Dependența de tehnologie

Seara, după cină, o profesoară începe să corecteze temele făcute de elevii ei. Soțul ei e în aceeași cameră, are telefonul în față și joacă ,,Candy Crush Saga”. După ce a terminat de citit ultima temă femeia a început să plângă.
Soțul ei a întrebat-o ce s-a întâmplat, ea a explicat: Ieri am dat o temă elevilor mei de clasa I, tema era ca ei să scrie ceva pe acest subiect: Dorința mea. Ultima m-a făcut să plâng. Ascultă ce a scris:
„Dorința mea este să devin un smartphone. Părinții mei își iubesc telefoanele mobile foarte mult. Le pasă atât de mult de ele încât uneori uită să mă mai iubească pe mine.
Când tata vine obosit de la serviciu are timp pentru a sta pe mobil, dar nu mai are timp și pentru mine.
Dacă părinților le sună mobilul, aceștia aud imediat și fug să răspundă. Dacă eu plâng se joacă în continuare pe telefon, pe mine nu mă aude nimeni.
Se joacă tot felul de jocuri pe telefon, dar cu mine nu vor să se joace niciodată, nu mă ascultă niciodată, nici măcar atunci când le spun ceva important. Așa că, da, dorința mea este să devin un smartphone.”
După ce a citit cu voce tare tema, soțul a întrebat: Cine a scris asta?
Profesoara s-a uitat la el și i-a răspuns: Fiul nostru.

Deși avem tehnologia necesară pentru a ne ușura munca și astfel a dobândi mai mult timp pentru alte lucruri, noi folosim acest timp nu pentru noi înșine și ceilalți, ci, din păcate, îl consumăm pe nimicuri ca jocuri video, rețele de socializare, așa-numita informare de pe site-urile de specialitate, etc.

Începând de la apariția televiziunii și a internetului, omul a devenit acaparat de aceste obiecte și a uitat să mai fie om. Am devenit dependenți; lucrurile care se presupune că ar trebui să ne relaxeze, în fapt ne stresează mai mult: lăsăm totul ca să urmărim ultimul episod din serialul nostru preferat (sau serialele), nu putem sta zece minute fără a verifica telefonul pentru apeluri sau mesaje, petrecem mult timp pe rețelele de socializare, dar uităm să vorbim cu cei din jur... Îmi amintesc o anecdotă: Astăzi mi s-a stricat telefonul și de plictiseală am vorbit cu ai mei. Sunt niște oameni de treabă. Suntem cu toții mai mult sau mai puțin dependenți de internet și smartphone.
Cuțitul taie pâinea sau poate ucide, depinde de cum îl folosește omul. Așa și cu aceste înlesniri ale tehnologiei: televiziunea oferă informații, însă nu trebuie primite toate ca atare ci trebuie verificate în viața reală, altfel devenim niște oi care merg după cum sunt mânate; internetul ne oferă informații suplimentare, dar la fel trebuie să filtrăm ceea ce primim; telefonul ne conectează cu rudele aflate foarte departe, însă dacă ne limităm doar la comunicarea la distanță, devenim goi sufletește, devenim singuri; acest lucru este valabil și pentru rețelele de socializare: avem mii de prieteni virtuali, dar în realitate suntem singuri, ne prezentăm viața noastră fericită, dar suferim, căutăm aprobarea celorlalți în tot ceea ce facem și nu e bine...

Folosiți aceste medii de comunicare, dar nu uitați de familie, nu uitați de cei din jur, nu uitați ce este mai important în viață, nu uitați să vă rugați, nu uitați să vorbiți și cu Dumnezeu, căci El nu are Facebook.

Orice lucru am vrea să facem, să ne gândim dacă ne aduce vreun folos trupesc sau duhovnicesc. Să verificăm dacă ne duce la vreun păcat, iar dacă da, mai bine să nu-l facem. Dacă înainte de a face ceva ne putem ruga, și după ce îl facem nu ne mustră conștiința, înseamnă că nu ne afectează în relația noastră cu Dumnezeu.

Sfântul Ierarh Nectarie, scrisoare către Hristos

Sfântul Nectarie Taumaturgul, unul dintre cei mai iubiţi sfinţi de dată recentă, este cunoscut mai ales ca vindecător al uneia dintre cele mai cumplite boli: cancerul. Puterea făcătoare de minuni ce izvorăşte din moaştele sale, aflate la Mănăstirea „Sfânta Treime“ din insula Eghina, atrage mii de credincioşi. Cei care caută pacea şi vindecarea se pot închina moaştelor Sfântului Nectarie şi la Mănăstirea Radu Vodă din Bucureşti, unde există părticele dăruite în 2002 de un arhiereu grec, aflat în vizită la mănăstirile din ţară.

Sfântul Nectarie s-a născut la 1 octombrie 1846 la Silivria, pe malul mării Marmara, în nordul Greciei. Venirea sa pe lume a coincis cu sărbătoarea Acoperământului Maicii Domnului şi a fost o bucurie pentru părinţii săi, oameni săraci, cu mulţi copii, dar foarte credincioşi, care l-au botezat Anastasie (gr. „Înviere“). Cât timp stă în casa părintească, copilul primeşte o aleasă educaţie creştină. Buna creştere se vede mai târziu, când pleacă, la vârsta de 14 ani, la Constantinopol, mânat de dorinţa de a-şi continua studiile şi de a-şi ajuta familia. Pentru că nu are bani să-şi plătească călătoria cu vaporul, căpitanul refuză să-l primească pe vas. Este momentul săvârşirii primei minuni din existenţa sfântului. Inexplicabil pentru membrii echipajului, vaporul nu poate pleca din port până când Anastasie nu este lăsat să urce la bord.

În copilărie, trimitea scrisori Cerului

Experienţa traiului în Constantinopol se dovedeşte una foarte dificilă, chiar dacă munceşte cu toată stăruinţa pentru a se întreţine. Într-o iarnă, rămas fără hrană şi haine groase, scrie o scrisoare „Pentru Domnul nostru Iisus Hristos. În ceruri“. Scrisoarea ajunge în mâna unui vecin cu suflet bun, care pune într-un pachet toate cele trebuincioase copilului, cu adresa „De la Hristos, pentru Anastasie“. În 1866, la vârsta de 20 de ani, Sfântul Nectarie pleacă în insula Chios, unde lucrează ca pedagog şi dascăl pentru clasele mici la Şcoala Metocului.

Iată de ce a scris această scrisoare către Hristos micul Anastasie, așa cum este relatat în cartea Sfântul Nectarie, Sfântul secolului nostru:

Într-o dimineaţă de iarnă, domnul Temistocle, un om blând cu suflet mare, se îndrepta spre prăvălioara lui. Era frig şi zloată şi mergea strângându-şi pe el paltonul, când îl vede pe micul Anastasie că se apropie pe trotuarul celălalt.
- Unde te duci, Anastasie? Ai alt drum astăzi? Nu te duci la lucru? Baieţelule, o să răceşti. Nu eşti îmbrăcat gros.
- Mă duc la poştă să duc nişte scrisori.
- Dă-mi-le mie. Trec eu acum pe la poştă. Hai, fugi înapoi la lucru, că o să răceşti afară.
- Vă mulţumesc mult, domnule, spuse micuţul, dârdâind de frig.
Ce i-a venit domnului Temistocle, că s-a uitat pentru cine sunt scrisorile. Una era pentru un negustor, alta pentru o fabrică de tutun, a treia era... „CĂTRE DOMNUL NOSTRU IISUS HRISTOS, ÎN CER“. S-a oprit locului şi a început să zâmbească.
- Săracul băieţel! Ia să văd ce cere... A deschis scrisoarea şi a citit:

„Hristoase al meu,
Hainele mi s-au rupt, pantofii mi s-au stricat şi mi-e frig. Din ce-mi dă stăpânul nu-mi ajunge nici de mâncare. N-am reuşit să trimit aproape nimic mamei mele, care este săracă. Ce să mă fac acum? Cum ies eu din iarnă, Doamne? Ajută-mă! Mă închin Ţie!
Robul Tău,
Anastasie“

- Comoară scumpă, spuse domnul Temistocle şi a plecat spre casă. A pregătit un pachet cu haine călduroase de iarnă - flaneluţe, un palton, pantofi, şosete de-ale copiilor lui - şi s-a dus apoi la poştă.
Peste două zile, l-a şi văzut îmbrăcat în haine călduroase. Îi veneau numai bine. Ochii copilului străluceau de bucurie. Ba luase pe chip şi o adiere de lumină tainică, căci cine poate şti câte nu şi-au spus seara la rugăciune Domnul şi micuţul Său rob...
Domnul Temistocle s-a bucurat mult să-l vadă fericit pe acel băieţel. Omului nici nu i-a trecut prin cap că sufletul pe care-l ajutase va ajunge cândva Sfântul Nectarie, făcătorul de minuni...

Coletul nu ar fi fost trimis dacă Anastasie nu ar fi scris mai întâi scrisoarea. Am putea spune: ,, Și nici scrisoarea nu ar fi fost scrisă dacă Hristos nu i S-ar fi arătat în vis, si nu l-ar fi intrebat de ce plânge ”. Dar tot așa am putea spune și că nici Hristos nu i S-ar fi arătat daca el nu i S-ar fi rugat, vreme îndelungată și nu și-ar fi pus nădejdea în ajutorul dumnezeiesc.

Sfântul Nectarie ne învață să ne rugam lui Dumnezeu. Anastasie a răbdat vreme îndelungată înainte ca suferința sa să primească ușurare. Dar aceasta suferință nu a ramas neroditoare: a fost treaptă a sfinteniei.

La vârsta de 27 de ani, pe 7 noiembrie 1876, intră în obştea Mănăstirii Nea Moni, prilej cu care este călugărit cu numele de Lazăr, de către mitropolitul Gheorghe de Chios.

Un an mai târziu, este hirotonit de acelaşi mitropolit diacon, cu numele Nectarie. În 1885, termină Facultatea de Teologie din Atena, după ce absolvise liceul, cu rezultate deosebite. În acelaşi an, Sfântul Nectarie pleacă în Egipt, unde slujeşte timp de trei ani la Biserica „Sfântul Nicolae“, din Cairo. Câţiva ani mai târziu, în 1889, patriarhul Sofronie l-a hirotonit Mitropolit onorific de Pentapolis.

Exilat, din cauza unor calomnii

Nectarie a fost nevoit să se întoarcă la Atena, după ce câţiva detractori invidioşi au reuşit să obţină destituirea sa. Aici, a rămas câţiva ani predicator (l891-1894), după care, acceptă postul de director al Şcolii teologice Rizarios, după ce a câştigat încrederea oamenilor ca preot predicator, în cadrul Mitropoliei de Evvia.

În decembrie 1908, la 62 de ani, Sfântul Nectarie pleacă de la conducerea Şcolii teologice şi se retrage în mănăstirea „Sfânta Treime“ din Eghina, unde rămâne până la sfârşitul vieţii. Modest şi dăruit în tot ceea ce făcea, sfântul munceşte laolaltă cu angajaţii mănăstirii, înveşmântat într-o rasă veche şi ponosită, rostind tot timpul rugăciunea lui Iisus.

Ctitor al Mănăstirii „Sfânta Treime“ din Eghina

A trecut la cele veşnice la 8 noiembrie 1920, după ce a îndurat un an şi jumătate chinurile cancerului. A fost înmormântat în mănăstirea sa, „Sfânta Treime“, de către ieromonahul iconar Sava care, mai târziu, a pictat prima icoană a sfântului. După moartea sa, s-a descoperit printr-o minune că din trupul său izvorau picături de mir, iar Patriarhia Ecumenică din Constantinopol l-a proclamat sfânt al Bisericii în 1961, cu pomenirea pe 9 noiembrie.

Încă din timpul vieţii, Sfântul Nectarie a fost cunoscut ca făcător de minuni. Se spune că îmblânzea şerpii, alunga lăcustele roşii, aducea ploaia în vreme de secetă, vindeca bolnavii. Minunile s-au înmulţit după mutarea sa la cele cereşti. Există mărturii contemporane despre minunile săvârşite în zilele noastre. Sfântul Nectarie este vindecător al bolnavilor, de unde şi denumirea de „Taumaturgul“. Sfintele sale moaşte se află la Mănăsirea „Sfânta Treime“ din insula Eghina, de unde foarte mulţi credincioşi pleacă vindecaţi sufleteşte şi trupeşte.