea doar patru ore pe noapte, iar mintea îi era încărcată de problemele pacienților, de grija hârtiilor, de teama de a eșua, de lipsa prietenilor, de presiunea unei noi zile în care trebuia să dea randament desăvârșit pentru a susține sistemul perfect.

– Domnule doctor, aș dori să stau de vorbă cu dumneavoastră despre câteva probleme persoanale, se adresă Roxana celui mai bun doctor din clinica la care lucra.

– Cu cea mai mare plăcere. O să vă fac o programare, răspunse scurt domnul Schmidt.

– Am nevoie urgentă de ajutorul dumneavoastră. Vă rog să mă primiți cât puteți de repede, insistă Roxana.

– Nicio problemă. În 3 săptămâni, pe 12 februarie, ora 11:30. Vă aștept, răspunse doctorul și se grăbi la vizita medicală.

Roxana simțea că i se năruie ultima speranță. Nu mai avea deloc liniște. Trupul îi tremura de oboseală. Nu mai putea asimila nimic, nu mai putea gândi, nu mai putea închide niciun ochi noaptea.

– Fă-ți programare la un alt doctor, o sfătuia Paul. Nu se poate să nu fie undeva cineva cu care să vorbești despre aceste probleme.

– Am sunat la toate clinicile de psihiatrie. Nu există niciun loc liber. Sunt toate ocupate, răspunse cu glas stins Roxana.

–  Mai încearcă, sunt convins că vei reuși. Am încredere, o încurajă Paul.

Roxana sună peste tot, dar nu găsi posibilitatea unei programări urgente. Încercă ultima variantă și sună la cea mai nouă clinică.

– Bună ziua. Mă numesc Roxana Pintilescu și sunt doctor psihiatru la clinica din Holthausen. Aș dori o programare la clinica dumneavoastră.

– Pentru un pacient de-al dumneavoastră?

– Eu sunt pacientul. Aș dori să încep o terapie cu domnul doctor Fisch.

– Din păcate, domnul doctor Fisch nu mai face programări până anul viitor în martie. Vă recomand însă clinica din Grafenberg. Se va deschide în două săptămâni.

– Nu se poate nici cu internare? întrebă Roxana.

– Internare? Nu ați citit în ziar că nu mai sunt paturi la psihiatrie?

Roxana trânti receptorul dezănădjuită. După atâtea telefoane nu găsi un loc la un cabinet de psihoterapie și nici măcar la spital, ea care îngrijea cu atâta devotament pacienții cu afecțiuni psihice. Nu îndrăznea să se ducă la colegii ei. Îi considera pe toți incompetenți în afară de doctorul Schmidt. Nici nu voia să își prescrie singură un tratament. Avea nevoie să vorbească. Știa foarte bine că sufletul nu îl poți trata cu pastile.

Se anunță bolnavă la serviciu și se hotărî să facă o plimbare prin Düsseldorf. Mergea și nu știa pe unde o poartă pașii. Avea sentimentul că nu a fost niciodată pe acolo, deși fusese de mult ori prin centrul orașului. La un moment dat zări o catedrală la intrarea căreia se afla o placă pe care scria: Parohia Ortodoxă Română Düsseldorf. Își făcuse curaj și intră în catedrală. Întâmplător acolo era părintele Macarie care împacheta diferite lucruri.

– Măcar aici este cineva cu care pot vorbi în limba mea, se gândi Roxana.

Se așeză în ultima bancă. Pe bancă zări o carte a părintelui Paisie Aghioritul. O deschise la întâmplare și ochii i se fixară pe niște cuvinte care o făcură să tresară: „Fără duhovnici buni bisericile se golesc şi se umplu psihiatriile, închisorile şi spitalele”. Ceva îi atinsese inima și o făcu să se ridice și să intre în vorbă cu părintele căruia îi relată stările prin care trecea. Părintele o asculta cu atenție și nu scotea niciun cuvânt. Pe măsură ce vorbea, Roxana se simțea tot mai bine, mai eliberată. După ce povesti tot ce avea pe suflet, îi mulțumi părintelui și îi dădu o carte de vizită.

– Mă bucur să mai putem vorbi. Aș dori să mai vin, dacă se poate, spuse Roxana cu glas înveselit.

– Cu mare drag, doamnă doctor Pintilescu. Sunați-mă când simțiți nevoia, îi răspunse părintele.

– Eu aș dori să ne întâlnim față către față aici la biserică. Îmi face mult mai bine să vorbesc personal cu dumneavoastră, replică Roxana sătulă de telefoane.

– Cu mare drag, însă așa cum vedeți noi împachetăm lucrurile întrucât trebuie să părăsim această biserică.

– De ce trebuie să părăsiți această biserică? se miră Roxana. E o catedrală impresionantă.

– Această catedrală în care am fost găzduiți va fi demolată. Din păcate, deocamdată nu mai avem unde sluji, răspunse părintele trădându-și îndurerarea.

Roxanei nu îi venea să creadă. Cum să se dărâme o catedrală în care un om făcea o lucrare atât de mare? Cum să fie dat afară un om care îi adusese atâta mângâiere? Cum să fie alungat singurul om care și-a făcut timp să îi asculte durerea? Era uimită, mâhnită, revoltată.

de pr. Iosif-Cristian Rădulescu

Tehnologia ochiului și teoria evoluționistă

Un alt subiect care rămâne fără răspuns în cadrul teoriei evoluţioniste se referă la  calităţile  excelente  de percepţie ale urechii şi ale ochiului. Înainte de a trece la studiul ochiului în sine, haideţi  să  răspundem  pe scurt la întrebarea: „Cum anume vedem?“ Razele de  lumină  ce  provin  de la un obiect cad pe retina ochiului. De aici, aceste raze de lumină sunt transmise sub forma unor semnale electrice de către celule şi ajung la o zonă de dimensiuni mici din partea din spate a creierului, numită centrul vederii. După o serie de procese, aceste semnale electrice sunt  percepute  de  acest centru de pe creier sub forma unei imagini. Iar acum, având acest suport tehnic, haideţi să ne gândim puţin.

Creierul este izolat de lumină. Aceasta înseamnă că în interiorul creierului este întuneric total, iar lumina nu ajunge la locaţia unde este situat creierul. Locul denumit centrul vederii este un loc complet întunecat, unde lumina nu ajunge niciodată; ar putea să fie chiar cel mai întunecat loc pe care l-aţi cunoscut vreodată. Cu toate acestea, în această beznă neagră se observă o lume strălucitoare, luminoasă.

Imaginea formată înăuntrul ochiului este atât de clară şi de distinctă, încât nici chiar tehnologia secolului al XX-lea nu a fost capabilă să o obţină. Spre exemplu, uitaţi-vă la cartea pe care o citiţi, la mâinile care o ţin, apoi ridicaţi privirea şi priviţi în jur. Aţi mai văzut o asemenea imagine clară şi distinctă în orice alt loc? Nici chiar cel mai performant ecran de televiziune produs de cel mai mare producător de televizoare din lume nu vă poate oferi o asemenea imagine clară. Aceasta este o imagine tridimensională, color şi extrem de clară. Vreme de mai bine de 100 de ani, mii de ingineri au încercat să atingă această claritate a imaginii. Au fost construite fabrici, s-au descoperit noi idei, s-a efectuat foarte multă cercetare, s-au făcut planuri şi proiecte, toate pentru a atinge acest deziderat. Şi din nou, uitaţi-vă la ecranul televizorului şi la cartea pe care o ţineţi în mână. Veţi observa că există o foarte mare diferenţă de claritate şi precizie. Mai mult decât atât, ecranul televizorului vă arată doar imagini bidimensionale, în schimb, cu ochii voştri puteţi avea o perspectivă tridimensională, care să prezinte şi adâncime. Atunci când priviţi cu atenţie, puteţi chiar să
observaţi că imaginea de pe ecranul televizorului este uşor neclară.

Dar aceasta, o întâlniţi oare şi la ochii voştri? Cu siguranţă nu.

Vreme de mulţi ani, zeci de mii de ingineri au încercat să construiască un televizor tridimensional şi să atingă claritatea vederii ochiului. Şi, deşi s-a construit un sistem de televiziune tridimensional, acesta nu se poate vedea fără a folosi nişte ochelari speciali; mai mult decât atât, aceasta este o tridimensionalitate artificială. Imaginea de fundal este mai neclară, iar imaginea din faţă are aparenţa unui montaj pe hârtie. Nu s-a reuşit niciodată producerea unei imagini clare
şi bine conturate precum cea a ochiului. Atât în cazul aparatelor foto, cât şi în cazul televiziunii, există o mare diferenţă în ceea ce priveşte calitatea imaginii.

Evoluţioniştii susţin că mecanismul care produce această imagine clară şi bine conturată s-a format accidental. Acum, dacă cineva v-ar spune că televizorul din camera voastră s-a format accidental, şi că toţi atomii săi constituenţi s-au grupat pur şi simplu formând acest aparat ce produce această imagine, ce aţi crede? Cum anume pot să facă aceşti atomi ceea ce mii de oameni nu sunt capabili?

Timp de aproape un secol, zeci de mii de ingineri au studiat şi s-au străduit în laboratoare cu tehnologie performantă şi în mari complexe industriale, folosind cele mai sofisticate aparate, şi cu toate acestea tot ceea ce ei au reuşit să realizeze a fost tehnologia vizuală din zilele noastre.

Dacă un asemenea aparat, care produce o imagine mai primitivă decât cea a ochiului, nu s-a putut forma accidental, este mai mult decât evident că ochiul şi imaginea percepută de ochi nu putea nici ea să se formeze accidental. Căci ochiul necesită un proiect mult mai detaliat şi mai miraculos, şi de asemenea şi Creaţia, comparativ cu proiectul unui televizor. Proiectul şi Creaţia unei imagini atât de clare şi de bine definite îi aparţine lui Dumnezeu, Cel care are putere asupra tuturor lucrurilor.

Aceeaşi situaţie apare şi în cazul urechii. Urechea externă preia sunetele disponibile prin intermediul pavilionului urechii şi le direcţionează spre urechea mijlocie; apoi, urechea mijlocie transmite vibraţiile sonore, intensificându-le; urechea internă trimite aceste vibraţii creierului, traducându-le în semnale electrice. Şi, la fel ca în cazul ochiului, actul de a auzi se finalizează în centrul auzului, situat pe creier.

O situaţie similară cu cea a ochiului este adevărată şi în cazul urechii. Şi anume, creierul este izolat de sunet la fel cum este izolat şi de lumină. Prin urmare, nu contează cât de mult zgomot este afară, în interiorul creierului este o tăcere deplină. Cu toate acestea, creierul este capabil să perceapă cele mai fine sunete. În creierul vostru, care este izolat fonic, puteţi auzi simfoniile interpretate de o anumită orchestră, şi de asemenea zgomotele dintr-un loc aglomerat. Cu toate acestea, dacă la un anumit moment s-ar putea măsura nivelul sunetului din creierul vostru, aţi putea să vedeţi că acolo domneşte o linişte deplină.

Haideţi acum să comparăm din nou calitatea superioară şi tehnologia avansată ce este prezentă la nivelul urechii şi al creierului, cu tehnologia produsă de fiinţele umane. La fel ca în cazul imaginii, s-au cheltuit zeci de ani de eforturi în încercarea de a crea şi a reproduce un sunet cât mai fidel faţă de cel original. Rezultatul acestor eforturi sunt aparatele de înregistrare, sistemele de înaltă fidelitate şi sistemele de detecţie a sunetelor. În ciuda tuturor acestor tehnologii şi a miilor de ingineri şi de experţi care au lucrat în acest scop, nu s-a putut obţine niciun sunet care să aibă aceeaşi claritate şi distincţie precum cel perceput de ureche. Gândiţi-vă la cele mai performante sisteme Hi-Fi produse de cele mai mari companii din industria muzicii. Chiar şi în cazul acestor aparate, atunci când se înregistrează, o parte din sunetul iniţial se pierde; de asemenea, atunci când porniţi o aparatură Hi-Fi, întotdeauna se aude un fâşâit înainte ca muzica propriu-zisă să înceapă. Cu toate acestea, sunetele percepute cu ajutorul tehnologiei trupului uman sunt extrem de clare şi de distincte. O ureche umană nu percepe niciodată sunetul însoţit de un fâşâit adiţional sau de paraziţi atmosferici, aşa cum se petrece în cazul aparaturii Hi-Fi; urechea percepe sunetul exact aşa cum este el, clar şi distinct. Şi aşa au stat lucrurile încă din ziua în care omul a fost creat.

Pe scurt, tehnologia din trupul nostru este cu mult superioară tehnologiei produse de om prin folosirea informaţiei acumulate, a experienţei şi a oportunităţilor. Nimeni nu ar afirma vreodată că un sistem Hi-Fi sau un aparat foto a apărut accidental. Şi atunci, cum se poate afirma că tehnologiile care există în organismul uman, şi care sunt superioare celor inventate de om, ar fi putut apărea drept rezultat al unui şir de întâmplări denumite evoluţie?

Este evident că ochiul, urechea şi chiar şi alte părţi ale trupului uman sunt produsul unei Creaţii superioare. Şi acestea sunt indicaţii extrem de precise ale Creaţiei unice şi fără egal a lui Dumnezeu, a cunoaşterii şi puterii Sale eterne.

Motivul pentru care am menţionat aici exemplele legate de simţul văzului şi al auzului este incapacitatea evoluţioniştilor de a înţelege evidenţa Creaţiei, deşi este atât de limpede. Dacă, într-o bună zi, îi veţi cere unui evoluţionist să vă explice cum anume a putut să apară accidental o asemenea structură excelentă precum cea a ochiului şi a urechii, veţi vedea că el nu va fi capabil să vă dea nicio replică rezonabilă sau logică. Chiar şi Darwin, în scrisoarea sa către Asa Gray, din 3 aprilie 1860 scria că „simplul gând la ochi îi dădea frisoane“, confesându-se asupra disperării evoluţioniştilor în faţa extraordinarei Creaţii a organismelor vii.

Articol preluat de pe Facebook, grupul Ateismul religia ignoranței.

Zeitgeist - un film ateist antihristic

Documentarele “Zeitgeist. The Movie” (2007) şi “Zeitgeist: Addendum” (2008) au stârnit o mare furtună şi controversă în lume, căci ele  prezintă un atac la adresa formelor de organizare politică, socială şi  financiară ale lumii de astăzi, lansat în numele unei dezvoltări  naturale a umanului, lipsite de restricţii, în solidaritate cu mediul  înconjurător. “Zeitgeist. The Movie”, mai poartă şi subtitlul  de “What does Christianity, 911 and The Federal Reserve all have în  common?”, punând sub semnul întrebării fundamentele creştinismului,  negând originalitatea şi istoricitatea lui Iisus Hristos.

Cele trei părţi principale ale filmului “Zeitgeist. The Movie” tratează pe rând problema creştinismului, a atacurilor de la 11  septembrie şi a sistemului financiar ce guvernează azi SUA şi întreaga  lume. În acest articol, vom analiza doar partea ce vizează creştinismul.  Ca sursă de informare am folosit fragmente dintr-o lucrare a dnei Lect.  Dr. Alină Pătru, la care au fost adăugate observaţii proprii.

Principalele idei false din Zeitgeist

Regizorul acestui film, Peter Joseph, afirmă că Soarele a fost  venerat din cele mai vechi timpuri şi, împreună cu celelalte corpuri  cereşti, a fost în foarte multe culturi obiectul personificării şi al  mitizării cu scop religios. Un exemplu de zeu solar este Horus, din  mitologia egipteană, despre care aflam din film că ar fi fost zeul solar  al Egiptului în jurul anilor 3000 î.Hr. Personalitatea sa este descrisă  în amănunt: “Horus s-a născut în 25 decembrie din fecioară  Isis-Meri. Naşterea lui a fost însoţită de apariţia unei stele în  răsărit, pe care au urmat-o trei regi, dorind să îl adore pe salvatorul  nou-născut. La vârsta de 12 ani, Horus a fost un dascăl prodigios, la 30  de ani a fost botezat de Anup şi apoi şi-a început activitatea publică.  El umbla însoţit de 12 discipoli, săvârşind minuni, vindecând bolnavi  şi mergând pe apă. Horus e cunoscut sub multe nume, cum ar fi Adevărul,  Lumina, Fiul uns al lui Dumnezeu, bunul Pastor, Mielul lui Dumnezeu şi  multe altele. După ce a fost trădat de Tifon, Horus a fost crucificat,  îngropat pentru trei zile şi apoi a înviat”.

În schema lui Horus sunt apoi încadrate multe alte zeităţi, fiecare  preluând unele din caracteristicile acestuia. Sunt descrişi pe scurt  Attis din Frigia, Krisna din India, Dionisos din Grecia şi Mithra din  Persia. Apoi sunt pur şi simplu enumeraţi alţi 40 de asemenea “mesia  solari”, printre care şi un anumit “Xamolxis din Tracia”, sau  “Învăţătorul divin al lui Platon” sau “Monarhul universal al sibilelor”.  În final e prezentat “cel mai recent dintre ei”, Iisus Hristos, şi  anume prin notarea aceloraşi trăsături care au fost evidenţiate şi în  cazul personalităţii lui Horus.

Caracterul Iisus e privit ca “un hibrid literar şi astrologic”, “un  plagiat al zeului solar egiptean Horus”. Şi alte istorisiri biblice,  precum cele legate de potop sau de Moise, legiuitorul, sunt văzute la  rândul lor a fi forme de plagiat. Biblia este “un hibrid astro-teologic  şi literar, la fel ca şi aproape toate miturile religioase dinaintea  ei”. Lipsa mărturiilor istorice despre Iisus Hristos îi conduc pe  autorii filmului la concluzia că acesta nici nu ar fi existat. “Realitatea  este ca Iisus era zeitatea solară a sectei gnostice creştine, şi, la  fel ca toţi ceilalţi zei păgâni, era o figură mitică. Stăpânirea  politica a încercat să îl istoricizeze pe Iisus, pentru a obţine mai  uşor controlul social”, se afirmă în documentar. Această stare de  fapt a început odată cu decretele lui Constantin cel Mare şi a continuat  cu politica Vaticanului, până în ziua de astăzi.

Cât de reale sunt cele afirmate în documentar? Să le luăm pe rând şi  vom observa că toate sunt nişte minciuni ordinare.

1) Sursele acestor informaţii  sunt obscure şi nerelevante.

Dacă ne uităm la sursele informaţiilor prezentate în documentar, vom  observa că acestea se bazează pe istoric obscuri, nerecunoscuţi în  comunitatea ştiinţifică. Frapează faptul că în lista nu apare nici un  istoric al religiilor consacrat (ca de exemplu marele nostru Mircea  Eliade). Să fim serioşi: cine a auzit de Gerald Massey, Edward  Carpenter, Thomas Doane, Manly P. Hall sau S. Acharya? Nici dracu’.  Primii patru dintre ei au activat la finalul secolului al XIX-lea şi  începutul secolului al XX-lea. Lucrările citate ale acestora au fost  publicate în primele decenii ale secolului al XX-lea. Nu e de mirare că  ele au ecou abia acum? Iar ultimul, S. Acharya, a scos în 1999 o carte  senzaţională “The Christ Conspiracy” (1999), care are o  credibilitate academică zero!

2) Descrierea personalităţii lui Horus se fundamentează pe textele lui  Gerald Massey (1828-1907). Paralelismul propus de acesta între  Horus şi Iisus este amendat chiar în populară enciclopedie Wikipedia. În  articolul dedicat lui Massey se poate citi: “Opera sa, care  schiţează comparaţii între religia iudeo-creştină şi cea egipteană, este  desconsiderată pe scară largă în domeniul egiptologiei moderne şi nu  este menţionată în Enciclopedia Oxford a Egiptului Antic sau în alte  lucrări moderne de egiptologie.”

Totuşi, Massey nu a fost un egiptolog calificat şi opera să nu a fost  niciodată recunoscută în domeniul egiptologiei, iar ideile sale au fost  văzute ca teorii extremiste cărora le lipsea suportul critic. Massey a  fost de asemenea teozof, teoriile lui susţinând de multe ori concepte şi  idei teozofice. Iar teozofia e doctrina inventată de celebra Madame  Blavatsky (citiţi mai multe aici Madame  Blavatsky, mare ocultistă sau doar o spioană?, în  care există un ghiveci de hinduism, buddhism şi spiritism conţinând  toate temele subculturii, întotdeauna seducătoare pentru toţi cei care  sunt gata să creadă orice, numai să fie contrariul a ceea ce li s-a spus  la şcoală. Dacă mai spunem că Gerald Massey a fost şi francmason, cred  că ne putem da seama de “credibilitatea” sa.

3) Principalele minciuni din documentarul “Zeitgeist: The Movie”:

a) Horus ar fi fost născut dintr-o virgină, ca şi Iisus. Afirmaţia  e o prostie enormă. Legenda naşterii lui Horus e următoarea: Horus s-a  născut din Isis care s-a autofecundat cu un falus de aur. Asta pentru ca  Osiris (soţul ei, care de altfel îi era şi frate) fusese omorât de Seth  şi nu i s-a mai putut găsi “instrumentul” printre cele 14 bucăţi în  care fusese tăiat.

b) Horus ar fi fost botezat de către…”Anup Botezătorul”. E  incredibil cât de departe se poate ajunge cu imaginaţia omenească. Nu  există nicio sursă credibilă care să arate că ar fi existat vreun “Anup  Botezătorul”.

c) Horus ar fi mers pe apă şi ar fi vindecat persoane. O  altă minciună imensă. Într-adevăr, Horus a săvârşit unele minuni, dar  nu a mers pe apă sau ar fi înviat morţii. Nici n-a scos demonii din  oameni.

d) Horus ar fi avut 12 discipoli. Ce mai contează  încă o minciună în plus, lângă atâtea altele? Nu există nicăieri nicio  referinţă serioasă cum că Horus ar fi avut 12 discipoli.

e) Horus ar fi fost crucificat! Incredibil…asta e  cea mai mare minciună din toate timpurile. Nu scrie absolut nicăieri  acest lucru.

f) Horus ar fi înviat. Regizorul Peter Joseph face  confuzie cu Osiris, căci el este singurul zeu egiptean care a înviat  (dar ce mai contează încă o prostie în plus?). La o examinare mai atentă  a poveştii învierii lui Osiris, cu cea a lui Iisus, vom observa că  existe diferenţe majore. Osiris nu a înviat propriu-zis, ci a condus în  regatul morţilor. Aşa cum scria teologul Roland de Vaux: “Ce  înseamnă că Osiris a înviat? Pur şi simplu că, având ajutorul lui Isis,  el a fost capabil să ducă o viaţă dincolo de mormânt, ca o replică  perfectă a existenţei pe Pământ. Dar el nu va ajunge niciodată în rândul  celor vii, ci va domni peste cei morţi. Acest zeu care a înviat este în  realitate un zeu-mumie”. Nu, această mumie nu putea fi o sursă de  inspiraţie pentru învierea lui Hristos. Este o mare greşeală de a  echivala viziunea egipteană a vieţii după moarte cu doctrina biblică a  învierii. Pentru a obţine imortalitatea, pentru egipteni trebuiau  îndeplinite trei condiţii: (1) corpul mort trebuia să fie mumificat, (2)  trupului trebuie să i se ofere zilnic pâine şi bere şi (3) puterile  magice trebuie îngropate împreună cu el. Şi, în acest caz, nu corpul ar  fi înviat din morţi, ci elementele personalităţii sale – Ba şi Ka – ar  fi fost aduse la viaţă. Aşadar, orice încercare de comparaţie între  învierea la egipteni şi învierea creştină este absurdă.

În loc de concluzie

Se vede aşadar că nu este vorba de împrumuturi, ci de proiecţii cu  sens invers: asupra lui Horus sunt proiectate caracteristici preluate de  la Iisus Hristos. Gerald Massey, ca şi regizorul Peter Joseph, îl  lecturează pe Horus în cheie hristică, introducând în caracterul lui  multe elemente de provenienţa biblică, pentru că ulterior să acuze  creştinismul că l-ar fi plagiat pe Horus. Pe viitor, sper că voi reveni  cu alte materiale care demonstrează cât de fals este mitul precum că  creştinismul ar fi o copie a zeităţilor egiptene.

Articol preluat în întregime de aici.

Șahul incorect politic - poveste ilustrativa

Corectitudinea politică are la bază idea că oamenii ar trebui să aibă grijă să nu se exprime sau să acționeze într-un fel în care ar putea să ofenseze, excludă sau marginalizeze un anumit grup de oameni dezavantajați social sau discriminați.

Corectitudinea politică este o ipocrizie. În fapt, discriminarea (etnică, rasială, contra homosexualilor și a femeilor) este în primul rând un fenomen social și comportamental. Simpla schimbare a cuvintelor (rom în loc de țigan) nu va îmbunătăți relațiile dintre români și țigani. Termenii adoptați ca fiind corect politici devin foarte repede receptați ca fiind peiorativi. De exemplu, invalid a devenit într-un timp foarte scurt handicapat, apoi persoană cu dizabilități, apoi persoană cu nevoi speciale.
În spiritul gândirii politice corecte, a admira pe cineva sau creația cuiva este o blasfemie, pentru ca înseamnă a recunoaște inegalitatea dintre oameni. Ideea de a acorda premii pentru anumite merite este și ea condamnată pentru că premierea unora ar însemna „jignirea” și „punerea în inferioritate” a altora. În cartea sa „A Study Of Our Decline” (Un studiu al declinului nostru), filosoful Philip Atkinson (n. 1947) se exprima astfel: Folosind scuza de a nu vrea să ofenseze pe nimeni, “Corectitudinea politică” le impune oamenilor să se poarte precum un nebun care vrea să le facă pe plac tuturor. Adică toți trebuie să se comporte precum acel nebun! Toți trebuie să accepte noțiunile “Corectitudinii politice” ca pe un adevăr. În caz contrar, vai de ei! Este aceeași mentalitate care a inspirat Inchiziția și l-a obligat pe Galileo Galilei să retracteze. Aceeași mentalitate care i-a inspirat pe naziști și a dus la holocaust. Odată ce libera exprimare este băgată în cămașa de forță a adevărului oficial, se ajunge la nebunia care domnește în toate statele totalitare. Viața, atât cea privată cât și cea publică, devine o șaradă golită de sens, în care prosperă iluzia și domnește teroarea.

Trăim într-o democrație, într-un regim civilizat care respectă și garantează dreptul la liberă exprimare. Cel puțin asta ne spune televizorul și asta suntem învățați. Dar oare chiar așa stau lucrurile? Avem voie să susținem sau nu un președinte, un partid, o idee, putem să ne dăm cu părerea despre multe, dar atunci când trecem granița impusă de corectitudinea politică atunci nu mai suntem ”corecți”, nu mai facem ceva bine. Ajungem atunci să comitem o ”crimă de gândire”, la fel ca în romanul politic al lui George Orwell 1984, carte care prezintă o lume totalitară în care era interzis orice gând cu care partidul nu era de acord.

Nu mai avem voie să gândim cum vrem, ci cum ”trebuie”, cum ar dori alții. Libertatea de exprimare trebuie să aibă limite se spune. De acord, însă cred că limbajul obscen sau insultarea țării sunt exact acele limite de bun simț de care e nevoie. Însă atunci când spunem ”țigan” în loc de ”rrom” automat suntem rasiști, incorecți politic, se consideră că am jignit un grup etnic. Dar ce jignire e folosirea numelui istoric al etniei respective? Cine a auzit de rromi până în secolul XX? Până la urmă spunem ”țigan” nu ”cioară”, cuvânt ce poate fi considerat o insultă. Dar corectitudinea politică și-a inventat limbajul ei și nu acceptă ce e înafara acestuia.

Nu este corect politic nici să spunem că mulți țigani fură, că homosexualitatea este o boală psihică sau că nu dorim musulmani în Europa. Atunci devenim incorecți, rasiști, înapoiați, xenofobi, intoleranți, ne sunt puse aceste etichete așa cum celor ce nu erau de acord cu comunismul li se punea eticheta de dușmani ai poporului. Dar dacă asta e părerea unor oameni, e normal să le-o interzică cineva doar pentru că nu o consideră corectă? E normal doar pentru regimurile totalitare.

În multe state europene și din întreaga lume corectitudinea politică se impune pas cu pas ca o ideologie. În România avem o instituție de inspirație totalitară numită Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării care promovează și caută să impună ideile corect politice, totul sub pretextul apărării drepturilor minorităților, fie ele sexuale, etnice, rasiale sau religioase. Și cu majoritatea cum rămâne? Nu majoritatea decide într-o democrație? Încă la noi nu există sancțiuni dure împotriva încălcării principiilor corectitudinii politice, dar în alte țări lucrurile au mers mult prea departe. Voi da un singur exemplu: o fetiță din Anglia a pus în geam o păpușă caraghioasă de culoare neagră, la scurt timp mama sa a fost amendată pentru rasism, gestul fetiței find considerat jignitor la adresa negrilor. Dacă citim presa britanică vom da de o mulțime de astfel de cazuri, unul mai penibil decât celălalt. Dar în occident legile sunt făcute și interpretate în așa fel încât astfel de abuzuri chiar pot avea loc. Ce ar preveni ca astfel de lucruri să se întâmple și în România?

Și ca să nu riscăm să fim incorecți politic, unii politicieni s-au gândit să ne bage pe gât corectitudinea politică, să ne îndoctrineze, pe limbajul lor ”să ne educe”. Că doar e necivilizat și primitiv să avem o părere contrară cu ce se spune în mass-media sau la școală. Tot occidentul e campion și la formarea omului corect politic. Suntem încurajați să ne facem prieteni care aparțin unei minorități, să acceptăm felul lor de a gândi și chiar să ni-l însușim. Mass-media ne bombardează cu multiculturalism și ignoranță, ne prezintă o imagine ideală a unui rai multicultural. Școala ne învață să acceptam pe oricine și orice. Nu mai avem voie să ne punem întrebări, să nu fim de acord, nu e bine. Cât mai avem oare până ajungem ca în SUA unde copiii de grădiniță sărbătoresc ziua homosexualilor și unde crimele minorităților nu sunt reflectate prea puternic în presă că nu le crează o imagine bună?

Așadar e important să ne facem o părere proprie cât mai puțin influențată de sistem, de stat, de mass-media sau de multiculturalism. Să fim capabili să ne facem singuri o părere despre ce e în jurul nostru, pe baza realității, nu a unei iluzii. Comunismul tocmai asta dorea un om care să gândească doar după tiparele impuse de partid, care să devină un robot fidel sistemului și fericit că trăiește într-o minciună. Până la urmă există două categorii de oameni în lumea asta: cei care gândesc singuri și cei pentru care gândesc alții. Voi din care vreți să faceți parte?

Am preluat un articol postat pe Facebook de pagina Coaliției pentru Familie, o istorioara fictivă ce ilustrează perfect ideea de corectitudine politică.

"Predau șah la mai multe școli dintr-o metropolă occidentală. Am mereu cu mine o tablă de demonstrație, pe care arăt copiilor funcția diferitelor piese și explic regulile de mutare.

Copiii, majoritatea între 7 și 10 ani, băieți și fete, de toate etniile și culorile, majoritatea înscriși la șah de gura părinților.
-Deci, copii, la șah avem 16 piese albe și 16 negre. Albul mută primul și...

Un băiețel mai închis la culoare întrerupe:
- E întotdeauna așa? Albul mută mereu primul?
- Da, răspund eu și vreau să continui. Și putem să mutăm ori un pion ori...
- Nu e corect, întrerupe un altul. Ar trebui să mute amândoi primii. Sau negrii să mute primii, că au fost mereu persecutați în istorie...
- Așa e regula, cineva trebuie să mute primul, albul e doar o culoare oarecare, nu e nimic superior, haideți să trecem mai departe. Așadar, cea mai importantă piesă de la jocul de șah este regele...

Clasa murmură. O fetiță ridică mâna.
- Mama mi-a zis că regina e cea mai importantă piesă.
- Nu chiar, zic eu cu blândețe, regina e și ea foarte importantă, de fapt, ca să știți, regina este cea mai puternică piesă din joc.... Copiii par mulțumiți cu asta, mai ales fetele afișează un zâmbet de satisfacție.
- Regina e foarte puternică pentru că poate juca la fel ca tura și ca nebunul.

Fetele protestează.
- Cum puteți spune că o regină mută la fel ca un nebun? Dvs. jigniți femeile!
- Nu, dragii mei, așa este jocul. Nebunul este această piesă (o arăt) care merge mereu strâmb, adică în diagonală.
- Nebun este un cuvânt urât. Nu trebuie să râdem de cei cu dizabilități mentale.
- Bun, dacă nu vă place „nebun”, să știți că în engleză se cheamă „bishop”, ca la biserică. Putem să îi spunem „episcop”.

Alte proteste.
- Dumneavoastră ne vorbiți acum de religie, aici este o școală laică.
- Ok, Ok, încerc să îi calmez, atunci păstrăm numele de nebun. Sau mai bine, bufon. Nebunul era în trecut bufonul care făcea regii și reginele să râdă. Așa e bine? O să îi spunem bufon.

Copii se calmează. Mergem mai departe.
- Cum spuneam, chiar dacă regina e cea mai puternică piesă, totuși regele e cel mai important, pentru că dacă se pierde regele, s-a terminat partida, ai pierdut. Uite, regele este această piesă, care are o cruce pe coroană.
- Crucea este semn religios. De ce nu are o semilună? Sau nici un semn? Cred că ar trebui să îi scoatem crucea, ca să nu ofensăm pe cei de altă religie. Așa am învățat la orele de educație civică.
- Cine se ofensează? Mă uit prin clasă și văd un băiat cu figură orientală. Mohamed, așa te cheamă, da? Te simți ofensat de această cruce de pe capul regelui?

Băiețelul mă privește aiurit.
- Ce înseamnă ofensat, dom’ profesor?
- Ofensat înseamnă supărat (Mă minunez de mine însumi, ce repede îmi găsesc sinonimele...). Este cum te simți atunci când un alt copil îți ia prăjitura sau jucăria favorită, poftim!
- Eu nu am prăjitură și nici jucărie. Sunt din Siria.

Trebuie să schimb vorba, discuția asta nu prevestește nimic bun.
- Așadar, regele...
- Există un singur rege? Întrerupe un băiețel blond.
- Unul pentru fiecare culoare. Unul negru și unul alb. La fel și cu reginele. Una albă și una neagră.
- Nu se poate să fie doi regi albi sau două regine albe? întrerupse iar o fată.
- Nu, zic eu categoric.

Un murmur de dezamăgire.
- Păi nu e corect. Noi știm că există și familii cu doi tați sau două mame. Ar trebui să se poată, nu e corect așa.

Încep să îmi pierd răbdarea.
- Uite, la șah este așa. Șahul s-a inventat într-o țară străină, acum foarte mult timp, și așa era pe atunci. Să trecem mai departe...
- Păi poate atunci erau mai înapoiați, și femeia nu avea drepturi, și nici cuplurile de același sex, dar acum nu mai este așa. Nu trebuie să mai existe discriminare.

Oftez. E cazul să trec să explic alte piese, care nu posedă sex, și nici religie. Regele cu cruce și regina m-au băgat în bucluc.
- Așa, deci, continuăm. O altă piesă specială este calul. Calul are avantajul unic că poate sări peste alte piese. Un nebun – pardon bufon – nu poate avansa aici, la h3 (arăt pe tablă), dacă un pion îi blochează calea. În schimb, calul poate să sară direct de la g1 la f3 (arăt mișcarea).

- Deci numai calul poate face asta, să sară peste alte piese? copii sunt iarăși în blocaj. Dar nu e corect. Are un avantaj special. Nu este egalitate față de celelalte piese.
- Da, așa este, zic eu încurcat, dar e normal să îi acordăm unele drepturi, pentru că este singurul animal din joc. Regele, regina, bufonii, pionii - sunt toți oameni, turnul este un obiect, calul este singurul animal. Trebuie să compenseze într-un fel.
- Așa da, se luminează copii.
- Dar, dom profesor-sare un alt băiat, nu e corect să exploatăm animalele, mai ales la război. Ele nu au nici o vină pentru
conflictele între oameni.

Uf, ce lungă a devenit ora asta! Poate reușesc să scap cu o schimbare de nume, cum am făcut cu nebunul.
- Dacă nu vă place să îi spuneți cal, atunci îi spunem „cavaler”.
Copiii simt că e doar un truc.
- Dar cavaler e cineva călare pe un cal. Tot chinuim animalele.

Simt că explodez.
- Cal, cavaler, măgar, ce contează? Trebuie să îi spunem într-un fel! Avion e bine, că tot zboară peste ceilalți?
- Da, da! E bine așa. Avion e bine.

Și iată cum calul a ajuns avion. Trecem mai departe.
La explicarea capturii, a fost relativ simplu:
- Deci aici, în poziția asta, calul alb, adică avionul, a capturat, adică a luat prizonier un nebun, adică un bufon negru.
- Cum adică prizonier? Ce se întâmplă cu bufonul?
- Nimic, nu mai joacă mai departe. A plecat. A părăsit câmpul de bătălie.
- Aha, se luminează copiii, adică e un fel de refugiat.
- Refugiat! Perfect! Asta e cuvântul potrivit. Merci (nu mai am putere să lupt cu ei).

Ajungem în fine să povestim despre pioni.
- Ăștia mici, de aici din față, sunt pionii. Ei sunt un fel de soldați, care avansează în teritoriul inamic. Dacă ajung cumva pe
ultima linie, se pot schimba în regină. Într-o partidă de șah, am putem avea, dacă toți pionii se schimbă în regină, 9 regine albe pe tablă.

Fetele se înfurie, fac gălăgie, iar băieții își ascund un zâmbet de satisfacție.
- Un singur rege și 9 regine? Femeia nu este egală bărbatului în acest joc, nu e frumos. Nu ne place șahul. Nu mai venim la orele dvs.

Soneria mă salvează. Copiii își strâng caietele, băieții mă salută cu respect, fetele ies îmbufnate din clasă.
Întreb un băiat:
- Ce oră ați avut înainte de ora de șah?
- Am avut literatură și am discutat despre desenele animate ale lui Walt Disney. Doamna profesoară ne-a explicat cum Disney a fost rasist, islamofob și misogin. Albă ca Zăpada era albă, de ce în Aladin hoțului i se tăia mâna, în Lion King nu s-a prezentat nici un om african....

Acum înțeleg şcoala modernă care rescrie istoria. Nu contează că în „Lion King” nu era deloc vorba despre oameni.... Îmi strâng catrafusele și părăsesc școala. Mă bucur că lecția s-a terminat la timp. Tocmai urma să explic o poziție de mat în care albul ar fi sacrificat regina. Nu știu dacă aș fi scăpat întreg..."

(preluata de la max peter)

Denigrarea Bisericii Ortodoxe Române în mass-media

Mecanismul dezinformării puse pe picioare împotriva Bisericii Ortodoxe Române este cel clasic: minciuni şi jumătăţi de adevăr îmbrăcate în forme credibile (multe cifre „exacte” băieţi, multe cifre!) plasate unor gornişti de presă cu acoperire naţională. Apoi toată lumea citează acele cifre mincinoase, toţi ştiu că preoţii primesc salarii de 540 milioane euro, că Biserica a primit 600 milioane euro pentru Catedrala Mântuirii Neamului etc. Momentul şi metoda au fost alese bine: este criză, toată lumea este atentă la bani – efect maxim.

Apoi vin gorniştii de presă, printre care s-au strecurat destui bezbojnici gata să ia parte la această mizerie. Nu pot să uit mesajul Ramonei Ursu pe când era redactor şef adjunct la Adevărul de seară, mesaj făcut public de Victor Ciutacu:

Va propun sa facem toti, acolo unde avem cazuri similare, materiale cu scandaluri in care au fost implicati preoti. Ideal este sa fie scandaluri sexuale, dar putem baga si altfel de lucrui: batai intre popi, injuraturi, talharii, etc.

Punem materialele pe site, cu fotogalerii, video, inregistrari audio…ce aveti voi… si va linkuiti toti la materialele facute de ADS Bucuresti despre scandalul homosexual cu minori de la Patriarhie – popa Irineu.

Laser, frate! Hai să-i băgăm în hazna pe burtoşii şi bărboşii de popi! Dar să facem un scurt inventar al dezinformărilor propagate împotriva Bisericii Ortodoxe Române în ultimii ani.

În 20 de ani s-au construit mai multe biserici decât şcoli şi spitale

Aici îmi permit un mic comentariu. Într-adevăr, s-au construit foarte multe biserici după anul 1990. Dar să ne uităm puţin la istorie: în 1948, la instalarea regimului comunist în România trăiau 15 milioane de români, în 1990 erau 23 milioane de români. În perioada regimului comunist nu au fost construite biserici, dimpotrivă, au fost demolate foarte multe. Eu am crescut întro localitate fără biserică şi mai cunoscu multe alte localităţi în care nu au existat biserici înainte de 1990. Cei aproape 8 milioane de români apăruţi în perioada comunistă aveau şi ei nevoie de biserici, de aici a apărut şi frenezia edilitară. Ca să nu mai vorbesc de giganticele cartiere muncitoreşti din toate oraşele care au fost ridicate fără biserici şi care au fost creştinate în ultimii 20 de ani.

Aceasta ar fi explicaţia, dar să vedem dezinformările bezbojnice. Oricare dintre Martorii lui Remus Cernea poate să bolborosească indignat, printre dinţi şi cu ochii daţi peste cap: în România sunt 18.300 de biserici, 4.700 şcoli generale şi 425 spitale! (cu corolarul subînţeles „dacă ortodocşii sunt majoritari, atunci bisericile sunt ortodoxe”)

Stai aşa, că nu-i aşa! Conform unei numărători din 2009 (aici) ortodocşii au 14.574 locaşuri de cult, restul până la 18.300 aparţin altor culte. Dă mai bine „18.300 de biserici”, nu ne încurcăm cu detalii de genul sunt doar 10.580 biserici parohiale ortodoxe (restul până la 14.574 sunt capele, mănăstiri, biserici filiale etc.)

Dar să ne uităm puţin şi la numărul de localităţi din România: 13.285 de sate, 320 oraşe, 103 municipii plus Bucureşti (2,19 milioane locuitori, peste 10% din populaţia României). Şi acum să numărăm din nou: 13.709 localităţi şi 10.580 biserici parohiale ortodoxe. Deci nu există o biserică în fiecare localitate, mai avem de construit.

În 2011 Remus Cernea striga tare şi cu forţă că în 20 de ani în România s-au construit 4.000 de biserici, una la două zile. Am demontat aici această dezinformare: afirmaţiile lui Cernea se bazau pe un studiu făcut după ureche, în anul 2005, remestecat în 2010 şi pus pe tapet drept marfă de calitate de toţi rătăciţii de pe internetul românesc. Nu vă mai spun că cercetarea lui Cernea vorbeşte de toată suprafaţa României, dar de fapt a fost făcută în 5 municipii, şi în acelea incomplet. Deci avem un studiu mincinos, vechi – dar scos permanent de la naftalină.

Adevăratele probleme ale şcolilor şi spitalelor, fără legătură cu Biserica

Şcolile şi spitalele sunt instituţii foarte legate de soarta oamenilor, care sunt extrem de sensibili la aceste chestiuni. Mie unuia mi se pare o mârşăvie să legi aceste probleme de Biserică, însă în acest război total împotriva creştinilor ortodocşi mijloacele nu mai contează.

Bugetele pentru Ministerul Sănătăţii au fost în jurul a un miliard de euro în ultimii ani (pentru 2013 au primit 2 miliarde euro aici), bugetele Casei Naţionale de Asigurări de sănătate au crescut continuu din 1999 încoace, ajungând la 4 miliarde de euro anual în ultima perioadă (aici). Părerea mea este că borcanul de miere este prea mare şi paznicii sunt mânjiţi din cap până-n picioare – dar Biserica Ortodoxă Română chiar nu are nici o vină pentru jaful din domeniul sănătăţii!

La fel şi cu educaţia: Ministerul Educaţiei a primit în ultimii ani între 3 şi 4 miliarde de euro anual, cum i-au administrat nu ţine de Biserica Ortodoxă Română. Iar despre închiderea şcolilor nu pot să spun decât atât: înainte de 1989 se năşteau în România în medie 360.000 de copii pe an, după 1989 media a scăzut la 200.000 de copii pe an. Este un fenomen absolut normal închiderea şcolilor, fenomen de care sunt responsabili toţi miniştrii Educaţiei (aici), mai ales după ce masiva „generaţie a decreţeilor” a început să părăsească şcolile şi au fost înlocuiţi de copii scăpaţi de valul avorturilor de după 1990.

Catedrala Mântuirii Neamului va costa 600 milioane euro de la buget

Sursa minciunii este tot Remus Cernea. A zăpăcit cifrele astea de mi-a venit şi mie ameţeală. La un moment dat zicea de un miliard de euro, apoi 400 de milioane de euro, până la urmă s-a fixat la 600 milioane euro. Calculele şi cifrele nu au nici o legătură cu realitatea (am demonstrat asta aici şi aici). În plus s-a pus în mişcare şi o morişcă internaţională a dezinformării, cifrele au fost fluturate prin presa internaţională în 2011 de nu a mai înţeles nimeni de unde a pornit informaţia. De la buget au plecat pentru Catedrala Mântuirii Neamului câteva milioane de euro, nici vorbă de sutele de milioane şi miliardele vehiculate prin presă (detalii aici, chiar dacă articolul este tendenţios).

Biserica Ortodoxă Română pune monopol pe cimitire

Asta este cea mai frumoasă. Chestiunea stă aşa: mai mulţi investitori au început să îşi facă cimitire private, Biserica Ortodoxă Română i-a oprit pe preoţii săi să slujească la înmormântările din aceste cimitire. Şi aşa au apărut zbieretele: Biserica Ortodoxă Română vrea monopol pe cimitire! Biserica n-are nici o treabă cu cimitirele private, dacă legea le permite investitorii n-au decât să le facă şi să se bucure de ele. Problema este alta: dacă preoţii ortodocşi nu vor sluji la înmormântările din cimitirele private, atunci acestea cam rămân fără clienţi. Aici e buba şi zbieretele vin de la investitori. Băieţii se şi vedeau cu conturile umflate, doar că s-au văzut daţi peste cap şi au început să strige. Până la urmă este dreptul Bisericii să le spună preoţilor unde şi cum să slujească, însă gorniştii de presă din campania bezbojnicilor au prins urma şi au umflat gogoaşa. Nu mai contează că Biserica nu are nici o treabă cu monopolul pe cimitire, important este să fie scandal.

Apoi a mai picat şi pleaşca incinerării lui Sergiu Nicolaescu. La fel, Biserica are dreptul să le spună preoţilor unde şi cum să slujească – doar că şi acest caz a fost instrumentat împotriva Bisericii Ortodoxe Române, la mijloc fiind şi o confuzie.

Cea mai recentă (nu ultima!) dezinformare: 540 milioane euro pentru BOR, de la buget carevasăzică

Cea mai recentă lovitură a încasat-o Biserica Ortodoxă Română de la Moise Guran, care a plasat pe circuit naţional o altă minciună cu sursa Remus Cernea. Bezbojnicii au emis un comunicat prin care spuneau că Biserica va primi 540 milioane euro de la buget în 2013, o cifră fără nici o legătură cu realitatea. Am demontat aici acest caz, care trebuie băgat în manualul dezinformatorului de presă.

Bani de la buget pentru Biserică?

Până la urmă este vorba de o dezbatere care ar trebui purtată, doar că nu pe baza unor minciuni. Criticii mei de la comentarii, după ce le demonstrez că dezbaterea se poartă cu cifre mincinoase, îmi spun cu furie „nu contează dacă e vorba de 500 de milioane sau 10 milioane, eu nu vreau să se dea nici un ban de la buget pentru Biserică”. Acesta este unul din efectele campaniei de dezinformare, care întunecă orice urmă de raţiune. Bani de la buget se dau pentru toate bisericile din Europa (vezi aici unul din puţinele articole oneste asupra acestui subiect ).

Campania de presă aflată în plină desfăşurare nu este în realitate îndreptată spre declanşarea unei dezbateri – modul în care este purtată discuţia seamănă mai mult cu o execuţie a Bisericii Ortodoxe Române. Nu poţi avea pretenţia să construieşti o dezbatere raţională peste un morman de minciuni.

Discriminare?

Şi aici mai apare o problemă: corolarul utilizat de Mirel Palada şi Remus Cernea „ortodocşii sunt majoritari, deci noi ne luăm de ortodocşi”. Remus Cernea scria în 2005: „În clipa de faţă, doar Biserica Ortodoxă Română pune în pericol libertatea de conştiinţă şi graniţa firească dintre religios şi secular. Din motivele enumerate anterior, Raportul de faţă se va referi cu precumpănire la BOR.” I-auzi Franţ! Ceva nu este în regulă în amestecul acesta nediferenţiat: când ne convine amestecăm toate cultele la grămadă (vezi mai sus cazul cu numărul bisericilor), dar de fapt noi avem ce-avem cu ortodocşii. Asta nu e bine deloc! Ori eşti bezbojnic adevărat şi te iei de toate cultele (au! aici cam frige…) ori încetezi să mai vorbeşti de principii generale şi generoase, gen libertatea de conştiinţă şi libertatea de exprimare. Plus că mie îmi miroase a discriminare gravă să duci o campanie de presă atât de dură şi pe termen lung împotriva unei singure confesiuni. Poate ar fi cazul de o petiţie către Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (sau mai bine nu, dacă îmi amintesc cine sunt şi ce au făcut oamenii de acolo în ultima perioadă, există riscul să se folosească şi ei de corolarul Cernea&Palada “ortodocşii sunt mulţi, deci sunt vinovaţi”).

Şi totuşi, cine plăteşte?

Am împlinit 11 ani de presă în România. Nu am nici un fel de dovezi, însă din experienţă vă spun că o campanie de anvergura celei desfăşurate împotriva Bisericii Ortodoxe Române nu reprezintă un fenomen spontan. Modul de compunere a mesajelor, direcţionarea lor, alegerea releelor de transmitere, coordonările temporale, sursele mesajelor – toate acestea mă fac să cred că este vorba de o campanie coordonată, cel puţin parţial. Insistenţa apariţiilor în presă, cercetările sociologice pseudo-ştiinţifice paralele sunt chestiuni care mă fac să mă gândesc că există o sursă de finanţare, cineva plăteşte pentru tot circul ăsta. Sigur, există şi mulţi „idioţi utili” cum le spunea Lenin, însă nodul de origine al campaniei pare să fie unul coordonat.

Am preluat doar o parte din articol, însă va recomand sa îl citiți în întregime aici.

Feminismul radical

Feminismul radical și corectitudinea politică
 

DE DR. GERALD L. ATKINSON
Traducere de IRINA BAZON

    Probabil ca nici un aspect al corectitudinii politice nu iese mai pregnant în evidenta în viata de astazi a Americii ca ideologia feminista. Se bazeaza feminismul, asemeni celorlalte componente ale corectitudinii politice, pe marxismul cultural importat din Germania în anii '30? Desi, în America, istoria feminismului se întinde pe o perioada mai lunga de 60 de ani, avîntul pe care 1-a luat în ultimele decenii a fost pus în strînsa legatura cu revolutia sociala în extindere condusa de marxistii culturali.
   

     În ce zone putem observa prevalenta feminismului radical? La televizor, unde aproape toate filmele de succes au în centru o femeie ca „personaj-vedeta", iar subiectul si personajele pun în evidenta inferioritatea barbatilor si superioritatea femeilor. În armata, unde extinderea oportunitatilor pentru femei, astfel încît acestea sa poata ajunge chiar în pozitii de lupta, este însotita de introducerea unor duble standarde si, ulterior, a unor standarde reduse, precum si de o diminuare a numarului de tineri înrolati, în timp ce „razboinicii" din fortele militare pleaca în masa. În cîmpul muncii, în cazul preferintelor si practicilor, validate de guvern, care favorizeaza femeile, fiind folosite acuzatiile de „hartuire sexuala" pentru a-i determina pe barbati sa se conformeze regulilor corecte politic. În universitati, unde studiile de gen prolifereaza, iar principiul „actiunii afirmative" se aplica la concursurile de admitere si angajare, îl întîlnim în alte zone ale pietei muncii, în sfera publica si în cea privata, unde se acorda un timp si o atentie fara precedent cursurilor de formare pentru dobîndirea unui comportament tolerant [„sensitivity training"], pe lînga promovarea actiunii afirmative. Este implementat în scolile publice, unde „cunoasterea de sine" si „respectul de sine" sînt promovate din ce în ce mai intens, în timp ce învatamîntul universitar decade. Si, din nefericire, vedem cum, invocînd „dreptul femeii de a alege", multi americani, inclusiv dintre persoanele care se afla în pozitii de raspundere în sfera dreptului public si în cea culturala, cred ca „este un lucru normal" sa fie permisa uciderea celor mai neajutorati dintre noi.
    Desi tema acestui eseu o constituie faptul ca miscarea feminista radicala este îmbratisata de actuala ideologie a corectitudinii politice, derivata din marxismul cultural, feminismul în sine are radacini mai vechi. Feminismul a luat nastere în America, în anii 1830, în cadrul generatiei care cunostea prima etapa a revolutiei industriale. Femeile, care timp de secole s-au confruntat cu greutatile unei vieti agrare, au ajuns sa apartina nobilimii din clasa de mijloc si sa dispuna de mai mult timp si energie, ceea ce le-a permis sa scrie articole de ziar si romane pentru „surorile" lor. Primele etape ale feminizarii culturii americane începusera.
     Aceste feministe, radicale în vremea lor, au devenit nucleul miscarii transcendentalistilor idealisti, printre care se numarau Ralph Waldo Emerson, Henry David Thoreau si multi pastori unitarieni radicali din epoca respectiva. Ei erau, de asemenea, abolitionisti, preocupati de abolirea sclaviei, precum si de anihilarea culturii Sudului. Stimulati de retorica scriitoarelor Harriet Beecher Stowe (autoarea romanului Coliba Unchiului Tom), Julia Ward Howe (autoarea versurilor din „Imnul de batalie al Republicii") si Margaret Fuller (prima editorialista feminista radicala), barbatii si femeile din aceasta generatie care adera la trans- cendentalismul idealist au împins tara noastra într-un razboi civil.
    Cine erau acesti idealisti transcendentalisti si de ce ar trebui oare sa ne reamintim de ei astazi? Acestia au fost precursorii generatiei idealiste a „boomerilor" de astazi. Desi nu putem identifica o legatura directa între transcendentalisti si boomerii de astazi, caracteristicile lor sînt foarte similare. Putem sa ne dam seama în ce directie ne conduc boomerii care formeaza elita actuala daca trecem în revista istoria transcendentalismului si principiile de la baza acestei miscari.
     Transcendentalistii au pledat pentru abolirea sclaviei, drepturile femeilor, cumpatare, pacifism (dar nu si în cazul luptei împotriva sclaviei) si pentru alte cauze pe care le regasi m astazi în cultura pop apartinînd curentului New Age. De la aceste cauze s-a ajuns la spiritism (vorbirea cu mortii), misticism oriental si frenologie (cunoasterea personalitatii cuiva prin analizarea conformatiei craniului). Aceste preocupari s-ar încadra de minune în miscarea New Age de astazi. Luther George Williams subliniaza, referindu-se la organizatiile de femei si la miscarea pentru drepturile civile: „Sclavii eliberati au obtinut dreptul la vot numai dupa adoptarea amendamentelor al 13-lea, al 14-lea si al 15-lea (ratificat în 1870), dar femeile nu au avut acelasi succes. Ele nu au primit dreptul la vot decît dupa adoptarea amendamentului al 19-lea, în 1920. Totusi, victoriile politice substantiale pe care aceste grupuri le-au înregistrat (în perioada Razboiului Civil) au consolidat cooperarea dintre ele. Astazi, organizatiile lor politice domina fiecare aspect al societatii, politicii si educatiei din America, inclusiv sfera armatei."
    Într-adevar, se poate observa o paralela politica între asaltul feminismului radical asupra institutelor VMI si The Citadel si activismul transcendentalistilor din perioada Razboiului Civil. Acest atac desfasurat astazi constituie, în parte, o continuare a eforturilor depuse pe parcursul unui secol de a distruge cultura Sudului. Spre deosebire de feminismul radical din prezent, feminismul social din anii 1890 si de la începutul secolului XX avea un caracter mai putin totalitar. Adeptii lor militau pentru dreptul la vot al femeilor, dar si pentru întarirea familiei.
    Astazi, feminizarea culturii americane, proces care a cunoscut o accelerare începînd cu anii 1960, continua sa se extinda. Feministii radicali cer ca femeilor sa li se permita sa poata „alege" intrarea în infanterie, în artilerie, în cadrul fortelor speciale sau ocuparea functiei de inginer militar în armata si marina. Aceste solicitari vin în urma intensificarii procesului de feminizare a Aviatiei navale, Fortelor Aeriene si Armate ale SUA începînd cu 1993.
    Feminizarea politicii americane a fost promovata la alegerile prezidentiale din 1996, cînd partidele au creat prezentari „feminizate" ale candidatilor, concepînd discursuri sentimentale, emotionale, de genul celor ale lui Oprah Winfrey, si clipuri video sentimentale cu candidatii la presedintie. Ambii candidati au fost portretizati drept niste fiinte sensibile, blînde, conduse de emotii, conectate suficient de puternic la sentimentele lor, astfel încît toate femeile din America sa se simta „confortabil" sub conducerea lor. Mizînd pe voturile a 60 de milioane de femei, ambele partide au încercat sa intre în gratiile componentei „feminine" a Americii.
    Fara îndoiala ca, în mass-media, se promoveaza o imagine a „barbatului de astazi" ca fiind cea a unui tip emotional, care se conformeaza agendei feministe radicale. El este un produs principal al hollywoodului, e nelipsit din sitcomurile si filmele de la televizor, imaginea lui e promovata de analistii politici invitati la talk show-uri. Feminizarea a devenit un fenomen atît de evident, încît ziarele si revistele scriu despre asta. De exemplu, revistele Washington Times si National Review ne spun ca „în spatele promovarii fervente a «chestiunilor barbatesti» în revistele de astazi dedicate barbatilor, se ascunde o criza de încredere. Ce înseamna sa fii barbat în anii "90?" Se constata ca revistele din vremea noastra dedicate barbatilor (Esquire, GQ, Mens Health, Mens Fitnessy Mens Journal, Details, Maxim, Mens Perspective) „se adreseaza unui nou tip de barbat, feminizat (...)" Cîteva exemple? Modul cum se raportau altadata barbatii la înfatisarea lor exterioara nu mai este actual. Daca ne mai amintim, grija parintilor nostri fata de mentinerea unui aspect fizic placut se limita, în general, la barbierit si punerea unei cravate. Potrivit lui Lowry: „Este greu sa ni-i imaginam fiind interesati de articole de genul «Un abdomen plat pentru plaja» (Verge) sau de cele trei parfumuri barbatesti noi, potrivite pentru sezonul de toamna (GQ), sau chiar de un articol cu titlul «Noul costum la moda în toamna aceasta» (Esquire). Dar, undeva pe parcurs, barbatii au devenit mai putin preocupati de a fi puternici si sobri si mai interesati sa fie atragatori".
    Într-adevar, procesul feminizarii culturii americane este aproape încheiat. Iar ultimul bastion al dominatiei masculine, armata SUA, se afla sub asalt.
    Daca acest curent al „feminizarii" ar fi stimulat numai de feministii radicali care urmaresc sa rastoarne o ierarhie perceputa ca fiind dominata de barbati, ar exista o speranta mai mare ca ciclurile istorice vor conduce catre o reconciliere durabila între barbati si femei în America. Dar interesele din spatele acestei miscari tintesc dincolo de acest obiectiv si nu vor fi satisfacute de vreo reconciliere. Feministii radicali au îmbratisat si au fost atrasi în miscarea mai ampla si cu implicatii mai adînci a marxismului cultural. Pentru marxistii devotati, strategia este de a ataca ori de cîte ori o divergenta aparenta va da nastere unui numar de persoane „asuprite", viitori potentiali alegatori - în acest caz, femeile, care reprezinta cea mai mare parte din electorat. Marxistii culturali, barbati si femei, exploateaza la maximum aceasta situatie, iar teoria dezvoltata de Scoala de la Frankfurt le ofera ideologia necesara.
    Teoriile Scolii de la Frankfurt sustin ca personalitatea autoritara este un produs al familiei patriarhale. Exista o asociere directa între aceasta teorie si cartea lui Engels. Originile familiei, a proprietatii private si a statului, care promoveaza matriarhatul. Mai mult, Karl Marx a fost cel care a scris, în Manifestul comunist, despre ideea radicala a unei „comunitati a femeilor". În plus, în 1845, în Ideologia germana, a criticat conceptia ca familia constituie unitatea de baza a societatii.
    Conceptul de „personalitate autoritara" nu trebuie interpretat, în primul rînd, ca o tinta în razboiul împotriva prejudecatilor. Este un ghid folosit în razboiul psihologic împotriva barbatului american, pentru a-1 face pe acesta neinteresat sa apere credintele si valorile traditionale. Cu alte cuvinte, scopul a fost de a-l „castra". Fara îndoiala, Institutul de Cercetari Sociale al Universitatii Frankfurt urmarea acest lucru, din moment ce a folosit termenul de „tehnici psihologice pentru schimbarea personalitatii".
    Personalitatea autoritara, studiata în anii 1940 si 1950 de adeptii americani ai Scolii de la Frankfurt, a pregatit terenul pentru desfasurarea unui astfel de razboi psihologic împotriva rolului barbatului. Obiectivul a fost promovat de Herbert Marcuse si de altii, sub paravanul „eliberarii feme-ilor" si în cadrul miscarii noii stingi, în anii '60. Dovada ca se intentioneaza ca tehnicile psihologice pentru schimbarea personalitatii sa se concentreze în special pe „castrarea" barbatilor americani a fost oferita de Abraham Maslow, fondatorul „psihologiei umaniste, cea de-a treia forta" si promotor al tehnicilor psihoterapeutice în salile de clasa ale scolilor publice. El scria ca „urmatorul pas în evolutia personala este transcenderea masculinitatii si a feminitatii catre un tip general de umanitate".
    Se pare ca promotorii înfocati ai marxismului cultural stiu exact ce vor sa faca si cum au de gînd sa îsi puna în aplicare agenda. În fond, au reusit deja sa realizeze o parte importanta din obiectivele lor.
    Cum s-au petrecut aceste transformari în universitatile americane? Gertrude Himmelfarb observa ca ideile s-au strecurat în cursurile universitare traditionale aproape neobservate pîna cînd a fost prea tîrziu. Schimbarea s-a petrecut atît de discret ca, atunci cînd au cercetat situatia, au observat ca postmodernistii le promovau ideile cu zel. „Erau învaluiti de un val de subiecte la moda legate de multiculturalism, cum sînt feminismul radical, relativismul deconstruit ca istorie si alte cursuri" care submineaza continuitatea civilizatiei occidentale. Într-adevar, acest val a avansat, inundînd totul, asa cum au anticipat Antonio Gramsci si reprezentantii Scolii de la Frankfurt - o revolutie blînda, careia nu i s-a putut opune rezistenta prin forta.
    Scoala de la Frankfurt a stabilit etichetarea oponentilor Revolutiei culturale marxiste ca avînd o „personalitate autoritara". Potrivit datelor disponibile: În 1944, a avut loc o reuniune a oamenilor de stiinta americani, organizîndu-se o conferinta despre prejudecatile religioase si rasiale. În urmatorii cinci ani, o echipa a Scolii de la Frankfurt, sub conducerea lui Max Horkheimer, a realizat profilul social si psihologic detaliat al americanilor în cadrul unui proiect intitulat „Studii despre prejudecati". A rezultat o carte denumita Personalitatea autoritara, scrisa de Theodor Adorno et al., care rezuma unul dintre cele mai ample sondaje de opinie realizate în Statele Unite. Cartea a fost publicata în 1950 si se încadreaza, în toate privintele, în linia principiilor originale ale teoriei critice. Fiind un docu¬ment care confirma sistemul ideologic al revolutionarilor Scolii de la Frankfurt, este, funciarmente, anti-Dumnezeu, anti-crestinism, anti-familie, anti-nationalist, anti-patrio- tism, anti-conservator, anti-ereditate, anti-etnocentrism, anti-masculinitate, anti-traditie si anti-moralitate.
    Toate aceste aspecte sînt caracteristice teoriei critice. „Marxismul cultural", asa cum este el predicat în SUA de absolventii Scolii de la Frankfurt, este implementat de elita formata din boomeri. Aceasta a teoretizat si a raspîndit conceptele foarte populare si distructive de „actiune afirmativa", „multiculturaîism" si „diversitate". Nimeni nu poate evita acesti termeni astazi. Aceste concepte s-au dezvoltat, în timpul anilor 1940, ca urmare a studiilor despre antisemitism si discriminare ale Institutului de Cercetari Sociale Si a infuziei sistematice a limbii cu termeni precum „discriminare", „drepturi civile", „drepturile femeilor" si alte „drepturi ale minoritatilor" în cultura americana.
    Potrivit lui Raehn: „Teoria critica, functionînd ca psihologie a maselor aplicata, a condus la deconstruirea genului în cultura americana. Ca o consecinta a aplicarii principiilor teoriei critice, distinctiile dintre masculinitate si femi¬nitate vor disparea. Rolurile traditionale avute de mame si de tati trebuie anulate, astfel încît patriarhatul sâ se încheie. Copiii nu vor mai fi crescuti potrivit genului lor biologic si rolurilor asociate diferentelor biologice dintre ei. Toate aceste aspecte reflecta scopul Scolii de la Frankfurt, con- stînd în suprimarea familiei traditionale."
    Astfel, unul dintre principiile de baza ale teoriei critice a fost necesitatea de a distruge familia traditionala. Corifeii Scolii de la Frankfurt predicau: „Chiar si o abolire partiala a autoritatii parentale în familie ar trebui sa sporeasca disponibilitatea unei generatii viitoare de a accepta schimbarea sociala."
    Cei care urmaresc transformarea culturii americane, asa cum a fost gîndita de marxistii culturali, tintesc mai departe decît instituirea egalitatii între sexe. Agenda lor include „teoria matriarhala", prin care îsi propun sa transforme cultura americana în una dominata de femei. Aceasta constituie o revenire la Wilhelm Reich, membru al Scolii de la Frankfurt, care a conceput teoria matriarhala în termeni psihanalitici. În 1993, Reich scria, în Psihologia de masa a fascismului, ca matriarhatul constituie singurul gen autentic de „societate naturala".
    Erich Fromm, un alt membru fondator al Institutului, a fost unul dintre cei mai activi sustinatori ai teoriei matriarhale. Fromm considera ca toate sentimentele de iubire si altruism deriva, în fond, din dragostea materna care se dezvolta în perioada lunga de sarcina si de îngrijire postnatala: „Prin urmare, [în conceptia lui Fromm] dragostea nu depinde de sexualitate, asa cum credea Freud. De fapt, sexul se asociaza, cel mai adesea, cu ura si cu distrugerea. Mas¬culinitatea si feminitatea nu sînt reflexii ale diferentelor sexuale «naturale», cum au crezut romanticii. Ele, provin, mai degraba, din diferentele asociate rolurilor sociale, care sînt, în parte, determinate social."
    Aceasta dogma a constituit un precedent al conceptiilor feministe radicale de astazi despre care citim în ziare si auzim în programele de televiziune, inclusiv în buletinele de stiri. Pentru promotorii lor, rolurile barbatilor si ale femeilor sînt un rezultat al îndoctrinarii culturale - o îndoctrinare impusa de o cultura patriarhala masculina, în detrimentul femeilor.
    Într-adevar, în anii 1990, marxismul cultural a fuzionat cu feminismul radical în cadrul generatiei boomerilor, care amintesc de transcendentalistii periculosi de la începutul secolului al xlx-lea. O stare generala conflictuala ia nastere în tara noastra, stare care poate conduce la destramarea civilizatiei americane.
    Critica distructiva a elementelor care compun fundamentul culturii americane a inspirat revolutia contraculturala din anii 1960. Boomerii idealisti care deveneau majori s-au straduit sa transforme cultura predominanta într-o cultura opusa, în spiritul revolutiei sociale. Acum, reprezentantii generatiei boomerilor se afla în pozitii de putere si sînt preocupati sa submineze institutiile istorice ale tarii noastre. Ei urmaresc si distrugerea mostenirii „civilizatiei occidentale".
    Cum scrie Richard Bernstein în cartea sa despre mul- ticulturalism, „în ultimele decenii, miscarea condusa de revolutionarii marxisti din America s-a axat, mai curînd, pe razboiul dintre rase si sexe decît pe lupta de clasa", specifica epocii anterioare. Acest fapt reflecta implementarea unui program de restructurare a societatii americane cu implicatii mai ample decît cele pe care le poate avea un program economic. Dupa cum declara deschis revolutionarii sociali, scopul lor este de a desfiinta hegemonia barbatilor albi. Pentru realizarea acestui plan, toate barierele din calea introducerii unui numar mai mare de femei si minoritati în întreaga „structura a puterii" trebuie sa fie eliminate prin toate mijloacele disponibile. Adoptarea de legi si intentarea de procese, intimidarea si demonizarea barbatilor albi ca fiind rasisti si sexisti sînt obiective urmarite prin intermediul mass-media si al sferei universitare. Psihodinamica procesului revolutionar tinteste catre descalificarea psihica - decapitarea - celor care se opun.
    Dupa cum subliniaza Steve Forbes: „Fondatorii tarii noastre au recunoscut existenta a trei valori primordiale în Declaratia de Independenta si le-au asezat într-o ordine adecvata: viata, libertatea si urmarirea fericirii."
    Forbes observa ca, daca ordinea acestor drepturi fundamentale ale omului este inversata - plasarea fericirii îna¬intea libertatii sau a libertatii înaintea vietii - ajungem la haos moral si la anarhie sociala.
    Judecatorul Robert Bork descrie o astfel de situatie ca fiind „liberalism modern". Trasaturile acestuia sînt, potrivit lui Bork, „egalitarismul radical" (mai curînd, egalitate în privinta rezultatelor decît a oportunitatilor) si „«individualismul radical» (reducerea drastica a limitelor care pot îngradi satisfactia personala)".
    De asemenea, judecatorul Bork defineste feminismul radical drept „cel mai distructiv si fanatic" aspect al acestui liberalism modern. În continuare, caracterizeaza feminis¬mul radical ca fiind „totalitar în spirit".
    Majoritatea americanilor nu-si dau seama ca, prin institutiile lor, sînt condusi de revolutionari sociali care aspira catre distrugerea continua a ordinii sociale existente pen¬tru a crea una noua. Revolutionarii sînt elitele formate din boomeri, adepti ai curentului New Age. Ei controleaza, în prezent, institutiile publice din Statele Unite. Revolutia lor „blînda", începînd cu revolutia contraculturala din anii tineretii lor, se apropie de apogeu. Un element-cheie sau chiar dominant - deoarece, dupa cum se presupune, acesta reprezinta cel mai mare grup social si politic din masa posi-bililor alegatori ai lor - este feminismul. Miscarea marxista, în varianta ei culturala moderna „discreta", pare a „matura" totul în calea ei. Detinînd controlul în mass-media - infestata total de ideile feministe este greu de depistat fortele care instiga la o revolutie contraculturala. Sînt boomerii noi totalitaristi generatia cea mai periculoasa din istoria Americii? William Strauss si Neil Howe sugereaza ca asa este, în cartea lor Generations: The History of America s Future: 1584-2069 [„Generatii: Istoria viitorului Americii: 1584-2069"].
    James Kurth noteaza: „Statele Unite au devenit o mare putere care contesta o parte însemnata din ceea se considera odinioara a fi civilizatia occidentala, în special realizarile culturale si orînduirea sociala ale acesteia. Elitele ameri¬cane dominante - cele care se afla la putere în politica, în sfera afacerilor, în mass-media si în mediul universitar - se folosesc de puterea pe care o detin, în special de «puterea subtila» a informatiilor, a comunicatiilor, a mijloacelor de divertisment, pentru a distruge civilizatia occidentala nu numai în America, ci si în Europa."
    Vor lua oare atitudine barbatii americani, de orice rasa, si femeile traditionaliste americane de orice vîrsta si situatie - care pot constitui, foarte probabil, o majoritate tacuta reprezentanta a sexului lor - pentru a se opune corectitudinii politice? Sau vor continua barbatii americani sa accepte, de bunavoie, o viitoare conditie de sclavi sub dominatia unui nou matriarhat american?" Se va pregati astfel calea catre o stare de anarhie si catre sfîrsitul democratiei americane? Se poate ca soarta civilizatiei americane sa depinda de rezistenta ferma a barbatilor americani împotriva feminismului corect politic. Mai mult decît atît, ei trebuie sa se opuna abil tuturor ideilor corectitudinii politice, ale marxismului cultural - feminismul radical fiind doar una dintre armele acestuia.

Articolul a fost preluat din cartea Corectitudinea politică, apărută la editura Rost.