Varlaam - Răspunsul împotriva Catehismusului Calvinesc

Viața Sfântului

    Sfântul Mitropolit Varlaam a păstorit Mitropolia Moldovei între anii 1632-1653, în timpul domnitorilor Alexandru Iliaş, Miron Barnovschi, Moise Movilă şi Vasile Lupu. Provenind dintr-o familie de răzeşi, care se numea Moţoc, din Borceşti, sat dispărut situat lângă Târgu-Neamţ, Mitropolitul Varlaam s-a născut în jurul anului 1590. Numele său de botez a fost Vasile. Din tinereţe şi-a îndreptat paşii spre Schitul Zosim de pe valea pârâului Secu, unde a învăţat carte şi limbile slavonă şi greacă. Pe aceeaşi vatră, Vornicul Nestor Ureche şi soţia sa Mitrofana au ctitorit în 1602 Mănăstirea Secu în care a început să funcţioneze şi o şcoală. Tânărul Vasile Moţoc a intrat în obştea noii mănăstiri, unde a fost călugărit cu numele de Varlaam. Fiind bun povăţuitor, a fost numit egumen al mănăstirii. Cu multă osârdie, cuviosul Varlaam s-a adâncit în tainele cărţilor, traducând Scara (Leastviţa) Sfântului Ioan Scărarul (1618). Apoi, pentru strădaniile şi virtuţile sale el a fost cinstit cu rangul de arhimandrit.
      Ajungând sfetnic de încredere al domnitorului Miron Barnovschi, în anul 1628, arhimandritul Varlaam este trimis la Kiev şi Moscova în vederea cumpărării de icoane pentru mănăstirile Dragomirna şi Bârnova şi pentru biserica ctitorită de domnitor în Iaşi. Săvârşind aceasta, Varlaam s-a întors în ţară, dar primind vestea morţii Mitropolitului Anastasie Crimca (1629) şi pe cea a înlăturării domnului Miron Barnovschi, s-a retras la Mănăstirea Secu.

       În anul 1632, în timpul domniei voievodului Alexandru Iliaş, prin lucrarea lui Dumnezeu, arhimandritul Varlaam a fost chemat să păstorească Mitropolia Moldovei în locul Mitropolitului Atanasie (1629-1632), care s-a mutat la cele veşnice şi a fost înmormântat la Mănăstirea Bistriţa, Neamţ.
       Noul Mitropolit unea învăţătura cu rugăciunea şi cuvântul înţelept cu fapta cea bună. În timpul păstoririi învăţatului Mitropolit Varlaam, Mitropolia Moldovei s-a bucurat de mult ajutor din partea binecredinciosului domnitor Vasile Lupu. Sprijinit şi de Sfântul Mitropolit Petru Movilă al Kievului, Mitropolitul Varlaam a înfiinţat prima tipografie românească din Moldova, în anul 1640, pe care a instalat-o la Mănăstirea „Sfinţii Trei Ierarhi” din Iaşi. 

     Înţelept apărător al dreptei credinţe şi al unităţii Bisericii Ortodoxe în vremuri tulburi, Mitropolitul Varlaam s-a ocupat îndeaproape de organizarea Sinodului de la Iaşi din anul 1642, care a îndreptat şi aprobat Mărturisirea de credinţă alcătuită de Mitropolitul Petru Movilă al Kievului în 1638, pentru a da clerului şi credincioşilor ortodocşi o călăuză în lupta lor împotriva rătăcirilor de la Sfânta Tradiţie a Bisericii.      

      Vrednicul Mitropolit Varlaam al Moldovei era preţuit atât în ţară, cât şi în afara ei. Astfel, pentru evlavia şi înţelepciunea sa, Mitropolitul Varlaam s-a numărat, în anul 1639, între cei trei candidaţi propuşi pentru ocuparea scaunului de Patriarh ecumenic al Constantinopolului. Ca un păstor bun şi harnic, Mitropolitul a tipărit la Iaşi mai multe cărţi de slujbă şi de apărare a credinţei ortodoxe, şi anume: Cazania, Cele şapte taine, Răspunsul împotriva catehismului calvinesc, Pravila, Paraclisul Născătoarei de Dumnezeu şi altele.
      Lucrarea sa intitulată Cazania sau Carte românească de învăţătură la duminicile de peste an, la praznice împărăteşti şi la sfinţi mari (1643) a fost prima carte românească tipărită în Moldova, numărându-se până astăzi între cele mai de seamă scrieri din istoria vechii culturi româneşti. Ea s-a răspândit în toate provinciile româneşti, dar mai ales în Transilvania, unind în cuget şi credinţă pe românii locuind de o parte şi de alta a munţilor Carpaţi. 

     În timpul păstoririi Mitropolitului Varlaam al Moldovei a fost zidită frumoasa biserică a Mănăstirii „Sfinţii Trei Ierarhi” din Iaşi, ctitoria cea mai de seamă a domnitorului Vasile Lupu. În această biserică, sfinţită în anul 1639, Mitropolitul Varlaam slujea adeseori şi binevestea Evanghelia lui Hristos cu râvnă şi înţelepciune. În anul 1641, în această biserică, evlaviosul Mitropolit Varlaam a aşezat moaştele Cuvioasei Parascheva, dăruite domnitorului Vasile Lupu de Patriarhia Ecumenică de Constantinopol, în semn de recunoştinţă pentru ajutorul oferit de el acesteia, în vremea Patriarhului ecumenic Partenie. Prin evlavia sa, Mitropolitul Varlaam a sporit mult în rândurile credincioşilor cinstirea Sfintei Cuvioase Parascheva. 

     Pentru a întări credinţa ortodoxă şi a-i lumina pe tineri, Mitropolitul Varlaam l-a îndemnat pe domnitorul Vasile Lupu să întemeieze la Iaşi, în anul 1640, prima şcoală de grad înalt din Moldova, după modelul Academiei duhovniceşti de la Kiev, înfiinţată acolo de Sfântul Ierarh Petru Movilă. Noul aşezământ de cultură din Moldova, în care se preda în limbile greacă, slavonă şi română, se afla în incinta Mănăstirii „Sfinţii Trei Ierarhi” din Iaşi, având la început şi profesori trimişi de Mitropolitul Petru Movilă al Kievului, ca semn că nu şi-a uitat patria sa, Moldova.
        După ce domnitorul Vasile Lupu a pierdut scaunul domnesc în anul 1653, Mitropolitul Varlaam, dornic de linişte şi de rugăciune, s-a retras la mănăstirea sa de metanie, Secu, după cum mărturiseşte cronicarul Miron Costin. Vrednicul Mitropolit a mai trăit patru ani, în smerenie, în rugăciune şi în vieţuire sfântă, strămutându-se la veşnicele locaşuri către sfârşitul anului 1657. Toate cele agonisite în timpul vieţii sale le-a dăruit Mănăstirii Secu. Marele Mitropolit Varlaam al Moldovei a fost înmormântat în zidul de miazăzi al bisericii Mănăstirii Secu.
       Pentru râvna sa în apărarea dreptei credinţe, pentru vieţuirea sa sfântă şi pentru lumina duhovnicească pe care a dăruit-o poporului român dreptcredincios, la propunerea Sinodului mitropolitan al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, în data de 12 februarie 2007, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a înscris în rândul sfinţilor din calendar pe învăţatul Mitropolit Varlaam al Moldovei, cu zi de pomenire la 30 august. Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi.

Sursa: Doxologia.ro

 Răspunsul împotriva Catehismusului Calvinesc

     Catihismul calvinic este un catehism protestant care a văzut lumina tiparului în satul Prisaca din Transilvania, în anul 1642. Ediția s-a tipărit după o traducere românească aparținând clericului Gheorghe de Secul, făcută după ediția Heldelberg din anul 1563. 

   

      Lucrarea a dat naștere unei reacții din partea Bisericii Ortodoxe din Țara Românească și Moldova, care a dus la redactarea de către Sfântul Mitropolit Varlaam al Modovei (Varlaam Moțoc) a lucrării polemice Răspuns împotriva Catihismusului calvinesc, care a fost tipărită la Mănăstirea Dealu, în anul 1645. 

     Ediția de față a Răspunsului este cea publicată în anul 1984 la București de Editura Minerva, textul fiind doar transliterat, dar precedat de un stufos studiu istoric și lingvistic. 

      În dorința de a ușura citirea, am adăugat ca anexă la scanarea făcută și textul redactat și adaptat limbajului actual de către Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, publicat de preacucernicia sa pe site-ul personal teologiepentruazi.ro

     

Cartea o puteți descărca de aici.

A.P. Lopuhin - Istoria Biblică

Alexandr Pavlovici Lopuhin

    A fost un teolog ortodox rus, comentator al Bibliei, cunoscut mai ales pentru cartea sa, Biblia comentată (nu cred că e vorba de Istoria Biblică, ci de altă carte, deoarece este menționată ca o lucrare în 3 volume; nu am găsit o listă a operelor din colecția patriarhului Nicodim "Ogorul Domnului", dar este posibil să fie tradusă și această Biblie Comentată, tot în această colecție - n.a.).

     S-a născut în Saratov, la 10 Octombrie 1852 și a decedat în Sankt-Petersburg, în anul 1904.

   A absolvit Academia Duhovnicească din Sankt Petersburg în 1878. 

    Din 1879-1881 a mers la New York, SUA, ca atașat al Ambasadei rusești de acolo, intrând în rândul clericilor.

      Din 1883–1885 a devenit profesor de teologie comparată la Academia Duhovnicească din Sankt-Petersburg, iar din 1885-1904, profesor de istorie antică. 

   Este înmormântat în cimitirul Lavrei Sfântul Alexandru Nevski.

Opera

    Din operele sale, traduse în mai multe limbi, au apărut și la noi cele șase volume ale Istoriei Biblice, în traducerea Prea Fericirii Sale, Nicodim Munteanu (n. 6 decembrie 1864, Pipirig, județul Neamț - d. 27 februarie 1948, București), patriarh al României între 1939-1948.
     Volumele au fost rescanate de Biblioteca Digitală București și sunt reîncărcate de mine pe Archive.org într-un format bun de tipărit.

   Aveți mai jos linkurile de descărcare: 

• A.P. Lopuhin - Istoria Biblică volumul 1 - Vechiul Testament, în Colecția "Ogorul Domnului" nr. 30, trad. PF Nicodim Munteanu, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1944
• A.P. Lopuhin -Istoria Biblică volumul 2 - Vechiul Testament, în Colecția "Ogorul Domnului" nr. 31, trad. PF Nicodim Munteanu, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1944
• A.P. Lopuhin -Istoria Biblică volumul 3 - Vechiul Testament, în Colecția "Ogorul Domnului" nr. 32, trad. PF Nicodim Munteanu, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1944
• A.P. Lopuhin -Istoria Biblică volumul 4 - Vechiul Testament, în Colecția "Ogorul Domnului" nr. 33, trad. PF Nicodim Munteanu, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1946
• A.P. Lopuhin -Istoria Biblică volumul 5 - Noul Testament, în Colecția "Ogorul Domnului" nr. 35, trad. PF Nicodim Munteanu, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1946
• A.P. Lopuhin -Istoria Biblică volumul 6 - Noul Testament, în Colecția "Ogorul Domnului" nr. 36, trad. PF Nicodim Munteanu, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1946

Primatul și Infailibilitatea - două erezii papistașe

   Am primit spre editare și vă pun la dispoziție două cărți despre ereziile papistașe: Ion Broju - Primatul papal și Infailibilitatea, un răspun ortodox și Episcopul Melchisedec - Papismul și starea actuală a Bisericii Ortodoxe din Regatul României, pe care le-am unit într-un volum (nefiind foarte groase) și pe care îl puteți descărca de aici. 

    Mulțumiri domnului Justin Lazăr, care a binevoit să mi le trimită spre editare.

DESPRE EREZIILE PAPISTASE 

Prof. Ioan Vladuca 

     I. Despre supremația și infailibilitatea papală 

Definiții 

    Supremația papală și infailibilitatea papală sunt două erezii strâns legate una de alta. Supremația papală este pretenția papei de a fi împărat și dumnezeu, adică stăpân suprem peste cele materiale și spirituale. Este evident că, dacă se consideră dumnezeu, consideră că este și infailibil. De aici rezultă a doua erezie, cea a infailibilității papale, conform căreia papa nu poate greși. Forme de exprimare Papa a luat locul lui Dumnezeu pe pământ De-a lungul timpului, aceste erezii s-au exprimat în mai multe forme: „Papa ține locul lui Dumnezeu pe pământ”; „Papa este cel care sprijină Biserica și o păzește în unitate indestructibilă”; „Papa este Iisus Hristos Însuşi, ascuns sub vălul trupului”; „Papa este Dumnezeu pe pământ”; „Papa nu e numai om, ci și Dumnezeu”; „Sfânta Scriptură primește puterea și autoritatea de la Papa”;!!! „Toată puterea Bisericii emană de la Papa”; „Papa e izvorul preoției”; „Cel mai important lucru din religia creștină este infailibilitatea Papei”; „Papa și ca învățător privat este infailibil”. 

   

La prima vedere, aceste afirmații exprimă lucruri diferite. Însă la o cercetare teologică atentă se poate constata că ele sunt echivalente. Toate exprimă aceeași idee: „Papa nu e numai om, ci și Dumnezeu”. 

    Considerăm prima afirmație eretică. Din afirmația „Papa ține locul lui Dumnezeu pe pământ”, rezultă că Dumnezeu își poate înceta lucrarea proniatoare, fiindcă papa se ocupă de aceasta în locul Lui. În particular, „Papa este cel care sprijină Biserica și o păzește în unitate indestructibilă”. Obținem astfel a doua afirmație. Dar Biserica este trupul lui Hristos: „Acum mă bucur de suferinţele mele pentru voi şi împlinesc, în trupul meu, lipsurile necazurilor lui Hristos, pentru trupul Lui, adică Biserica” (Colos. 1: 24). Dacă „Papa este cel care sprijină Biserica și o păzește în unitate indestructibilă”, înseamnă că papa sprijină trupul lui Hristos și îi păzește unitatea. Rezultă că este mai mare ca Hristos sau identic cu Hristos, fiindcă cineva mai mic nu ar avea această putere. 

    S-a ajuns astfel la a treia afirmație eretică: „Papa este Iisus Hristos Însuşi, ascuns sub vălul trupului”. Însă Iisus Hristos este Dumnezeu. Dacă papa ar fi Iisus Hristos, ar însemna că este Dumnezeu. 

    Se obține a patra afirmație eretică din listă: „Papa este Dumnezeu pe pământ”. Dacă „Papa și ca învățător privat este infailibil”, atunci înseamnă că nu poate greși; rezultă că el este Dumnezeu, fiindcă numai Dumnezeu nu poate greși. 

    Se obține din nou afirmația eretică: „Papa este Dumnezeu pe pământ”, care este echivalentă cu „Papa nu e numai om, ci și Dumnezeu”. 

     În concluzie, sub orice formă s-ar exprima erezia supremației și infailibilității papale, ea este echivalentă cu: „Papa nu e numai om, ci și Dumnezeu”. 

Ce spun papii despre ei 

    Papa Leon al XIII-lea (1878-1903) urmărea atragerea ortodocșilor la papism și spunea că unirea se poate dobândi numai prin recunoașterea lui ca Pontif Suprem, ca cel mai înalt ocârmuitor spiritual și vremelnic al Bisericii universale și ca unic reprezentant al lui Hristos pe pământ și împărțitorul a tot harul.[1] Într-o enciclică din 1894, el declara: „Noi ţinem pe acest pământ locul lui Dumnezeu cel Atotputernic”.[2] Iar într-o enciclică din 1896, considerându-se urmaș canonic al Sfântului Apostol Petru, declara: „Prin voinţa şi porunca lui Dumnezeu Biserica se întemeiază pe Sfântul Petru, la fel cum o clădire se bazează pe fundamentul ei. Acum natura corectă a unei fundații este de a fi un principiu de coeziune pentru diferite părți ale clădirii. Aceasta trebuie să fie o condiție necesară de stabilitate și rezistență. Eliminați-o și întreaga clădire va cădea. Este, prin urmare oficiul Sfântului Petru acela ce sprijină Biserica și o păzește în unitate indestructibilă.”[3] Papa Pius al X-lea (1903-1914) a spus: „Papa este nu numai un reprezentant al lui Iisus Hristos, ci este Iisus Hristos Însuşi, ascuns sub vălul trupului.”[4] Papa Pius al XI-lea (1922-1939) a rostit următoarele: „Voi ştiţi că sunt Sfântul Părinte, reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ, Vicarul lui Hristos, ceea ce înseamnă că eu sunt Dumnezeu pe pământ.”[5] Ce spun „teologii” papistași despre papa Dominicanul Martin de Tropau (sec. XIII) îl egala pe papă cu Hristos. Alţii îl numeau „Dominus Deus noster Papa”. Ereticul Toma de Aquino (sec. XIII) declara supunerea faţă de papă ca o condiţie a mântuirii. În secolul al XIV-lea, italianul Augustinus Triumphus şi spaniolul Alvarus Pelagius considerau că nimeni nu poate să apeleze de la papă la Dumnezeu şi că nimeni nu poate să intre la „Consistorium Dei” decât prin mijlocirea papei, care este purtătorul cheilor de la Consistoriul vieţii veşnice. Triumphus mai spunea că numai papa este mijlocitor între Dumnezeu şi poporul creştin.[6] Ereticul Alvarus Pelagius a alcătuit în 1340 o lucrare care cuprindea ansamblul doctrinelor papistășești de la Gregoriu VI până la acea dată. El scrie : „Nici chiar un Sinod ecumenic nu poate să judece pe Papa, chiar nici pentru erezii. Dacă într-o privință lumea întreagă ar fi de altă opiniune, nu de a Papei, ar trebui să urmăm părerea Papei, pentru că Papa e superior tuturor. De la el primesc Sinoadele ecumenice concesiune de a se aduna, de la el autoritatea și jurisdicțiunea, nu el de la ele. Fiecare Papă are toată puterea pe pământ, pe care a avut-o Christos ca om. Precum Adam a fost creat după chipul lui Dumnezeu, așa este și Papa după chipul lui Christos și reprezintă pe Christos pe pământ. Întru atâta Papa nu e numai om, ci și Dumnezeu. Papa este Adam, Biserica este Eva cea făcută din trupul lui Adam. Puterea papei nu are nici număr, nici măsură.”[7] Ereticul Silvester Prierias, așa numitul „Magister sacri palatii”, afirmă că: „Este eretic acela care nu recunoaște pe Papă ca normă infailibilă, de la care și Sfânta Scriptură primește puterea și autoritatea ei.”[8] Ereticul Albertus Pighius scrie : „Christos a dat numai lui Petru și scaunului său (adică papalității, n.n.) privilegiul infailibilității. Papa și ca învățător privat este infailibil, și este peste putință ca un Papă să fie eretic.”[9] Iezuitul Gregoriu de Valentia scrie : „În adevărul despre infailibilitatea Papei este cuprinsă suma și lucrul de căpetenie a religiunei creștine. Papa, ori studiază chestiunea, ori nu, vrând a hotărî, de bună seamă nu greșește în hotărârea sa.”[10] Ereticul Abraham Bzovius, în scrierea „Pontifex romanus”, din 1619, afirmă : „Papa e izvorul preoției din al cărui scaun apostolesc curge toată dignitatea episcopească.”[11] Din păcate, chiar unii foşti ortodocşi, adepţi ai unirii cu papa, îl considerau pe acesta Dumnezeu. După ce în sinodul de la Florenţa, cei mai mulţi reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe, trădători ai Ortodoxiei, au recunoscut supremaţia papei, un trimis al patriarhului de Alexandria declara papei Eugeniu IV acestea: „Tremur înaintea ta, eu praf şi cenuşă, tu Dumnezeu pe pământ. Da, tu eşti Dumnezeu pe pământ şi Hristos şi vicarul Lui, capul şi învăţătorul Bisericii universale, căruia îi sunt date cheile pentru a închide şi deschide paradisul cui vei voi tu, regele regilor.”[12] Cum să se întoarcă papii la Ortodoxie, când şi unii foşti ortodocşi admit că papa este Dumnezeu pe pământ? 

    Combaterea acestor erezii Absurditatea acestor erezii este evidentă. Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, este unul singur. El este Persoană Dumnezeiască, nu omenească. Este și om, în sensul că are și fire omenească. Este Fiul lui Dumnezeu, Care, prin întrupare, a luat fire omenească. Iar papii sunt persoane omenești. Niciun papă nu poate să fie Hristos! Nici un papă nu poate să fie infailibil! „Papii romani timp de o mie de ani şi ceva au lucrat în folosul mândriei lor şi al minciunii, nu al lui Hristos, nu al Bisericii Lui, născocind o mulţime de învăţături false – despre primatul papal în biserică, despre infailibilitatea papală, despre azime la Liturghie, despre împărtăşirea numai cu Trupul, nu şi cu sângele lui Hristos, despre purgatoriu şi altele; au îngrămădit atâtea dogme noi, nemaiauzite, încât este cu neputinţă ca cineva să se mântuiască, dar ei cred că este cu putinţă – pentru cel ce mărturiseşte credinţa catolică şi minciuna catolică o socoteşte adevăr.”[13] 

     Sfântul Ioan de Kronstadt se întreabă: „Cine e papa?” Şi răspunde: „Un idol, nu Hristos”.[14] Sfântul Ioan spune că „marea greşeală constă tocmai în dogma infailibilităţii, fiindcă papa este un om păcătos şi nemernic, dacă el crede despre sine că este infailibil. Să ne gândim câte erori colosale, fatale pentru sufletele omeneşti a născocit biserica catolică papală, în dogme, în rituri, în dreptul canonic, în slujbele dumnezeieşti, în relaţiile ostile dintre catolici şi ortodocşi, în ponegririle şi calomniile la adresa Bisericii Ortodoxe, în injuriile aduse Bisericii Ortodoxe şi creştinilor ortodocşi! Şi de toate vinovat este papa, pasă-mi-te infailibil şi doctrina iezuiţilor lui, duhul falsităţii şi duplicităţii lor”.[15] 

 Bibliografie 

   Simeon Popescu, profesor de Teologie în Sibiu, Dezvoltarea primatului papal și influența lui asupra Creștinătății, Ed. autorului, Tiparul Tipografiei Archidiecezane, Sibiu, 1882. 

    Prof. Teodor M. Popescu, Cezaropapismul romano-catolic de ieri şi de azi, Ortodoxia, anul III, nr. 4, oct-dec. 1951. 

     Viața și nevoințele celui între sfinți Părintelui nostru Marcu Evghenicul Mitropolitul Efesului, Ed. Cartea Ortodoxă, Ed. Egumenița. 

     Ne vorbeşte Sfântul Ioan de Kronstadt, Ultimul Jurnal mai-noiembrie 1908, Ed. Egumeniţa. 

    http://www.papalencyclicals.net/Leo13/l13praec.htm

 http://www.papalencyclicals.net/Leo13/l13satis.htm 

 Note

[1] Viața și nevoințele celui între sfinți Părintelui nostru Marcu Evghenicul Mitropolitul Efesului, Ed. Cartea Ortodoxă, p. 181-182. [2] Great Encyclical Letters of Pope Leo XIII, 20 June 1894, cf. Viața şi nevoinţele celui între sfinţi Părintelui nostru Marcu Evghenicul Mitropolitul Efesului, Ed. Cartea Ortodoxă, Ed. Egumeniţa, p. 196-197 [3] Papa Leon XIII, Enciclica Satis cognitum, 29 iunie, 1896. [4] Cf. Viața și nevoințele celui între sfinți Părintelui nostru Marcu Evghenicul Mitropolitul Efesului, Ed. Cartea Ortodoxă, p. 197. [5] Ibidem, p. 196-197. [6] cf. Prof. Teodor M. Popescu, Cezaropapismul romano-catolic de ieri şi de azi, Ortodoxia, anul III, nr. 4, oct-dec. 1951, p. 513-517. [7] Cf. Simeon Popescu, Desvoltarea primatului papal și influența lui asupra Creștinătăței, Sibiiu, 1882, p. 95. [8] Ibidem, p. 96. [9] Ibidem, p. 97. [10] Ibidem, p. 100. [11] Ibidem, p. 101. [12] cf. Prof. Teodor M. Popescu, Cezaropapismul romano-catolic de ieri şi de azi, Ortodoxia, anul III, nr. 4, oct-dec. 1951, p. 516. [13] Ne vorbeşte Sfântul Ioan de Kronstadt, Ultimul Jurnal mai-noiembrie 1908, Ed. Egumeniţa, p. 53. [14] Ibidem, p. 102. [15] Ibidem, p. 70. din revista Atitudini

De ce nu mai putem merge la Sfânta Liturghie

    Un articol de Adrian Pătrușcă, preluat în întregime de pe evz.ro

    Am citit multe comentarii pe această temă, ale clericilor și ale mirenilor, deopotrivă. Unele ne îndeamnă să stăm și să ne rugăm acasă, explicând suprarealist, că este aproape același lucru, că Dumnezeu este în sufletul omului, la fel și lumina Învierii, așa că este suficient să aprind lumânarea de la chibrit și să mă rog. Altele cer deschiderea bisericilor, cu păstrarea ordinii și distanțării după regulile care funcționează în supermagazine. 

   Toate păreau însă că ocolesc miezul: fie dintr-o delicatețe, o jenă duhovnicească, fie, pur și simplu, din egoism și orbire, refuzau să pogoare în străfundurile acestui cumplit eveniment pe care îl trăim, fără precedent în istoria Creștinătății. Pentru că, nici măcar în timpul marilor prigoane, când erau schinguiți și masacrați, creștinii nu au fost despărțiți de Sfânta Împărtășanie. Hristos era cu ei în Catacombe. 

    Și iată că vine un preot smerit dintr-un colț de țară și face ceea ce ierarhi și mireni cu carte multe se fereau să spună. Părintele Alin Narcis Sandu, de la Parohia Roșia de Amaradia din județul Gorj, ridică vălul amăgirii, arătându-ne în toată goliciunea și nimicnicia noastră de farisei. 

    Iată mai jos integral această predică fabuloasă: 

     În plin Postul Mare ne-am trezit că nu mai avem acces la Sfânta Liturghie. De fapt, nu mai avem acces în biserici deloc. Putem doar să urmărim slujbele online. Situația asta nu e doar în România, ca să ne lamentăm că abuzează autoritățile române, ci și în Italia și în Statele Unite și în alte părți. 

    Sigur, e vina unui virus, pe deoparte, și a autorităților mult prea precaute, pe de alta, nu-i așa? A globaliștilor și necredincioșilor. A ecumeniștilor și ereticilor. Că nimeni nu vrea să înțeleagă că niciodată nu se poate îmbolnăvi cineva de la Sfânta Împărtășanie, că doar e Hristos acolo. Cam așa privim treaba asta mulți dintre noi. Fără îndoială, fără orice putință de tăgadă, în Potir este chiar Dumnezeu Întrupat. Acolo sunt chiar Trupul și Sângele Mântuitorului, nu vreun simbol (cum cred unii), și El ni se împărtășește nouă spre viață veșnică. Nimeni nu se poate îmbolnăvi de la lingurița aceea. Ci mai curând se va însănătoși. 

     Mai mult decât atât, nimeni, absolut nimeni, niciodată nu poate opri Sfânta Liturghie și Sfânta Împărtășanie, decât numai Dumnezeu. După cum Însuși Mântuitorul i-a spus lui Pilat: „N-ai avea nici o putere, dacă nu ți-ar fi dată ție de Sus”. 

   

Și atunci, cum au putut autoritățile să ne interzică atât de rapid și ușor accesul la Sfânta Împărtășanie fix în Postul Mare? Răspunsul e unul simplu și tăios: Pentru că Dumnezeu le-a dat puterea asta. Și Dumnezeu le-a dat puterea asta, pentru că noi mergeam la slujbe cu nevrednicie. Ne prefăceam că suntem credincioși. Iar pentru asta nu era nevoie să pângărim locașul lui Dumnezeu. Pentru asta e suficient să ne uităm la slujbă de acasă și să ne imaginăm că suntem evlavioși. Alergam pioși de la o icoană la alta, în timpul slujbei, pentru a ne face numărul de închinăciuni, bifând fiecare sfânt și deranjând de la rugăciune un număr impresionant de oameni. Sigur, cei mai mulți nici nu știam în ce moment al slujbei ne aflam. Ne dădeam, totuși, la o parte când ieșeau diaconii sau preoții cu Evanghelia sau Sfintele Daruri, așteptând cu nerăbdare să intre înapoi în Altar și noi să ne putem continua periplul pioșeniei. Avem fiecare locul nostru comod în strană, că ne dor picioarele și avem dreptul. Avem, de asemenea, locul nostru cât de larg, unde ne tăvălim fariseic pretinzând că suntem în metanie de adâncă pocăință. Ne burzuluim la celălalt în timpul slujbei pentru te miri ce motive. Sau ne călcăm în picioare ca să fim cât mai în față și, poate, mai comod. Ne sună telefoanele în timpul slujbei și ne repezim să vedem cine o fi și ce vrea, ba încă mai și răspundem, ca să nu părem nepoliticoși sau retrograzi celui care sună, în loc să fim cuprinși de măreția întâlnirii nemijlocite cu Dumnezeu. Credem că s-a terminat Liturghia cu „Unul Sfânt, Unul Domn, Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl. Amin”, când preoții se împărtășesc cu Trupul și Sângele lui Dumnezeu, iar noi ar trebui să nici nu respirăm în solemnitatea momentului. Ori noi tocmai atunci ne relaxăm și începem să vorbim între noi despre ultimele noutăți, sau să ne verificăm mesajele pe telefon. Sau ieșim din biserică. Sau, și mai și, plecăm acasă, părăsindu-L pe Hristos pe Cruce ca Iuda, crezând că restul slujbei e doar pentru cei ce se împărtășesc în ziua aceea. 

     E o acerbă luptă pentru statut, egoism și ignoranță tocmai în Biserica lui Hristos, Chipul Smereniei. Nu e urmă de rugăciune, pocăință și smerenie și, cu atât mai puțin, de dragoste de Dumnezeu și oameni în ceea ce facem noi în Biserică. Fiecare caută să arate că el cel mai credincios și nimeni nu pare să mai caute curăția și smerenia la care ne cheamă Hristos. Iar asta e oglinda a ceea ce facem noi acasă și în viețile noastre. 

    Și acum ne mirăm, ba chiar ne indignăm că s-a luat de la noi dreptul de a fi prezenți la slujbele Bisericii. Nu ni s-a luat Liturghia cu totul, așa cum va fi în vremurile din urmă. Nu ni s-a luat nici posibilitatea de a participa la ea. Ni s-a luat doar dreptul de a fi prezenți în Biserică. Ni s-a luat doar dreptul de a fi la un metru de Dumnezeu, prezent acolo, în Potir, în mâinile preotului. Pe bună dreptate. Și ni s-a luat dreptul acesta pentru că Biserica e un colț de Rai pe pământ. Iar în acest Rai noi ar trebui să fim ca îngerii, după cum și cântăm la Heruvic, atunci când ne pregătim să punem pe masa Altarului, la piciorul Crucii, înaintea lui Dumnezeu darurile noastre umile de vin și pâine: „Noi, care pe Heruvimi închipuim…”. Dar noi nici măcar nu gândim la Heruvimi, d-apoi să fim ca ei. Inima noastră nu cântă lui Hristos împreună cu ei, ci abia dacă mai auzim, rar, cântarea stranei printre gândurile noastre. Și dacă nu o auzim, cum am putea să o înțelegem? Și dacă nu ne-o asumăm, atunci ce Îi declarăm noi lui Dumnezeu prin ea? Acum însă, acasă fiind, putem sta liniștiți la slujbă cu gândurile noastre, printre crătiți, șurubăreli, Facebook și Whatsapp, fără a mai murdări Biserica cu formalismul nostru comod și plin de emfază. 

    Mântuitorul ne-a chemat la pocăință sinceră ca a Vameșului, nu la formalismul mândru al Fariseului. Și, cum n-am ascultat chemarea, ni s-a luat darul. Văzându-ne atât de departe de viața cea adevărată, atât de prinși în nebunia noastră, Mântuitorul cel iubitor de oameni ne-a dăruit prin această criză timp de curățire și revenire în sine. Ne-a dăruit un post mai aproape de adevăr fix acum, în Postul cel Mare. Ce alt moment ar fi fost mai potrivit ca să ne pregătim serios pentru Învierea Lui și a noastră cu El? Deși cumva „arestați la domiciliu” cu toții, avem timp de rugăciune de pocăință, de asumare a greșelilor noastre cerând iertare. Avem timp și de postire adevărată, de poftele și ifosele noastre, nu doar de carne, ouă și lactate. Și, mai ales, avem timp de dragoste pentru oameni, ajutându-i în situația aceasta specială mai mult decât în alte dăți. Avem, mai ales, timp să iertăm mai mult. 

    

Nu, nu autoritățile abuzive ne-au luat Liturghia, ci noi ne-am lipsit de ea cu muuultă vreme în urmă. Iar acum avem șansa extraordinară de a o recupera întreagă și frumoasă, după râvna noastră pentru curăție, smerenie și dragoste. 

    Nu e panică și nici criză. E timp de a ne asuma greșelile și de a nu le mai face. E timp pentru a-i ajuta și pe alții să se mântuiască. E timp pentru a fi în sfârșit creștini, așa cum n-am fost niciodată. Și ne va primi Hristos la Sfânta Sa Liturghie, cu brațele deschise, ca atunci pe Cruce, cu dragostea nețărmurită a Învierii Sale.

Credință si mărturisire. Reflecții ale bucuriei Învierii în vremea pandemiei

    Învăluită în taină și negrăită bucurie, Învierea din morți a Domnului nostru Iisus Hristos, numită și ,,Sărbătoarea sărbătorilor”, este fără tăgadă momentul de maximă vibrație spirituală din întreaga panoplie de Praznice Împărătești cuprinse în calendarul liturgic anual al Bisericii. Întreaga creație se (re)conectează acum la sursa de har și lumină divină, ca o pregustare, chiar și pentru o singură noapte, din slava lui Dumnezeu cel nemărginit, ca preambul al iubirii eterne și al bucuriei mai presus de fire din Împărăția lui Dumnezeu, în care vor locui sfinții după Învierea de Obște: Acum toate s-au umplut de lumină: și cerul și pământul și cele de dedesubt. Deci să prăznuiască toată făptura Învierea lui Hristos, întru Care s-a întărit. (Canonul Învierii, Cântarea 3, Stihira a II-a). 

     Creștinul practicant, după cele șase săptămâni ale Postului Mare în care a avut de parcurs un adevărat urcuș duhovnicesc, în abstinență alimentară, rugăciune și alte gesturi expiatorii pe deplin asumate, în noaptea de Înviere devine părtaș unor momente de desfătare duhovnicească, întreaga sa ființă celebrând biruința lui Hristos asupra morții odată cu primirea luminii și intonarea troparului: ,,Hristos a înviat din morți cu moartea pre moarte călcând și celor din mormânturi viață dăruindu-le”. 

    Lumânările aprinse sunt simbolul credinței și al vieții veșnice, iar salutul pascal ,,Hristos a înviat!” devine peste milenii un ecou liturgic izvorât din bucuria femeilor mironosițe și, totodată, o mărturisire de credință transmisă din generație în generație. La miezul nopții, cu lumânări în mână aprinse din candela de pe sfânta masă, singura sursă de lumină din întreaga biserică, ce devine simbol al mormântului întunecat în care a fost îngropat Iisus Hristos, slujitorii sfintelor altare îndeamnă credincioșii: ,,Veniți de luați lumină!”. Cu chipurile radioase, însuflețiți de această chemare, cei prezenți primesc lumină din lumina lui Hristos, iar harul Învierii le încălzește inima și le luminează mintea spre trăiri nebănuite ale credinței și iubirii dumnezeiești. Pacea sufletului și veselia duhovnicească domină întreaga atmosfera. Moartea a fost din nou biruită, iar Raiul își deschide și mai larg porțile. 

     Rânduiala tipiconală a slujbei din noaptea Sfintelor Paști prevede ca, după primirea luminii dinaintea ușilor Împărătești, bucuria Învierii să fie binevestită din afara locașului de cult. Astfel, pe esplanada bisericii sau într-un spațiu special amenajat în proximitatea acesteia, preotul rostește un fragment din Evanghelia de la Matei (28,1-16), în care rememorează momentul când femeile mironosițe Îl întâlnesc pe Iisus Hristos cel Înviat și primesc de la Acesta îndemnul de a-L propovădui Sfinților Apostoli: "Atunci Iisus le-a zis: Nu vă temeți! Mergeți și spuneți fraților Mei să meargă în Galileea și acolo mă vor vedea.” (Mt. 28,10) Din lectura Sfintelor Evanghelii cunoaștem că Sfinții Apostoli, dezamăgiți de cele întâmplate odată cu patimile și răstignirea Învățătorului lor, au primit cu reticență vestea învierii Sale din morți. Astfel, Petru și Ioan au alergat la mormânt să se convingă singuri de cele spuse lor de femeile mironosițe; Luca și Cleopa arătau nedumerire și îndoială în discuțiile cu Străinul care li se alăturaseră pe drumul Emausului, iar Toma are nevoie de argumente palpabile pentru a se convinge că arătarea lui Iisus Hristos cel Răstignit și Înviat celorlalți apostoli în lipsa sa este reală. Din acest motiv, Mântuitorul Iisus Hristos, după ridicarea Sa din morți, petrece timp de patruzeci de zile în mijlocul ucenicilor, încredințându-i prin gesturi umane și fapte minunate de adevărul Învierii Sale. Astfel, apostolii devin ei înșiși, din martori ai suferinței și ai deznădejdii, martori ai Învierii Domnului. 

     Primul cuvânt adresat de Iisus Hristos femeilor mironosițe a fost „Bucurați-vă!” (Mt. 28,9). Acest îndemn se adresează tuturor urmașilor lui Adam și este de fapt o invitație discretă la moștenirea Împărăției lui Dumnezeu, care, din momentul acesta, devine din nou accesibilă, moartea fiind biruită pentru totdeauna, iar firea umană reintegrată în starea de har, restaurată după chipul și asemănarea Creatorului său. Bucuria Învierii Domnului este, așadar, o stare firească, concretă și permanentă în Biserica lui Hristos până la sfârșitul veacurilor, indiferent de căderile și patimile membrilor ei, de ispitele aduse de cei din afară sau de vicisitudinile istoriei. Ea se actualizează cu fiecare sfântă taină, dar, îndeosebi, cu fiecare nou botezat, cu fiecare spovedanie și se desăvârșește în Sfânta Liturghie la care se împărtășesc credincioșii. 

* * * 

      În primele luni ale acestui an, ca o plagă, s-a întins asupra întregii omeniri un virus ucigaș, necunoscut până acum, numit de specialiști SARS-CoV-2, care a generat boala numită COVID-19. Existența și răspândirea acestuia la nivel planetar au produs pretutindeni haos si dezechilibre economice, sociale și politice. Lumea întreagă a fost cuprinsă de frică, de suferință și de durere, iar mulți dintre semenii noștri, în urma infectării, și-au găsit sfârșitul. Omul contemporan, total nepregătit, a fost luat prin surprinere și trăiește astăzi drama propriei neputințe. Prins în mrejele secularizării, el vede în boala și suferință doar un obstacol în obținerea fericirii efemere și a bunăstării cotidiene. Goana după cele materiale, căutarea obsesivă a plăcerii și ambițiile de mărire si putere, toate acestea l-au depărtat pe omul de azi de Dumnezeu și i-au întunecat rațiunea, nemaifiind astfel capabil să înțeleagă rostul vieții sale pământești și al încercărilor. Din acest motiv, el si-a pus încrederea în progresele științifice din toate domeniile, inclusiv cel medical, și în sistemele politice care-i garantau un echilibru social. 

    Existenta virusului ucigaș, veștile înspăimântătoare care circulă pe toate canalele mass-media, dar mai ales teama de moarte, toate acestea l-au determinat să conștientizeze neputința științei și a societății de a-i proteja sănătatea și siguranța zilei de mâine. Panicat și dezamăgit, el caută acum disperat soluții salvatoare, ajungând în cele din urmă fie la compromisuri care liniștesc amăgitor conștiința, fie la întrebări existențiale profunde și la la căutarea adevăratului sens al vieții în lumea aceasta. 

    La polul opus, omul credincios știe că boala, durerea și moartea sunt consecințele unei libertăți greșit întrebuințate și ale păcatului care alterează firea umană. Totul, inclusiv boala, se întâmplă în viața noastră prin purtarea de grija a lui Dumnezeu, care, pentru vindecarea omului, a pus la îndemâna Bisericii cele șapte Sfinte Taine. Ele tămăduiesc atât sufletul, cât și trupul. Însă boala sufletului, adică păcatul, este mai gravă decât orice boală trupească, deoarece ne apropie de cea mai înfricoșătoare moarte, cea spirituală, care ne poate despărți de Dumnezeu pentru tot restul existenței noastre. 

    Sărbătoarea Învierii de anul acesta, în mod cu totul excepțional, va avea parte de o desfășurare atipică, prin faptul că, dacă restricțiile impuse de autoritățile statului nu vor suferi modificări ulterioare, slujba va avea loc doar în prezența slujitorilor sfintelor altare, credincioșii fiind nevoiți să rămână la casele lor, evitându-se astfel riscul infectării cu acest virus. Această situație, prin amploarea ei, paradoxală și greu de înțeles, a produs în rândul clerului multă suferință, iar în sufletele bunilor creștini nedumerire, deznădejde și, pe alocuri, revoltă. 

    Paradoxală, fiindcă prezența la slujba Învierii și primirea Luminii dătătoare de viață te pot îmbolnăvi cu un virus mortal. Creștinul trăitor vede în toate voia lui Dumnezeu și poate da un înțeles profund duhovnicesc acestei inedite situații. În primul rând, celor care au tendința de a se revolta asupra autorităților, considerându-le vinovate de această situație, le punem la inimă cuvintele Sf. Pavel către Tit: ,,Adu-le aminte să se supună stăpânirilor și dregătorilor, să asculte, să fie gata la orice lucru bun. Să nu defaime pe nimeni, să fie pașnici, îngăduitori, arătând blândețe-ntreagă față de toți oamenii”. (Tit 3,1-2) 

    Chiar dacă bisericile vor fi goale pe dinăuntru, iar nouă preoților ne vor lipsi chipurile pline de bucurie și de evlavie ale fiilor noștri duhovnicești, nimic nu ne va putea împiedica, nici măcar distanța fizică, să ne rugăm unii pentru alții și să ne exprimam cu toții, din locuri diferite, dragostea față de Mântuitorul Iisus Hristos, căci „Cine ne va despărți pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia?” (Rom. 8,35). Avem șansa, poate unică, împlinind astfel porunca Mântuitorului: ”Unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor.” (Mt. 18,20), să transformăm satul sau orașul în care locuim într-o măreață catedrală, biserica să fie altarul, casele noastre să se înmănuncheze într-un imens naos spiritual, iar cimitirele, locurile de odihnă ale moșilor și strămoșilor noștri, să devină pentru o singură noapte pronaosul tainic al amintirilor și durerilor noastre. 

    De ce să nu devină fiecare căsuță a noastră o biserică vie, în care murmurul rugăciunii curate și imnul Învierii să vibreze la unison în toate inimile, așa cum s-a întâmplat în Egiptul începutului de mileniu II, în timpul unui mare persecutor al creștinilor, califul Al-Hakim bi-Amr Allah (985-1021), care a interzis celor asupriți timp de nouă ani să intre în bisericile lor, până într-o seară, când, umblând pe străzile orașului, a auzit în fiecare casă cum se rugau credincioșii egipteni și, plin de uimire, a exclamat: „Deschideți din nou bisericile și lăsați creștinii să se roage cum vor ei, căci azi am descoperit că, închizându-le biserica din orașele lor, aceasta s-a deschis în fiecare casă!” 

    Poate că fiecare dintre noi, cleric sau mirean, ar trebui să facă o introspecție în sufletul propriu și să caute răspunsul sincer la motivul pentru care Dumnezeu a îngăduit situația aceasta. Oare chiar nu avem nimic să ne reproșăm în relația cu Dumnezeu și cu semenii noștri? De câte ori n-am căutat pretexte, false și viclene, să putem lipsi de la sfintele slujbe, să ne rugăm mai puțin sau deloc, să ne oprim de la săvârșirea păcatului și să amânăm pocăința? Câți dintre noi n-au abuzat de bunătatea lui Dumnezeu și de iubirea Lui? Dacă vom avea smerenie și vom conștientiza că totul în lumea aceasta se întâmplă cu voia Celui de Sus, ne vom strădui să-L primim și anul acesta în inima noastră pe Iisus Hristos cel Înviat în condițiile date, pregătindu-ne ca în anul viitor să-L întâlnim mai profund. 

    Totul capătă sens în viața noastră dacă există credință și dragoste. Numai atunci întristarea se schimbă în bucurie, suferința vremelnică se preface în fericire, durerea se vindecă, iar angoasa din fața morții se risipește și apare realitatea vieții veșnice. Este însă nevoie de credință mărturisitoare, de rugăciune stăruitoare, de pocăință smerită și, mai ales, în timpuri de pace, de prezența la Sfânta Liturghie și împărtășirea euharistică, care este doar o prefigurare a bucuriei plenare din Împărăția lui Dumnezeu, așa cum ne sugerează unul dintre troparele cântate la slujba de Înviere: ,,O, Paștile cele mari și preasfinte, Hristoase! O, Înțelepciunea și Cuvântul și Puterea lui Dumnezeu! Dă-ne nouă să ne împărtășim cu Tine, mai adevărat în ziua cea neînserată a împărăției Tale” (Canonul Învierii, Cântarea a XI-a, troparul al II-lea). 

Protos. Zaharia Curteanu

Exarhul mănăstirilor din cadrul Episcopiei Hușilor și

Starețul Mănăstirii Alexandru Vlahuță, jud. Vaslui

Învierea Domnului în carantină

Am primit un cuvânt foarte frumos de încurajare și meditare cu privire la starea de fapt a acestei perioade de carantină ca urmare a pandemiei de Covid-19 și vreau să îl împărtășesc cu voi.

Cuvinte pentru această perioadă 

   Cu darul lui Dumnezeu iată-ne ajunși la începutul Săptămânii Patimilor Domnului nostru Iisus Hristos. În această săptămână Hristos se dă de bună voie pe mâna răufăcătorilor, a nelegiuiților și a ucigașilor spre a fi batjocorit, răstignit și omorât, ca preț de răscumpărare pentru mântuirea celor ce vor crede în El. Este o săptămână cu o încărcătură spirituală cu totul deosebită, în care Biserica înmulțește rugăciunile, slujbele, iar cântările de o frumusețe aparte par a fi culese din cer. De acestea împărtășindu-se an de an, creștinii îl agonisesc pe Hristos, făcând să sporească în ei lucrarea virtuții, așezarea minții, deprinderea rugăciunii, dobândirea liniștirii, pacea gândurilor, slăbirea patimilor, depărtarea obiceiurilor rele, devenind oameni cu o trăire duhovnicească înaltă.

      În această perioadă însă, am putea spune că înseși creștinii trăitori trec printr-o săptămână a patimilor și aceasta datorită faptului că în urma măsurilor luate de autorități, ei nu vor avea posibilitatea de a participa la viața liturgică, cultică a Bisericii așa cum erau obișnuiți să o facă an de an. Chiar și Taina Spovedaniei și Taina Sfintei Euharistii au devenit greu de realizat, toate culminând cu eventuala lipsă de la slujba de Înviere din noaptea Sfintelor Paști, măsuri ce adună în inima credincioșilor o profundă mâhnire și întristare, dar și nemulțumire. 

     Ca de fiecare dată când se întâmplă ceva „rău”, ceva ce nu concordă cu bunul nostru plac, fie la nivel personal, fie general, cel mai adesea ne punem întrebarea „de ce?”. La cele ce se petrec în prezent, ne întrebăm: de ce se întâmplă toate acestea? De ce să nu putem participa la denii? Sau la slujba de Înviere? Dar oare se întâmplă ceva fără consimțământul lui Dumnezeu? Nu, niciodată! Chiar și cel mai neînsemnat fir de iarbă în ochii omului, la Dumnezeu este știut și face parte din Pronia Sa, având rostul lui. Dacă Dumnezeu are în purtarea Sa de grijă cele mai „mici” lucruri în ochii noștri, pe care noi nici nu le luăm în seamă, cu atât mai mult poartă de grijă de coroana creației Sale, adică de oameni. (vezi predica de pe munte, Matei, cap. V-VIII) 

    Poate că nu ne place ce se întâmplă! De multe ori oamenii, datorită firii căzute, obișnuiesc să ”arunce” vina unul pe celălalt, arătând prin aceasta de fapt o iresponsabilitate! Este de prisos să gândim că autoritățile ar fi de vină, că există interese meschine la mijloc, că acționează organizații sau forțe oculte sau alte lucruri de genul acesta. Adevărul curat îl știe doar Hristos! Nu cred că acesta ar fi lucrul care să ne preocupe și care să ne ”fure” timpul, ci mai degrabă să căutăm să avem ochi a vedea ”mesajul” lui Dumnezeu, ceea ce vrea El de la noi, odată ce a îngăduit să se întâmple toate acestea. Dacă Dumnezeu a îngăduit de multe ori să vină peste noi lucruri ce par ”rele” în ochii noștri, a făcut-o pentru a ne ajuta să ne revenim, întrucât ne îndepărtasem de cărarea mântuirii, rătăcind în felurite chipuri și pierzându-ne în întunericul necunoștinței, uitării și delăsării. Oare astăzi nu este la fel? Nu am lăsat cele duhovnicești și am permis celor lumești să pătrundă în noi până într-atât încât am ajuns să ne temem și de un virus? De ce teamă când credința mută munții, înviază morții, curăță leproșii, vindecă orice fel de boală? De ce, când Hristos ne spune că: „toate sunt cu putință celui ce crede”? 

       Să ne aducem aminte de discuția pe care a avut-o Dumnezeu cu Avraam referitor la cetatea Sodomei, aceasta va aduce un pic de lumină ajutându-ne să vedem mai clar realitatea interiorului nostru. În mila lui, Avraam l-a întrebat pe Dumnezeu dacă ar pedepsi cetatea aflându-se în ea cincizeci de drepți, vrând ca pentru cei cincizeci să fie cruțată toată cetatea, dar nu s-au găsit nici măcar cinci! Și știm ceea ce a urmat... Oare noi cum suntem!?.. Sigur o generație de sfinți nu suntem, ci mai degrabă o mulțime de oameni infestați nu de virusul Covid-19, ci de virusul păcatului, ancorată adânc în cele lumești, în alergătura după cele materiale, în ermetismul egoismului dus la cote înalte, trăind împreună dar străini unul de altul, o mulțime de oameni deconectată de la verticalitatea și frumusețea unei spiritualități pline de Duh Sfânt, de iubire și jertfă pentru aproapele. 

       Este adevărat că atunci când suferim o boală grea și primim medicamente amare, iar uneori foarte amare, deși nu ne plac deloc, le luăm în nădejdea vindecării, iar dacă aceasta se produce, uităm cât de amar a fost medicamentul conștientizând cât bine ne-a adus datorită bucuriei vindecării. Probabil și medicamentul pentru o asemenea stare interioară a societății contemporane este unul mai amar...dar cu siguranță va aduce multă tămăduire. 

       Lui Dumnezeu nu îi sunt străine lucrurile ce se petrec atât la noi în țară cât și pe întreg cuprinsul planetei, dar dacă le îngăduie, să fim convinși că le îngăduie fiindcă prin ele lucrează un bine pentru toți! Nu unul material, nu, ci unul de natură spirituală, unul care este în gândul Lui, care îl împlinește treptat și care este dincolo de ceea ce văd ochii noștri. Dumnezeu se folosește de urât ca să ne deschidă ochii să vedem ce este frumos! 

      Știm că întotdeauna jertfa unora a determinat bunăstarea de mai târziu, de multe ori din toate punctele de vedere, a generațiilor ulterioare. Nu fără înțelepciune s-a zis că: „sângele martirilor, sămânța creștinilor”! Sigur în acele vremuri de mucenicie au fost multe „strigăte” și rugi către Dumnezeu pentru nedreptățile ce se săvârșeau, mucenicind creștinii, cum sigur sunt și astăzi față de aspectele și măsurile coercitive față de Biserică. Dar mucenicii sunt în prezent o valoare inestimabilă a Bisericii, mărgăritare de scump preț, mijlocitori tari pentru toate nevoile noastre, în ciuda faptului că în vremea muceniciei lor, moartea lor părea în ochii oamenilor o mare nedreptate. Nu putem afirma neapărat că în zilele noastre măsurile adoptate de autorități ar lua nuanța unei ostilități vădite față de Biserică, dar în ele se citește clar lipsa de credință, neîncrederea în puterea divină și „înlocuirea puterii dumnezeiești și a purtării de grijă a lui Dumnezeu față de oameni” cu „grija statului față de poporul pe care îl conduce”! 

       Dar cine Îl poate înlocui vreodată pe Dumnezeu? Cine poate să Îl învețe pe El carte? Cine poate să Îi dea sfat Celui Atotștiutor? Cine poate să se măsoare cu Cel ce ține Pământul în mână? Sau cine poate să lupte împotriva Celui ce este Stăpânul vieții și al morții? Se vede că mândria omenească, mândrie ce va fi surpată asemenea cum a fost și cea a lui Lucifer când a căzut din Cer! 

      Aici ar trebui ca omul să se smerească și să dea un pas înapoi, să se lase în grija Celui ce le poate pe toate, pentru că doar așa va ieși mai degrabă din groapa în care singur s-a afundat, iar lucrul ăsta ar trebui înțeles și împlinit și de autorități! Ar trebui să știe că de fiecare dată când s-au pornit furtuni asupra Bisericii lui Hristos, multe dintre ele părând gata să o înghită, Ea a ieșit mai biruitoare și mai triumfătoare, strălucind în haina curățată în viforul încercărilor și că orice luptă și ostilitate a vreunui conducător sau parlament împotriva Bisericii lui Hristos îi va aduce doar cădere și pierzare. 

      Dacă luăm în considerare sfatul marilor asceți ai Egiptului în perioada de început a monahismului: „stai în chilia ta și ea te va învăța toate”, gândesc că și acest „stat în casă” ar fi extrem de folositor în regăsirea de sine, a păcii interioare, a rugăciunii și a aproapelui. Nu știm când ne mai putem întâlni cu o așa perioadă, deci la fel ca o albină care adună cele bune din fiecare floare, să fim înțelepți să câștigăm timpul prin lecturarea Sfintei Scripturi, a Filocaliilor și a Patericului, prin conștientizarea faptului că suntem oameni după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, pentru ca și roadele faptelor noastre să fie asemenea înzestrării date nouă de Dumnezeu. 

        În eventualitatea menținerii restricțiilor de participare la slujba din noaptea de Paști, nu vă faceți griji pentru lumina de la Înviere dacă nu va ajunge la dumneavoastră. Nu pe această lumină trecătoare să punem neapărat accent, ci pe cea a sufletului nostru, pe lumina candelei credinței noastre fiindcă aceea este cea care îi place lui Hristos, după cum El a spus: „foc am venit să arunc pe pământ și cât aș vrea să fie acum aprins”.(Luca, 12,49) 

        Nu vom putea ajunge la biserică, dar nu ne împiedică nimeni să facem biserică în sufletul nostru, nu vom putea merge la slujbă, dar o putem urmări prin intermediul postului Trinitas, nu putem răspunde preotului la ”Hristos a Înviat” rostit de el în biserică, dar îi putem spune lui Hristos din inima noastră ”Adevărat ai Înviat”! Nimeni, nici cele cerești, nici cele de pe pământ și nici cele de dedesubt nu ni-L poate lua vreodată pe Hristos din inimă, și nici nu ne poate împiedica să îl trăim indiferent sub ce jug ne-ar pune. 

      

Cu credință în Hristos și cu multă nădejde în purtarea Lui de grijă să trecem această perioadă, nu încărcându-ne mintea cu tot felul de întrebări prisositoare și tulburându-ne inima căutând răspunsuri la ele, sau ascultând știrile din mass-media și dezechilibrându-ne din pricina lor, ci înmulțind rugăciunea și cultivând cele plăcute Domnului, așteptând vremea când Dumnezeu le va aduce pe toate pe făgașul lor firesc. Amin! 

Protos. Euharist Micu 

Starețul Mănăstirii Bujoreni, jud. Vaslui