miercuri, 28 noiembrie 2018

Și astăzi am postit!

O poveste … înmurată

Pleacă ursul la pădure
Să culeagă fragi și mure,
Dar nu ia la întâmplare
Orice mură-i iese-n cale,
Ci le-alege mai zemoase,
Fragede, mari și frumoase,
Dulci la gust și aromate,
Proaspete și parfumate.
Apoi scoate tacticios
Un butoi de miere gros
Și-nghite pe săturate
Mure-n miere înmuiate.
Ar mai tot mânca, ”plăpândul”,
Dar i-a cam pierit avântul,
Fiindcă burta-i ursulească
Gata stă ca să plesnească
Șade ursul sub umbrar,
Mormăind sub cerul clar:
-Doamne, tare-s mulțumit
Că și astăzi am postit!

Din volumul “Poezii cu iz de filocalii”, Editura “Bonifaciu”, Bacău 2011

Ca și ursul din fabulă, unii creștini postesc toate posturile: cu mii de feluri de mâncare, care mai de care mai gustoase...
Trebuie să postim și de patimi, printre care se numără și lăcomia pântecelui...

sâmbătă, 20 octombrie 2018

Huooo, popii!!!

E cea mai blamată categorie socială din România. I s-a repartizat rolul burghezimii din scenariul comunist al luptei de clasă. Sunt consideraţi avari, evazionişti, oportunişti, înguşti la minte. Mereu abonaţi la bugetul ţării, ei sunt cei ce „sug sângele poporului“. Mai nou, sunt homofobi, deci antieuropeni, deci putinişti.

Când vor dispărea ei, ţara se va cocoşa de atâtea şcoli şi spitale, iar autostrăzile se vor construi instant. Dacă instituţia pe care o reprezintă ei nu ar mai fi o piedică în calea progresului, copiii ar putea, în sfârşit, învăţa încă de la grădiniţă anatomia fluidă a „omului nou“. Sărăcia ar fi eradicată, toţi copiii orfani ar fi înfiaţi de oameni de treabă şi unii chiar ar putea gânguri de mici „părinte 2“ în loc de retrogradul şi discriminatoriul cuvânt „mama“. Sună familiară descrierea? Da, despre ei este vorba. Sunt trataţi drept întruchiparea răului în această ţară. Li se spune scurt, cu un cuvânt şuierat printre dinţi: popii!
Nu am de gând să pun aici în scenă caraghioasa şi inutila piesă a autovictimizării. Doar am evocat, mai sus, ecouri ale linşajului mediatic sistematic la care sunt supuşi preoţii din România începutului de secol XXI. Oameni fiind, cu siguranţă au şi slujitorii altarelor păcatele lor. Poate mai mari decât ale celorlalţi, pentru că „oricui i s-a dat mult (har, cunoştinţă, talant – n.m.), mult i se va cere“ (Luca 12, 48). Eu însumi mă ruşinez de multe dintre faptele, cuvintele sau gândurile mele. Şi caut să pun început bun. Şi tot cad. Şi iar o iau de la început. Dar una e să fim preveniţi despre slăbiciunea unor oameni, alta este să-i judecăm şi cu totul altceva să-i demonizăm. Deloc întâmplător, s-a tot fluturat în timpul dezbaterilor pe tema referendumului ideea că ar fi în joc discriminarea, blamarea sau chiar condamnarea celor ce se ascund în spatele unui şir de litere ce se tot umflă: LGBTQIAPK – şi celelalte litere care se vor mai adăuga până la Apocalipsă. În fapt, aici se reflectă mentalitatea celor ce ei înşişi au practica demonizării unor categorii de persoane, mai ales a creştinilor şi, în mod special, a clericilor. Creştinul autentic numeşte întotdeauna păcatul, răutatea, erezia şi consecinţele lor – dar niciodată nu acuză persoana sedusă, împovărată şi robită de „puterile întunericului“. Asta pentru că, mai înainte de toate, condamnă la el însuşi orice păcat, vede pe propria-i piele ce efecte dezastruoase produce. Cel ce nu-şi recunoaşte propriile neajunsuri, acela atacă pe celălalt ca persoană. E cazul oricăror activişti motivaţi ideologic, fie ei bolşevici, nazişti, comunişti, neomarxişti etc. Iniţiatorii referendumului au cerut securizarea în Constituţie a definiţiei căsătoriei, cu alte cuvinte au vizat relaţia dintre persoane, raportarea lor la un act cu infinite reverberaţii în întreaga societate. Opozanţii sau adepţii #boicot au tot mutat discuţia la persoane. În realitate, nimeni nu era atacat, nu erau afectate drepturile nici unei categorii sociale. Dar câţi au avut luciditatea de a constata această evidenţă?

Ca preot, mă simt mai mult decât confortabil – în sens evanghelic, nu modern al cuvântului – să fiu inclus la categoria „popi“. Pentru că mă ajută să-mi văd mereu lipsurile şi să caut scăpare doar la Hristos. Sunt motivat să mă comport precum mă îndeamnă Sfântul Apostol Pavel: „Ocărâţi fiind, binecuvântăm. Prigoniţi fiind, răbdăm. Huliţi fiind, ne rugăm. Am ajuns ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor, până astăzi“ (I Corinteni 4, 12-13). De bunăvoie, probabil, nu m-aş fi smerit până la măsura aceasta duhovnicească. Dar, cu ajutorul celor ce n-au odihnă în lupta cu „popii“, iată că am şi eu şanse măcar să încerc. Şi mă bucur că sunt nevoit să o fac!

Pr. Constantin Sturzu

luni, 8 octombrie 2018

Imnul României adormite...

Ai adormit, române, în somnul tău de moarte,
În care te-adânciră barbarii de tirani!
Acum, ca niciodată, ţi-ai bătut joc de soartă,
Cum n-au știut s-o facă nici cei mai cruzi dușmani!

Acum, ca niciodată, ai dat dovadă-n lume
Că sângele ce-a curs a fost jertfit în van...
În ignoranța noastră, am terfelit un nume
Triumfător în lupte, un nume de Traian!

Umil, plecat-ai fruntea, înstrăinat de tine,
Și nu mai stau ca brazii voinici sute de mii;
Căci glasul ce-l așteaptă, e clar că nu mai vine
Să cheme azi la luptă pe tineri, pe copii...

Plângeți, mărețe umbre, Mihai, Ștefan, Corvine,
Româna națiune, pe-ai voștri strănepoţi:
Cu brațele înfrânte, sunt astăzi o rușine,
O nație coruptă, de desfrânaţi și hoți!...

Pe voi vă nimiciră a pizmei răutate
Și oarba neunire la Milcov și Carpați!
Dar noi - goliţi de suflet, cu creiere spălate -
Jurăm ca niciodată, în veci, să nu fim frați!...

O mamă văduvită de la Mihai cel Mare, 
Pretinde de la fiii-și azi mână de-ajutor,
Și blastămă cu lacrimi în ochi pe orișicare,
În astfel de pericol, s-ar face vânzător!

De fulgere să piară, de trăsnet și pucioasă,
Oricare s-ar retrage din gloriosul loc,
Când patria sau mama, cu inimă duioasă,
Va cere ca să trecem prin sabie și foc!

N-ajunse iataganul barbarei semilune,
A cărui plăgi fatale și azi le mai simțim;
Acum se vâră cnuta în vetrele străbune,
Și martor ne stă Domnul, cum astăzi o primim!...

N-ajunse despotismul, cu-ntreaga lui orbire, 
Al cărui jug, din seculi, ca vitele-l purtăm;
Acum se-ncearcă cruzii, în oarba lor trufie,
Să ne răpească limba. Noi, bucuroși, o dăm!...

Români din patru unghiuri, acum ca niciodată,
V-aţi dezbinat în cuget, în crez și în simțiri,
Strigând în lumea largă că ţara vi-e trădată
De propriile intrigi, viclene uneltiri...

Preoți cu crucea-n frunte renunță  să s-arate,
Căci gloata e coruptă și scopul ei - păgân!
Murim, dar fără luptă, în hăul de păcate,
Servili, supuși deplin la noul nost' stăpân!...

duminică, 30 septembrie 2018

Nu doar la vot...

De când  e lumea și  se nasc copii
E-o ordine de Dumnezeu lăsată:
Băiatul  e băiat  din prima zi
Iar fata când  se naște  este fată.

Chiar El la inceput a întocmit
Familia  model la temelie,
Dintr-un bărbat pe care l-a unit
Cu o femeie  ce îi  e soție.

Când  pe Adam și  Eva i-a făcut,
Ca în  cămin să  fie împreună,
Privind în  urmă, Domnul a văzut
Că  este o lucrare foarte bună.

Sute de ani cât împreun-au stat
Nu le-a venit în  minte vreo idee
Ca Eva să  se schimbe în  bărbat
Si-Adam să  se transforme în  femeie.

Iar dacă  noi mai credem în  Cuvânt,
Să  îl  lăsăm  așa  cum scrie-n carte...
Adam a fost bărbat  pân' la mormânt,
Eva a fost femeie pân' la moarte.

Așa  e sfânt și-o vreme  a ținut
Această  ordine dumnezeiască ;
Însă  când  oamenii au decăzut,
Păcatul  a-nceput ca să  domnească.

Până la Noe s-au stricat de tot
Iar Domnu-a nimicit o lume- ntreagă;
Și-a  trebuit ca-n zilele lui Lot,
Sodoma și  Gomora să  le șteargă.

Dar tot ce  mai demult s-a întâmplat
E azi privit ca o alegorie ;
Păcatul  e acum justificat
Prin legi, decrete și  democrație.

Azi, copilașii  trebuie lăsați
S-aleagă  ce vor fi : băieți  sau fete
Și, pentru a nu fi discriminați
Vor împărți  aceleași  toalete.

Și toți  cu numere se vor numi
Atunci când  mamele-i aduc  pe lume ;
Iar când ei vor decide ce vor fi
Le vor atribui și  lor  un nume.

Tată  și mamă, cum era la noi
Vor fi-n curând cuvinte demodate ;
Părinte unu și  părinte doi
Vor fi formulele prin legi votate.

Chiar adevărul clar e deformat
Atât  de mult și  nu e de mirare
Că  mâine Dumnezeu va fi somat
Să-și  ceară  de la păcătoși  iertare.

Dar El acum le cere tuturor
Să  fac- așa  cum scrie în Scriptură
Și  demnitari și preoți, și  popor,
Nu doar la vot și  nu numai din gură.

Să  știe  toți  că  până la sfârșit
Mereu căsătoria să  se-ncheie
Așa   cum Creatoru-a rânduit ...
Doar între  un bărbat  și  o femeie .

SB
September 17th,2018
Carmichael,CA

vineri, 21 septembrie 2018

DA, la referendum! DA, pentru familie!

UNUL DINTRE CELE MAI FRUMOSE TEXTE GASITE PE  ACEASTĂ TEMĂ.
Nu știu cui aparține, însă vi-l recomand.

De ce voi vota DA la referendum ?

Să fie clar, orice eventuală acuzație de homofobie frizează ridicolul. Nu știu câți dintre cei care se exprimă pe subiect spovedesc gay. Sau îi primesc în vizită. Acum o lună, mi-a sunat telefonul, o voce bărbătească, baritonală, se asigură că eu sunt eu. Confirm. Și-mi zice ”probabil că nu-ți mai amintești de mine, acum 30 de ani ne-am cunoscut la olimpiada de română, faza pe țară, și am avut niște discuții, ți-am păstrat o amintire frumoasă și aș vrea să ne revedem, sunt prin Transilvania, într-un concediu, ce zici?”/”Vai, dar cu cea mai mare plăcere, treceți pe la noi, o să facem plăcinte cu smântână și cumpăr trei metri cubi de bere lichidă!” Noroc că n-am apucat să întreb nimic de soție. Că a venit. Cu prietenul. Niște oameni de-o blândețe și bun simț deosebite. Am mâncat împreună, am răsfoit cărți vechi, amândoi bibliofili (una din puținele pasiuni din adolescență care au osmozat timpul), am spus bancuri, am vorbit despre politică, imigrație, filosofia peripatetică, rețete de ciuperci și cei mai nordici corali din lume. Din când în când, cei doi schimbau priviri blânde, frumoase, conjugale. ”Ea”, zeița casei mele, nici n-a clipit. Suntem de o eternitate împreună, nu mai e nevoie de cuvinte între noi, nici măcar de priviri, fiecare devenind, între timp, extensia conștiinței celuilalt. Și ne-am îmbrățișat toți patru la sfârșit, și au plecat pe drumul lor. Sunt prietenii mei în continuare. Îi însoțesc cu rugăciune oriunde se vor duce. Îi iubesc creștinește, dar asta nu înseamnă că sunt de acord cu felul în care își trăiesc viața.

Nu pot fi acuzat nici de bigotism, rigiditate habotnică ori reflexe mentale premedievale. Stau eu toată ziua cu nasul în cărți despre bizantinism, dar port sandale de trekking la reverendă. Colecționez antichități, dar inventarul lor îl țin în Excel. Și nu cred că mântuirea e după culoare, deși iubesc curcubeul.

Însă sunt lucruri pe care nu le negociez, ever!

Nu-l negociez pe Hristos. Oricât aș tăia din etichetă, cutumă și formă, nu pot eluda un adevăr de necontestat: că o familie înseamnă un bărbat și o femeie. Cu variantele ei, care țin de cutremurele vieții: mame care-și cresc copiii fără soți/ divorțate/văduve, nepoți rămași în brațele bunicilor. Dar, în nici un caz, o familie nu poate însemna un bărbat + un bărbat. Oricât mi-aș concentra acuitatea științifică, ceea ce are el se potrivește perfect cu ceea ce are ea. Dacă mă înțelegeți unde bat. Pur și simplu asta e definiția intrinsecă a unei relații: procrearea, în beneficiul general al societății. Că nu se întâmplă așa mereu, e o altă discuție. Ontologic, bărbatul e mulajul femeii. Nu al unui alt bărbat. Până și clătitele postmoderniste din Vama Veche mărturisesc același adevăr axiomatic: cu ”dânsa-ntr-însa”, nu cu ”dânsu-ntr-însul”.

Știu. Mi s-a transmis, pe toate canalele, că oficializarea căsătoriei dintre persoanele de același sex nu impietează credința mea. Pe bune? În România, legea prevede că o cununie religioasă trebuie precedată, obligatoriu, de cea civilă. Asta înseamnă, implicit, și reversul. E un principiu de drept. Adică îți vin doi bărbați de mână la biserică și-ți cer să-i căsătorești. Știu că pare fantezie, dar se întâmplă, prin alte colțuri de lume. Ce faci? Refuzi? Și dacă te dă în judecată? Plătești amendă sau mergi la închisoare. Se întâmplă deja în Danemarca. Preotul are dreptul să refuze oficierea cununiei, dar episcopul e obligat (prin lege!!!) să găsească un preot cu o conștiință nițel diferită de cartea pe care a jurat la hirotonire, ceea ce e un abuz grosier asupra conștiinței episcopului.

Se prăbușește cetatea dacă definim familia ca fiind un bărbat și o femeie? Au făcut-o deja jumătate din statele uniunii, și nu s-a prăbușit nimic. Nimeni nu hăituiește pe nimeni, fiecare să-și trăiască sexualitatea cum dorește/cu cine dorește/ și de câte ori îl ține libidoul. Ortodoxia e discretă, nu ridică cearceafuri. Dar, în același timp, suntem oameni ai cetății. Și avem o datoria de creștin să mărturisim adevărul revelat. Nu merge cu tăceri, zâmbete discrete, aere de progresiști mistici. Ori ești creștin și crezi în ce ți-a spus El, ori nu ești. Toate până aici.

Păi nu se laudă Uniunea Europeană cu deviza ”Unitate în diversitate”? Unde e diversitatea dacă toți trebuie să ne aliniem acestui val de decerebrare morală?

Și, apropos de hărțuire, vouă chiar nu vă e rușine?

Adică, dacă votez la referendum DA, sunt automat: pesedist fără creier, primitiv medieval, țăran prost, vinovat că pleacă tinerii din țară, că nu se fac spitale, că nu se astupă găurile din asfalt, că se năruie bugetul național, că avem copii în orfelinate și că unii-și pleznesc nevasta pentru că supa nu a avut 42,5 grade Celsius la servire. Toate relele din lume sunt asimilate ”familiei tradiționale”, ceea ce e o demonizare la fel de urâtă ca excesele habotnicilor care au orgasme subliminale rostind cuvântul ”homalău”.

Bine, sunt țăran primitiv, relict medieval, biped logocentrist, popă prost, sunt ce vreți voi să fiu, dar eu de Hristos nu mă las. Și Hristos, ”creștinilor progresiști”, s-a dus la nuntă. Unde era o mireasă și un mire. Mireasa avea sâni și mirele avea un deficit de vin. Asta spune Revelația, nu altceva. Și să vezi încurcătură dialectică, asta spune și biologia!

O să mă duc la referendum să mă sprijin cu ștampila pe căsuța DA. O să o fac în semn de respect pentru matricea etică în care m-am născut, în care am crescut, și în care o să mor. În semn de respect pentru sutele de bunici pe care i-am îngropat cu cruce la cap, îmbrăcați în portul strămoșesc, și pe care, dacă le-aș spune despre căsătoria dintre doi bărbați sau două femei, i-aș muți de uluire. Bunicii noștri, crescuți în ”sâmțul ăl bun” (”bunul simț), în care unul plus una egal viitor, și unul plus unul egal cel mult o tăcere dureroasă.

Puteți să mă ștergeți de pe lista prietenilor, dacă nu vă convine cum sunt și cum gândesc.

Singurul like care mă interesează e din altă rețea.

O să votăm un milion, șase milioane? Puțin îmi pasă. Singur dacă rămân, singur cu El, sunt mulțumit. Cum zice în psalmul 90? ”Vor cădea de-a latura ta mii, dar de tine nu se vor apropia!”

Lumea se schimbă, treaba ei. Singur dacă rămân, cu ai mei, cu potirul și cu prescura, din legea Lui nimic nu schimb.

Și cât sunt cetățean al cetății, spun ce gândesc și pun ștampila unde vreau eu!

Dixit et punctum.

joi, 7 iunie 2018

Doamne, slavă Ție!

Când văd cerul plin de stele, licărind în toiul serii,
Când văd luna că răsare din cămările tăcerii,
Când văd razele de soare cum se-alintă pe câmpie,
Simt aşa o bucurie... şi zic: Doamne, slavă Ţie!

Când mă cheamă codrul vara cu-al său susur de izvoare,
Când vad pomii primăvara îmbrăcaţi de sărbătoare,
Când văd fulgii de zăpadă zbenguindu-se pe glie,
Simt aşa o bucurie... şi zic: Doamne, slavă Ţie!

Când vorbesc cu liliacul sau cu crinul de la drum,
Când regina nopţii, seara, mă îmbată de parfum,
Când mă-nvăluie mireasma de salcâm, de tei, de vie,
Simt aşa o bucurie... şi zic: Doamne, slavă Ţie!

Când ascult privighetoarea în al serii freamăt blând,
Ce-şi înalţă,-n priveghere, către ceruri al său cânt,
Când aud, venind din boltă, mândru glas de ciocârlie,
Simt aşa o bucurie... şi zic: Doamne, slavă Ţie!

Când văd pruncii că se joacă fără griji şi fără teamă
Şi nu-i nimeni între dânşii fără tată, fără mamă,
Când aud că nevoiaşii au scăpat de sărăcie,
Simt aşa o bucurie... şi zic: Doamne, slavă Ţie!

Când de oameni, fără vină, sunt adesea crunt lovit,
Mă gândesc degrab la Domnul, care-a fost şi răstignit
Şi, atunci, o sfântă pace dăruindu-mi Domnul mie,
Simt aşa o bucurie... şi zic: Doamne, slavă Ţie!

Când simt harul că se-ndură, şi coboară peste noi,
Şi-şi revarsă peste lume al harismelor şuvoi,
Când, mirat, privesc la pana, care scrie-o poezie,
Simt aşa o bucurie... şi zic: Doamne, slavă Ţie!

Când privesc colindătorii înfruntând de zor nămeţii,
Când privesc cu drag copii, savurând grandoarea vieţii,
Când mă prind în taină zorii, cugetând la veşnicie,
Simt aşa o bucurie... şi zic: Doamne, slavă Ţie!

Când aud că-n miez de noapte mai sunt oameni ce se roagă,
După ce-au trudit prin lanuri ori prin fabrici ziua-ntreagă,
Când văd candela aprinsă în mireasmă de tămâie,
Simt aşa o bucurie... şi zic: Doamne, slavă Ţie!

Când mă întâlnesc cu fraţii şi îmi dau îmbrăţişare,
Când aud că este pace între oameni şi popoare,
Când aud că sunt familii unde este armonie,
Simt aşa o bucurie... şi zic: Doamne, slavă Ţie!

Când văd pruncii că se-nchină şi vorbesc cu Dumnezeu,
Când văd tineri care cântă la biserică mereu
Şi aduc Treimii Sfinte într-un glas doxologie,
Simt aşa o bucurie... şi zic: Doamne, slavă Ţie!

Când Iisus Mântuitorul la Biserică ne cheamă
Să luăm preascumpul sânge şi preasfântul trup, cu teamă,
Când primesc de la părinte Sfânta Euharistie,
Simt aşa o bucurie... şi zic: Doamne, slavă Ţie!

Când rostesc: Iisuse, Doamne, miluieşte-mă pe mine,
Şi ajută-i pe aceia ce Te laudă pe Tine,
Când m-aşez la rugăciune, sau la Sfânta Liturghie,
Când zic: Doamne, slavă Ţie, simt aşa o bucurie...!

(autor necunoscut)

sâmbătă, 19 mai 2018

Dialog cu orbul vindecat de Hristos

    Aseară m-am plimbat puțin și am stat de vorbă cu omul care a fost orb din naștere... Era puțin mai bătrân, cu vreo două milenii doar, și îmi spunea:

 - Știi, când au venit fariseii, ceea ce m-a uimit cel mai tare a fost că pe ei îi interesa orice, numai faptul că vedeam, că fusesem vindecat de orbire, nu. Nu le păsa de mine nici cât negru sub unghie. Singurul lucru de care le păsa era că se întâmplase ceva pe teritoriul controlat de ei, ceva care nu venea de la ei și de care ei nu știau. Pentru ei Iisus era un infractor nu pentru că făcuse ceva rău, ci pentru că făcuse ceva fără aprobarea, omologarea și fiscalizarea lor. Așa e și azi cu societatea creată de urmașii lor. Nu-i interesează omul, deși tot ce fac spun că fac pentru binele omului. Ceea ce îi interesează cu adevărat e puterea lor asupra oamenilor, să dețină un control cât mai profund asupra lor. Ei vorbesc și promovează drepturile omului, ceea ce o infinită ipocrizie, pentru că singurul motiv real pentru care fac asta e ca, așezându-se în postura de furnizori și garanți ai drepturilor omului, capătă automat dreptul de a-i monitoriza și sancționa pe oameni, de a-i controla, în numele drepturilor lor. Nu omul, ci drepturile lui sunt importante. Iar și mai importanți ca drepturile sunt, bineînțeles, cei care le garantează...

Dar răul are putere asupra cuiva atâta vreme cât acela se teme. Ochii deschiși de Iisus văd asta. Și tocmai asta îi sperie, de peste două mii de ani, la Iisus Hristos: că deschide ochii oamenilor să vadă cine sunt ei și că puterea lor stă în specularea orbirii duhovnicești a oamenilor.

Îl urau pe Iisus pentru că era singurul care nu se temea de ei. Ba mai mult: le devoala lăuntrul ticălos înaintea oamenilor, le răsturna raționamentele și tarabele, demola în toate felurile autoritatea lor demonică și lumea construită pe ea. De aceea L-au și ucis.

Dar Iisus s-a lăsat ucis ca să rezolve și problema morții, să-i ia și ei puterea asupra oamenilor. Ca murind să coboare în iad și să ia și puterea iadului asupra oamenilor.... Într-un cuvânt, s-a lăsat ucis ca să pătrundă în profunzimea condiției umane căzute și să-i smulgă rădăcina...

 - Mai face El asta azi, mai deschide ochii orbilor din naștere?

 - Bineînțeles. Hristos a dat puterea Sa Bisericii. Și Biserica deschide și azi ochii orbilor din naștere, prin Taine și Învățătura Evangheliei. Dar nu știu ce se întâmplă, căci atunci când Iisus mi-a deschis mie ochii, eu am devenit curajos ca El, am început să-i înfrunt pe farisei și chiar să-i iau peste picior. Când El mi-a deschis ochii, nu am primit doar vederea , ci și puterea de a înfrunta ceea ce vedeam în farisei, și de a iubi ceea ce vedeam în Hristos.

Azi orbii văd, dar se tem. Și frica le va lua din nou vederea...  O Biserică care se teme de Puterea lumii, nu mai poate da oamenilor puterea de a înfrunta și învinge lumea, așa cum a făcut Iisus Hristos și cum le-a lăsat moștenire să facă și ucenicii Lui. 

Și cu timpul, temându-se de lume, Biserica poate pierde și puterea de a deschide ochii....

luni, 15 ianuarie 2018

Un altfel de luceafăr eminescian

Mihai Eminescu
(autor necunoscut)

A fost odată ca-n povesti,
A fost, de-ar mai fi iară ,
Din neamuri tracice, regeşti,
O prea frumoasă ţară.

Şi era una pe pământ
Şi mândră-n toate cele,
Cum e icoana unui sfânt
Şi Luna între stele.

Mă doare-n suflet, când privesc
La tot ce se întamplă,
Şi in mormant mă răsucesc
Şi cuie-mi intră-n tâmplă .

Eu nu mai simt miros de tei
În viata mea postumă,
Nu văd nici vajnici pui de lei,
Doar mucegai şi humă.

Luceferi nu mai strălucesc,
Cand ţara e o rană ,
Copiii mamele-şi bocesc ,
Ca n-au în blide hrană.

Cântat-am graiul românesc,
Această dulce limbă.
Dar astăzi, cei ce-o mai vorbesc,
Prin alte ţări o schimbă .

Degeaba le-am lăsat cu dor
O “Doină”, să tresară !
Trecutul nu e viitor
Şi viaţa li-i amară.

Nici harta nu-i ca-n alte dăţi,
Din Nistru până-n Tisa.
Moldova-i astăzi jumătăţi.
Cât rău făcutu-ni-s-a!

Degeaba scris-am eu scrisori
Din vremuri de urgie,
Şi m-am rugat de-atâtea ori,
Mai bine să vă fie.

Avut-am piatră la hotar
Şi-n ţara noastră singuri
Cules-am holde din brăzdar.
Acum n-aveţi nici linguri …

O, biet popor român sărac,
Cu-o ţară prea bogată!
Tu vino-i răului de hac
Să nu ţi-o vândă toată!

Şi dă-i afară pe străini
Cu toţi îmburgheziţii,
Să nu-ţi mai fie-n alte mâini
Guverne şi poliţii!

Cu trupe de comedianţi,
Numindu-le partide ,
Sunteţi românii emigranţi
Din Rai în ţări aride.

Pierdut-aţi banii ţării-n vânt
Şi-i goală visteria.
Mai daţi şi ape şi pământ
Şi vindeţi România.

Mihai Viteazu v-a lăsat
O ţară mai rotundă.
Voi azi aţi scos-o la mezat,
Străinii vă inundă.

Aveţi întinsul Bărăgan,
Şi nu aveţi o pâine.
Aveţi şi turme şi ciobani,
Dar duceţi vieţi de câine.

Aveţi bogaţii munţi Carpaţi
Şi dulcea Mioriţă,
Păduri de brazi, ce vă sunt fraţi,
Şi flori în poieniţă.

Aveţi o deltă ca-n poveşti,
Vedeţi să nu v-o fure,
Atâtea ape, atâţia peşti
Şi nu mâncaţi nici mure…

Nici vii pe deal nu mai zăresti,
Livezile se-uscară,
Când mărul Ţarii Româneşti
Se-aduce de afară.

Nu vine Mircea cel Batrân,
Nici Ştefan de la Putna,
Să vi-l alunge pe păgân,
Cand voi lăsat-aţi lupta!

Albastrul cerului senin
Se-ntunecă mai tare
De-atâţia nouri de venin,
De-atâta delăsare.

Nu voi a vă-nvăţa de rău,
Ci-ncerc a vă-nţelege.
De ani şi ani cădeţi în hău,
Nimic nu vă mai merge.

Ruşine să vă fie-n veac,
Că v-aţi trădat străbunii,
De parcă n-aţi fi pui de dac,
Ci rude-aţi fi cu hunii!

Lasaţi pe-ai voştri guvernanţi
Să vă înece-n smoală,
Să fiţi doar simpli figuranţi
În ţara voastră goală…

duminică, 14 ianuarie 2018

Mama - o pildă foarte folositoare pentru suflet

Mama mea avea doar un singur ochi. Şi am urât-o pentru acest lucru, pentru că întotdeauna m-a făcut de rușine.
Pentru a câștiga hrana familiei, lucra ca bucătar la școală. Într-o zi, pe când eram în școala generală, mama mea a venit la mine să mă vadă. Cum a putut ea să-mi facă acest lucru? M-am simțit atât de rușinat…şi m-am prefăcut că nu am văzut-o. Apoi, m-am uitat la ea cu ură și ea a plecat.
A doua zi, colegul meu, Pavel, mi-a spus, plin de repulsie: "Uh, mama ta are decât un ochi…" Am vrut să intru în pământ de ruşine.
Pur şi simplu, o uram pe mama mea şi aş fi vrut să plece undeva departe, numai ca să nu o văd. Într-una din zile, când am întâlnit-o, plin de răutate i-am spus: "Mai bine ai muri decât să mă faci tot timpul de ruşine. Eşti prea urâtă!"
Mama nu mi-a răspuns. Nu m-am gândit la ceea ce am spus, pentru că eram foarte furios. Niciodată nu m-am gândit şi la sentimentele ei. Pur şi simplu nu o vroiam lângă mine.
Timpul a trecut, iar eu eram un elev silitor. După terminarea şcolii generale, m-am mutat în Singapore pentru a studia.
Apoi m-am căsătorit. Aveam casa mea. Aveam copii şi trăiam o viaţă fericită.
Într-o zi, mama mea a venit la mine. Trecuseră atâţia ani de când ea nu mă văzuse, nici măcar nu-şi cunoştea nepoţii. A bătut la uşă, iar când am deschis şi am văzut-o, am țipat la ea: "Ieși afară baborniţă ce eşti! Vrei să-mi sperii copiii?". Cum a putut ea să vină la mine să mă facă de ruşine din nou?
Mama mea însă, a răspuns în linişte: "Îmi pare rău. Se pare că am greşit adresa!". Şi a plecat întristată.
Într-o zi, am primit o scrisoare de la şcoală, precum că se organizează o întâlnire cu foştii absolvenți. Dorind să particip şi eu, i-am spus soției mele că plec într-o călătorie de afaceri. După reuniune, din curiozitate, m-am dus la casa veche. Auzisem că mama a murit, dar eu nu eram trist. Dimpotrivă, m-am bucurat că am scăpat de ea. Vecinii mi-au dat o scrisoare, pe care mama a scris-o înainte de a muri.
"Fiului meu preaiubit,
Întotdeauna am crezut în tine. Îmi pare foarte rău că am venit la Singapore și ţi-am speriat copiii. Am fost atât de bucuroasă când am auzit că vii la întâlnirea foştilor absolvenţi. Dar, nu știam dacă mă mai puteam da jos din pat să te văd.
Îmi pare foarte rău că întotdeauna ţi-a fost rușine cu mine. Ştii, fiul mamei, când erai mic ai avut un accident şi ţi-ai pierdut un ochi în timpul acelui accident. Iar eu, nu am putut suporta să te văd crescând doar cu un singur ochi, aşa că ţi-am dat ochiul meu. Acum sunt atât de mândră de tine, că tu acum vezi prin ochiul meu.
Cu toată dragostea, mama ta!"
Citind aceste emoţionante cuvinte, m-am prăbuşit la pământ. Cât de neînţelept fusesem… Cum am putut să-mi desconsider mama în acest fel? Cum am putut să n-o iubesc şi să n-o respect? Dacă aş fi putut, aş fi dat timpul înapoi, ca să pot fi lângă mama mea măcar o zi. Să-i spun că îmi pare rău…să-i spun că o iubesc!
Dragii mei, bucuraţi-vă dacă mama voastră mai este în viaţă. Nu există mame tinere sau mame bătrâne, mame frumoase sau mame urâte. Există doar mame! Mame care s-au sacrificat să ne crească, să ne educe şi să ne arate calea către Dumnezeu. Nopţile nedormite şi nenumăratele sacrifii, poate şi-au pus amprenta pe chipul ei, însă acest lucru ar trebui să ne determine să o iubim mai mult şi să o preţuim.
Dumnezeu să binecuvânteze toate mamele!

Să-I mulţumeşti lui Dumnezeu, de ai în lume azi o mamă
Şi s-o asculţi acum, cu drag, căci te-a crescut cu griji, cu teamă.

Căci numai mama te-a crescut, din frageda-ţi copilărie,
Şi numai ea ţi-a arătat Cuvântul vieţii, din pruncie.

Ea pentru tine s-a rugat şi zi şi noapte cu plăcere,
Iar dimineaţa s-a sculat pentru-a sluji cu mângâiere.

De-ai fost bolnav, ea te-a-ngrijit, cu dragostea ce-alină dorul
Şi dacă toţi te-au părăsit, doar ea ţi-a fost mângâietorul.

S-o îngrijeşti acum cu drag, dacă mai este în viaţă,
Şi s-o ajuţi chiar fiind pribeag, cu multe greutăţi prin viaţă.

Iar mama de te-a părăsit şi n-ai în lume fericire,
Atunci să-i pui pe-al ei mormânt, buchet de flori, ca amintire

sâmbătă, 13 ianuarie 2018

Veniți Duminica la Dumnezeiasca Liturghie

Iubiţi credincioşi,

De foarte multe ori vine câte un credincios la mine şi îmi spune:

„Părinte, ce pot face că nu-mi merge bine deloc, cred că am făcături?“.

Şi atunci eu îl întreb:

„Ca să lămurim această problemă a făcăturilor, spuneţi-mi mai întâi dacă mergeţi în fiecare duminică la Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie“.

„Nu, părinte, de ce să mint, că m-ar bate Dumnezeu!“

„Dar  posturile de miercuri şi vineri la ţineţi?“

„Câteodată, foarte rar, doar vinerea.”

„Dar v-aţi spovedit şi v-aţi împărtăşit cel puţin de patru ori pe an, în cele patru posturi mari?“

„Nu, părinte, asta chiar n-am făcut-o din copilărie“.

„Vă rugaţi şi dumneavoastră dimineaţa, la prânz şi seara, când vă aşezaţi şi când vă sculaţi de la masă?“

„O, nu părinte, păi lucrul ăsta nici măcar n-am ştiut că trebuie făcut“.

„V-aţi făcut sfeştenie la casa unde locuiţi măcar o dată pe an?“

„N-am făcut-o niciodată“.

„Aveţi candelă în casă?

„Nu, n-avem candelă“.

„Dar icoane aveţi pe pereţii camerelor unde locuiţi?“

„Nu avem pe pereţi, avem numai din acelea mici, pe care le ţinem în portofel să ne meargă bine“.

Şi atunci i-am spus:

„Iată că nu ai făcături, ci ai puţinătate de credinţă, adică dumneata eşti creştin ortodox doar prin Taina Sfântului Botez, în rest, te comporţi ca şi un păgân care nu vine duminica la Sfânta Biserică, pentru că, de fapt el, nici nu crede în Iisus Hristos“.

Şi, ca să fiu mai clar, iată ce ne îndemnă Sfântul Ioan Gură de Aur:

„Rămâi în Sfânta Biserică Ortodoxă şi nu vei fi trădat de Biserică; iar de fugi din Biserică, nu este vinovată Biserica. Că de vei fi înăuntrul Bisericii, nu intră lupul; iar de vei ieşi afară te va pierde fiara. Nu este de vină stâna la aceasta, ci nerăbdarea şi necredinţa ta; că nimic nu este mai tare decât Biserica. Nădejdea ta să fie Biserica: mânturiea ta să fie Biserica; scăparea ta să fie Biserica, căci este mai înaltă decât cerurile şi mai desfătată decât pământul şi niciodată nu îmbătrâneşte, ci întotdeauna înfloreşte“.

Iată ce se spune într-una din Sfintele Evanghelii: „Atunci, intrând în corabie, Iisus a trecut înapoi şi a venit în cetatea Sa“ (Matei 9:1). Intrând în corabie… Iată şi viaţa noastră – nu este altceva decât o mare,nestatornică, furtunoasă! Nu în zadar se spune într-o cântarebisericească: „Marea vieţii văzând-o înălţându-se de viforul ispitelor, la limanul Tău cel lin alergând strig către Tine: scoate din stricăciune viaţa mea, Mult Milostive!“ (irmosul glasului 6, cântarea a 6-a). Mareapreînchipuie viaţa noastră, iar corabia este simbolul Sfintei BisericiOrtodoxe cu crucea pe catarg şi cu Mântuitorul Iisus Hristos la cârmasufletelor noastre.

Porunca a patra

Moise a primit pe muntele Sinai Tablele legii, adică cele zece porunci dumnezeieşti. Porunca a patra din Decalog spune aşa: „Adu-ţi aminte de ziua odihnei (duminica, ziua Domnului), ca s-o sfinteşti“…. Aşadar, această poruncă ne cere ca în fiecare săptămâână să păstrăm o zi de odihnă închinată cinstirii lui Dumnezeu. A sfinţi ziua de odihna stă în puterea noastră, a fiecăruia, care doreşte să trăiască cu Dumnezeu. Dacă cineva ne-ar întreba: „de când se ţine duminica drept zi de sărbătoare?“, noi ar trebui să-i răspundem aşa: „Creştinii au ţinut duminica drept zi de rugăciune şi de odihnă, chiar de la Învierea Domnului. Iată cum citim în Sfânta Scriptură: „Iar în ziua cea dintâi a săptămânii (duminica), când noi – adică ucenicii – ne-am adunat să frângem pâinea, Pavel, care avea să plece a doua zi, a stat cu ei de vorbă şi şi-a prelungit cuvântul lui până la miezul nopţii“ (FapteleApostolilor 20:7). „Să frângem pâinea“, înseamnă că ucenicii se adunausă săvârşească în fapt Sfânta Liturghie şi să se împărtăşească, în zilele deduminică.

Unde este adevărul, la adeventişti sau la ortodocşi? Care este ziua de sărbătoare şi odihnă: sabatul sau duminica?

Duminica este ziua cinstită de creştini. Este o mare diferenţă între serbarea duminicii – proprie creştinilor – şi odihna sabatului – proprie evreilor. Trebuie să ştim clar că: vinerea este ziua de odihnă a musulmanilor, SÂMBǍTA ESTE ZIUA DE ODIHNǍ A EVREILOR, Duminica – ziua de odihnă şi sărbătoare a creştinilor. Punem o întrebare simplă şi clară: adventiştii din ţara noastră de ce ţin sabatul??? Sunt evrei sau sunt creştini??? Dacă sunt creştini atunci să ţină duminica !!! Adventiştii au început să ţină sabatul după 1846, când „profeteasa“ Hellen White susţine că a primit un mesaj de la Dumnezeu prin care-i poruncea (?!?) să restituie „adevărata zi de odihnă“ adică Sabatul. Trebuie menţionat că până în 1846 adventiştii au serbat, ca toţi creştinii, ziua de duminică.

Şi atunci, ce i-a determinat oare pe adventişti să revină la Sabat? Hellen White este cea care i-a convins pe adepţi să ţină Sabatul motivând că Hristos, care a venit „în duh“ în 1844, nu a venit în trup pentru că nu este ţinută adevărata zi de odihnă (?!?). După aşa-zisa „revelaţie“ a Hellenei White, o parte din adventişti părăsesc cultul şi formează grupul adventiştilor reformişti. Adepţii care au acceptat revenirea la Sabat s-a numit „adventişti de ziua a şaptea“ (A.Z.Ş.) sau adventişti sabatişti.

Dovezi bilice ale consacrării duminicii ca zi de sărbătoare

1. Dumnezeu-Tatăl a creat lumea şi prima zi a creaţiei este duminica (Facerea 1:1-5).

2. Dumnezeu-Fiul a înviat a treia zi din morţi tot duminica (Matei 28:1).

3. Dumnezeu-Duhul Sfânt s-a pogorât peste Sfinţii Apostoli la Rusalii tot duminica (Fapte 2:1 4).

Privind cu atenţie cele trei puncte de mai sus despre lucrarea Sfintei Treimi, observăm cu uşurinţă că Duminica e zi de bucurie în care prăznuim:

► ZIDIREA LUMII de către Dumnezeu-Tatăl;

► RǍSCUMPǍRAREA ei prin Dumnezeu-Fiul;

► SFINŢIREA LUMII prin Dumnezeu-Duhul Sfânt.

DUMINICA A SǍVÂRŞIT HRISTOS LUCRǍRILE SALE MÂNTUITOARE:

◙ Duminica – Mântuitorul investeşte pe Sfinţii Apostoli, prin viu grai şi prin pogorârea Sfântului Duh asupra lor, cu harul apostolesc, preoţesc şi al duhovniciei (Ioan 20:21-23).

◙ Duminica – se arată lui Luca şi lui Cleopa, săvârşind prima Euharistie în ziua Învieri în faţa lor şi îi împărtăşeşte în Emaus (Luca 24:13-31).

◙ Duminica – se arată celor şapte apostoli la Marea Tiberiadei (Ioan 21:1-22).

◙ Duminica – se arată lui Iacov, tuturor apostolilor şi „la cei peste cinci sute de fraţi“(1Corinteni 15:5-7).

◙ Duminica – s-a arătat Sfântului Apostol Toma (Ioan 20:24-29).

◙ Duminica – s-a făcut cea mai mare descoperire a lucrurilor care sunt în cer şi care au să vină, în vremea Sfântului Apostol Ioan (Apocalipsa 1:10).

◙ Duminica – Sfinţii Apostoli săvârşeau Sfânta Liturghie (Fapte 20:6-7; 1Corinteni 16:1-2).

Sfântul Apostol Pavel  le-a grăit evreilor din vremea sa despre „Noua zi de odihnă“, lucru care desigur este valabil şi pentru noi, cei deastăzi: „Căci dacă Iosua le-ar fi adus odihnă, Dumnezeu n-ar mai fi vorbit, după acestea, de o altă zi de odihnă. Drept aceea s-a lăsat altă zi de odihnă poporului lui Dumnezeu (Evrei 4:8-9). Se poate vedea foarte clar, că sâmbăta a existat ca zi de odihnă pentru evrei, dar poporului lui Dumnezeu (creştinilor) i s-a lăsat altă zi de odihnă: duminica.

autor Preot Ioan

Icoana Maicii Domnului

Icoana Maicii Domnului